Sunteți pe pagina 1din 8

Personalitatea lui Mircea Eliade

DUMITRAȘCU ROXANA CRISTINA


MODUL PSIHOPEDAGOGIC
NIVEL I
Personalitatea lui Mircea Eliade

ASPECTE TEORETICE

În ciuda importanţei studierii personalităţii şi a rolului său primordial în înţelegerea


comportamentului, personalitatea nu este componenta cea mai importantă a psihologiei. Psihologia a
apărut ca o ştiinţă independentă dintr-un amalgam de tendinţe în filosofie şi fiziologie. Apariţia
acestei noi discipline a avut loc în urmă cu peste un secol în Germania şi a fost pentru prima dată
introdusă de W. Wundt, care a fondat primul laborator de psihologie în 1879.
Abia la mijlocul anilor ’30 studiul personalităţii a fost formalizat şi sistematizat în psihologia
americană. Au apărut cărţi de specialitate, cursuri (organizate de universităţi) despre personalitate şi
a început să se recunoască felul în care psihanaliza, sau cel puţin anumite aspecte ale ei, puteau fi
încorporate în psihologie pentru a forma o bază pentru studiul ştiinţific al personalităţii.
Există o multitudine de definiții ale personalității, existând și acum multe dezbateri în această
privință. În studiul său clasic asupra personalităţii, „Structura şi dezvoltarea personalităţii",
G.Allport a discutat despre 50 de definiţii ale personalităţii. Este un cuvânt pe care îl folosim toţi,
chia r dacă într-un sens larg şi inexact sau incorect şi simţim că-i înţelegem sensul.
Putem analiza cuvântul plecând de la originea sa etimologică. „Personalitate”1 derivă din
latinescul „persona” care se referă la măştile utilizate de actori în teatrul grecesc. E uşor de înţeles
cum cuvântul „persona” a ajuns să se refere la o aparenţa exterioară, un aspect public pe care
individul îl afişează pentru cei din jurul său. Dar, personalitatea nu se referă doar la faţada, masca pe
care unii oameni o afișează, ci și la diferitele atribute și caracteristici interne, profunde ale
individului.
Personalitatea este un sistem complex, structurat de-a lungul a trei dimensiuni: dimensiunea
corporală (latura biologică a personalităţii, programul ereditar, potenţialul uman nativ), dimensiunea
socio-culturală (constituită în urma intervenţiilor complexe ale socialului asupra potenţialului uman
nativ prin procesele de socializare şi enculturaţie), dimensiunea psihică (care se constituie numai în
condiţiile existenţei celorlalte două dimensiuni, ca rezultat al interacţiunii dintre zestrea ereditară şi

1
Mihai GOLU, „Fundamentele psihologiei”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000, p. 536

2
procesul de socializare şi are drept nucleu conştiinţa de sine)2. Personalitatea, privită ca un sistem,
cuprinde: temperamentul, caracterul și aptitudinile.
Temperamentul3 se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă
în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj
şi motricitate, în conduită. Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de
particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei
umane.
Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi, în opinia majorităţii
specialiştilor în domeniu, sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de
sistemul nervos şi cel endocrin. Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor
temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate şi Galenus. Ei au afirmat că există 4
mari tipuri de temperament cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic,
melancolic si coleric.
Există si alte clasificări ale temperamentului, printre care, una care are drept criterii
emotivitatea și activitatea: emotivii inactivi (nervoșii și sentimentalii), emotivii activi (colericii și
pasionații), neemotivii activi (sangvinicii și flegmaticii), neemotivii inactivi (amorfii și apaticii).
Termenul de personalitate include într-un sitem unitar şi caracterul omului. Temperamentul
şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. Etimologic, termenul de
caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu referire la om, sisteme de
trăsături, stil de viaţă.
În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează
suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului. În opinia lui Allport, de
câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard moral.
Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin
comportament, care pot fi uşor de prevăzut. Andrei Cosmovici, subliniind două dimensiuni
fundamentale ale caracterului, una axiologică care este orientativ-valorică, alta executivă care este
voluntară, afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei
persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”4.

2
Mihai GOLU, op. cit., p. 539
3
Mihai GOLU, op. cit., p. 552
4
Elena STĂNCULESCU, „Psihologia educației: de la teorie la practică”, Editura Universitară, București, 2008, p. 229

3
Latură de bază a caracterului şi totodată modalitatea principală de manifestare a acestuia,
atitudinea este concepută ca o poziţie adoptată faţă de „ceva” sau „cineva”, manifestată printr-un
mod specific de reacţie. Majoritatea psihologilor descriu atitudinea în baza a trei componente:
• componenta afectivă – măsurabilă prin reacţii neurovegetative sau mărturii verbale despre stări
emoţionale şi preferinţe evaluative;
• componenta cognitivă – măsurabilă prin percepţii şi mărturii verbale despre opinii şi credinţe,
convingeri;
• componenta comportamentală – măsurabilă prin acţiunile deschise sau declaraţii privind
comportamentul.
Aptitudinile5 sunt de regulă definite ca însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică
diferenţele constatate între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe, priceperi
şi deprinderi sau însuşirea generală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi.
Aptitudinile se leagă de potenţialitate, de posibilitatea ca, dacă ar avea condiţii, un individ să ajungă
la dobândirea unei capacităţi ridicate într-un anume domeniu. În psihologie este cunoscut faptul că
aptitudinile pot fi mascate de unele însuşiri ale persoanei. Din toate aceste definiţii rezultă că în
structura de personalitate, însuşirile aptitudinale: determină uşurinţa învăţării dar şi uşurinţa şi
calitatea execuţiei sarcinii, permit realizarea de diferenţieri între indivizi pe un continuu., presupun
dotare ereditară şi dezvoltare prin asimilare de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice.

STUDIU DE CAZ : MIRCEA ELIADE

Pentru a înțelege mai bine complexitatea acestui sistem al personalității, am considerat


necesară elaborarea unui studiu de caz în care voi analiza personalitatea lui Mircea Eliade. Având în
vedere că nu am fost contemporană cu el, am încercat ca în elaborarea schiței de personalitate să
extrag trăsăturile principale raportându-mă la viața acestuia, contextul istoric în care a trăit, opera sa.
Născut la Bucureşti în anul 1907, la 9 martie, Mircea Eliade avea să îşi dezvolte
personalitatea într-o Românie Mare care se deosebea fundamental de cea existentă înainte de 1918.
Noua Românie crescuse în primul rând că întindere prin înglobarea Transilvaniei, Banatului,
Basarabiei şi Bucovinei de nord, iar că populaţie ajunsese la puţin peste 18 milioane de locuitori.
Reformele realizate până în 1923 (reforma agrară, electorală, publică) determinaseră modernizarea
statului român. Datorită profesiei de ofiţer a tatălui, familia se muta frecvent prin ţară.

5
Elena STĂNCULESCU, op. cit., 243

4
În liceu, impresionat de personalitatea profesorului M. Moisescu, face o adevărată „pasiune
pentru ştiinţele naturale: în afară de zoologie nu mă interesa nimic”6: îşi construieşte un terarium,
petrecându-şi duminicile cutreierând împrejurimile Bucureştiului de unde se întorcea cu cutiile pline
de insecte, şopârle, broaşte şi tritoni. Această pasiune îl ajută să depăşească criza de pubertate: îşi
alesese greşit prietenii dintre haimanalele din mahala şi colegii de liceu cei mai leneşi şi arţăgoşi; se
credea mai urât decât era, timid, cu faţa plină de coşuri, cu lentilele ochelarilor din ce în ce mai
groase.
Cu crizele de melancolie avea să se lupte mult timp după aceea, Jurnalul pe care îl scrie
ajungând confidentul tuturor acestor crize. Corijent la trei materii, i se pare că este persecutat de
profesori, fapt care-i dă în proprii-i ochi un nimb de martir dar şi o anumită responsabilitate. Are însă
puterea să se redreseze: „am să le pregătesc o surpriză! Ghicisem deja ceea ce s-a dovedit a fi o
caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăţ ceva la comandă”7.
În primăvara anului 1920 începe să scrie cu regularitate povestiri cu subiect fantastic, straniu,
misterios, unele inspirate din povestirile de război ale tatălui. Literatura nu este singurul domeniu
spre care-şi îndreaptă atenţia, paleta preocupărilor sale incluzând şi rezumatul cărţilor citite,
prezentarea critică a unor teorii ştiinţifice, descrierea amănunţită a animalelor şi plantelor pe care le
observa.
Îşi susţine teza de doctorat în faţa unei comisii din care făceau parte D. Gusti, P.P. Negulescu
şi C. Rădulescu-Motru după care, însărcinat cu suplinirea unui curs şi a unui seminar la catedra lui
N. Ionescu, se simte „dezorientat, frustrat, nefericit pentru că nu era făcut pentru Universitate”8.
„Eram impresionat de atitudinea negativă a multora dintre profesorii şi colegii mei. Trebuia, deci, cu
orice preţ, să le dovedesc că nu sunt numai un «scriitor de succes», că sunt, de asemenea, «om de
ştiinţă». Întotdeauna am iubit erudiţia, dar cred că n-aş fi fost atras de ea dacă n-aş fi ştiut că numai o
prezentare masivă de documente şi bibliografie putea convinge pe cei de la Universitate”9. Stilul lui
de a ţine cursuri era spontan, nesistematic, personal, urmărind confruntarea studentului cu
problemele esenţiale, proiectarea lui într-un orizont nebănuit până atunci: „făceam şi eu parte din
categoria pe care o reprezenta atât de strălucit Nae Ionescu: aceea a profesorilor care gândesc
problema pe catedră, în faţa studenţilor”10 după cum singur mărturiseşte.

6
Mircea ELIADE, „Memorii”, Editura Humanitas, București, 1991, vol. 1, p. 44
7
Mircea ELIADE, op. cit., p. 47
8
Mircea ELIADE, op. cit., p. 223
9
Mircea ELIADE, op. cit., p. 340
10
Mircea ELIADE, op. cit., p. 305

5
Conceptele cu care Eliade operează ca cercetător al religiilor (camuflarea sacrului în profan,
hierofania, arhetip, centru, ieşire din timp) definesc un gânditor original, „unul din cei mai de seamă
şi mai profunzi gânditori care au cercetat problema religiilor şi mitologiilor”11, cum îl caracterizează
G.P. Grant.
Opera realizată de Eliade în domeniul studiului istoriei religiilor apare ca deosebit de
importantă prin faptul că iniţiază apariţia unui nou nucleu de paradigme (respectând definiţia de
„cunoaştere extraordinară” descrisă de Th. Kuhn) prin care fenomenele religioase capătă o coerenţă
şi o unitate nerelevate de cercetările empiriste.
Fotografiile prezente pe coperţile cărţilor lui, ne prezintă un Eliade bătrân, cu ovalul feţei
uscăţiv, cu obrajii slabi, bărbie pătrată, cu un nas voluntar, acvilin, bun suport pentru ochelarii cu
ramă groasă care-i ascund parţial ochii, ghiciţi cu privirea pierdută într-o zare în care vede simbolul
camuflat în real. Părul cărunt, într-o aparentă dezordine în jurul cheliei, împreună cu chipul colţuros,
cu cute verticale pronunţate, îi conferă o înfăţişare de înţelept ajuns către amurgul vieţii, împăcat cu
sine dar neliniştit în privinţa discipolilor.
Acelaşi bătrân cu chip preocupat apare şi într-un documentar realizat de Paul Barbăneagră cu
câteva luni înaintea morţii savantului. Aici, Eliade, cu nelipsita lui pipă, ne apare cu un mers calm,
liniştit dar ferm, de om care ştie că merge şi ştie şi unde vrea să ajungă. Gestica este calmă, dreaptă,
amplă, descriptivă, fără arabescuri de prisos, suport al celui care priveşte, nu al celui care vorbeşte.
Vorbirea ─ calmă dar hotarâtă, directă─ este a omului care-şi alege cuvintele pentru a fi corect
înţeles, ideea pe care o expune nu trebuie să prezinte ambiguităţi celui căruia i se adresează.
Tip „gânditor” după Pavlov, la Mircea Eliade gândirea are un caracter ideatic, cu slabă
coloratură afectivă; gândirea este precisă şi pătrunzătoare, iar imaginaţia discursivă, merge de la
detalii la unitate dar şi invers, cu o expresie clară, precisă, impersonală. Este un tip legat de
activitate, de opera sa, nu este nefericit atâta timp cât poate munci cu rezultate; fidel operei, este
gata de sacrificiu pentru aceasta. Legatura cu opera este atât de puternică încât îi perturbă existenţa
cotidiană şi sănătatea.
Muncitor, capabil de un volum mare de muncă, nu se menajează când trebuie să-şi
îndeplineasca termenele. Munca sa este bine organizată şi chiar dacă începe mai multe lucrări, toate
sunt planificate şi sunt definitivate la termene precise. Fidel persoanelor în care are încredere şi
cărora le acordă un respect deosebit (Nae Ionescu, R. Petazzoni, I.P. Culianu şi alţii). Discret, chiar
secretos în domeniul afectiv, nu-şi descrie sentimentele: la 40 ani, îndragostit ca un licean, trece

11
Mircea ELIADE, op. cit., p. 389

6
peste acest episod într-un mod destul de impersonal în paginile „Memoriilor”; vederea unei foste
iubite pe stradă îi produce „o strângere de inimă: oare de ce-i adusesem atât nenoroc?”12
Sintetizând cele prezentate mai sus, am putea spune că Mircea Eliade este, din punct de
vedere temperamental, flegmatic (ca activitate nervoasă: puternic-echilibrat-inert), „gânditor-
introvertit”. Dintre trăsăturile obiectivate, cele care apar pregnant, putând fi socotite trasături
cardinale, ar fi : pasiunea pentru ştiinţă și voinţa puternică.
Din categoria atitudinilor se regăsesc:
• pe sine nu se menajează deloc, opera sa este pe primul plan, uneori în dauna sănătaţii
• faţă de ceilalţi manifestă o atitudine umanistă, de dragoste şi bunătate faţă de oameni; exigent
cu sine şi opera lui dar îngăduitor cu strădaniile şi eforturile celorlalţi; nu suportă însă
diletantismul şi superficialitatea

Personalitatea impresionantă a lui Mircea Eliade, a cărui întreagă operă, creată în dorinţa de a
da umanităţii o „hartă” a unui mod de a privi şi înţelege lumea, a unei alte realităţi, se detaşează
pregnant în panoplia savanţilor şi cercetătorilor români. Generos, pasionat, volitiv, creator de
paradigmă, numele lui trebuie să apară oriunde subiectul conversaţiei este istoria religiilor, folclorul,
antropologia, filosofia culturii.

12
Mircea ELIADE, op. cit., p. 290

7
BIBLIOGRAFIE

1. ELIADE, Mircea, Memorii, Editura Humanitas, București, 1991

2. GOLU, Mihai, Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București,


2000

3. STĂNCULESCU, Elena, Psihologia educației: de la teorie la practică, Editura Universitară,


București, 2008