UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII. INTRODUCERE,

ISTORIC, CONCEPTE, PERSPECTIVE (TEORII)

Autor:
Prof.univ.dr. Mihai ANIŢEI
Seminar Drd. Ruxandra PARASCHIV

Bucureşti
 1. Definiţii, concepte, conceptul de personalitate (1)

Individ – unitate definită biologic (caracteristică a oricărui organism) şi care

nu poate fi segmentată - atom social în spaţiul şi timpul social;
Individualitate – caracteristică a unui individ; ansamblu de proprietăţi
somatice, psihice şi psihosociale prin care un individ se deosebeşte de
ceilalţi;
Persoană - expresia socială a individualităţii psihologice, ceea ce dă
identitate socială unui individ;
Personalitate – subiectul uman, unitate bio-psiho-socială, purtător al
funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice;
Personaj – atitudini şi conduite impuse de rolurile sociale jucate de individ;
„persoana în rol”;
Statut (status) social – ansamblu de comportamente pe care o persoană
le aşteaptă din partea celorlalţi, determinat de poziţia în ierarhia socială;
Rol social – modalitatea prin care o persoană îndeplineşte cerinţele
paradigmei sociale;
 1. Definiţii, concepte, conceptul de personalitate (2)
Psihologie diferenţială - ramură a psihologiei ce constă în studiul
diferenţelor psihice inter-individuale şi inter-grupale; studiile sunt
realizate cu ajutorul instrumentelor psihometrice;
Cercetare idiografică - centrată pe particularităţile individuale, concrete,
unice, excluzând aspectele comparative;
Cercetare nomotetică - vizează abstractul, universalul sau generalul,
bazându-se pe comparaţii între indivizi privind unul sau mai multe
aspecte ale personalităţii;
Însuşiri psihice – sintetizări şi generalizări ale caracteristicilor dominante
aparţinând proceselor psihice; formaţiuni psihice calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalităţii;
Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în
scopul înţelegerii şi explicării - la nivelul teoriei ştiinţifice - a modalităţii de
fiinţare şi funcţionare al persoanei. Reprezintă modul de organizare a
trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei.
 1. Conceptul de personalitate (3)

Personalitatea -o sinteză (unitate) bio-psiho-

socio-istorică şi culturală care determină
adaptarea individului la condiţiile mediului
natural şi social. G.Allport
 1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE (1)

În psihologie, problema personalităţii se pune la începutul secolului

al XX-lea iar abordarea sa nu are un sistem de referinţă absolut în
raport cu care să se realizeze o construcţie ştiinţifică unitară,
asemenea matematicii sau ingineriei.

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII DUPĂ 1930

Ramură specială Domeniu distinct de

a psihologiei cunoaştere şi cercetare
ATRIBUTELE ŞI CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII

ATRIBUTELE PERSONALITĂŢII

Unitatea Integralitatea Structuralitatea

CARACTERISTICILE (NIVELURILE) PERSONALITĂŢII

General umane Tipologice Individuale

(universale) particulare Singulare

Proprii tuturor Variabile pentru grupuri Definesc omul ca

oamenilor Categorii de indivizi entitate unică, originală,
irepetabilă
ŞTIINŢE CE STUDIAZĂ PERSONALITATEA

Sociologia
Pedagogia

Antropologia
fizică şi culturală
Istoria

PERSONALITATEA
Estetica
Morala

Psihologia Medicina

Filosofia
 IPOSTAZELE PERSONALITĂŢII

IPOSTAZELE PERSONALITĂŢII DIN

PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Ca realitate În calitate de concept

Personalitatea caracterizează şi Înglobează toată psihologia. Descrie
individualizează omul particular, modul în care o persoană gândeşte,
concret simte şi se comportă

IPOSTAZELE PERSONALITĂŢII DIN

PERSPECTIVA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Din perspectivă teoretică

Din perspectivă practică
Personalitatea este cadrul de
referinţă pentru explicarea
celorlalte concepte şi noţiuni

Psihologia persoanei este Personalitatea este principalul

instrument de optimizare, ghid de modelare a omului
raţionalizare şi dirijare a
conduitelor umane
2. TEORII ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII

În descrierea şi interpretarea obiectului său de studiu,

psihologia personalităţii foloseşte unităţi tematico-
descriptive a personalităţii concretizate în categorii de
termeni: trăsături, factori, deprinderi, motive, Eu, roluri,
atitudini, constructe.
Aceşti termeni au generat teoriile personalităţii.
Ele explică originea, structura, dinamica şi manifestările
comportamentale ale personalităţii, în raport cu anumite
situaţii de viaţă.
Scopul lor este să surprindă esenţa, originalitatea şi
unicitatea personalităţii.
În funcţie de gradul lor de asemănare sau diferenţiere,
aceste teorii permit elaborarea de modele interpretativ-
explicative ale personalităţii. După modul de abordare a
modelelor interpretativ-explicative, s-au conturat
perspectivele de abordare a personalităţii.
2. TEORII ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII

În funcţie de criteriile utilizate s-au conturat următoarele teorii:

1. După similitudinea sau unicitatea personalităţii:
a. teorii nomotetice; b. teorii idiografice.
2. După aspectele considerate în modelarea comportamentului:
a. teorii multidimensionale; b. teorii particulare.
3. Din perspectivă evolutivă:
a. teorii statice; b. teorii dinamice; c. teorii integrative.
4. După factorii determinanţi:
a. teorii radicale - biologizante, psihologizante sau
sociologizante; b. teorii de compromis.
5. După gradul de apropiere-îndepărtare:
a. teorii concordante, asemănătoare;
b. teorii neconcordante, contradictorii, opuse, diferite.
Henri Ey clasifică teoriile personalităţii astfel:
a. teorii reductoare (elementariste); b. teorii genetice;
c. teorii dinamice; d. teorii personaliste.
2. TEORII ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII

Acum se utilizează analiza comparativă a teoriilor personalităţii.

Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă, trebuie să
îndeplinească următoarele calităţi:
1. să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte
clare, logice, cu ipoteze verificabile experimental);
2. să aibă consistenţă internă (să nu conţină contradicţii
interne);
3. să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în
definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în
care acestea pot fi verificate empiric);
4. să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un
număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie);
5. să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale
comportamentului, pentru a favoriza exactitatea);
6. să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să
înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască).
2. TEORII ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII

Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva

structural-sistemică, depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomiste
şi, în acelaşi timp, luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei:
cel intrapsihic şi cel situaţional concret, specific.
În sens larg, personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice;
În sens restrâns, personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice.
Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune, în acelaşi timp structurală şi
sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei, o abordare din perspectiva ciberneticii,
a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei.
Dintre proprietăţile generale ale structurilor, respectiv a personalităţii ca macrostructură,
menţionăm: a. consistenta; b. mobilitatea (plasticitatea); c. gradul de dezvoltare;
d. integrarea.
Ca entitate reală, personalitatea conţine toate atributele sistemice, ea fiind un sistem:
a. Dinamic; b. Semideschis; c. Complex; d. probabilist.
Din perspectivă structural-sistemică, putem defini, într-un mod sintetic, personalitatea ca
o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând
sistemic”.
Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt:
- subsistemul dinamico-energetic (temperamentul);
- subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile);
- subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul).
- De asemenea, în cadrul aptitudinilor vom aborda inteligenţa şi creativitatea.
METODELE DE EVALUARE A PERSONALITĂŢII

1. Metoda observaţiei;
2. Metoda experimentului;
3. Metoda convorbirii şi interviului;
4. Metoda anchetei psihologice;
5. Metoda biografică (anamneza);
6. Metoda analizei produselor activităţii;
7. Metodele psihometrice:
7.1 Teste de personalitate:
- Proiective;
- Obiective:
- Categoriale;
- Dimensionale;
7.2 Evaluarea prin procesarea biosemnalelor psihofiziologice;
8. Metoda modelării şi simulării;
9. Metoda genetică şi comparată.
 TEMPERAMENTUL - SUBSISTEM
DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII

În studiul personalităţii umane distingem două laturi generale:

1. Prima se referă la conţinutul acesteia: o persoană face un
anumit lucru, îndeplineşte o anumită activitate -
întotdeauna există un conţinut al muncii:
Există şi o formă în care acest conţinut se realizează de către
un individ: mai rapid sau mai lent, mai organizat sau mai
puţin organizat, cu un consum de energie mai mare sau
mai mic.
2. Temperamentul se referă la forma îndeplinirii unei acţiuni.
Forma sau dinamica oricărei acţiuni caracterizează o
anumită personaă; acest fapt a fost observat încă din
antichitate.
 1. DEFINIŢIA TEMPERAMENTULUI

Temperamentul reprezintă ansamblul însuşirilor dinamico-

energetice ale personalităţii.
Temperamentul reprezintă modul în care variabilele
bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizeazâ (adică,
se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor
psihice – senzaţie, percepţie, memorie, gândire,
afectivitate) şi se reflectă în comportament.
Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt:
impresionabilitatea; impulsivitatea; ritmul reacţiilor şi
trăirilor psihice; tempoul modificărilor neuropsihice
temperamentale; expresivitatea psihică.
Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-
energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. El
se manifestă în orice situaţie, în orice împrejurare, fiind
observabil încă din copilărie.
INDICATORII PSIHO-COMPORTAMENTALI AI TEMPERAMENTULUI
- impresionabilitatea (adâncimea şi tăria) care caracterizează fenomenele psihice,
în deosebi cele senzoriale şi afective, ecoul, rezonanţa lor în întreaga fiinţă a
subiectului;
- impulsivitatea (indicele impulsivităţii) exprimat în modalitatea de răspuns la
anumite solicitări (brusc, sacadat, lent, domol, etc);
- ritmul şi viteza reacţiilor şi trăirilor afective exprimate prin modificările accelerate
sau încetinite, precum şi o anumită regularitate a acestora.
- tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale (frecvenţa într-o unitate de timp
a manifestărilor psihice)
- expresivitatea psihică manifestată în expresivitatea vorbirii, debitul şi viteza
limbajului, în expresii emoţionale, în mişcările şi acţiunile voluntare
- capacitatea de adaptare la situaţii noi, precum şi modul de consumare a energiei
psihonervoase
Temperamentul îşi dezvăluie trăsăturile specifice de îndată ce omul începe să
deschidă gura, să ridice mâna, să gesticuleze. El depinde de structura biologică,
fiind propriu omului şi animalelor. Are o condiţionare biologică directă şi
ereditară, dobândeşte valenţe şi sens numai în plan psiho-comportamental.
El ţine de latura formală a personalităţii nu de cea internă, de conţinut. Nu are o
semnificaţie axiologică, nereclamând o împărţire a oamenilor în buni sau răi, în
superiori sau inferiori.
 APTITUDINILE - SUBSISTEM INSTRUMENTAL
OPERATIONAL AL PERSONALITĂŢII
CLASIFICAREA APTITUDINILOR
1. După natura psihologică a elementelor componente;
2. După structura lor, după gradul lor de complexitate;
3. După gradul de operationalitate, de aplicabilitate;
3.1 Aptitudini generale;
3.2 Aptitudini speciale;
a. Aptitudinea matematică;
b. Aptitudinea tehnică;
c. Aptitudinea stiintifică;
d. Aptitudinea literară;
e. Aptitudinea muzicală;
f. Aptitudinea pedagogică;
g. Aptitudinea managerială;
4 Corelaţia dintre aptitudinile generale şi speciale;
4.1. Aptitudinile generale facilitează dezvoltarea aptitudinilor speciale;
4.2. Aptitudinile generale sunt rezultatul sintezei aptitudinilor speciale;
 5.4. APTITUDINILE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII

5.4.1. Relaţia aptitudini - procese psihice

Orice aptitudine se realizeaza prin procese psihice a caror
pondere poate fi mai mare, în cazul unor aptitudini sau
mai mica în cazul altora.
Aptitudinile îsi au originea în procesele psihice, dar nu sunt
nici identice cu acestea, şi nici simple însumari ale
proceselor psihice.
Aptitudinile presupun un nivel superior de dezvoltare a
proceselor şi functiilor psihice, un mod specific de
structurare şi integrare a acestora.
Aptitudinile reprezinta sintetizari, generalizari, transfigurari
ale caracteristicilor dominante ale proceselor psihice. Ele
sunt însusiri sintetice ale întregii personalitati, şi nu ale
proceselor psihice componente.
 5.4. APTITUDINILE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII
5.4.2. Relatia aptitudini - cunostinte, deprinderi, priceperi
Distinctia dintre aptitudini şi deprinderi se face din perspectiva a trei
criterii (Zörgö, 1980):
a. Sub aspectul procesual - în cazul formarii aptitudinilor, pe masura
dezvoltarii lor se realizeaza o amplificare procesuala; în cazul formarii
deprinderilor, pe masura automatizarii lor, are loc o reductie a proceselor
implicate;
b. Sub aspectul functionalitatii - deprinderile se limiteaza la o actiune sau
operatie bine determinata; aptitudinile cuprind o familie întreaga de
actiuni variate care pot fi cuprinse în ansamblul unei activitati (literare,
muzicale, sportive, matematice, tehnice etc.);
c. Sub aspect formativ (disponibilitatea sau potentialitatea activa) -
aptitudinile se caracterizeaza printr-o dezvoltare continua, printr-o
crestere a disponibilitatilor; în cazul formarii deprinderilor, rezervele
potentiale scad treptat ca urmare a realizarii lor sub forma performantelor
situate la limita superioara a posibilitatilor de dezvoltare. De exemplu,
deprinderile motorii sau cele de calcul mintal, dincolo de o anumita limita,
nu se mai pot ameliora nici chiar în cazul supraînvatarii; nu acelasi lucru
se întâmpla în cazul aptitudinilor matematice sau verbale.
 5.4. APTITUDINILE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII
5.4.3. Relaţia aptitudini - dimensiunea afectiv-
motivaţională
Dimensiunea afectiv - motivationala reprezinta
un important factor al formarii aptitudinilor şi
valorizarii lor maximale, ea furnizând şi
directionând energia actiunilor umane. Nici o
aptitudine nu se poate forma în lipsa unei
motivatii adecvate fata de respectivul domeniu.
Fara imbold intern, fara motivatie, potentialitatile
latente nu se activeaza, iar aptitudinea nu se
poate forma. Chiar daca aptitudinile au fost deja
formate, ele nu duc la realizarea unor
performante superioare daca nu sunt sustinute
de o motivatie adecvata.
 5.4. APTITUDINILE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII
5.4.4. Relaţia aptitudini - caracter (atitudini)
Pentru ca aptitudinea sa se poata forma şi manifesta eficient este necesar un
caracter care sa o sustina (în caz contrar, aptitudinea dispare).
La rândul sau, caracterul, în formarea şi manifestarea lui, implica un ansamblu de
aptitudini în lipsa carora orientarea caracteriala ramâne suspendata.
Atât aptitudinile, cât şi atitudinile se formeaza şi se dezvolta sub influenta acelorasi
factori de mediu şi educatie care pot avea efect pozitiv sau negativ.
Atunci când relatiile dintre aptitudini şi caracter sunt compatibile şi optime, sau cu
posibilitati de compensare reciproca, ele conduc la armonizarea şi echilibrarea
personalităţii, la cresterea eficientei sale.
Cu cât gradul de incompatibilitate dintre aptitudini şi caracter este mai mare şi cu
cât posibilitatile de compensare reciproca sunt mai reduse, cu atât
personalitatea va fi mai afectată. Evaluarea relatiilor dintre aptitudini şi caracter
se realizeaza în functie de trei criterii (P.Neveanu, 1980):
a) nivelul la care se situeaza cele doua dimensiuni, în mod absolut (nivelul
global: superior, mediu, inferior) şi în mod relativ (prevazând posibilitatea
echilibrarii sau a dezechilibrarii aptitudinilor prin atitudini sau invers);
b) sensul în care se manifesta interactiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ,
negativ-univoc sau biunivoc şi cvasineutral);
c) caracterul direct sau indirect al interactiunilor:
 5.4. APTITUDINILE ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII

5.4.5. Relatia aptitudini – temperament

În raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o
premisa extrem de generala, cu rol de predispozitie. Faptul ca
temperamentul nu predetermina aptitudinile este confirmat de
posibilitatea formarii uneia şi aceleiasi aptitudini pe
temperamente diferite sau a mai multor aptitudini pe fondul
unui singur temperament.
Între cele doua dimensiuni exista totusi influente reciproce:
- pe de o parte, temperamentul poate facilita sau provoca
dificultati în formarea aptitudinilor, dificultati care pot fi însa
depasite prin exercitiu sau prin compensare.
- pe de alta parte, modificarea manifestarilor temperamentale
poate conduce la modificarea aptitudinilor. Pe baza unor
tendinte de adaptare a temperamentelor la activitate, putem
vorbi despre o oarecare profesionalizare a temperamentelor.
 5.5. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

5.5.1. După natura psihologica a elementelor

componente, se diferentiaza trei tipuri de aptitudini:
1. Aptitudini senzoriale (rapiditatea, stabilitatea structurarii
perceptiei, plasticitatea perceptuala etc.);
2. Aptitudini psihomotorii (forta miscarilor, rapiditatea,
precizia, coordonarea miscarilor);
3. Aptitudini intelectuale (care prezinta grade diferite de
complexitate; cea mai importanta este inteligenta, care
reprezinta o sinteză a mai multor aptitudini intelectuale:
- spirit de observatie, fluenta verbala,
- memorie asociativa, flexibilitatea gândirii,
- rationament inductiv şi deductiv,
- atentie distributiva etc.).
 5.5. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

5.5.2. După structura lor, după gradul lor

de complexitate, aptitudinile se clasifica
în:
1. aptitudini simple : vazul la distanta
2. aptitudini complexe :aptitudini
muzicale
 5.5. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

5.5.3. După gradul de operationalitate, de aplicabilitate în

diverse domenii de activitate, distingem:
5.5.3.1 Aptitudini generale, care sunt necesare şi eficiente în
diverse domenii de activitate, ele constituind nucleul operational al
tuturor tipurilor de activitate.
Aptitudinile generale implica sisteme asociative flexibile, precum şi
originalitate în actualizarea asociatiilor, în concordanta cu diverse
sarcini concrete.
 5.5. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

5.5.3.2 aptitudini speciale, care au o aplicabilitate restrânsa,

ele conditionând succesul doar într-un anumit domeniu de
activitate. Printre aptitudinile speciale se numără, în primul
rând, aptitudinile profesionale: aptitudinea matematică,
aptitudinea tehnică, aptitudinea stiintifică, aptitudinea literară,
aptitudinea muzicală, aptitudinea pedagogică, aptitudinea
managerială etc.
Fiecare dintre aceste aptitudini contine un anumit set
aptitudinal sau componenta interna, după cum urmează:
a. Aptitudinea matematică;
b. Aptitudinea tehnică;
c. Aptitudinea stiintifică;
d. Aptitudinea literară;
e. Aptitudinea muzicală;
f. Aptitudinea pedagogică;
g. Aptitudinea managerială (organizatorică).
 CARACTERUL

ETIMOLOGIE

În greaca veche termenul de caracter se

asocia cu un semn care se folosea pentru
a separa două terenuri;
Ulterior semnificaţia lui s-a extins, fiind
utilizat pentru a exprima ceea ce distinge
un lucru de altul, un organism de altul;
Are şi înţelesul de pecete, marcă;
 ÎN BIOLOGIE

Termenul este folosit în sens de:

- însuşire sau trăsătură diferenţiatoare sau
asemănătoare (comună),
- însuşire sau trăsătură ereditară sau
dobândită, care permite descrierea sau
clasificarea indivizilor.
Sunt considerate caractere: culoarea pielii,
culoarea ochilor, talia, conformaţia fizică,
culoarea părului etc.
 CURENTELE ÎN PSIHOLOGIE
În psihologie există două curente:
1. Include în sfera noţiunii de caracter atât
noţiunile genotipice determinate biologic, cât şi
pe cele fenotipice, dobândite sub influenţa
mediului natural şi social;
2. Raportează noţiunea de caracter numai la
personalitatea umană
Psihologia contemporană abordează caracterul ca
pe o entitate distinctă a sistemului personalităţii,
ireductibilă la temperament
 CONCLUZIE. ACCEPŢIUNEA LĂRGITĂ

Caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului

psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva
unor norme şi criterii valorice.
Include elemente corelate şi integrate într-o structură
funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de
selecţie, apreciere şi valorizare. Aceste elemente sunt:
 Concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului
 Sfera convingerilor şi sentimentelor socio-morale
 Conţinutul şi scopurile activităţilor
 Conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor
 CONCLUZIE. ACCEPŢIUNEA RESTRÂNSĂ

 Caracterul desemnează un ansamblu

închegat de atitudini, care determină un
mod relativ stabil de orientare şi raportare
a omului la ceilalţi semeni, la societate în
ansamblu şi la sine însuşi.
 ATITUDINILE

Reprezintă recunoaşterea valorilor,

însuşirea sau interiorizarea lor de către
individ.

Atitudinile stabilizate devin trăsături de

caracter, iar suportul lor îl constituie
deprinderile şi obişnuinţele.
ANALIZA ŞI EVALUAREA CARACTERULUI

Analiza şi evaluarea caracterului, pe plan

comportamental, impune atenţiei o sumă
de atitudini şi trăsături care formează trei
grupaje:
- Atitudinea faţă de societate
- Atitudinea faţă de activitatea prestată
- Atitudinea faţă de sine
 ATITUDINEA FAŢĂ DE SOCIETATE

faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni

se dezvaluie în:
 trăsături pozitive de caracter cum sunt
sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv,
deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de
răspundere
 trăsături negative cum sunt individualismul
egoist, linguşeala
ATITUDINEA FAŢĂ DE ACTIVITATEA PRESTATĂ

 apare în:
 trăsături pozitive cum sunt sârguinţa,
conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă,
exigenţa în activitate
 trăsături negative ca lenea, neglijenţa,
rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la
nou
 ATITUDINEA FAŢĂ DE SINE

 apare în:
 trăsături pozitive ca modestia, sentimentul
demnităţii personale, spiritul autocritic,
încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de
sine
 trăsături negative ca îngâmfarea, aroganţa,
sentimentul inferiorităţii
 RELAŢIA TEMPERAMENT - CARACTER

 Temperamentul – se implică şi se
manifestă în orice situaţie, naturală sau
socială.
 Caracterul – se implică şi se manifestă
numai în situaţii sociale.
 PORTRETE TEMPERAMENTALE
 Colericul- excitabil, eruptiv, năvalnic.
Oscilează între entuziasm şi decepţie.
Are înclinaţii spre exagerare şi este
neliniştit, nerăbdător, predispus la
furie violentă sau afecţiuni
neobişnuite. Este extravert şi
comunicativ.
 Sangvinicul- echilibrat şi rapid. Se
adaptează repede şi este binedispus.
Are capacitate de stăpânire de sine şi
uneori poate renunţa uşor la activităţi
importante.
 Flegmaticul- lent, neobişnuit de
calm. Poate fi foarte perseverent.
Deşi pare indiferent afectiv, poate
ajunge la sentimente foarte
consistente. Sunt introverţi şi
puţin comunicativi.

 Melancolicul- are tonus scăzut,

este sensibil şi emotiv. Dacă este
solicitat foarte mult, are înclinaţii
spre depresie. Se adaptează cu
dificultate la viaţa socială.
 CARACTERUL

Se structurează numai în interacţiunea

individului cu mediul socio-cultural, ca
mecanism specific de relaţionare şi
adaptare şa particularităţile şi exigenţele
acestui mediu.
 DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ

 Orice individ normal, născut şi crescut într-un

mediu social, în comunicare şi interacţiune cu
alţi semeni (familia, colegii de şcoală, profesorii,
cercul de prieteni etc.) îşi structurează, pe baza
unor transformări complexe în plan cognitiv,
afectiv şi motivaţional, un anumit mod de
raportare şi reacţie la situaţiile sociale, adică un
anumit profil caracterial.
LATURA AXIOLOGICĂ A CARACTERULUI

 Pentru a evidenţia latura axiologică a

caracterului trebuie să luăm în consideraţie
interacţiunea a două tipuri de mulţimi de
solicitări:
 Mulţimea solicitărilor interne, pe care individul le
are faţă de societate;
 Mulţimea solicitărilor externe, pe care societatea
lşe formulează faţă de individ.
Din această perspectivă caracterul un mod individual
specific de relaţionare şi integrare a celor două tipuri
de mulţimi de solicitări.
Caracterul pune individul în trei
ipostaze cu societatea:

1. De concordanţă deplină cu societatea

2. De respingere reciprocă totală
3. De concordanţă parţială – discordanţă
parţială
 Concordanţa deplină cu societatea

 Toate solicitările sociale sunt acceptate şi

integrate ca norme proprii de conduită şi
toate solicitările proprii se încadrează în
limitele normelor şi etaloanelor societăţii.

 O asemenea situaţie nu se întâlneşte în

realitate, ea desemnând o limită ideală,
teoretică, spre care se poate tinde.
 Respingerea reciprocă totală

 Cele două mulţimi de solicitări nu

concordă în nici un punct.

 Şi această situaţie are o semnificaţie doar

teoretică, neîntâlnindu-se în realitate.
Concordanţa parţială – discordanţa
parţială

 Cele două mulţimi de solicitări se

intersectează pe o plajă mai îngustă sau
mai extinsă
 Generează două situaţii:
Când plaja de intersecţie se lărgeşte
Când plaja de intersecţie se îngustează
Când plaja de intersecţie se îngustează
după un anumit prag:

 Societatea declară individul ca lipsit de

caracter
 Individul declară etaloanele şi criteriile impuse
de societate ca neacceptate, trebuind să fie
revizuite.
 Când plaja de intersecţie se lărgeşte,
tinzând spre limita superioară de
concordanţă

 Societatea declară individul ca având

caracter.
 Individul consideră criteriile şi etaloanele
societăţii ca fiind ale lui.
 TRĂSĂTURILE CARACTERULUI

 Se structurează prin integrarea în plan cognitiv,

afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea ce este
semnificativ pentru individ în situaţiile,
evenimentele şi experienţele sociale.
 Ca urmare el se manifestă numai în asemenea
împrejurări,
 De aceea dezvăluirea trăsăturilor de caracter
este incomparabil mai dificilă decât a celor
temperamentale.
EVALUAREA CARACTERULUI

Modalitatea cea mai eficientă de

cunoaştere şi evaluare a caracterului
o reprezintă analiza actelor de
conduită în situaţii sociale calificate
drept semnificative pentru individ.
 7.1. CONCEPTUL DE INTELIGENŢĂ
Conceptul de inteligenţă are, în psihologie, multiple semnificatii. Latinescul inter-
legere, din care derivă termenul de inteligenţă, are două sensuri:
- a discrimina (disocia);
- a lega (a pune împreună).
Din perspectivă etimologică, inteligenţa este capacitatea de a stabili legaturi,
relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente.
Din cunoaşterea comună provine şi definiţia: inteligenţa este capacitatea generală
de adaptare la mediu, aptitudinea de a gasi soluţii optime în situaţii noi, fiind
un instrument de măsurare a reuşitei;
Caracteristicile comune ale definiţiilor inteligenţei:
- caracterul complex;
- caracterul de orientare;
- caracterul operatoriu.
Astfel „inteligenţa este aptitudinea intelectuală generală a individului uman de
a sistematiza şi utiliza achizitiile anterioare în situatii noi, modificând
semnificatia funcţională a elementelor cunoaşterii, în scopul realizarii unui
echilibru optimal la situatiile noi şi mereu variabile ale mediului” (V. Oprescu,
1991).
Psihologia actuală delimitează două accepţiuni ale inteligenţei:
- sistem complex de operatii;
- aptitudine generală.
 7.1.2 INTELIGENŢA - SISTEM COMPLEX DE OPERAŢII

Inteligenţa ca sistem complex de operatii sintetizeaza mecanismele adaptative ale

conduitei la împrejurarile variabile ale mediului. Operatiile se refera la mijloacele de
rezolvare a problemelor şi la procesele mintale care au loc în timpul procedeului ales.
Activitatea psihică este constituita din operatii - actiuni mintale - care provin genetic din
interiorizarea actiunilor practice, inteligenţa realizându-se prin operaţii.
După M. Zlate (2000), inteligenţa, ca sistem de operaţii, înseamnă:
- abilitatea de adaptare a individului la situatiile noi (nefamiliare);
- abilitatea de a gândi abstract, de a generaliza şi a face deductii;
- abilitatea de a corela şi integra într-un tot unitar partile relativ disparate;
- abilitatea de a anticipa şi prevedea consecintele unor actiuni şi evenimente;
- abilitatea de a compara rapid variantele actionale şi de a retine pe cele optime;
- abilitatea de a rezolva rapid şi corect probleme cu grade crescânde de dificultate.
Inteligenţa nu este un simplu proces psihic, ci reprezinta expresia organizarii superioare a
tuturor proceselor psihice (cognitive, afectiv-motivationale şi volitive), a modului şi a
gradului în care acestea converg şi conlucrează pentru reusita actiunilor individului.
Inteligenţa foloseşte procesele psihice (în primul rând gândirea) pentru a adaptarea la
conditiile de mediu.
Ea devine flexibila, pe masura ce se dezvolta mecanismele şi operatiile celorlalte functii
psihice.
Pentru că inteligenţa presupune cunoasterea relatiilor şi a relatiilor dintre relatii, ea poate fi
asimilata cu gândirea. În acest sens, inteligenţa înseamnă descoperirea raporturilor, a
căror utilizare satisface un scop adaptativ (transformativ).
 7.2. TEORII ALE INTELIGENŢEI

Cele mai utilizate abordări teoretice ale

inteligenţei, sunt:
1. abordarea analitico-factorială;
2. abordarea genetică;
3. abordarea sistemică.
 7.3. TIPURI DE INTELIGENŢĂ

M. Golu (2004) pune în evidenţă faptul ca „inteligenţa prezinta

un tablou eterogen, multicomponential, cu organizare
heteronoma strict individualizata”.
Configuratia inteligenţei difera de la un individ la altul chiar
atunci când se obtin scoruri globale egale, deoarece modul
de combinare şi articulare a componentelor de baza (a
scorurilor partiale) poate fi diferit, conducând la forme
diferite de manifestare a inteligenţei.
Din prezentarea anterioara, privind teoriile inteligenţei, s-a
remarcat faptul ca dincolo de inteligenţa generala exista şi
forme particulare de inteligenţa.
Prezentam, în completare, forme ale inteligenţei, din
perspectiva celor mai reprezentativi autori în domeniu.
 7.3.1 E. L. THORNDIKE

E.L. Thorndike distinge trei tipuri de inteligenţă:

1. Inteligenţa concreta sau practica, aptitudinea de
a opera usor şi cu mare randament pe plan concret
obiectual, practic; acesti indivizi au capacitati intuitive
dezvoltate în sesizarea relatiilor dintre evenimentele
percepute;
2. Inteligenţa abstracta sau conceptuala,
aptitudinea de a opera usor şi adecvat cu materialul
verbal şi simbolic;
3. Inteligenţa socială, adaptarea rapida şi
netensionata a individului la schimbarile mediului social
apropiat, capacitatea de a se relationa şi întelege cu
ceilalti.
 7.3.2 ALFRED BINET

A. Binet diferentiaza patru forme ale inteligenţei:

- inteligenţa „obiectiva” (corespunde omului cu spirit practic
sau stiintific);
- inteligenţa „subiectiva” (imaginatie bogata şi lipsa spiritului
critic);
- inteligenţa practica (excelare în domeniul practic, tehnic, în
utilizarea aparatelor şi mecanismelor; operare dificila în
domeniul verbal);
- inteligenţa de tip „literat” (opusa celei practice).
 7.3.3 J.P.GUILFORD
J.P. Guilford delimiteaza patru tipuri de inteligenţă:
- inteligenţa concreta (desemneaza aptitudinile implicate în vehicularea
informatiilor figurale – informatii concrete percepute prin organele de
simt; centrarea pe lucruri concrete; este specifica inginerilor, artistilor,
muzicienilor);
- inteligenţa simbolica (desemneaza aptitudinile implicate în
vehicularea informatiilor sub forma de semne – literele alfabetului,
notele muzicale;
Este esentiala pentru dezvoltarea limbajului şi pentru matematica);
- inteligenţa semantica (operarea cu notiunile verbale, cu informatiile
sub forma întelesurilor atasate cuvintelor, informatii necesare în
comunicarea verbala, în gândire);
- inteligenţa sociala şi capacitatea empatica (vehicularea informatiilor
nonverbale din interactiunile sociale; întelegerea atitudinilor, dorintelor,
intentiilor, perceptiilor personale şi ale celorlalti; este necesara pentru
profesori, medici, psihologi, politicieni etc.).
 7.3.4 FR. PAULHAN

Fr. Paulhan distinge doua tipuri de inteligenţa:

1. Inteligenţa „analitică” (centrarea pe
detalii, cercetarea faptelor, a fiecarui
fenomen în parte);
2. Inteligenţa „sintetică”(centrarea pe
ansamblu, pe idei generale).
 7.3.5 B. CATTELL ŞI D. HEBB

Cattell şi D. Hebb diferentiaza doua forme de inteligenţa:

1. Inteligenţa fluida (inteligenţa de tip A), care
serveste pentru adaptarea la situatiile absolut noi,
caracterizata prin desfasurare libera, imprevizibila, prin
schimbarea rapida a unghiului de abordare a uneia şi
aceleiasi probleme; este eficienta în situatii problematice
slab definite.
2. Inteligenţa cristalizata (inteligenţa de tip B), care se
modeleaza dupa natura activitatilor, caracterizata prin
desfasurare ordonata, coerenta, logica; este eficienta în
situatii structurate, bine definite.
 7.3.6 J. D. MAYER ŞI P. SALOVEY, BAR-ON, D. GOLEMAN,
S. HEIN, J. SEGAL: INTELIGENŢA EMOTIONALĂ
Mai multi autori (J. D. Mayer şi P. Salovey, Bar-On, D. Goleman, S. Hein,
J. Segal) evidentiaza o noua forma de inteligenţa: inteligenţa
emotională.
Adaptarea individului la mediu se realizeaza nu numai prin componentele
cognitive, ci şi prin aspectele de ordin afectiv, personal şi social, acestea
din urma fiind esentiale pentru succesul individual.
D. Goleman include în componenţa inteligenţei emoţionale:
- conştiinţa de sine (încrederea în sine);
- autocontrolul (dorinta de adevar, constiinciozitatea, adaptabilitatea,
inovarea);
- motivaţia (dorinta de a cuceri, daruirea, initiativa, optimismul);
- empatia (capacitatea de a ne raporta la sentimentele şi nevoile
celorlalti, de a-i întelege pe ceilalti);
- aptitudinile sociale (influenţa, comunicarea, managementul conflictului,
conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de
lucru în echipă).
7.4 MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE INTELIGENŢEI

Teoriile privind inteligenţa s-au coagulat în trei

modele explicative care au reprezentat moduri
de abordare sub raport teoretic şi practic
(diagnostic).
S-au conturat, astfel, viziuni şi perspective
specifice de concepere a ei care s-au închegat
în adevarate modele explicativ interpretative.
 7.4.1 MODELUL PSIHOMETRIC

Acest model îşi are originea in cercetările psihologului francez Alfred Binet
facute asupra intelectului copiilor.
Binet s-a confruntat cu o problemă practica: elaborarea unui instrument pe
baza căruia să poată fi depistaţi copii cu intelect normal pentru a fi
încadraţi în învăţământul de masa. Ca urmare, împreună cu medicul Th.
Simon, imaginează o suită de probe care aproximeaza compoziţia
operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie, raţionament,
vocabular, cunoştinţe ete.).
Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea
de Scara metrică Binet Simon (1905).
În 1911, Binet îşi ordonează probele in funcţie de vârstă. Cu toate acestea,
el nu ajunge la noţiunea de “varstă mentală” şi nici la cea de “nivel
intelectual”. De la el au ramas două definiţii ale inteligenţei:
- inteligenţa este ceea ce măsoară testele mele de inteligenţă;
- inteligenţa constituie modul de funcţionare al ansamblului compozit de
capacităţi psihice.
 7.4.1 MODELUL PSIHOMETRIC
Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat de
psihologul american Lewis Terman care revizuieşte scara lui Binet şi o
introduce în America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916).
Terman arată ca varsta mentală este distanţa parcursă între vârsta noului
născut şi inteligenţa adultă, iar Q.l.-ul este viteza, adică raportul dintre
distanţa parcursa şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul
vârsta mentală şi vârsta cronologică.
Prin anii '30, psihologul David Wechsler îl continuă pe Terman, imaginând o
scară a inteligentei pentru adulţi.
Descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala (WAIS) şi vor produce o
versiune pentru copii (WAIS-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de
abilitati, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de
diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului.
Introducerea noţiunii de coeficient de inteligenţă (ca raport de vârsta mentală
şi vârsta cronologică multiplicat cu 100) ramane o achiziţie importantă a
modelului psihometric al inteligentei.
 7.4.2 MODELUL FACTORIAL
Reprezintă o continuare şi adâncire a modelului psihometric. Psihologii sunt
interesaţi de instrumentul de măsurare a inteligentei şi de modul de prelucrare a
rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor de inteligenţă. Una dintre
modalităţile propuse a fost cea a analizei factoriale, al cărei parinte este
Spearman (1904). Cu prilejul corelării rezultatelor obţinute la testele de
inteligenţă au fost descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca grad de generalitate,
ca număr şi ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului
factorial al inteligenţei.
Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltând diferite procedee de
analiză factorială, a găsit alţi opt factori comuni în spatele factorului g
(inteligenţa generală) descoperit de Spearman.
Aceşti factori au fost numiţi de el abilităţi mentale primare. Cel care excelează,
însă, prin proliferarea, multiplicarea şi diversificarea factorilor este J.P.Guilford
(1956.-1971) care a propus un model morfologic al inteligenţei. Din perspectiva
acestei tendinte ceea ce contează este nu unitatea, nu ierarhia sau organizarea
factorilor ci stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford,
combinând conţinuturile, operaţiile şi produsele intelectului a obtinut 120 factori.
Modelele factoriale ale inteligenţei, pe lângă rigurozitatea prelucrărilor matematice,
aduc o nouă viziune asupra inteligentei şi anume interpretarea ei din
perspectivă structurală, adică din perspectiva TGS(Teoriei Generale a
Sistemelor).
 7.4.3 MODELUL GENETIC

Depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema

genezei inteligentei.
Cel care ilustrează, prin cercetările sale, acest model este Jean Piaget. In
lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget porneşe de la premisa
că inteligenta este o relaţie adaptativă între organism şi lucruri.
Adaptarea reprezintă, după el, echilibrarea între asimilare (încadrarea
noilor informaţii în cele vechi, preexistente) şi acomodare (restructurarea
impusă de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme).
Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa.
Conduita inteligentă, care se elaborează treptat, în stadii, se produce
precumpănitor prin acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare
mintală.
Când asimilarea este superficială, acomodarea se produce greoi,
insuficient, atunci şi echilibrarea inteligentă va fi insuficientă.
Inteligenta este un punct de sosire, un termen generic desemnând formele
superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive.
 7.5 RELAŢIA DINTRE INTELIGENŢĂ ŞI PERSONALITATE

Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii ea intră în

interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte părţi sau laturi ale
personalităţii, ci şi cu întregul, care este însăşi personalitatea.
Inteligenta este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în
situaţiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi:
1. de a evita ce este vătămător,
2. de a reţine ceea ce este bun, util.
Alegerea între util şi vătamător, între bine şi rău, specifica inteligenţei,
devine pe scara evolutivă din ce in ce mai perfectionată, pentru ca la
om să fie total deliberată.
Prescripţiile sunt impuse din exterior, rezultatul este însă un răspuns
venit din interior.
Acest răspuns venit din interior care nu este altul decat raspunsul
inteligenţei, este accelerat sau obstrucţionat de o multituditudine de
factori de personalitate (dorinţe, temeri, satisfacţii, nemulţumiri,
entuziasm, descurajare etc.).
 Funcţiile părţii stângi a
creierului Funcţiile părţii drepte a creierului

utilizarea logicii foloseşte sentimentele

orientarea către detalii
căutarea de fapte
cuvinte şi limbaje
prezent şi trecut
matematică şi ştiinţă
poate înţelege
cunoaştere
recunoaştere
ordine/percepţia modelelor
cunoaşte numărul obiectelor
bazat pe realitate
strategie
practic
sigur
vedere de ansamblu
imaginativ
simboluri şi imagini
prezent şi viitor
filozofie şi religie
poate obţine
crează
apreciază
percepţie spaţială
ştie funcţia obiectelor
bazat pe fantezie
prezintă posibilităţi
impetuos
Ia riscuri