Metode in Psihologie

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA
FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
ANUL I SEM. 1 2011-2012
METODE ŞI TEHNICI
ÎN PSIHOLOGIE
curs universitar pentru anul I
Lect.univ.dr. Aurelia Moraru
CONSTANŢA 2011
1
ANUL I SEM. 1 2011-2012
CUPRINS
CURS NR.1. PARTICULARITĂŢI ŞI OBIECTIVE
1.1 Obiectivele cursului
1.2 Caracteristicile cunoaşterii
1.3 Limitele cunoaşterii comune
1.4 Cunoaşterea psihologică
1.5 Programul cercetării psihologice
CURS NR.2. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE
2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie
2.2 Metode de cercetare în psihologie
2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi
psihoterapeutice
2.4 Analiza funcţională a comportamentului . Instrumente de evaluare
CURS NR. 3.OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR
3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi
operaţionale
3.2 Ipoteze de cercetare
3.3 Variabile
3.4 Eşantionare
CURS NR.4. METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE
4.1 Introducere
4.2 Definire şi caracteristici
4.3 Observaţie ocazională versusu obsevaţie sistemică
4.4 Observaţie şi experiment
4.5 Factorii determinanţi ai observaţiei
4.6. Conţinutul observaţiei
4.7 Avantajele şi limitele observaţiei
CURS NR.5. METODA CONVORBIRII. INTERVIUL PSIHOLOGIC CA
TEHNICĂ DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
5.1 Clarificări conceptuale conversaţie, convorbire, interviu
5.2 Clasificarea interviurilor
5.3 Interviurile clinice
5.4 Interviurile structurate
5.5 Interviurile relaţionale
CURS NR. 6 STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE
6.1 Introducere
6.2 Clasificarea documentelor
6.3 Recensământul populaţiei
6.4 Documente scrise necifrice
6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică
6.6. Analiza documentelor
6.7. Valoarea si limitele documentelor
CURS NR .7. METODA ANCHETEI PSIHOSOCIALE PE BAZĂ DE
CHESTIONAR
7.1 Introducere
7.2 Definirea etapelor
7.2 Definirea chestionarului
7.3 Clasificarae chestionarelor
7.4 Structura chestionarelor
2
ANUL I SEM. 1 2011-2012
7.5 Formularea întrebărilor
7.6 Designul chestionarelor
7.7 Redactarea raportului de cercetar
7.10 Avantajele şi limitele chestionarelor
CURS NR. 8. ANALIZA DE CONŢINUT
8.1 Introducere
8.2 Definirea analizei de conţinut
8.3 Unităţile de analiză
8.4 Schema de categorii
8.9 Etapele analizei conţinutului comunicării
8.10 Procedee de analiză
8.11 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului
CURS NR.9. TESTELE PSIHOLOGICE.
9.1. Algoritm general de construire a testelor.
9.2. Etape în construire testelor.
9.3. Metode de scalare.
9.4. Construirea şi experimentarea variantei iniţiale atestului.
9.5. Revizuirea testului şi redactarea formei finale.
9.6. Studii de validare şi atalonare.
9.7. Redactarea manualului testului.\\
9.8. Valoarea şi limitele utilizarii testelor în practica psihoterapeutică.
CURS NR.10. EXPERIMENTUL ÎN ŞTIINŢELE SOCIOUMANE
10.1 Introducere
10.2. Definiţie şi caracteristici
10.3. Componentele experimentului
10.4. Selecţia şi repartizarea subiecţilor
10.5. Organizarea experimentului. Fazele unui experimet
10.6. Tipuri de experiment
CURS NR.11 . PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE ALE STUDIULUI
CORELAŢIONAL
11.1 Statistică descriptivă
11.2 Inferenţă statistică
11.3 Coeficientul de corelaţie şi interpretrea coeficientului de corelaţie
CURS NR. 12. METODA STUDIULUI DE CAZ
12.1 Introducere
12.2 Definiţia metodei
12.3 Designul cercetării
12.4 Desfăşurarea investigaţiei
12.5 Triangularea
12.6 Redactarea raportului
CURS NR.13 ABORDAREA SINERGETICĂ A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE
13.1 Definirea sinergeticii
13.2 Cooperare sau conflict metodologic
13.2 Viziunea de ansamblu a metodelor în psihologie
CURS NR.14. PROBLEME RECAPITULATIVE / COMUNICAREA RAPORTULUI
DE CERCETARE
3
ANUL I SEM. 1 2011-2012
CURS NR.1
METODE IN PSIHOLOGIE
I. PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN PSIHOLOGIE
1.1. Introducere
În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în cercetarea
psihologică şi, în mod special vom trata diversitatea modalităţilor prin care psihologii
adună datele. Vom începe prin a ne referi la unele probleme pe care le ridică psihologia ca
ştiinţă. Este de domeniul evidenţei că în psihologie, modul de abordare, de studiu se
schimbă în permanenţă, că apar noi opinii despre psihologie, iar eclectismul metodelor
întrebuinţate în cercetare a devenit un truism. Toate acestea constituie probleme specifice
ale psihologiei ştiinţifice în comparare cu alte ştiinţe. Ne vom ocupa în continuare de
principalele metode de cercetare folosite în psihologie luând totodată în considerare şi
unele probleme pe care acestea le implică.
1.2. Psihologia şi metodele ştiinţifice
Cercetările în domeniul psihologiei ne atenţionează că trebuie să fim foarte vigilenţi atunci

când colectăm în mod sistematic date despre condiţia umană. Ca fiinţe umane, noi putem
avea idei preconcepute înrădăcinate adânc în sinele nostru profund şi am putea avea
tendinţa de a generaliza pornind chiar de la propria noastră experienţă. Suntem unici şi,
prin urmare, avem experienţe unice de viaţă, unele dintre acestea pot fi chiar atipice. E
posibil să vedem în exteriorul nostru exact ceea ce ne aşteptăm noi să vedem, studiile
asupra percepţiei şi memoriei vin în sprijinul acestei aserţiuni. Alteori se întâmpla exact
ceea ce am presupus că se va întâmpla deoarece „profeţiile se împlinesc”. Aceasta este
posibil deoarece expectaţiile noastre pot deveni predicţii, ceea ce ar putea însemna că
ajungem în situaţia să determinăm anumite fapte să se întâmple tocmai pentru că avem
convingeri puternice în acest sens şi ne aşteptăm ca ele să se împlinească.
O întrebare firească se ridică: cum am putea detecta ideile preconcepute pe care le avem,
astfel încât acestea să nu altereze cercetarea? Adesea prejudecăţile sunt inconştiente, pentru
a le aduce în conştient este nevoie de travaliu şi efort. Este adevărat ca unele din acestea au
ajutat oamenii de-a lungul existenţei lor să supravieţuiască evidenţiind flexibilitatea şi
adaptabilitatea fiinţei umane. Deşi nu sunt în totalitate nocive, prejudecăţile, reprezentările
şi stereotipurile sociale ridică totuşi anumite probleme în înţelegerea psihologiei umane.
Filosofia, literatura, istoria, arta, au descris acţiunile umane de-a lungul secolelor făcând
chiar speculaţii pe marginea psihologiei umane. Uneori, au reuşit să aducă anumite
clarificări preţioase asupra evenimentelor, dar ele nu ne pot furniza o înţelegere sistematică
şi încredere asupra tratării acestora. Aceasta se întâmplă tocmai datorită acestor prejudecăţi
4
ANUL I SEM. 1 2011-2012
înrădăcinate în inconştientul nostru care se afirmă cu tărie afectând modul nostru de
raportare la contextele naturale.
Psihologia ca ştiinţă, a apărut pentru prima dată în ce-a de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Încă de la început, cercetătorii au conştientizat faptul că activitatea lor necesită
atenţie în legătură cu colectarea datelor despre condiţia umană, cu tratarea adecvată a
acesteia, concluziile pe care le extrag şi respectul necondiţionat pentru OM.
1.3 Obiectivele cursului
În cercetarea ştiinţifică din domeniul psihologiei identificăm următoarele obiective

principale:
1. Transformarea studenţilor din consumatori de cunoaştere psihologică în producători ai

acesteia, ceea ce implică formarea unor abilităţi de cercetare, respectiv cunoaşterea unor
metode de cercetare şi interpretare a datelor obţinute în urma aplicării instrumentelor pe
loturile de subiecţi.
2. Studiul metodologiei ştiinţifice respectiv metode, procedee, suport statistic, oferă

posibilitatea înţelegerii şi evaluării cercetărilor realizate de altcineva. Există şi alte surse
alternative la cercetarea ştiinţifică: simţul comun, arta, literatura, etc.
1.4 Caracteristicile cunoaşterii comune
Spre deosebire de realitatea fizică sau chimică, de exemplu, realitatea socio-umană este
direct accesibilă, de unde iluzia facilităţii cunoaşterii umane;
Realitatea socio-umană ne este foarte familiară astfel încât subiectul naiv poate înţelege
corect comportamentul celorlalţi sau are iluzia ca îl poate înţelege.
Oamenii formulează ipoteze, atribuie cauze, atribuie succesul, eşecul, fac inferenţe,
judecăţi, unii având strategii cognitive foarte complexe, flexibile, subtile. Ei sunt experţi
sau consideră ca sunt experţi în spaţiul lor direct de muncă şi de viaţă.
În spaţiul lor de viată, oamenii se comportă ca mici oameni de ştiinţă. Astfel, cu greu pot fi
găsite constatări şi explicaţii în psihologie care să aibă şi corespondenţe în cunoaşterea
comună (proverbe, zicători).
Cunoaşterea comună este puternic stratificată, de la constatări simple (stereotipuri,

prejudecăţi) până la explicaţii şi interpretări nuanţate.
Concluzii:
Există o serie de similarităţi între cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, dar cunoaşterea
comună, deşi nu este în mod obligatoriu lipsită de valabilitate, nu este în mod necesar
validă.
1.5 Limitele cunoaşterii comune
5
ANUL I SEM. 1 2011-2012
 Subiectivitatea: cunoaşterea comună este puternic personalizată, ţine de cel care emite.
 Tendinţa de a absolutiza pe baza unei situaţii particulare.
 Cunoaşterea comună se bazează pe legături aparente.
 In cunoaşterea comună se face confuzie între familiar şi cunoscut.
 Cunoaşterii comune îi lipseşte precizia, nu măsoară.
 Numeroase erori în cunoaşterea comună provin din fenomene banale. De exemplu,
ordinea prezentării informaţiilor, recenţa informaţiilor. (Erorile percepţiei
interpersonale sunt determinate şi de limitele cunoaşterii comune).
 Nu deţine un cod coerent de cunoaştere despre comportamentul uman.
 Rezultatele cercetării psihologice uneori sunt diferite de ceea ce crede omul obişnuit
(vezi experimentul lui Milgram, www.scribd.com).
 Unii oameni consideră că perspectiva lor este singura corectă asupra realităţii socio-
umane.
 Uneori, cunoaşterea comună creează explicaţii post-factum.
1.6 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică
Fiind o ştiinţă, psihologia utilizează metode sistematice pentru a observa, descrie, explica
şi a face predicţii asupra comportamentelor şi proceselor psihologice.
Ceea ce separă cunoaşterea ştiinţifică de cea comuna este metoda.
Metoda ştiinţifică este o metodă empirică – adică este activ bazată pe experienţa în raport
cu lumea.
În acelaşi timp, cunoaşterea psihologică trebuie să se delimiteze de pseudopsihologie, care

este un sistem nonştiinţific pentru ca descrierile, explicaţiile şi predicţiile lor nu pot fi
verificate, iar dacă sunt verificate, se dovedesc nefundamentate.
1.7 Programul cercetării în psihologie
În psihologie, progresul cercetării şi cunoaşterii se realizează, în principal, prin dezvoltarea

unei teorii psihologice.
Teoria reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observaţiilor şi în

elaborarea predicţiilor. Ea are ipoteze sau enunţuri care pot fi testate pentru a determina
corectitudinea lor. Teoria poate fi definită şi ca o construcţie ideală sau conceptuală care
încearcă să organizeze şi să exploreze anumite aspecte ale ambianţei.
O cercetare psihologică poate fi condensată pentru descoperirea a cât mai multe fapte, dar
ştiinţa modernă avansează dacă reuşim să descriem cât mai multe fapte prin cât mai puţine
teorii (principii fundamentale).
În psihologie, teoria are doua scopuri principale:
 trebuie sa fie capabilă să explice cât mai multe fapte;

 să permită cercetătorilor sa elaboreze predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla în noi
situaţii.
6
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Scopul multor cercetări este de a testa predicţiile utilizând metode ştiinţifice. Predicţiile
sunt adesea prezentate în forma ipotezelor, care sunt afirmaţii despre relaţia cauzală dintre
fenomene particulare.
Avantajul de a avea o teorie este acela că ştim unde să căutăm pentru confirmare, pentru
explicaţie. Progresul ştiinţific se realizează astfel prin trei modalităţi:
1. Prin colectarea unor date care susţin teoria.

2. Prin colectarea unor evidenţe care o contrazic.
3. Când supunem teoria la probă şi ea ne explică de ce se întâmplă, nu numai să descrie
ce se întâmplă.
1.8 Scopurile şi principiile unei bune cercetări.
Scopurile:
1. descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

prin abilităţi de observare sistematică;
2. predicţie, se fac predicţii în forma ipotezelor privind schimbările în comportament,
experienţe mentale;
3. control (manipularea factorilor care afectează comportamentele respective), controlul
este momentul esenţial al cercetării ştiinţifice prin metoda experimentală;
4. explicaţie, descoperirea cauzelor schimbărilor comportamentelor, trăirilor, proceselor;
Principiile unei bune cercetări:
1. Fidelitatea – calitatea unei cercetări prin care un rezultat empiric poate fi reprodus.
Repetând cercetarea, obţinem acelaşi rezultat, deci el nu este rodul unei întâmplări.
2. Validitatea – exprimă faptul că o cercetare arată ceea ce şi-a propus să arate.
Există mai multe tipuri de validitate:
 validitate predictivă, ţinând cont că ea arată ceea ce şi-a propus să arate, se pot face
predicţii (identificarea comportamentelor / efectelor, performanţelor viitoare);
 validitate concurentă (concordanţa cu cercetări similare) – permite diferenţierea celor
cu rezultate superioare de cele cu rezultate inferioare;
 validitate de conţinut – în sensul că ipoteza cercetată reflectă aspectele relevante ale
conceptului, teoriei;
 validitate aparentă – cercetarea sa fie credibilă.
 validitate de construct (strâns legata de validitatea de conţinut) – se referă la esenţa
conceptului (se măsoară realmente ceea ce şi-a propus să măsoare).
 Sa fie cumulativă – adică să ţină seama de alte cercetări în domeniu, fie ele bune sau
rele.
 Caracter economic – o bună teorie este aceea care oferă cea mai simplă, mai economică
şi mai eficientă explicaţie a evidenţei.
 Caracter public – cercetarea trebuie supusă la o posibilă critică de evaluare de către
comunitatea ştiinţifică pentru a fi siguri de calitatea ei, astfel încât să poată intra în tezaurul
cunoaşterii ştiinţifice.
7
ANUL I SEM. 1 2011-2012
CURS NR. 2
METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR IN
PSIHOLOGIE
Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”, Instrument

de investigare”, vom putea preciza conţinutul conceptului de “ metodologie”, aşa cum este
utilizat cu referire la cercetările socioumane empirice.
Metodologia
Din punct de vedere etimologic, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează ştiinţa
metodelor.
Considerăm metodologia (în genere) ca parte a discursului filosofic, care conţine analiza
metodelor folosite în ştiinţa modernă, întemeind o viziune generală asupra acestora
(Cazacu,A., 1991).
Metodologia are şase teme principale:
 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

 analiza conceptelor;
 analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
 analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
 sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
 formalizarea raţionamentelor.
Există două accepţiuni ale metodologiei:
• concepţia generală a cercetătorului cu privire la principiile teoretico-ştiinţifice pe

care se bazează;
• ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în psihologie pentru a recolta şi

interpreta date empirice în vederea construirii şi evaluării de ipoteze teoretice despre
comportament şi psihic.
O metodologie are urmatoarele elemente de clase:
enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);
metodele şi tehnicele de culegere a datelor;
tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor (de ordonare, de sistematizare);
procedeele de analiză, interpretare a datelor empirice în vederea elaborării de descrieri,

tipologii, explicaţii, predicţii.
8
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Metoda
Metoda, de la grecescul “methodos” =mijloc, cale, mod de expunere) este un mod de

cercetare, un sistem de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii
obiective (Cazacu,A., 1991). Ea se se constituie în aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei,
care jalonează calea descoperirii de noi cunoştinţe. Caracterul ştiinţific al unei metode
precum şi eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a
legităţilor lor. Sursa metodei se află în realitate deoarece există o corespondeţa relativă
între legile obiectului şi principiile cunoaşterii acestuia, stabilită prin experienţă pe cale
inductivă sau/şi prin deducţie logică. Metoda, în cunoaşterea ştiinţifică,ia naştere prin
convertirea domeniului teoretic enunţiativ al unei anumite ştiinţe, în domeniul teoretic, în
indicaţii şi prescripţii asupra modului cum trebuie abordat”obiectul” pentru a obţine despre
el cunoştinţe valide. Este de reţinut caracterul normativ al metodei, care se constituie în
interdependenţă cu structura teoretică generală a ştiinţei. Cuprinzând reguli inerente
oricărui demers particular, metoda implică determinarea poziţiei subiectului cunoscător în
faţa “obiectului”, atât în ceea e priveşte opţiunile teoretice generale, cât şi referitor la
ansamblul operaţiilor intelectuale prin care se explorează adevărul, modurile particulare de
proiectare, organizare, desfăşurare şi finalizare a investigaţiei.
Metoda se constituie prin urmare la două niveluri:
teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi
operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şi

proceduri concertante, montat în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective ale
cunoaşterii; metoda este, astfel, un corp de principii care conduc orice cercetare
(investigaţie) organizată, un ansamblu de norme care permit selecţionarea unor tehnici de
abordare a domeniului studiat. Metoda conduce la elaborarea unui program de muncă,
adecvat scopurilor propuse (apud Cazacu,A., 1991).
Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie
Nu există un consens al cercetătorilor în ceea ce priveşte teoria metodelor (tipologia,

criterii de clasificare), clasificarea metodelor diferă de la autor la autor.
Tipuri de clasificare in functie de urmatoarele criterii:
9
ANUL I SEM. 1 2011-2012
caracter  metode obiective
metode subiective
metode de recoltare a datelor
scop  metode de diagnoză
metode de prognoză
specificul relaţiilor investigate metode cantitative
metode calitative
(Zate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)
Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

implicarea al cercetătorului asupra obiectului de studiu) prin posibilitatea controlului
variabilelor, împart metodele în: experimentale şi nonexperimentale (cvasiexperimentale şi
de observaţie).
Metodele experimentale – constă în proceduri controlate în care experimentatorul

manipulează variabila independentă pentru a determina efectul asupra variabilei
dependente.
Experimentul poate fi condus în laborator, în teren sau poate fi utilizat evenimentul natural.
Avantaje: - stabileşte relaţia cauza-efect;
procedurile sunt puternic controlate, astfel că ele pot fi repetate de alt cercetator (grupul de
control este foarte puternic la experimentul de laborator şi mai redus la experimentul
natural);
Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui 

experimentului îi lipseste validitatea ecologică.
Metodele nonexperimentale
Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;
Avantaj: tablou detaliat al comportamentului si dezvoltarii persoanei.
Dezavantaje:
 nu poate fi foarte generalizată;
 poate reflecta tendinţele deformatoare ale observatorului;
Observaţia naturală = observarea oamenilor in ambientul lor natural si fara manipularea

comportamentului;
10
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Avantaje:
 ofera o bună descriere a comportamentului;
 comportamentul nu este distorsionat pentru că se desfaşoara în condiţii naturale;
 este o sursa pentru ipotezele de cercetare.
Dezavantaje:
 nu poate explica relatii de tip cauză-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea comportamentului.
 Avantaje:
 descriere mai bună;
 control mai mare decat în ambientul natural;
Dezavantaje:
 artificialitatea;
 nu poate explica relaţii de tip cauza-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
Interviul  participanţii sunt chestionaţi despre anumite aspecte ale vieţii lor.
Avantaj: grad mai mare de implicare în viaţă, atitudinile şi opiniile persoanei.
Dezavantaje:
 pierderi de memorie;
 distorsiuni voluntare ale memoriei.
Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între variabile.
Avantaj: permit predictii despre o variabilă plecând de la cealaltă variabilă.
Dezavantaj: nu pot determina relaţia cauza-efect.
AB A B
BA A B COVARIATIA (variază impreună, dar nu există relaţia
11
ANUL I SEM. 1 2011-2012
A B cauză-efect).
A B
Există şi metode statistice. Acestea pot fi clasificate în:
Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea standard

etc.), rezumă datele de cercetare.
Statistici corelaţionale – masoară variatia concomitentă a două variabile.
Statistici inferenţiale – utilizate pentru a vedea dacă modificările variabilei dependente

sunt cauzate de variabila independenta.
Tehnica şi procedee
Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că tehnica
este compusă din procedee). Termenul de “tehnică” îsi are sorgintea în grecescul “tekne”
şi se traduce prin procedeu, vicleşug.
În genere, tehnica se defineşte prin trăsăturile sale de ansamblu de prescripţii

metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei
materiale cât şi în sfera producţiei spirituale (cunoaştere, calcul, creaţie etc), precum şi în
cadrul altor acţiuni umane (Cazacu,A., 1991).
Tehnica de cercetare cuprinde operaţii riguroase, limitate, bine definite, transmisibile şi

susceptibile de a fi aplicate în condiţii diferite, dar în funcţie de strategia generală definită
prin metodă. Fiecare metodă îşi asociază mai multe tehnici specifice (moduli) sau scheme
proprii de a integra tehnici aferente altor metode, într-un cadru de complementaritate
operatorie.
Procedura ca element asociat tehnicilor de investigaţie, de culegere, prelucrare şi

interpretare a datelor, se referă la operaţiile directe de raportare a cercetătorului la obiectul
cercetat, la maniera de punere în relaţie a datelor, de exprimare şi de tratre primară a
cestora (Cazacu,A., 1991).
Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de

investigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se foloseşte
cercetatorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor.
Metodele, tehnicile şi procedurile comportă legături multiple şi toate, se subsumează unei

perspective globale, de nivel teoretico-metodologic.
Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi

psihoterapeutice. Analiza funcţională a comportamentului. Instrumente de evaluare:
Interviul de evaluare-ghid şi Metoda biografică (anamneza).
12
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Interviul de evaluare-ghid
Termenul “clinic” îşi are originea în cuvântul grecesc Kline, care înseamnă pat. În
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii de la patul
bolnavului; astăzi se foloseşte şi termenul de “învăţământ clinic” cu referire la procesul de
dobândire de cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia ( Dafinoiu, I.,
2002).
În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el vizează
dobânidrea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei
de interviu.
Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Prin utilizarea
interviului, psihologul poate să obţină informaţii despre problemele şi dificultăţile
subiectului, despre evenimentele trăite, istorie sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc.
Prin urmare, acest instrument ne permite accesul la subiectivittaea clientului (pacientului)
şi înţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile pe care le obţinem cu acest
instrument un pot fi înţelese altfel decât raportate strict la cadrele de referinţă ale
subiectului investigat. Aşa de exemplu, dificultăţile unui individ dobândesc sens numai
dacă sunt restituite propriului lor cadru de referinţă: istoria personală, istoria familială,
maniera în care se relaţionează cu ceilalţi, valorile şi personalitatea sa.
Noţiunea de interviu clinic este legată de Carl Rogers, psihoterapeut american interesat de
dinamica personalităţii şi de valorile umane. El a fundamentat o serie de noţiuni:
“acceptarea celuilalt, “centrarea pe persoană”, “empatie”,
nondirectivitatae”,”comprehensiune”. Carl Rogers avea convingerea că “singur pacientul
ştie unde şi cum suferă”. Toate aceste noţiuni fundamentează astăzi cadrul desfăşurării
practice a interviului clinic.
Tipuri de interviu:
1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are libertatea

de a vorbi despre problemele sale, dificultăţi şi teme de interes. Clinicianul îl
ascultă fără să-l întrerupă, pune din când în când întrebări, circumscrie anumite
teme şi respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţii libere;
2. Interviu semi-directiv, se defăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele
teme ce vor fi explorate împreună cu subiectul;
3. Interviu directiv, subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate.
Relaţia psiholog-pacient favorizează un dialog asimetric între un subiect şi un
profesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest tip de
dialog.
Metoda biografică (anamneza)
Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şi

desemnează reconstituirea istoricului unei maladii.
13
ANUL I SEM. 1 2011-2012
În psihologie, metoda biografică implică o analiză a datelor privind trecutul unei
persoane şi a modului ei actual de existenţă (Cosmovici, A,1996). Studiul trecutului unei
persoane este foarte important deoarece în primii ani de viaţă, în special în primii trei ani
(şi în următorii patru ani), se pun bazele formării personalităţii copilului şi a
individualităţii acestuia, are loc cristalizarea caracterului. Familia joacă un rol central în
modelarea fragilei mlădiţe prin asigurarea climatului sanogen, a unor interrelaţii bazate pe
iubirea necondiţionată, respect şi încredere. La cest nivel găsim cauzele primare ale
comportamentului la vârsta adultă. Firul vieţii psihice concrete, desfăşurat de-a lungul
anilor, ne dezvăluie motivele, interesele, aspiraţiile reale. Mai târziu, când examinăm
modul de reacţie concret al unei persoane în contexte de viaţă obişnuite, ajungem la o
imagine corectă asupra specificului său, nedistorsionat de ambianţa artificială a unui
examen psihologic.
Metoda biografică contribuie alaturi de alte metode psihologice la stabilirea

profilului personalităţii subiectului, dar şi la explicarea comportamentului actual al
acestuia.
Ea vizeaza strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite de individ

în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii "istoriei personale"
a subiectului.
Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului,

relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele
mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai
surprinderea relaţiilor dintre evenimente.
Exista o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode - cea a măsurării, în care

indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune de
două categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:
 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

 procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi
obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi pâna la cel al culcării.
În cadrul investigaţiei biografice, distingem două momente importante: recoltarea
datelor şi interpretarea acestora.
Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct. Calea
indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale, profesionale, caracterizări,
recomandari, jurnale, date de familie etc.), analiza produselor activităţii (modelaj, pictură,
caiete de teme) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii
semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.). Pentru a întelege
comportamentul actual al subiectului şi relaţionarea lui cu ceilalţi, este necesar să ne
concentrăm atenţia asupra perioadelor modale ale psihogenezei:
- vârsta de 3 ani - constituirea conştiinţei de sine şi a Eului;

- vârsta de 6/7 ani - adaptarea şi integrarea şcolară;
14
ANUL I SEM. 1 2011-2012
- vârsta de 12/14 ani - pubertatea şi profundele sale transformari;
- vârsta de 16/18 ani - adolescenţa, afirmarea Eului, structurarea liniei şi a idealului de
viaţă.
Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe care
ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie ca oamenii
diferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în
mod obiectiv şi sincer trecutul. De aceea, psihologul trebuie sa aibă în vedere câteva
exigenţe metodologice:
- determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului;

- stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor
şi informaţiilor necesare;
- câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar putea
frâna raspunsurile la întrebări;
- păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din
relatările individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare;
- înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul si
care prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a
profilului personalităţii;
- manifestarea prudenţei, chiar a suspiciunii în legatură cu datele furnizate de subiect
(sau de ceilalţi) şi neaparat verificarea acestor informaţii prin alte metode.
Aspectul esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice este reprezentat de efortul de
interpretare. Interpretrea este necesară în absolut toate metodele psihologice, dar numai în
anamneză, ea devine esenţialul, momentul caracteristic. S+ar putea spune că metoda
biografică este o hermeneutică a materialului oferit de existenţa unei anumite persoane.
Acest demers specific este, din păcate, puţin elaborat ştiinţific. Psihanaliza a acordat multă
atenţie trecutului unei persoane prin S. Freud, dar aceleaşi fenomene au putut fi explicate şi
de A. Adler ori C. Rogers. Şi W. Dilthey a acordat atenţie biografiei, iar mai recent G.
Allport. Cel care a crea un sistem complex de interpretare este profesorul german H.
Thomae. În cartea sa Das Individuum und seine Welt, apărută în 1968, el face o analiză
minuţioasă a resurselor oferite de biografie. El evidenţiază posibilitate utilizării a 29
categorii, 29 puncte de vedere prin care putem privi viaţa persoanei.utilizează
Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această

metodă.
Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui
individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă
sau chiar voit deformată.
15
ANUL I SEM. 1 2011-2012
CURS NR. 3
OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR
3.1. Constructe ipotetice
În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele pe

care ne bazăm activitatea. De exemplu, conceptele de comportament, moitvaţie, găndire
sau inteligenţă sunt termeni generali care se referă la o varietate largă de reacţii, trăiri,
judecăţi pe care oamenii le exteriorizează. Ele reprezintă idei generale pe care se bazează
« construcţia » cercetării, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct
ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru a
descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază(Aniţei,
2007). Este o idee care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să comunicăm
interpretările comportamentale concrete. Studiul constructelor se face indirect prin
observarea aspectelor lumii reale pe care considerăm că le-ar reflecta. Se fac apoi
raţionamente despre constructe şi modul lor de operare în natură pentru determinarea
comportamentului. Trebuie să definim fiecare construct ipotetic în termenii unui eveniment
specific, măsurabil ce reflectă constructul.
Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale
Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce aparţine

speculaţiei. ( Paul Fraise). Ea este pentru alţii (Tolman), un principiu ştiinţific care cere ca
noţiunile să fie astfel încât să poată fi probate concret şi repetabil de către cercetători
diferiţi şi independenţi.
Operaţionalizarea conceptelor constă, în ansamblu, într-un şir de operaţii care pun în

legătură cognitivă enunţurile şi, îndeosebi, conceptele generale, cu acele concepte care le
pot măsura sau evalua şi care se numesc concepte « operaţionale ”.
Operaţionalizarea conceptelor este trecerea de la concept la dimensiuni, variabile,

indicatori şi indicii săi specifici.
Definiţia nominală (sau verbală) constă din spcificarea înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni sau altfel spus din descrierea verbală a semnificaţiei unui concept.
Definiendum-ul,cuvânt al cărui înţeles trebuie arătat are aceeaşi semnificaţie ca şi
defiens-ul, cuvintele cu ajutorul cărora se instituie un nume,se introduce un termen nou în

vocabularul ştiinţei sau în vocabularul unui agent cunoscător. Definiţia nominală nu poate
fi nici adevarată nici falsă, ea este o convenţie: ori de câte ori citim sau auzim termenul
”deprivare relativă” întelegem “percepere de către factorii sociali a discrepanţei dintre
expectaţia valorii şi capacitatea valorica a lor”.”Expectatia valorilor”semnifică bunurile şi
condiţiile de viată pe care oamenii cred că sunt îndreptaţiţi să le obţina”, iar “capacitatea
16
ANUL I SEM. 1 2011-2012
valorica” desemnează “bunurile şi condiţiile de viaţă pe care oamenii apreciază că sunt
capabili sa le obtina”. Cu aceste precizari definirea nominală a termenului de “deprivare
relativa” nu s-a epuizat.
Definiţia operaţională are o deosebită importanţă în stiintele sociale şi
comportamentale pentru că cele mai multe din obiectele şi calităţile designate prin
termeni din vocabularul acestor ştiinte nu pot fi direct observabile.
Valorile, atitudinile, inteligenta nu pot fi direct observate: nici alinierea, structura socială
sau deprivarea relativă în astfel de cazuri se înceraca traducerea conceptelor
În”evenimente observabile”sau operaţionalizarea conceptelor. Definitia operatională
reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unităţi
sociale. Aşa cum sublinia şi Julian L.Simon (1969), o definiţie este operationala numai
dacă cel care analizează conceptul specifică procedeul (incluzand şi instrumentele folosite)
pentru identificarea sau generarea definiendum-ului şi gaseşte un înalt coeficient de
siguranţă (consistenţă în aplicare) pentru definiţia dată.
3.2. Ipoteze de cercetare. Precizări terminologice
Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care oferă posibilitatea

trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.
Ipotezele nu trebuie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea are o

funcţie instrumentală şi reprezintă un enunţ care nu se confruntă cu realitatea. Bănuiala
constituie echivalentul ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Pornind de
la un număr redus de informaţii întâmplătoare, se formulează enunţuri despre legăturile
dintre fenomene, dar sunt simple bănuieli. Ipotezele se bazează pe un număr mare de
observaţii sistematice (Chelcea, 2004).
Formularea ipotezelor de cercetare reprezintă un moment esenţial în metodologia

cercetării, ipotezele ghidează şi direcţionează întreaga activitate de cercetare. Ipotezele
sunt considerate a fi “inima” sau “nucleul” cercetării. Ipoteza poate fi încadrată în două
planuri: planul teoriei sau planul cercetării. În cadrul teoriei, ipoteza este speculativă,
conjuncturală şi provizorie. Într-o cercetre, ipoteza capătă nuanţe specifice şi concrete mai
pronunţate.
3.2.1. Definiţia şi dimensiunile ipotezei
După Theodore Caplow « O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care
permite verificarea empirică « Theodore Caplow ( apud Clelcea, 2004).
Etimologic, conceptul de ipoteză derivă din limba greacă veche : « hupothesis » şi

desemnează acţiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). Se mai consideră uneori
(Stahl, 1974) că termenul ar deriva din grecescul « hipo » şi « thesis » (poziţie) şi în
17
ANUL I SEM. 1 2011-2012
această accepţiune ar insemna subteză. Alţi specialişti (Constantinescu, 1972) consideră că
ipoteza înseamnaă o pre-teză sau antiteză, adică ceea este inaitea tezei.
3.2.2. Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :
a) Validitatea. Ipoteza trebuie să aibă un anume grad de concordanţă cu materialul faptic la

care se referă.
b)Verificabilitatea. Ipoteza poate fi admisă, ca atare, numai dacă este principial verificabilă
(testabilă) cu mijloace adecvate demersului ştiinţific.
c) Îndoiala şi provizoratul. Ipoteza nu reprezintă o certitudine, ci o supoziţie, o

presupunere. In consecinţă, ea se va transforma în teză ( de îndată ce a fost confirmată), va
fi abandonată sau reformulată (dacă a fost infirmată).
d) Comunicabilitatea. Ipoteza trebuie să fie formulată clar şi simplu sub aspect logic, să
poată fi preluată de alţi cercetători în vederae verificării sale. Claritatea enunţurilor
ipotetice asigură premisele pentru dobândirae unui ridicat grad de fidelitate a operatorilor,
eliminând, astfel, ambiguitatea şi confuzia (Cazacu, A., 1991).
Elaborarea ipotezelor presupune, în linii generale, un demers intelectual de tip inductiv sau
de tip deductiv, cele două tipuri fiind puternic interferente.
Modalitatea inductivă presupune consideraraea faptelor concrete ca bază de pornire

pentru formularea ipotezelor. Ea se exprimă în plan intuitiv constituit prin confruntarea
imediată şi rapidă a datelor existente cu capacitatea analitică a cercetătorului) şi raţional
(bazat pe o atentă şi laborioasă examinare a faptelor, cu ajutorul unor judecăţi adecvate),
precum şi prin efectul de « serendipitate » ( naşterea ipotezei din constatarea unui fapt-
surpriză, neaşteptat, izolat, inexplicabil cu ajutorul informaţiilor existente pâna în acel
moment).
Modalitatea deductivă constă în considerarea, alături de fapte, a ideilor preexistente, din

care se extrag noi presupuneri.
Distingem trei cazuri ale acestei modalităţi :
a) deducerea ipotezei dintr-o teorie formulată, ceea ce presupune integrarea faptelor cărora
le căutăm explicaţie într-o structură concep tuală definitivată, intr-un model analitic unitar.
Acesta este cazul deductiv fundamental, orice altă manieră de formulare şi construire a
ipotezelor fiind subordonată unei opţiuni teoretice de bază ;
b) deducerea ipotezei din lucrări anterioare, dar fără explicitarea modelului teoretic de bază
(acesta rămânând implicit)
c) deducerea ipotezei cu ajutorul raţionamentului analogic, care presupune « apropierea »

unor corpuri de de date distincte, operaţie din acre pot rezulta formulări noi, cu caracter
ipotetic, datorate « translaţiei analitice » pe care o poate face cercetătorul de la un domeniu
la latul al vieţii sociale.
18
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Încercarea de conciliere a ipotezelor de dip inductiv cu cele de tip deductiv se bazează la
unii autori pe distincţia între inducţia enumerativă şi cea eliminativă, cea din urmă având
un credit mai mare, precum şi pe supraliciatraea operaţiilor mentale de tipul analogiei,
metaforei, modelului, imaginaţiei euristice etc.
3.2.3.Clasificarea ipotezelor
Clasificarea ipotezelor se face în funcţie de anumite criterii :
a) După nivelul de elaborare, distingem ipoteze de cercetare şi ipoteze de lucru

(operaţionale) ;
b) După întindere (sferă), ipotezele pot fi globale sau parţiale ;
c) După conţinutul lor, distingem « ipoteze uniformităţi » şi « ipoteze acţiuni » ;
d) Ipoteze descriptive (de identificare a unor fenomene, de clarificare) ;
e) Ipoteze statistice (ipoteze de nul) sau probabiliste (de explorare a unor corelaţii
între variabile analitice sau de extrapolare a caracteristicilor unui eşantion la
universul integral al populaţiei cercetate) ;
f) Ipoteze euristice (care au rolul de a stimula permanent actul investigatoriu,
prospectând legăturile noi) ;
g) Ipoteze nomologice (anticipări asupra condiţiilor şi modurilor de formare a legilor);
h) Ipoteze implicite şi explicite ;
i) Ipoteze aposteriori ( « post-factum « ), rezultă în urma finalizării unei cercetări şi
exprimă legături posibile şi probabile intra şi/sau inter-fenomenale, care nu au fost
cuprinse în orizontul cercetării sau care emerg din structura conceptuală, teoretică a
generalizărilor operate pe baza cercetării ; ele au un caracter aparte.
3.3. Stabilirea variabilelor
Stabilirea variabilelor reprezintă momentul cheie al cercetării. Conceptul de „variabilă” are

mai multe conotaţii în ştiinţele socioumane. Ea desemnează în sens restrâns calitatea. În
sens general, termenul de „variabilă” priveşte indicarea proprietăţii fenomenelor şi
proceselor sociale de a schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul, de la un
individ la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura fenomenului respectiv. În
această accepţie, termenul de „variabilă” este pus în relatie cu cel de „criteriu”. R. Boudon
considera ca variabila este „rezultatul impărtirii colectivităţii după unul sau mai multe
criterii” – sexul, nivelul de calificare sau vârsta populaţiei studiate sunt tot variabile
conform definiţiei enunţate. Despre natura variabilelor, se poate consemna faptul ca
acestea sunt privite atât ca realităţi manifeste (observabile în mod nemijlocit), cât şi ca stări
latente, care nu pot fi direct observabile (măsurabile), dar care pot fi cercetate prin
indicator direct observabil. Variabila este o noţiune foarte disputată în cercetarea
socioumană. Dupa Ion Mărginean (1982), trebuie reţinute cel puţin trei înţelesuri:
1. Desemnarea cantităţii, a laturii cantitative a fenomenelor observate ( vârsta este a

astfel de variabilă).
2. Desemnarea proprietăţii fenomenelor de a se schimba, luând valori diferite de la un

moment la altul. În această accepţiune, variabila ne apare ca rezultat al împărţirii
19
ANUL I SEM. 1 2011-2012
colectivităţii după unul sau mai multe criterii: sexul vârsta, nivelul de şcolaritate,
mediul rezidenţial etc.
3. Desemnarea unui moment (“nod”) analitic pe traseul operaţional concept-

indicatori, unele concepte bucurându-se de proprietatea de a lua valori diferite pe
un continuum anume.
Variabilele sunt, şi ele, concepte subsumate conceptelor de bază ( de pornire), indicând

sensul variaţiei faptelor pe care le subîntinde conceptul. După G. de Landshere,
variabilele sunt caractere sau termeni cărora li se pot atribui mai multe valori
(eventualităţi) într-un ansamblu numit “domeniu de variaţie”.
Există o bogată tipologie a variabilelor: independente (active) referitoare la cauze într-

un raport cauzal,; aleatoare (cunoscute numai prin tragere la sorţi a individului sau altei
unităţi de analiză, căreia i se măsoară un caracter); analitice (determinate prin operaţii
matematice sintetice); alocate (date, existente ca atare-vârstă, profesiune, sex);
antecedente care premerg alte variabile într-un şir cronologic); auxiliare (cărorra li se
cunosc valorile, dar se introduc în studiu pentru a se obţine o imagine mai completă);
compuse (sintetice, reunind mai multe variabile, de ex.: “statul socio-educaţional”;
concomitente (care evoluează în acelaşi sens cu alte variabile); confuzionale (care
afectează rezultatele cercetării, fără a avea legături explicite cu variabilelel studiate şi
definite); constitutive (care explică o anume legătură testată dintre alte variabile);
contextuale ( calificatoare ale unui context studiat); continui (care pot lua orice valori);
controlate (manipulabile de către cercetător); dependente (pasive, indicând fenomenul
de explicat; discrete (compuse din elemente separate- sex, rasă, profesiune); de intrare
(caracteristicile inputurilor în sisteme definite); distributive (care permit clasificarea
datelor de observaţie); globale (referitoare la realităţi macro-sociale); istorice (care
variază în timp); manifeste (interpretabile pornind de la sensul lor imediat, observabil);
latente (ascunse, care oferă o explicaţie pentru corelaţii manifeste, dar necesită studii în
“profunzime”); moderatoare ( nuanţează relaţia dintre VI şi VD); nominale (calitative);
parazite ( influenţează variabilele cercetate, dar un fac obiectul cercetării); predictive (a
căror valoare permite să se prevadă valorile altor variabile); test (care furnizează
informaţii suplimentare, probatorii, relativ la legăturile diferitelor variabile.
Analiza variabilelor are mai multe modalităţi:
1. Analiza univariată - în care se consideră doar o singură variabilă)
2. Analiza bivariată este cea care explicitează tipul relaţiei dintre două variabile
definie.
3. Analiza multivariată. Este o modalitate mai complexă, presupune luarea în

considerare simultan, a tuturor legăturilor dintr-un set larg de variabile.
4. Analiza discriminată- urmăreşte combinaţii de variabile care discriminează cel

mai bine într-un ansamblu mai larg.
20
ANUL I SEM. 1 2011-2012
5. Analiza de regresie- permite, pornind de la evaluări efectuate asupra unui
eşantion, stabilirea celei mai bune realţii de tip linear între o variabilă
dependentă şi un anumit număr de variabile indepenente.
3.4. Conceptul „dimensiune” este inclus în schema clasică de operaţionalizare, el prezintă

totuşi un grad înalt de relativism şi poate ambiguitate. Dimensiunile unui anumit concept
nu se impun de la sine. Nu numai ca nu decurg automat odată ce s-a definit conceptul, dar
nici nu pot fi elaborate ca model unic. Un criteriu orientativ pentru elaborarea
dimensiunilor îl constituie obţinerea de elemente concrete suplimentare de definire a
variabilelor sociale. Gradul de adecvare a modelului dimensional se determină pe baza
relevanţei informaţiilor ce rezultă din utilizarea lui şi este remarcabil că acest fapt să se
realizeze prin intermediul cercetărilor pilot, pentru a nu compromite cercetarea propriu-
zisă. Dimensiunile unui concept sunt clase de informaţii necesare pentru a studia spaţiul de
atribute al unui concept, adică gama sau evantaiul de însuşiri pe care conceptul le
„decupează” din realitate. Dimensiunile sunt tot concepte, dar concepte cu un grad mai
redus de generalitate decât conceptul - matcă. Atributele sunt relativ “observabile”, pot fi
identificate. Dimensiunile sunt tot concepte, dar un grad mai redus decât conceptul matcă.
Ele redau informaţii despre acele laturi, verigi, momente ale realităţii care, în totalitatea lor,
exprimă spaţiul de atribute al conceptului.
3.5 Indicatorii reprezintă acel concept care redă un semn observabil, măsurabil, referitor
la anumite aspecte ale realităţii sociale. Este conceptul care face ca ceva anume să poată fi
consumat, observat şi măsurat direct, nemijlocit. Indicatorii mediază cunoaşterea unei
dimensiuni prin variabile aferente acesteia, redând aspectul observabil şi măsurabil al
realităţii, în timp ce dimensiunea (deşi mai „concretă” decât conceptul) dă informaţii
despre fapte neobservabile direct. În termeni statistici, indicatorul este „o caracteristică”,
exprimată numeric a unei categorii economice, sociale, fiind noţiunea pentru o expresie
numerică determinată pe baza de observaţii statistice. Indicatorii ne apar ca expresii
măsurabile a unei variabile (exemplu vârsta fiind variabilă se măsoară în ani împliniţi).
Elaborarea indicatorilor porneşte de la stabilirea variabilelor care sunt reţinute în studiu.
Indicatorii mediază cunoaşterea unei dimensiuni prin variabilele aferente acesteia, redând
aspectul observabil şi măsurabil al realităţii, în timp ce dimensiunea (dei mai “concretă”
decât conceptul) dă informaţii despre fapte neobservabile direct. “Indicatorul reflectă
aspectul direct observabil, concret, în măsura în care acest aspect este pus într-un raport de
necesitate cu un fapt general, neobservabil, direct”(O. Hoffman, op.cit., pag.52).Indicatorii
pot fi generali (sintetici) sau empirici (după proprietăţile lor de redare a variabilităţii şi
dimensiunilor fenomenelor studiate). De asemenea este necesar să distingem între
indicatorii psihosociologici şi cei statistici, cei din urmă fiind folosiţi pe larg şi în
sociologie. Cercetătorul St. Nowak analizează trei tipuri de indicatori, în funcţie de de
relaţia (preponderent statistică) dintre indicator şi indicat. Dacă ambii termeni sunt realităţi
empirice direct observabile, atunci relaţia lor este de tip corelaţie. Dacă indicatorul este
elaborat terminologic şi sintetic, atunci el devine indicator definiţional. În al reilea caz,
avem în vedere indicatorii de inferenţă (care caracterizează variabilelel latente).
21
ANUL I SEM. 1 2011-2012
3.6 Indicele reprezintă un raport dintre mărimea unui indicator al momentului t1 şi
mărimea acelui indicator la momentul t0 sau un raport dintre două marimi coexistente.
Indicele este redat prin conceptele operaţionale cele mai observabile şi măsurabile, d
regulă sub formă de fracţie numerică.
3.7. Eşantionarea
Una dintre cele mai importante probleme în proiectarea unei cercetări este cea legată de
eşantionare sau selecţie. Aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi şi desemnăm prin ei setul
de operaţii, cu ajutorul cărora, din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, se alege o
parte, care va fi supusă direct cercetării şi această parte se numeşte eşantion.
Alegerea trebuie făcută de aşa manieră încât, prin intermediul acestui studiu redus, să se
obţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seamă de caracteristicile întregului
univers de indivizi constituenţi ai populaţiei (Rotariu, Iluţ, 2001).
3.7.1.Reprezentativitatea eşantionului
Calitatea esenţială a eşantionului este reprezentativitatea, care constă în capacitatea

acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este
extras. Notiunea de reprezentativitate, capătă o semnificaţie foarte exactă în contextul
teoriei matematice a probabilităţilor, teorie prin care, se fundamentează întreg câmpul
problematic legat de eşantionare. Această cale matematică de abordare, conduce la o
exprimare cantitativă agraddului d ereprezentativitate a unui eşantion, în care intervin două
entităţi diferite ca natură :
 O mărime d, numită eroare maximă, ce exprimă diferenţa cea mai mare pe care o
acceptăm să apară între o valoare, v*, găsită pe eşantion, şi valoarea
corepunzătoare, v, din populaţie ;
 O mărime P, numită nivel de probabilitate sau nivel de încredere, care arată ce
şanse sunt ca eroarea reală comisă, atunci când valoarea v-fireşte, necunoscută-este
aproximată prin v*, să nu depăşească limita d.
Pentru nivelul de probabilitate, valoarae minimă acceptată este de 0,95, ceea ce
înseamnă că şansele de a greşi estimarea nu trebuie să fie mai mari de 5%. În
majoritatea studiilor se obişnuieşte să se evidenţieze tocmai această probabilitate de a
« greşi », notată cu p şi care este complementară celei despre am vorbit mai sus :
p= 1-P.
Pentru valoare d, o eroare de 3 puncte procentuale, este de regul[ acceptabilă în studiile

psihosociologice aplicate, dacă e vorba de proporţii, dacă este vorba de alte mărimi, se
poate generaliza acest ordin de mărime spunând că o eroare de 2-3% din mărimea
estimată se poate accepta.
În consecinţă, folosirea expresiei de “eşantion reprezentativ”este justificaă, dacă prin

aceasta se înţelege că, în raport cu toate caracteristicile studiate, eroroarea d este sub
o limită acceptabilă, iar mărimea p se află sub pragul de 5% (sau P peste cel de 95%).
22
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Gradul de reprezentativitate a eşantionului depinde de următoarele aspecte :
 caracteristicile populaţiei care urmează a fi studiată, într-o cercetare se studiază

seturi de însuşiri ;
 mărimea eşantionului, sporul dereprezentativitate nu este direct proporţional cu
creşterea volumului eşantionului, dependenţa dintre reprezentativitate şi nmărul de
indivizi din eşantion nu este lineară. Un eşantion format din n indivizi are, ceteris
paribus, aceeaşi reprezentativitate, indiferent de mărimea populaţiei din care este
extras.
 procedura de eşantionatre folosită. Calculul reprezentativităţii unui eşantion este
posibil nai pentru anumite procedee dealegere a eşantionului, cele aleatoare sau
probabilistice. Între tehnicile de eşantionare-chiar probabilistice-există diferenţe
mari în ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, prin urmare, nu toate au
aceeaşi valoare de cunoaştere.
3.7.2.Tipuri de eşantioane
O distincţie clasică este cea dintre eşantioane aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare

(neprobabilistice).
O procedură de eşantionare ese aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie are
o şansă calculabilă şi nonulă de a fi ales în eşantion. Orice procedură care încalcă cel
puţin una din acestecerinţe este neprobabilistică.
Prima parte a definiţieireclamă posibilitatea calculării, pentru fiecareindivid, respetiv

categorie de indivizi, a probabilităţii de a apre în eşantion. Fără îndeplinirea acestei
exigenţe nu este posibilă aplicarea propoziţiilor probabilităţilor şi deci nici efectuarea
calculelor necesare pentru determinarea reprezentativităţii eşantionului.
3.7.2.1. Eşantionare simplă aleatoare. Procedura “tipic ideală“ de selecţie simplă

aleatoare este cea a loteriei sau a “tragerii la sorţi“. Pentru fiecare individ este din
populaţie, se confecţionează un bileţel, o bilă etc., care se introduc în urnă, unde se
amestecă bine şi se extrag atâ căt o cere efectivul eşantionului.
3.7.2.2. Eşantionare prin stratificare. Aceasă procedură probabilistică, în forma cea

mai simplă, are la bază următoarea idee. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei,
după un anumit criteriu, cifre care prin însumare dau efectivul populaţiei.
3.7.2.3. Eşantionare multistadială. Denumirea de “multistadială“ provine din faptul

că există mai multe stadii în alegerea eşantionului final, corespunzător fiecărui nivel al
unităţilor de eşantionare.
3.7.2.4. Eşantionarea multifazică. Procedura constă în alegerea, iniţial, a unui

eşantion de dimensiune mai mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare
mai simplu, eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare,
determinându-se astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se va aplica (şi) alte
instrumente, de regulă tot mai complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate.
23
ANUL I SEM. 1 2011-2012
3.7.2.5. Eşantionarea pe cote
Este cea mai cunoscută şi mai utilizată procedură de eşantionare nealeatoare şi ea

prescrie alegerea pentru cercetare a subiecţilor prin încadrarea acestor alegeri în
“ cote”, adica indicând frecvenţele indivizilor care prezintă anumite însuşiri.
24
ANUL I SEM. 1 2011-2012
CURS NR. 4
METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE
Experimentul se instituie în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare adresată
unei zone din realitate (Bacon). Cauza fenomenului studiat se prezumă în ipoteza
formulată.
4.1 Observaţia este cea mai veche metodă psihologică , ea este prezentă în mod practic în
toate domeniile psihologiei. Orice cercetare concretă are ca punct de plecare un proces
observaţie.”Pleci de la obsevaţie, descoperi un fapt interesant urmează să reproduci apoi
situaţia respectivă făcând să varieze factorii implicaţi” spune într-u interviu, Piaget. De
fapt, aici începe experimentarea.
Observaţia, ca metodă de investigaţie, nu se reduce la simpla impresie asupra unei

persoane sau a unui fapt. Observatorul are şansa de a descoperi un fapt inedit sau demn de
atenţie numai dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond bogat de cunoştinţe, fond
de ipoteze latente, în măsură să faciliteze formularea unor ipoteze locale care să fie supuse
experimentării şi verificării (P.Fraise, 1982).
Se impune a preciza că există o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea

profesională a psihologului în general şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în
psihologia experimentală. Prima formă de observaţie, adesea se constituie într-o sursă
pentru cea de-a doua. Precizarea făcută are în vedere specificul activităţii psihologiei
experimentale în care observaţia joacă rolul metodei de cercetare.
4.2 Definire şi caracteristici
Etimologia cuvântului îşi are sorgintea în latinescul observaţio,-onis şi înseamnă a privi, a

fi atent la. Dacă în experiment, în mod deliberat se provoacă o modificare a variabilei
independente urmărindu-se efectele acesteia asupra variabilei dependente
(comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul natural de desfăşurare,
încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare (Aniţei,
2007).
În experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmări

obţinerea unor date suplimentare, care să descrie modificările variabilei dependente.
Metoda observaţiei poate fi utilizată cu succes în laborator, distincţia esenţială care se
impune este aceea a prezenţei sau absenţei a manipulării deliberate a variabilelor implicate.
Marca psihologică a observaţiei ca metodă de cercetare în laborator, o constituie

înregistrarea sistematică a manifestarilor comportamentale aşa cum se prezintă ele în
condiţiile normale ale contextului de desfăşurare într-un mod discret. Banister et al., 1996
(apud Aniţei, 2007) impun şi alte caracteristici definitorii observaţiei:
25
ANUL I SEM. 1 2011-2012
 Precizia observaţiei;
 Focalizarea;
 Nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul observat;
 Durata observaţiei;
 Nivelul de informare oferit subiectului observat.
4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică
Observaţia ocazională, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli, este

observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog, fie asupra lui, fie asupra celor din
jurul său (Aniţei, 2007).
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală, ce apre într-un

anumit context expeimental, cercetătorul constatând aspecte inedite, chiar dacă urmăreşte
un set de scopuri proprii. Aceasta poate contribui la extragerea unor concluzii total
neaşteptate şi originale îmbogăţind istoria ştiinţei.
Observaţia sistematică este străină clişeelor obişnuite, ea urmăreşte înregistrarea obiectivă

a faptelor după un plan riguros în cadrul proiectului de cercetare prin restrângerea
câmpului studiat şi impunerea selectării datelor relevante pentru experiment. Datele
observaţiei sistematice vor fi consemnate în mod riguros de către observatori în cadrul
grilei de observaţie alcătuite şi planificate anterior.
4.4. Observaţie şi experiment
Din perspectivă temporală, cele două metode de cercetare constituie două momente
succesive, observaţia precede experimentul. Aceasta este o ordine istorică atăt în evoluţia
şiinţelor cât şi implicit a psihologiei. În mod obişnuit, spunem că realitatea fiind observată,
ne semnalează anumite probleme, pe care ulterior le vom aborda într-o manieră
experimentală. Observaţia survine pe parcursul experimentului ca sursă de date
suplimentare asupra efectelor variabilei independente fiind totodată şi o metodă ajutătoare.
Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte ce au darul de
a fi raspunsul la anumite probleme. Găsim ceea ce căutăm de cele mai multe ori,
laboratoarele au acumulat de-a lungul timpului multe date observaţionale şi unele din
acestea sunt inutile deoarece cercetătorii nu au pus întrebări precise.
Diferenţa observaţie-experiment constă în calitatea întrebării puse, în observaţie întrebarea

rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau are o vagă idee; în experiment
întrebarea se transformă în ipoteză, se avanseză supoziţia existenţei unei relaţii între fapte,
experimentul îşi propune să verifice relaţia. Procedurile observaţiei sunt mai puţin
riguroase decât ale experimentului, între cele două metode de cercetare în psihologice
existând şi diferenţe de grad şi nivel. În cazul experimentului explorator de tipul „ce se
întămplă dacă…”, observaţia va avea un rol mai imporetant deoarece ea pare să fie calea
de evidenţiere a modificărilor induse în mod explorator. Cea mai relevantă distincţie
observaţie-experiment este dată de precizia înregistrării observaţiilor.
26
ANUL I SEM. 1 2011-2012
Dezvoltarea metodologiei în psihologie impune observaţiei asigurarea rigorii prin
îmbunătăţirea modului de observare şi înregistrare a conduitei umane.
4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei
a). Prezenţa observatorului-introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. Dotarea

laboratorului şi creativitatea cercetătorului joacă un rol important în reducerea influenţelor
asupra fapelor cercetate. Camera video, cercetător ascuns, paravane, conduita
experimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimare
neutru-binevoitor, reprezintă factori cu impact pozitiv asupra bunei desfăşurări a cercetării.
b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelor

observate, în special când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-
caracteriale.
 Înnăscut dobândit: potenţial înnăscut? sau doar abilităţi dobândite de observator?

Curiozitatea epistemică joacă un rol foarte importanta în raport cu acţiunile semenilor.
 Gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei.
Observatorul are tendinţa de observa şi judeca pe cel observat prin „proprii ochelari”,
propriul sistem de referinţă.
 Nivelul experienţei acumulate tinde să fie cel mai important factor ce ţine de
personalitatea observatorului. Calificarea, priceperea, măiestria pot contribui la o
observaţie calificată condusă cu competenţă de psihologii profesionişti.
4.6. Conţinutul observaţiei
V. Ceauşu (1978), dorind să facă o sistemizare a conduitelor, le-a împărţit în două mari
categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa
toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,
circumferinţa şi diametrele craniene etc) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica,
modificările vegetative, vorbirea).
4.6.1. Particularităţile bioconstituţionale. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic,

astenic,atletic,displastic.
4.6.2.Conduita expresivă include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica,

modificările vegetative şi vorbirea.
4.6.3. Conduita verbală include aspecte formale de expresivitate proprii limbajului oral şi
aspecte de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
 Aspectul formal
 Fluenţa
 Intonaţia
 Aspectul semantic
4.6.4.Conduita reflexivă vizează în mod deosebit conduitele care reflectă poziţia, atitudinea
subiectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator.
27
ANUL I SEM. 1 2011-2012
4.6.5. Protocolul observaţiei. Observaţia trebuie să fie sistematicăşi analitică pentru a putea
răspunde scopurilor cercetării experimentale. De asemenea, ea trebuie să răspundă unor
întrebări precise pentru a reuşi să rămână eficientă, să se subordoneze ipotezelor
experimentului, temei de cercetare. Observatorul se va orienta asupra conduitelor
relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Scopul observaţiei este acela
de a aduce un surplus de informaţii care să confirme şi să completeze datele obţinute prin
măsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimental
va fi precizat şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care urmează a
fi observate în experimentul respectiv. Pentru fiecare conduită în parte se va preciza
sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să întrebuinţăm scale
de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot
utiliza adjective sau adverbe prin care să se descrie intensitatea (foarte puternic pana la
foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Sunt şi
unele manifestări care permit doar evaluări dihotomice prin care vom consemna prezenţa
sau absenţa.
Observaţia va fi structurată şi în raport cu momentele acesteia: momentul iniţial al primului

contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentul
efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului.
Alcătuirea unei fişe de observaţie pentru consemnarea rapidă şi eficientă a datelor

observaţiei. Conţinutul fişei va fi particularizat în raport cu natura experimentului şi cu
momentele desfăşurării lui, o fişe standard de observaţie nu este.
Fişa de observaţie va conţine:
Datele de paşaport ale subiectului, nume, vărstă, sex, nivel de pregătire
Date privitaore la particularutăţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa,
locul de desfăşurare, durata observaţeiei, numărul de observatori, tipul de observaţie, tipul
de observator, numărul de subiecţi observaţi;
Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă,

pantomima, mimica, modificările vegetative, conduita reflexivă (componente senzorial
percepive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). În fişe, va exista un sistem
clar de consemnare a fiecărei componente.
Observaţia este extrem de importanta in verificarea acurateţei modelului experimental care

trebuie sa fie pretestat. Ea poate identifica erori, deficienţe, inadvertenţe. Pretestarea se
aplică şi protocolului, fişei de observaţie, în scopul completării, corectării, restructurării.
4.7 Avantajele şi limitele observaţiei
4.7.1. Avantajele
 Sursa bogată de informţii

 Atiudinea pozitivă, focalizată pe experimentare
28
ANUL I SEM. 1 2011-2012
 Intuiţie fină, simţ discriminitativ dezvoltat în observarea conduitelor umane a
observatorului profesionist
 Antrenarea capacităţilor de observator;
 Îmbunătăţirea performanţelor profesionale prin confruntarea cu rezultatele obţinute
prin alte metode validate ştiinţific;
 Îmbogăţirea câmpului ştiinţific prin noutate şi inventivitate;
 Accederea la fenomene profunde, ascunse, ambigue experimentului;
 Accesul la fenomenele sociale din cadrele naturale, care nu pot fi reproduse în
laborator (întruniri, nunţi, petreceri);
 Reprezintă modul, poate cel mai accesibil al validării profesionale al psihologului.
4.7.2. Limitele observaţiei
 Criterii subiective de interpretare prin întrebuinţarea „propriilor ochelari”;

 Selecţia limitată a fenomenelor observate;
 Atitudinile puţin focalizate pe experimentare pot conduce la erori de interpretare;
 Capacităţi limitate de recepţie şi interpretare;
 Încrederea absolută în propriile cunoştinţe, reprezentări, teorii;
 Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator;
 Probleme legate de etica observatorului;
 Dificultatea asigurării fidelităţii şi validităţii.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia experimentală
permite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în condiţiile
controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau organizată.
Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de
clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii. Ca
instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de
clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să fie
disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, în
Radu, 1993, p.17)
29
CONSTANTA
Nr. Nume beneficiar Comportament Comunicare Cognitie Afectivitate Activitate

crt. înainte după înainte după Înainte după înainte după înainte după
1 A. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
2 M. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
3 B. I. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
4 B. D. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
5 B. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
6 C. S. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
7 C. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
8 C. A. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
9 C. O. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
10 D. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
11 G. T. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
12 G. E. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
13 L. R. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
14 M. F. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
15 M. P. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
16 M. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
17 M. A. dezirabil dezirabil buna buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru activ apatic
18 M. M. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
19 M. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
20 N. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic apatic
Tabelul 1 - Grila de observatii asupra beneficiarilor din grupul experimental fara suport social, inainte si dupa experiment
Autor: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Teza de doctorat: “Posibilităţi şi Limite ale Recuperării Psihologice şi Sociale a beneficiarilor serviciilor din Centrele de Recuperare Neuropsihiatrică”
30
CONSTANTA
CURS NR. 5
METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE

STIINTIFICA
5.1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE CONVORBIRE, CONVERSAŢIE,
INTERVIU
5.1.1. CONVORBIREA
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care
presupune: relaţia directă, de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect; schimbarea
locului şi rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate şi să răspundă, cel care a răspuns
poate şi să întrebe); sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de
faţadă, a celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare;
existenţa la subiect a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi
autodezvăluire; abilitarea cercetătorului pentru a obţine angajarea deplină şi autentică a
subiecţilor în convorbire; empatia cercetătorului (Zlate, 1996).
Convorbirea este considerată ca fiind „metoda psihologică cea mai complicată şi
cea mai greu de învăţat” (Meilli, 1964, p. 144, citat de M. Zlate în cartea Introducere în
psihologie).
Convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a subiectului, a
intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, a atitudinilor, intereselor,
convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi
valorilor acestuia.
Dintre formele convorbirii, am ales pentru acest curs atât convorbirea nondirectivă
cât şi convorbirea standardizată, dirijată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Convorbirea nondirectivă se caracterizează prin maximum de flexibilitate,
ambiguitate (I., Dafinoiu, 2002). „Noţiunea de ambiguitate este fundamentală, deoarece ea
permite persoanei să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fără
includerea unui anumit cadru de referinţa” (Ghiglione şi Matalon, 1985 citaţi de I.
Dafinoiu în lucrarea Personalitatea).
Conform teoriei lui Rogers, „fiecare dintre noi are un potenţial unic de dezvoltare,
creştere şi schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă. Acest potenţial va ghida toate
comportamentele noastre dacă nu vom suferi influenţe externe, sau constrângeri.
Omul cu probleme psihologice se vede pe sine însuşi (sinele adevărat) în mod
diferit faţă de cum ar dori să se vadă (sinele ideal) (Robert M. Liebert, Michael D. Spegler,
Personalitatea – Strategie şi elaborări).
Carl Rogers a presupus că toţi oamenii au nevoie de aprecieri pozitive. În concepţia
sa, aprecierea pozitivă este un termen generic pentru acceptare, respect, simpatie,
entuziasm şi dragoste. Rogers a crezut că aprecierea pozitivă este esenţială pentru
dezvoltarea sănătoasă, la fel ca şi pentru dezvoltarea relaţiilor interpersonale. Aprecierea
pozitivă este o necesitate primară.
31
CONSTANTA
Tendinţa de actualizare este selectivă şi direcţională - o tendinţă constructivă

(Rogers, 1980). Rogers a crezut că personalitatea este guvernată de o înnăscută tendinţă de
actualizare ce afectează ambele funcţiuni: biologică şi psihologică.
Convorbirea standardizată, dirijată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Pentru realizarea convorbirii standardizate, ţinem seama de nivelul de informare al
interlocutorului şi de limbajul accesibil al fiecăruia.
Limita convorbirii nondirective este aceea că nu permite cercetătorului obţinerea de
informaţii sistematice, din moment ce convorbirea este puternic individualizată. Limita
convorbirii dirijate este aceea că nu permite cercetătorului să abordeze alte teme decât cele
comune fixate.
Avantajul metodei nondirective îl reprezintă marea sensibilitate la diferenţele
individuale şi schimbările situaţionale în timp ce avantajul metodei directive facilitează
înregistrarea şi analiza datelor.
Este de dorit să întrebuinţăm ambele variante pentru a diminua limitele lor şi a
valorifica la maxim resursele lor.
Ştiind că există situaţii în care subiectul se poate angaja destul de dificil în
conversaţie, grija noastră cea mai mare este motivarea subiectului în a oferi informaţii cât
mai complete şi cât mai reale în legătură cu sine şi cu trăirile sale psihice.
5.1.2. CONVERSAŢIA este, în general, lipsită de un scop explicit menţionat sau,
dacă el există, atunci este implicit, interviul are un obiectiv explicit menţionat. Într-o
conversaţie există reguli nescrise prin care se evită repetiţia, în cadrul interviului
psihologic, repetiţiaîntrebărilor este necesară şi indicată. Într-o conversaţie ambii
participanţi pot adresa întrebări, într-un interviu, de regulă, doar psihologul adresează
întrebări. Ambii parteneri de dialog îşi pot arăta interesul cu ceea ce spune celălalt sau
ignoranţa, într-un interviu, interesul sau ignoranţa sunt exprimate adesea de psiholog. În
timp ce conversaţia depinde în mare măsură de cunoştinţe comune, împărtăşite, într-un
interviu, toate informaţiile conţinute în răspunsurile respondentului trebuie să fie explicite.
Interviul are ca obiectiv provocarea intervivatului să verbalizeze, în mod explicit
cunoştinţele şi credinţele sale în raport cu tema de cercetare.
5.1.3.INTERVIUL
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din
limba engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi
în ştiinţele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien”
(conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă
totuşi un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972,
apud Chelcea, S.,2004).
În cercetarea socioumană româneasca s-a facut de-a lungul timpului distincţia între interviu
şi convorbire, dar în prezent cei doi termeni se consideră ca au acelaşi înţeles fiind folosiţi
ca referinţă pentru aceeaşi tehnică de cercetare.
32
CONSTANTA
Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a

informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau
pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Chelcea, S., 2004). Interviul se
bazează pe comunicare verbală şi presupune întrebări ca şi chestionarul. Spre deosebire de
chestionar unde întrebările sunt scrise, interviul implică răspunsuri verbale întotdeauna.
Elementul fundamental al interviului îl constituie convorbirea.
5.2 CLASIFICAREA INTERVIURILOR
Critrii de clasificare: conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute;
gradul de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor;
repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; status-ul sociodemografic
al acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul procesului de
investigare ( Chelcea, S., 2004).
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între
interviul de opinie şi interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem
vorbi de interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va
reuşi să pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul
interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în
ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe
un continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
 număr redus de întrebări

 formularea lor spontană
 durata (teoretic) nelimitată
 volum mare de informaţii
 răspunsuri complexe
 centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii
Interviurile directive se consideră că:
 au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,

 se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
 dispun de o singură întrevedere
 se centrează pe problema de studiu.
Grawitz propune în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al
crecetatorului şi nivelul de profunzime:
1. Interviul clinic
2. Interviul în profunzime
3. Interviul cu răspunsuri libere sau ghidat
4. Interviul centrat sau focalizat
33
CONSTANTA
5. Interviul cu întrebari deschise

6. Interviul cu întrebari închise
Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise fac parte din categoria
interviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare si, in cadrul lor,
cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
După numarul aplicărilor vorbim de interviuri unice şi repetate, iar după
numarul intervievaţilor de interviuri personale şi de grup.
Totodata, dupa nivelul de vârstă al participantilor, ne putem referi la interviuri cu
adulţi sau cu copii, iar după modalitatea de comunicare surprindem interviuri faţă îin
faţă (personale, directe) şi interviuri la distanţă (telefonice sau online, prin internet).
După funcţia pe care o au în cadrul cercetării se vorbeşte de interviu de
explorare, de interviu folosit ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare şi
de interviu practicat cu scopul completării sau verificării informaţiilor obţinute prin alte
metode sau tehnici de cercetare.
5.3. INTERVIUL CLINIC
5.3.1. Definiţie. Caracteristici generale
Termenul „clinic" îşi are originea în cuvântul grecesc kline care înseamnă „pat", în
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii la patul bolnavului;
astăzi se foloseşte şi termenul „învăţământ clinic" cu referire la procesul de dobândire de
cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia (Dafinoiu, I., 2002).
În domen iul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el
vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de
interviu.
Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Utilizând
interviul, acesta poate obţine informaţii despre problemele şi dificultăţile subiectului,
despre evenimentele trăite, istoria sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc. El este, prin
urmare, un instrument care ne permite accesul la subiectivitatea pacientului (clientului) şi
înţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile obţinute cu ajutorul interviului clinic
nu pot fi înţelese decât prin raportarea la cadrele de referinţă interne ale subiectului. De pildă,
dificultăţile unui individ nu dobândesc sens decât dacă sunt resituate în cadrul lor de
referinţă: istoria personală a subiectului, istoria sa familială, maniera în care se
relaţionează cu ceilalţi, personalitatea sa.
Noţiunea de interviu clinic este legată de lucrările lui C. Rogers. Interesat de
dinamica personalităţii şi de valorile umane, C. Rogers a fundamentat o serie de noţiuni care
astăzi alcătuiesc cadrul desfăşurării practice a interviului clinic : „acceptarea celuilalt",
„centrarea pe persoană", „empatie", „non-directivitate", „comprehensiune". Ideea sa
generală este că, în domeniul clinic, trebuie să abordăm subiectul fără un a priori teoretic
: „singur pacientul ştie unde şi cum suferă" ; trebuie deci să avem încredere în el, să-l
34
CONSTANTA
ascultăm cu atenţie, adoptând o atitudine comprehensivă şi respectuoasă, care îi va

permite să-şi dezvolte toate resursele de care dispune.
Derularea practică a unui interviu clinic se efectuează în funcţie de mai mulţi
factori:
 obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc. ;

 modelele teoretice şi formarea profesională a clinicianului;
 personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele particulare ale interacţiunii în
cursul interviului;
 cine formulează cererea, cui îi aparţine iniţiativa interviului: subiectului,
familiei, instituţiei, cercetătorului etc.;
 momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prima convorbire sau
următoarele, mediu spitalicesc sau consultaţie externă, context de criză sau nu etc.
Lista nu este exhaustivă, interviul poate fi influenţat de o multitudine de factori,
fiecare interviu este unic, la fel cum fiecare individ este unic. Această constatare ne permite
să subliniem că desfăşurarea unui interviu clinic nu stă sub semnul improvizaţiei şi că
relaţia pe care acesta o presupune favorizează un dialog asimetric între un subiect şi un
profesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest dialog.
Dincolo de variabilitatea pe care o pot introduce factorii menţionaţi, ceea ce rămâne
relativ constant în timpul interviului este cadrul creat de reguli tehnice (non-directivitate,
semi-directivitate) şi de atitudinea (atitudinea clinica) adoptată de psihologul clinician.
5.3.2. Tipuri de interviu clinic
În funcţie de regulile tehnice privitoare la comportamentul clinicianului (pe axa
non-directiv - directiv), în timpul interviului există mai multe tipuri de interviu clinic.
a) Interviul non-directiv. Acesta este un interviu centrat pe persoană în cursul căruia
subiectul sau pacientul are libertatea de a vorbi despre problemele, dificultăţile sau temele
sale de interes. Clinicianul pune din când în când întrebări, circumscrie o anumită temă,
apoi lasă subiectul să vorbească. Acesta poate să se abată de la tema propusă, evocând
problemele sale de sănătate, amintiri din copilărie, viaţa sa de familie, problemele
profesionale; clinicianul îl ascultă fără să-1 întrerupă, deoarece tocmai aceste asociaţii
libere sunt importante pentru accesul la structura profundă a universului interior al
subiectului. El respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ; „ceea ce este
important este ca subiectul să spună ceea ce are de spus, ceea ce vrea să spună şi ce poate
să spună" (C. Chiland, 1989 citat de Dafinoiu, I. în cartea Personalitatea).
Adoptând o atitudine respectuoasă, comprehensivă şi empatică, clinicianul îi urmă-
reşte discursul şi-l stimulează să vorbească prin manifestări non-verbale şi verbale: mişcări
ale capului, aprobări, reformulări. Deşi acest feedback este furnizat într-o atmosferă de
neutralitate binevoitoare, el influenţează pozitiv discursul subiectului, încurajându-l să-şi
verbalizeze experienţele sale.
Clinicianul va putea să analizeze informaţiile obţinute în cursul unui astfel de
interviu în funcţie de conţinutul manifest (ceea ce spune subiectul), dar şi în funcţie de
conţinutul latent (reprezentări şi semnificaţii, uneori implicite, asociate discursului).
Aceasta presupune ca psihologul să fie atent nu doar la ce anume spune subiectul, ci şi la
35
CONSTANTA
cum spune şi când spune ceea ce spune. Dacă mesajul verbal face parte din discursul
conştient al subiectului, manifestările paraverbale şi non-verbale (tăceri, modificări ale
mimicii, manifestări fiziologice, schimbarea temelor etc.) ne informează despre
infrastructura inconştientă a acestuia şi ne permit să accedem la funcţionarea veritabilă a
subiectului şi la maniera în care el se situează în raport cu discursul lui.
Interviul non-directiv creează cadrul adecvat de manifestare spontană a unor lanţuri
asociative, care exprimă subiectul în unicitatea sa şi permit clinicianului să verifice ipoteze
pertinente în scopul înţelegerii lui. Ceea ce este dominant într-un interviu decât lipsa
intervenţiilor verbale din partea clinicianului. De altfel, mulţi subiecţi recepta cu oarecare
teamă şi disconfort tăcerile prelungite ale clinicianului, interpreţi ca lipsă de interes şi
empatie.
b) Interviul semi-directiv. La fel ca în cazul interviului utilizat în cercetare, acest t
de interviu se desfăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele teme ce vor
explorate împreună cu subiectul, întrebările cuprinse în ghid nu vor fi adresate într-o
manieră strict ordonată, ci la momentul considerat oportun şi doar în cazul în ca subiectul
nu a atins deja, în mod spontan, tema avută în vedere.
Interviurile cu scop diagnostic şi o bună parte dintre interviurile terapeutice E
această structură : în cadrul temelor propuse de clinician, subiectul are libertatea de a-
exprima, în felul său, gândurile, stările afective, experienţele.
c) Interviul directiv. Acest tip de interviu este utilizat în domeniul psihologiei clinic
pentru completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode. Caracterul clinic al
acestui tip de interviu, în care subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate este
mai puţin pregnant, din moment ce verbalizarea spontană a experienţelor este redusă la
maximum, iar implicarea personală este minimă.
5.3.3. Atitudinea clinică
Aspectele tehnice ale interviului clinic (non-directivitatea - directivitatea) sunt în
strânsă relaţie cu atitudinea clinicianului. Iată câteva dintre elementele acestei atitudini (R.
Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999):
• Non-directivitatea. Noţiunea de atitudine clinică este aproape de concepţia
rogersiană a non-directivităţii şi poate fi definită astfel:
„Non-directivitatea este în primul rând o atitudine faţă de client. Este o atitudine
prin care terapeutul îşi refuză tendinţa de a imprima clientului o direcţie oarecare, într-un
plan anume, îşi interzice să gândească ceea ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau să
acţioneze într-o manieră determinantă" (M. Pages, 1965, apud Dafinoiu, 2002).
Se observă că elementul esenţial al acestei atitudini este centrarea pe subiect;
aplicată la relaţia de ajutor, această atitudine implică încrederea în capacitatea pacientului
de autodeterminare, în resursele sale personale.
• Individualizarea relaţiei. Personalizarea relaţiei, a ajutorului este o necesitate şi
un drept al clientului. Oamenii nu admit uşor să fie „cazuri", etichete, diagnostice,
categorii.
36
CONSTANTA
• Libera exprimare a sentimentelor clientului. Preocuparea majoră a clinicianului

nu trebuie să fie problema clientului, ci relaţia clientului cu problema sa, adică
semnificaţiile pe care i le atribuie acesteia.
• Angajarea personală autentică fără implicare afectivă. Este vorba despre ceea ce
în unele lucrări se numeşte „implicare personală controlată" şi ceea ce rogersienii numesc
autenticitate şi empatie. Este indispensabil ca intervievatorul să păstreze o capacitate de
obiectivitate superioară celei a clientului său, adică un control de sine şi o independenţă
permanentă în situaţia de interviu.
• Neutralitate binevoitoare. Clinicianul nu trebuie să formuleze judecăţi de valoare,
critici sau dezaprobări cu privire la client, în acelaşi timp, neutralitatea nu trebuie
confundată cu răceala sau cu luarea unei anumite distanţe faţă de client; dimpotrivă,
neutralitatea se asociază cu bunăvoinţa şi cu transmiterea către client a unui semnal de
încredere în capacitatea lui de a se exprima liber.
• Acceptarea clientului în realitatea şi demnitatea sa. Acceptarea clientului nu
înseamnă aprobarea atitudinilor sale, a reacţiilor şi a modului său de a trăi. Obiectul
acceptării nu este Binele sau Răul clientului, ci realitatea sa. Fiecare are nevoie - spune C.
Rogers - de o imagine pozitivă în tranzacţiile cu ceilalţi. Acceptarea unei persoane ca fiinţă
raţională şi demnă de respect este o condiţie ca persoana însăşi să se accepte pe sine.
• Autodeterminarea clientului. Acest principiu este expresia recunoaşterii dreptului
clientului de a lua liber propriile decizii. Acest drept îl obligă pe clinician să stimuleze şi să
activeze potenţialul de autoreglare al clientului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze mai
bine resursele personalităţii sale, datorită recâştigării încrederii în sine.
• Secretul profesional. Secretul profesional se referă la păstrarea de către clinician
doar pentru sine a informaţiilor confidenţiale pe care clientul i le-a transmis în cursul
relaţiei profesionale. Când clientul solicită ajutorul sau serviciile clinicianului, el ştie că va
trebui să-i dezvăluie fapte personale, sentimente intime etc. El comunică toate acestea cu
speranţa că astfel clinicianul va putea să-l ajute. De aceea el trebuie asigurat de păstrarea
secretului.
5.4. Interviurilor structurate au la bază un ghid de interviu, temele acestuia sunt abordate
în mod secvenţial, de la prima până la ultima, subiecţii sunt invitaţi să spună tot ceea ce
gândesc în legătură cu fiecare temă pusă în discuţie.
Metodele consacrate de cercetre pentru interviurile structurarate sunt:
- Interviurile tip „creion plus hârtie”, interviu individual bazat pe o listă de teme,
operatorul aduce temele în discuţie şi pe măsură ce obţine răspunsurile, le notează
pe hârtie.
- Grupul nominal, metodă de grup utilizată în special pentru identificarea şi
evaluarae criteriilor de alegere a unor produse sau a unor atribute relevante ale
produselor. Pe parcursul desfăşurării interviului, are loc o alternanţă între fazele de
reflecţie individuală şi discuţiile de grup.
5.5. Interviurile relaţionale sunt interviuri destinate să încurajeze persoana în cauză să
discute cât mai liber cu putinţă (Hayes, N., Orrel, S, 2003) Ideea de bază este construirea
unui raport bazat pe amiciţie între intervievator şi intervievat, astfel încât persoana să poată
37
CONSTANTA
spune ceea ce gândeşte cu adevărat. În interviul relaţional apare adesea şi un desfăşurător,

dar acesta tinde să fie unul foarte general, cum ar fi unul cu cinci-şase subiecte.
Desfăşurătorul este arătat intervievatului, pentru ca acesta să ştie ce subiecte îl interesează
pe intervievator.
Avantajele si dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât şi
dezavantajele interviului.
Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la
persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai
protejate când vorbesc decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive
asupra acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai
semnificative decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor
pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare
sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare
subtilitate.
Dezavantaje:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente
ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
38
CONSTANTA
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion,

pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe
vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri
precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale
persoanelor care urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
39
CONSTANTA
CURS NR. 6
STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE
6.1. Introducere. Definiţia documentului social
Documentele folosite în ştiinţele socioumane care prezintă elemente din viaţa unei
persoane se numesc documente personale. Cele mai des întâlnite exemple sunt scrisorile,
jurnalele, biografiile şi istoriile vieţii, dar termenul mai include şi alte documente, precum
fotografiile sau inscripţiile de pe pietrele funerare ( Oxford, Dicţionar de Sociologie,
2003). Documentele personale încearcă să surprindă partea subiectivă a vieţii private şi
sunt valorificate în strategia de cercetare ideografică. Ele se utilizează, de obicei, în fazele
primare şi explicative ale cercetării, dar, se pot folosi şi ca studii de caz pentru elaborarea
teoriei sau pentru falsificarea acesteia. Pentru prima dată, documentele personale au fost
studiate de sociologii Şcolii de la Chicago. Astfel, Cliford Shaww a adunat multe istorii ale
vieţii delincvenţilor, iar William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki au elaborat un studiu
clasic prin analiza unor scrisori importante şi prin prezentarea unei interesante istorii de
viaţă în The Polish Peasant in Europe and America (1918).
Progresul metodologiei cercetărilor psihosociale presupune atăt lărgirea surselor
informative cât şi verificarea calităţii informaţiilor psihosociale şi integrarea acestora în
modele explicative cu valoare de prognostic. Prin utilizarea documentelor în cercearea
psihosocială, se doreşte o diversificare a informaţiilor, dar şi impunerea elaborată a teoriei
documentelor sociale, examinarea critică în baza experienţei acummulate, sublinierea
valorii şi limitelor acestei surse informative.
Teoria documentelor psihosociale porneşte de la întrebarea: Ce este un document
psihosocial? Ea dă răspunsul la această întrebare şi clarifică natura informaţiilor din cadrul
documentelor clasificând documentele în mod corespunzător.
Definiţia documentului social . Putem defini un document personal ca fiind orice
mărturie scrisă sau orală, elaborată în afara oricărei constrângeri, care aduce intenţionat
sau neintenţionat informaţii referitoare la structura şi dinamica vieţii autorului (Allport,
G., 1991, p.401). Printre acestea trebuie să includem: 1) autobiografiile comprehensive sau
de interes restrâns; 2) jurnalele intime sau cele care relatează evenimente zilnice; 3)
scrisori; 4) chestionare cu întrebări deschise (dar nu teste standardizate); 5) înregistrări
textuale, incluzând interviuri, confesiuni, naraţiuni; 6) anumite compoziţii literare.
De notat că toate aceste documente sunt redctate la persona întâi. Menţionăm pe lângă
aceste documente şi documentele scrise la persona a treia: studii de caz, biografii.
- În limbajul comun, termenul “document” are înţelesul de act oficial cu ajutorul căruia
poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilită o obligaţie.
- În domeniul ştiinţelor sociale, termenul de document semnifică un obiect sau un text
care oferă o informaţie (latină: documentum, de docere = a indica).
- Un document este “o urmă lăsată de un fapt”, aşa cum a precizat Charles Seignobos
(1854-1942), profesor de istorie la Facultatae de Litere a Universităţii din Paris.
40
CONSTANTA
Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi de două tipuri:

- urme directe (o clădire, maşină-unealtă etc.)
- urme indirecte (descrieri - texte, acte oficiale etc.)
Istoricul francez Charles Seignobos este cel care a introdus această distincţie,
care se păstrează şi astăzi ( Septimiu, C., Mărgineanu, I., Cauc, I.,1998, p.332). Apare o
altă întrebare : Cum se poate trece de la cunoaşterea “urmei” la cunoaşterea faptului, de
la documentul scris la realitatea psihosocială?
Asemenea documentelor etnografice sau istorice, documentul social are o natură
dublă. Lenclud (1991/1999) afirmă “Conţinutul său există independent de observaţia care
îl constituie în mărturie, dar el nu accede la demnitatea de document decât în măsura în
care cercetătorul este capabil să-l utilizeze ca indiciu, adică să-l facă inteligibil şi
semnificativ totodată prin intermediul întrebării care i se pune”. Observaţia se include în
categoria modalităţilor unobstrusive de cunoaştere a vieţii sociale. În literatura anglo-
saxonă de specialitate prin « unobstrusiveresearch » se face referire la: analiza
conţinutului, analiza statisticilor existente şi analize comparative/ istorice, ca şi analiza
arhivelor, a documentelor publice şi private şi analiza secundară.
6.2. Clasificarea documentelor
Bogăţia şi varietatea documentelor utilizate de psihosociolog pentru reconstituirea
vieţii sociale în vederea descriereii şi explicareii proceselor şi fenomenelor psihosociale
contemporane impun elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor. Acst sistem
trebuie să faciliteze atât comunicarea între specialişti, dar să poată în acelaşi timp şi să
orienteze cercetătorul în activitatea de căutare şi interpretare a documentelolor.
În opinia lui Septimiu Chelcea, elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor
utilizate în cercetarea psihosociologică ridică probleme reale atât în ceea ce priveşte
stabilirea criteriilor de clasificare, cât şi stabilirea terminologieii adecvate (Chelcea, 2004).
Din multitudinea criteriilor de clarificare a documentelor (natura lor, conţinutul, gradul de
încredere în ele, autenticitatea, destinaţia lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie reţinute
doar acelea care sunt suficient de generale, putând fi aplicate, dacă nu tuturor, cel puţin
unor categorii mai largi de documente.
Fără a avea pretenţia de a fi găsit unica soluţie a problemei, Septimiu Chelcea (2004)
reţine pentru elaborarea schemei de clasificare următoarele criterii: forma (natura lor),
conţinutul, destinatarul şi emitentul. Ultimele două criterii sunt aplicabile doar
categoriei documentelor scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevant
clasificate după forma (natura) şi conţinutul (funcţia) lor. Clasificarea pe care o propune
autorul citat mai sus utilizează intercorelat criteriile amintite .
41
CONSTANTA
Oficiale
Publice___________
Neoficiale
Cifrice__________
Oficiale
Personale_________
Neoficiale
Scrise__________
Oficiale
Publice___________
Neoficiale
Necifrice________
Oficiale
Personale_________
Neoficiale
DOCUMENTE__
Aparţinând Unelte de munca
culturii materiale___
Produsele
muncii
Vizuale_________
Aparţinând Simboluri
culturii spirituale___
Iconografie
Documentare
Filme____________
Artistice
Nescrise________ Audiovizuale____
Documentare
Emisiuni TV______
Artistice
Producţii orale: Ştiri, informaţii

cântece, povestiri,__
legende, mituri Cultural-artistice
Auditive________
Discuri, benzi,_____ Documentare
imprimate
Artistice
Fig. 6.2.1. Clasificarea documentelor sociale. Autor Septimiu Chelcea, Metodologia

cercetării sociologice, 2004
Terminologia întâlnită în descrierea diferitelor tipuri de documente suferă de o

oarecare neclaritate: uneori se vorbeşte de documente personale, alteori de documente
private; se utilizează greşit termenul de „cifrat“ în loc de „cifric“; termenul „oficial“ nu
este foarte clar precizat; la fel, termenul „oficios“ etc. În aceste condiţii, credem că
descrierea tipurilor de documente şi prezentarea tehnicii de utilizare a lor în cercetarea
sociologică trebuie să înceapă cu analiza terminologică.
Sunt oficiale (lat. officialis) documentele emise de guvern şi de autorităţile de stat – cele
emise de o înaltă autoritate; în timp ce oficioase (lat. officiosus) sunt cele care exprimă
42
CONSTANTA
poziţia oficială, fără a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor
partide. Documentele private sunt individuale (lat. privatus), ca şi cele personale (lat.
personalis), ele aparţin cuiva (fiind proprietatea lui). Distincţia între privat şi personal este
destul de greu de făcut. De multe ori, termenii sunt utilizaţi ca având acelaşi înţeles. Există
însă nuanţe care ne îndreptăţesc să reţinem pentru
clasificarea documentelor termenul de „personal“, care are nu numai înţelesul de
individual, ele aparţinând cuiva, dar şi înþelesul de specific, caracteristic pentru o anumitã
persoană. Documentele publice, spre deosebire de cele personale, intereseazã întreaga
colectivitate umană, privesc viaţa politico-administrativă a statului. Ele pot fi oficiale sau
neoficiale (în nici un caz private).
Uneori, în loc de documente cifrice (exprimate în cifre) se utilizeazã – evident, greşit –
termenul de „documente cifrate“ (scrise în cifru).
Theodore Caplow (1970, 186, apud Chelcea2004) grupează mai întâi documentele
după obiectul de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organizaţia. Apoi, face
distincţie între documentele personale, rezervate strict utilizãrii de către însuşi autorul lor
sau de către un cerc restrâns de persoane (spre exemplu, jurnale de însemnări zilnice,
carnete de note, corespondenţa etc.) şi documentele publice, destinate tuturor (cărţi, ziare,
reviste, anuare, cântece populare). Sunt menţionate apoi documentele oficializate
(documents officialisés), specifice tuturor societăţilor alfabetizate, unde prin sigilii,
semnătură sau ştampilă se asigurã veridicitatea informaţiei (spre exemplu, acte, certificate,
diplome etc.). În fine, Theodore Caplow (1970) face distincţie între documente de prima
mână (originale) şi documente de mâna a doua (în care informaţia provine printr-un
intermediar nu de la observatorul direct).
Madeleine Grawitz (1972, 559, citată de Chelcea în cartea Metodologia cercetării,
2004), examinând diversele surse de documentare ale sociologului, tratează în secţiuni
separate documentele scrise şi documentele de altă natură (desene, înregistrări, obiecte,
fotografii, filme). În cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferenţiază:
documentele oficiale, documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare, opere
literare etc.) şi documentele private (între care enumerã şi documentele personale).
Maurice Duverger (1964, 75, idem), într-o lucrare mai veche (1959), analizeazã
următoarele categorii de documente: scrise, statistice şi altele (iconografice, foto şi fonice).
În unele manuale şi tratate de sociologie termenul de „documente“ este rezervat numai
pentru a desemna scrisorile personale, biografiile, jurnalele personale şi rapoartele
referitoare la istoria grupurilor mici, celelalte informaţii fiind grupate sub termenul generic
de date (provenite de la serviciile de înregistrare şi recensământ) (Angell şi Freedman,
1963, 350). În alte lucrări, se insistă numai asupra documentelor personale şi statistice
(Phillips, 1971, 147). Alţi specialişti fac distincţie între documentele statistice şi verbale,
oficiale şi neoficiale, publice şi personale (Gerth, 1975, p. 519).
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 301) include în capitolul Document study analiza
documentelor primare, scrise de persoanele care au trăit anumite experienţe de viaţă, şi
documentele secundare realizate de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele
descrise. Dincolo de distincţia amintită, documentele mai sunt clasificate şi după gradul lor
de structurare, ca şi după scopul pentru care au fost elaborate.
43
CONSTANTA
Documente cifrice publice oficiale. Colectivităţile şi activităţile umane, societatea

în ansamblul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice.
„Dacă cifrele nu guvernează lumea, cel puţin ele ne arată cum e guvernată“ – spunea Mihai
Eminescu. Recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile,
vechile catagrafii şi urbarii (registru oficial de proprietate funciarã), actele administrative,
dările de seamă statistice, balanţa cheltuielilor şi încasărilor etc. sunt tot atâtea documente
cifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea
vieţii sociale. Nici o cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneşte
de la cunoaşterea numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterea
repartizării pe localităţi a populţiei.
6.3. Recensământul populaţiei
Această formă de observare statistică are ca obiectiv « înregistrarea populaţiei la un
moment dat împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice :
domiciliul, vârsta, sexul, stare civilă, cetăţenia, nivelul de instruie, locul de muncă,
categoria socială, ocupaţia etc., organizată în vederea determinării numărului, structurii şi
repartizării teritoriale a populaţiei »(Trebici, 1975, p.69, apud Chelcea 2004).
Caracteristicile recensământului. Fiind realizate în baza unui act normativ de stat,
recensământul are caracter obligatoriu asupra întregii populaţii, iar pregătirea recenzorilor
este de asemenea obligatorie. Este un instrument standard pentru întreaga populaţie.
6.4.Documnete scrise necifrice sunt: a) publice şi b) personale
Poruncile domneşti, actele vistierie, rapoartele consulare sau registrele de vamă
servesc la reconstituirea trecutului.
a) Documnete scrise necifrice publice sunt oficiale şi neoficiale. ) Documnete
scrise necifrice publice oficiale la nivel central sunt : Constituţia României, legile,
Monitorul oficial al României, decretele prezidenţiale, declaraţiile Parlamentului
României, hotărârile guvernului, ordonanţele de urgenţă. Acestae reprezintă documnete
publice necesarea înţelegerii de către cercetător vieţii sociale a macroproceselor şi
structurilor globale. Ele au o mare însemnătate pentru reconstituirea vieţii sociale din
trecut, dar ne ajută să obţinem date importante şi despre prezent.
b) Documente necifrice personale, neoficiale sunt: foi de zestre, insemnari
zilnice, jurnale intime, biografii etc.
In definirea documentelor personale se pune accentul pe faptul ca ele reflectă experienţa
vieţii individului, ca sunt confidenţiale, un produs spontan.
Gordon W. Allport (1991), din perspectiva psihologică, defineşte documentele personale
ca "orice destainuire înregistrată, care intenţionat sau nu, oferă informaţii referitoare la
structura, dinamica şi funcţionarea vieţii mintale a "autorului".
Documentele personale mai importante şi interesante sunt:
a) Foile de zestre (urmărind tocmeli la căsatorie, în ele se specifică tot ceea ce primeau ca
dotă tinerii casătoriţi - este de fapt asa cum arata Xenia C. Costa-Foru, din Şcoala
Sociologică a lui Dimitrie Gusti - un act legal.). Dar, pentru că documentul social nu
emană de la o autoritate juridică, fiind neoficial, este un act personal. Este act legal, dar nu
şi juridic, din punctul de vedere al dreptului civil.
În cercetarea dreptului familiei H.H. Stahl face distincţie între următoarele forme de
44
CONSTANTA
înzestrare.
- act de dotă;
- foaie de zestre;
- tocmeala, conform obiceiului pământului;
- forme deghizate (vânzare, donaţie, renta, dijma, simpla tolerare etc.).
b) Spiţele de neam (arborele genealogic) cu sau fară reprezentare grafică. H.H. Stahl a
elaborat o schemă pentru spiţele de neam şi arborele genealogic.
c) Jurnalele intime constituie documente personale neoficiale, dar interesante. În literatura
de specialitate, Allport, acorda în lucrarea "The use of personal documents in psyhological
science", (New York, 1942), o mare valoare jurnalului intim, din care, aflând trecutul unei
persoane, se poate face o prognoză autentică.
6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică
a) Biografiile sociale sunt deosebit de prezente şi în momentul actual. Ele pot fi:
- spontane sau provocate;
- biograme (scrise la cererea cercetatorului);
- curriculum vitae (pentru scopuri oficiale);
- biografii tematice (o secvenţă de viaţă);
- biografii comprehensive (ansamblul vieţii).
b) Autobiografiile, scrisorile şi însemnările zilnice (intime) au fost studiate de sociologul
american de origine poloneza Florian Znaniecki. El a analizat 764 de scrisori expediate de
ţăranii polonezi emigraţti familiilor lor rămase în Europa. William Thomas şi Florian
Znaniecki numesc acest tip de epistole "Scrisori ceremoniale" (bowling letter), funcţia lor
fiind aceea de manifestare a solidarităţii familiale.
6.6. Analiza documentelor
Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:
a)analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, ca
informaţie despre anumite fapte sociale;
b)analiza indirectă, în care documentul are o semnificţie socială, fiind considerat el însuşi
fapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face, furnizând o
informaţie implicită
6.7. Valoarea si limitele documentelor
Documentele cifrice asigură determinarea cantitativă a fenomenelor şi proceselor
sociale. Ele se cer a fi verificate pentru a se stabili autenticitatea lor. Se exclud de la
început statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sau cele incomplete. Valoarea
informativă a datelor statistice cu coţtinut social depinde, în principal, de urmatoarele:
a) sistemul de recoltare şi prelucrare a datelor statistice
b) vizibilitatea faptelor sociale.
Exprimarea precisă a rezultatului numărării nu conferă de la sine şi exactitatea
documentului. Adeseori se confundă precizia cu exactitatea. În mod curent se spune "brutal
ca o cifră", subînţelegându-se că cifrele reprezintă "adevărul crud", "adevărul adevărat".
Se impune să facem distincţie între calitatea documentelor cifrice de a fi precise şi calitatea
lor de a fi exacte.
Asupra distincţiei dintre precis şi exact, din literatura românească de specialitate,
sociologul remarcabil H.H. Stahll a atras atenţia. Valoarea documentelor cifrice constă şi
în completitudinea lor. Truncherea informaţiei statistice reprezintă forma benignă a
45
CONSTANTA
"minciunii statistice". Prin trunchiere, chiar înregistrarea "precisa" şi "exactă" a faptelor

sociale, dezinformeaza, ascunde adevarul" (statistic).
Dată fiind gama largă a motivelor ce-i determină pe oameni să scrie jurnale,
autobiografii, este necesat să se verifice obiectivitatea documentelor personale. Pot avea
loc deformări voite sau nevoite, documentele pot fi impregnate de subiectivitatea autorului.
Autorii pot dori să se pună în valoare, uneori o fac din motive pecuniare sau doresc să-şi
găsească „mântuirea” ori să-şi asigure „nemurirea”, ştiut fiind că „uitarea este a doua
moarte”.( Allport, 1991).
46
CONSTANTA
CURS NR. 7
Metoda anchetei psihosociale în psihologie. Chestionarul
7.1 Aspecte introductive
A observa şi a înţelege ce se petrece în lumea înconjurătoare este o tendinţă umană
înnăscută şi un act de supravieţuire. În acest caz vorbim de cunoaşterea comună, pentru
aceasta un e nevoie de o pregătire specială şi nici de instrumente speciale. Cunoaşterea
ştiinţifică este o acţiune deliberată supusă unor reguli precise şi se soldează cu finalităţi
clare. Cercetare psihologică este un proces de cunoştere ştiinţifică ce-şi propune
observarea şi măsurarae comportamentelor umane în scopul descrierii, explicării şi
predicţiei lor. Cuvintele cheie ale acestui gen de activitate sunt verificarea şi validarea.
Ancheta este o metodă de cercetare psihosociologică bazată pe colectarea datelor de la
un eşantion dintr-o populaţie largă, în scopul prelucrării lor şi generalizăii rezultatelor
(Neculau, 2004) Unităţile de analiză pot fi persoane, grupuri, organizaţii, zone geografice
sau culturale, instituţii. Ancheta este un demers complex, care se derulează în mai multe
faze. Cele mai reprezentative momente ale anchetei sunt: Teorie, Ipoteze, Operaţionalizare,
Eşantionare, Colectarea datelor, Interpretarea, Validarea (un model liniar al procesului de
cercetare).
7.2 Identificarea problemei şi formularea ipotezelor
În principal, această etapă presupune localizarea domeniului, precizarea liniilor mari ale
cercetării, identificarae paradigmei teoretice. Urmează elaborarea ipotezelor, o ipteză de
studiu este ideea fundamentală a oricărei cercetări, o prezumţie, o realţie cauzală între două
sau mai multe fapte. Vor fi respectate caracteristicile fundamentale ale ipotezei: să fie
verificabilă, verosimilă, să permită selectarea faptelor sociale semnificative, să justifice
metoda folosită.
7.3 Operaţionalizarea conceptelor
Este una dintre cele mai importnte etape ale cercetării, de ea depinzând direct construcţia
instrumentelor de cercetare. Operaţionalizarea presupune transformarea unui concept în
indicatori direct observabili şi măsurabili printr-un set de de constructe intermediare
numite dimensiuni (Neculau, A., 2004). Alegerea doar a indicatorilor principali reprezintă
partea cea mai dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale. Produsele finale ale
operaţionalizării sunt chestionarele, ghidurile de interviu, testele, grilele de observaţie etc.,
instrumente cu care cercetătorul lucrează pe teren sau în laborator. Acestea vor fi supuse
unor pretestări obligatorii înainte de aplicarea finală.
7.4 Eşantionarea
Instrumentele construite sunt aplicate unui eşantion din populaţia ţintă a studiului. Prin
eşantionare se înţelege operaţia de selecţie şi construcţie a unui volum redus de subiecţi
care reflectă la scară proprietăţile populaţiei din care a fost extras (ibidem). Eşantionarea
sete o metodă indispensabilă oricărei anchete. Există mai multe proceduri, clasificate de
regulă în două mari categorii: metode probabilistice şi neprobabilistice.
47
CONSTANTA
Prin metodele probabilistice, alegerea subiectului se face absolut întâmplător. Eşantionarea

simplă aleatorie este cea mai utilizată procedură probabilistică şi este indicată pentru
populaţii relativ omogene. Tehnica este de tipul loteriei, adică tragere la sorţi în
conformitate cu anumite reguli.
În cazul eşantionării neprobabiliste, alegerea se face în baza unor tehnici care nu ţin cont
de reprezentativitate. Cea mai uzitată metodă neprobabilistă este eşantionarea pe cote şi se
bazează pe calcularea unor cote, adică a unor frecvenţe ale indivizilor care prezintă
anumite caracteristici.
7.5 Desfăşurarea propri-zisă a anchetei(colectarea datelor)
Se aplică instrumentul de cercetare conform tehnicilor şi procedurilor respective la toti
subiecţii eşantionului. Un rol foarte important, în această fază a cercetării, revine
operatorilor.
7.6 Analiza şi interpretarea datelor
Analiza de date presupune transferul de date în baze proprii programelor statistice. Se
stabileşte nivelul măsurării: nominal, ordinal, de interval sau de raport. În continuare se
realizează analize statistice propri-zise: teste de verificare, procedee de corelaţie, procedee
de grupare a datelor. Interprearea datelor anchetei pe bază de chestionar se face recurgând
din nou la teorie.
7.7 Redactarea raportului de cercetare
Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizarea
acestora în rândul altor cercetători sau a publicului larg. Raportul se redactează în stil
ştiinţific.
7.8 Definiţii ale chestionarului
Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivel
cantitativ şi instrumentul preferat al psihosociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facă
deosebirea între inventar sau chestionar de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor,
teste etc.
Definirea chestionarului ca instrument şi tehnică de cercetare ştiinţifică nu este o operaţie
simplă. Terminlogia un este unanim acceptată “chestionar”, “formular”, “test”, “probă”,
“scala”, “inventar” etc. Deoarece diferenţele sunt greu sesizabile.
Psihologul francez P. Pichot a descris în Les testes mentaux (1954) chestionarele ca fiind
" teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris
subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentele
lor în circumstanţe precise“(apud Chelcea, 2004). Roger Mucchielli(1968), spunea despre
chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“.
Earl R. Babbie, preciza că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor
prin (1) întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord
sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“. Chelcea defineşte
chestionarul ca fiind “o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate
48
CONSTANTA
logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a
fi înregistrate în scris.”
Prin această definiţie Chelcea relevă faptul că itemii din instrument sunt reprezentaţi atât
de o succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic, dar şi de
imagini, fotografii sau desene, care servesc drept stimuli. Prin aceasta înţelesul
chestionarului suferă o lărgire existând şi posibilitatea combinării stimulilor verbali cu cei
grafici. În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au funcţie de indictori. Chelcea
susţine că într-un chestionar “combinarea şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar
şi psihologică”.
Bernard S. Phillips,1971 (apud Chelcea, 2004) sublinia că pentru ordonarea logică a
întrebărilor se ia drept criteriu timpul: subiectul răspunde mai întâi despre trecut, apoi
despre prezent şi apoi despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este cel dat de gradul de
abstractizare: iniţial se va răspunde la întrebările concrete şi apoi la întrebările abstracte. În
funcţie de temă, vârstă şi cultură, va prevala ordinea logică sau psihologică. Aşa de
exemplu, investigarea persoanelor adulte cu un înalt grad de cultură accentuează
elementele raţionale ale ordonării stimulilor în timp ce o altă investigare în rândul
adolescenţilor va pune accent pe problemele psihologice ale structurării chestionarului.
Scopul chestionarului îl reprezintă testarea ipotezelor, selecţia stimulilor se face în raport
cu ipoteza.
Trebuie să evidenţiem faptul că – spre deosebire de testele de personalitate –
chestionarul vizează cu precădere nivelul conştiinţei.
7.9 Partea introductivă de aplicare a chestionarelor
Denumită şi scrisoare de explicaţie, această primă parte are rolul de a oferi explicaţii cu
privire la rolul anchetei, la scopurile şi obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatele
studiului, care sunt valenţele sale pragmatice şi se subliniază faptul că răspunsurile
persoanei în cauză sunt foarte importante pentru reuşita anchetei (www.luciantrasa.ro/).
Pentru ca aproape orice chestionar conţine şi întrebari de identificare sau itemi referitori la
datele personale, date care vor fi stocate şi folosite ulterior, este bine de ştiut că legislaţia
actuală reglementează această activitate printr-o serie de legi. Există o instituţie
guvernamentală care verifică şi asigură folosirea corespunzatoare a acestor date şi, pentru a
nu intra în conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie să obţină un aviz din
partea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. În
urma acestui aviz se primeşte un cod de operator care va trebui precizat pe toate
documentele care solicită date personale. În acelaşi timp trebuie facută precizarea că – la
cererea expresă – orice persoană are dreptul şi poate să solicite eliminarea sau modificarea
datelor sale personale din baza de date a operatorului.
Tot în această secţiune trebuie să se precizeze datele de contact ale operatorului de anchetă,
ale instituţiei care a comandat sau care realizează studiul, precum şi ale coordonatorului
proiectului, fie pentru detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificării datelor
personale din bazele de date.
Eventualele mulţumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidenţialităţii
datelor sunt elemente care îşi găsesc tot aici locul.
49
CONSTANTA
7.10 Instrucţiunile de aplicare

În această secţiune se vor face precizările concrete referitoare la timp şi la modalităţile
concrete de răspuns la întrebările din chestionar. Pe lângă regulile generale (nu există
răspunsuri bune sau rele, ci că interesante sunt atitudinile şi opiniile persoanei iar
răspunsurile trebuie sa vizeze exact aceste opinii etc.), se vor preciza si chestiuni de
amanunt în cazul în care dorim ca atenţia persoanelor chestionate sa fie îndreptată către
anumite elemente specifice din cuprinsul chestionarului.
Chestionarul propriu-zis conţine întrebările sau itemii propriu-zişi. Aceste întrebari trebuie
să îndeplinească o serie de criterii legate de formatul, conţinutul şi formularea lor specifică.
7.11 Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor se face după următoarele criterii: conţinutul, forma şi modul de
aplicare.
1. După conţinutul informaţiilor adunate, chestionarele vizează atât calitatea cât şi
cantitatea informaţiilor. Din acest punct de vedere, chestionarele se împart în patru mari
categorii: chestionarele de date factuale, chestionare de opinii, chestionare speciale şi
chestionare omnibus. Primele două vizează calitatea informaţiei, în timp ce ultimile două
vizează cantitatea informaţei, respectiv numărul de teme abordate.
Conform criteriului calităţii, chestionatele sunt de două tipuri: chestionarele de date
factuale şi chestionarele de opinii.
Chestionarele de date factuale de tip administrativ, referitoare la fapte obiective,
susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane. Astfel de chestionare,
lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice
formular tip reprezintă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administraţie
corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor, de
prelucrare secundară a lor. Întrebările de date factuale se grupează în întrebări de
cunoştinţe şi întrebări de clasificare sau identificare (vârstă, sex, stare civilă). Întrebările de
cunoştinţe vor fi diseminate printre întrebările de opinie, întrebările de identificare vor fi
introduse la sfârşitul chestionarului, consideră Septimiu Chelcea.
Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat în mod direct.
Cu ajutorul lor se studiază nu doar opiniile, ci şi atitudinile, motivaţia, interesele,
dispoziţiile, înclinaţiile, adică psihologia persoanei cu trăirile ei subiective. Pornind de la
înţelegere opiniei publice ca fiind “complexul preferinţelor exprimate de un număr de
persoane, referitoare la o problemă generală”( Hennesssz, apud Chelcea, 2004 ), vom afla
opiniile de la un număr semnificativ de persoane (eşantion). Cu ajutorul chestionarelor de
opinie vom afla atât opiniile, dar şi intensitatea lor.
Cel de-al doila criteriu vizează cantitatea informaţie şi în funcţie de acest criteriu,
chestionarele sunt de două tipuri : chestionare speciale şi chestionare omnibus.
Chestionarele speciale au o singură temă aşa cum ar fi cariera profesională şi acestae se
utilizează rar deoarece complexitatae fenomenelor sociale impune cereceterea
concomitentă a unor multitudini de factori.
50
CONSTANTA
Chestionarele omnibus au mai multe teme şi sunt foarte des întâlnite. Superioritatea
acestor chestionare constă în faptul că ele surprind mai multe teme în acelaaşi timp, dar şi
interacţiunea şi condiţionarea acestora. Ele sunt specifice cercetării fundamentale
psihosociologice, permit analiza secundară şi sunt mai ieftine.
2. După forma întrebărilor şi a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,
chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Chestionarele cu întrebările închise (precodificate) implică o alegere obligatorie din
partea persoanei chestionate pentru una sau mai multe din variantele de răspuns, gradul de
libertate al subiectului este redus. Trebuie ştiut însă că, orice întrebare închisă implică o
variantă de răspuns dihotomică de tipul Nu ştiu, nu răspund, pentru a păstra dreptul
respondentului de a nu răspunde. Excepţie fac o parte din testele de personalitate care
forţează subiectul să aleagă o variantă de răspuns dorită sau care se apropie cel mai mult ca
sens de răspunsul pe care l-ar da. Deoarece subiectul ar avea la alegere şi “Nu ştiu”, pare
judicios să se vorbească de răspunsuri trihotomice şi cu răspunsuri precodificate multiplu
(răspunsuri în evantai), alegeri multiple, cafeteria.
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) permit persoanelor
intervievate libertatae unei exprimări induvidualizate a răspunsurilor.
3. După modul de aplicare, există chestionarele autoadministrate (chestionarele
poştale, chestionarele publicate, chestionarele autoadministrate colectiv) şi chestionarele
administrate de operatorii de anchetă.
Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseşi
persoanele incluse în eşantionul investigat. Avantaje : numărul mare al respondenţilor,
diminuarea efectului de interviu, dispariţia influenţei anchetatorului asupra răspunsurilor,
nivelul superior de concentrare, asigurarea anonimatului .
Chestionarele administrate de operatorii de anchetă constiuie modalitatea cea mai
uzitată de culegere a informaţiilor în anchetele şi sondajele psihosociologice.
Chiar dacă este ridicat costul investigaţiei prin folosirea operatorilor de anchetă, aceste
chestionare prezintă anumite avantaje: asigură reprezentativitatea eşantionului, are loc
lămurirea înţelesului întrebărilor, pot să răspundă şi persoane cu nivel scăzut de şcolarizare,
sunt observate şi înregistrate condiţile ambientale şi reacţiile spontane ale subiecţilor.
7. 12 Întrebările în structura chestionarelor după conţinutul, tipul şi funcţia lor
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări ca
elemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele
structurii. Această tehnică de cercetare are reguli foarte precise. În stabilirea succesiunii
întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şi
stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă
folosirea uneia sau mai multor întrebări „uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un
chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare a
chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de a intra în
contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de
felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe
51
CONSTANTA
care îl are o întrebare într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de
întrebări poate să influenţeze într-o mare măsură cantitatea şi calitatea răspunsurilor.
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru
obiectivele cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al
cercetării;
- claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să reflecte într-
o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei.
În structura chestionarelor, după funcţia lor întrebările pot fi (apud Chelcea, 2004):
a). Introductive
Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul anchetei.
Aceste întrebări nu trebuie sa fie nici foarte dificile şi nici prea specifice. Scopul este de „a
sparge gheaţa” şi de a da încredere respondentului. Evident, trebuie evitate întrebările
extrem de genrale şi banale care pot pune operatorul de anchetă într-o lumină nefavorabilă.
Ex:
Credeţi că ar fi bine să trăim fără a trebui să muncim?
1. Da
2. Nu
3. Indecis
b). De trecere sau de tampon
Marchează trecerea sau saltul de la o categorie de întrebări la alta sau de la o dimensiune a
chestionarului la alta. Scopul lor este atât de a „semnaliza”, cât şi de a facilita această
schimbare.
Ex: Credeţi că programul televiziunii ar trebui să cuprindă următoarele emisiuni frecvent sau rar?
(1) (2) (3) (4) (5)

mai des mai rar ca şi până acum indiferent nu pot răspunde
Filme artistice
Muzică uşoară
Ştiri
52
CONSTANTA
Muzică populară
Divertisment
Emisiuni culturale
Şi acum câteva întrebări despre filmele artistice:

La ce oră aţi dori să fie programate?
(1) (2) (3) (4)
ca şi până acum mai devreme mai târziu nu pot răspunde

De regulă, filmele prezentate la Telecinematecă vă plac?
(1) (2) (3)
Filmul nou Filmul vechi Mi-e indiferent
În alte chestionare, grupele de întrebări sunt şi mai accentuat separate, pentru ca în

interiorul fiecărei grupe de întrebări coerenţa răspunsurilor să fie crescută.
Lumea în anul 2010
1. Va fi mai firesc sau mai puţin firesc ca femeile să ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu
2. Va fi mai firesc sau mai puţin firesc ca tinerii să ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu
Întrebările de până acum s-au referit la ceea ce credeţi că se va întâmpla în anul 2010. V-
am ruga acum să ne spuneţi ce aţi dori să se întâmple în anul 2020.
3. Oamenii vor fi mai preocupaţi sau mai puţin preocupaţi de viaţa lor interioară?
mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu
4. Oamenii vor fi mai interesaţi sau mai puţin interesaţi de succesul lor pe plan social?
mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu
Există posibilitatea ca întrebările de trecere sau tampon între grupele de întrebări vizând
problemele distincte să fie înlocuite cu o adecvată punere în pagină: se distanţează grupele
de întrebări, se introduc desene, elemente grafice: linii, chenare, întrebările de trecere
reprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi duc la concentrarea atenţiei
subiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate, facilitându-i abordarea succesivă
a întrebărilor.
c). Filtru
53
CONSTANTA
Menite sa permită trecerea anumitor categorii de respondenţi şi să blocheze accesul altora

la itemii chestionarului, întrebările filtru alături de cele bifurcate au un rol extrem de
important în economia instrumentului. Întrebările filtru au cele mai uzuale variante de
răspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea acţiunii pe care o are de urmat respondentul
(Pentru varianta Da se merge mai departe).
Ziarul Telegraf a publicat anul acesta vreun material despre instituţia în care învăţaţi?
1. Da
2. Nu
3. Nu ştiu
(Pentru cei care dau răspunsul l urmează întrebările următoare. Pentru cei care dau
răspunsurile 2 şi 3 se trece direct la altă întrebăre).
L-aţi citit?
1. Da
2. Nu
Aţi fost de acord cu felul cum au fost tratate subiectele?
1. Da
2. Cu unele rezerve
3. Nu
16. Credeţi că acest material a avut vreo contribuţie la îmbunătăţirea activităţii în
instituţia în care îvăţaţi?
1. Da
2. Nu
3. Nu ştiu
Aţi putea indica titlul unui material din ziarul Telegraf?
d). Bifurcate
Întrebările bifurcate sunt asemănătoare celor filtru doar că nu blochează accesul niciunei
persoane sau categorii de respondenţi, ci le redirecţionează către secţiuni diferite ale
instrumentului
Ex.: Vă place să mergeţi la teatru?
1. Da
2. Nu
Dacă Da, vă rog să indicaţi ultima de piesă de teatru jucată .
54
CONSTANTA
Pentru varianta Nu, treceţi la următoarea întrebare.

e). Tip „de ce”
Au rolul de a provoca explicaţii. De obicei au fie multe variante de răspuns prestabilite, fie
sunt întrebări deschise cu răspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care se încadrează
în paradigma cantitativistă şi care urmează această linie, întrebările deschise pun probleme
de centralizare, prelucrare şi cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, se
recomandă folosirea cât mai redusă a întrebarilor cu variante de răspuns libere.
Ex: De ce urmezi facultatea de psihologie?
1. Doresc să mă cunosc pe mine însumi
2. Doresc să ajut semenii în situaţii de criză
3. Pentru că doresc să învăţ cum să mă ajut pe mine însumi
4. Am luat ca model un psiholog carismatic
5. Este o profesie la modă
6. Altele…………………………………………………………………………………….
Motivaţi alegerea dumneavoastră……………………………………………………………
f). De control
Sunt menite de a „verifica” atenţia şi corectitudinea răspunsurilor date de persoanele
chestionate. Cu scopul de a creşte gradul de încredere în răpunsurile obţinute, întrebările de
control sunt practic întrebări anterioare care se regăsesc în altă formă sau într-o altă
formulare. În cazul testelor de personalitate, spre exemplu, există multe astfel de întrebări
incluse în ceea ce se denumeşte ca „scală de minciună”.
Consideraţi că peste 20 ani, psihologia va avea un impact la fel de mare ca acum?
1. Mult mai mare
2. Mai mare
3. Ca şi acum
4. Mai mic
5. Mult mai mic
6. Nu ştiu
g). De indentificare (factuale)
Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistică sau de datele personale. Sex, vârsta, nivel
de venituri, nivel de şcolarizare, stare civilă, numar de copii etc. sunt astfel de întrebari. Ele
sunt introduse în funcţie de obiectivele şi de ipotezele care trebuie testate prin respectivul
studiu. Se recomandă ca întrebările de identificare (factuale) să fie situate la sfârşitul
55
CONSTANTA
chestionarului. Datele de identificare pot fi recoltate şi fără a pune întrebări directe

folosind anumite formulări de genul:
Eşti băiat sau fată?
1. Băiat
2. Fată
Câţi ani (împliniţi) ai?
Conţinutul şi tipul întrebărilor
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări ca
elemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele
structurii. Această tehnică de cercetare are reguli foarte precise. În stabilirea succesiunii
întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şi
stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă
folosirea uneia sau mai multor întrebări uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un
chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare a
chestionarului depinde un numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de a intra în
contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de
felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe
care îl are o întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de
întrebări este în măsură să modifice dramatic cantitatea şi calitatea răspunsurilor.
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
 relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă
 relevanţă pentru obiectivele cercetării;
 simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al

cercetării;
 claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să
 reflecte într-o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
 adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse
 anchetei.
7.13 Tehnici de structurare a chestionarelor
A)Tehnica pâlniei
Există, în general vorbind, chestionare care pornesc cu o întrebare care vizează un aspect
general, urmând o altă întrebare cu aspect particular (chestionare tip „pâlnie”).
Ex:
56
CONSTANTA
- Sunteţi de acord sau împotrivă aplicării de către părinţi a pedepsei corporale copiilor?
- Dumneavoastră aplicaţi pedepse corporale copiilor?
Tehnica pâlniei presupune mai întâi formularea unor întrebări libere şi, în final, a unor
întrebări închise:
- Ce părere aveţi despre valoarea stimulentelor morale?
- Ce pondere au stimulentele morale în instituţia dumneavoastră.?
1) foarte mare; 2) mare; 3) redusă; 4) foarte redusă
B)Tehnica pâlniei răsturnate urmăreşte drumul invers, de la particular la general.
Exemplu:
- Care este părerea dumneavoastră despre activitatea clubului studenţesc?
- Sunteţi mulţumit de activitatea artistică din universitatea dumneavoastră?
În construirea chestionarelor trebuie luate în calcul efectul hallo şi efectul de poziţie.
Efectul “hallo”defineşte contagiunea răspunsurilor fie prin iradierea sentimentelor fie prin
organizarea lor logică. Eliminarea contradicţiilor în formularea răspunsurilor se poate face
prin inversarea ordinii de prezentare a întrebărilor într-o anchetă. Iradierea sentimentelor,
determinând contagiunea răspunsurilor, poate fi împiedicată prin plasarea acelor întrebări
susceptibile de a provoca efectul hallo la sfârşitul chestionarului.
Efectul de poziţie reprezintă în macroplan, ceea ce efectul hallo reprezintă în microplan.
Acest efect trebuie luat în consideraţie mai ales în cazul chestionarelor omnibus:
succesiunea temelor poate influenţa răspunsurile.
7.14 Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări şi constituie o
problemă atât de metodologie cât şi tehnică a cercetării. Lungimea chestionarului exprimă
capacitatea de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esenţiali.
Se consideră că un chestionar trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în
acelaşi timp această aşa numită „regulă de aur” nu trebuie să impieteze asupra calităţii
cercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei cercetate. Există riscul ca, din dorinţa
de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea chestionarului, să nu putem obţine
informaţii relevante sau, şi mai grav, să nu reuşim să acoperim tema propusă. De cele mai
multe ori însă, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin
indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar
recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte
diverse, de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de
întrebări sunt următorii:
 specificul temei studiate şi obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii

““explicative” - primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind
57
CONSTANTA
introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de

obicei, cu chestionare mai simple) ;
 finalitatea acesteia si beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop pur

ştiinţific în urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şi
pragmatice comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);
 tehnica de anchetă şi felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr mai

mic de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);
 timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este
necesar să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu,
un chestionar aplicat “în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult
de 5-10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme
deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de
timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;
 resursele materiale de care dispune cercetătorul;
 calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;
 tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
7.15 Designul chestionarelor( punerea în pagină a întrebărilor)

Felul în care se prezintă stimulii (întrebările) reprezintă el însuşi un stimul: alegerea literei,
calitatea hârtiei, puerea în pagină, toate acestea sunt foarte importante pentru cercetător.
7.16 Condiţii de imprimare:
Să fie imprimat estetic, evitarea ştersăturilor, omisiunile;
Tipografic să fie clar delimitat ( casetele pentru coduri ordonate în aceaşi parte, unele sub
altele, trimiterile tipărite cu alt corp de literă;
Răspunsurile prestabilite să fie plasate pe o singură latură;
Să fie astfel imprimat încât să permită prelucrarea ulterioară.
7.17 Formularea întrebarilor
Există o serie de reguli generale şi specifice după care trebuie construite şi formulate
întrebările dintr-un chestionar. Cele mai importante sunt:
 Întrebările trebuie să fie formulate într-o manieră clară, simplă, fără înflorituri stilistice,
respectând regulile gramaticale şi topica frazei sau a propoziţiei;
58
CONSTANTA
 Pe baza studiilor efectuate pe populaţii vorbitoare de limba engleză s-a ajuns la

concluzia ca o întrebare “bună” este cea care nu are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o
astfel de cerere de simplitate nu trebuie să impieteze asupra înţelegerii şi receptării
sensului propriu al întrebării;
 Se recomandă apoi să nu fie folosite negaţiile şi sunt complet interzise dublele negaţii.
 Evitarea întrebărilor duble ( Care sunt drepturile şi îndatoririle la şcoală? );
 Întrebările trebuie să nu sufere de sugestibilitate şi nici sa “servească” răspunsul gata

pregătit;
 Trebuie să ţinem cont în formularea întrebărilor de evitarea reacţiei de prestigiu şi de

protejarea stimei de sine;
 Stereotipurile sociale, imaginea considerată acceptată social, valorile apreciate ca

dezirabile, dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă sunt elemente la care vom
fi atenţi. Pentru protejarea stimei de sine se folosesc întrebări indirecte sau se folosesc
eufemisme sau termeni cu încărcătură emoţională mai redusă ( a aplica pedepse
corporale în loc de a bate );
 Evitarea supraestimării memoriei celor anchetaţi. “Câte tuburi de pastă de dinţi

cumpăraţi dumneavoastră într-un an?” este o întrebare care solicită un mare efort de
memorie şi îl pune pe cel în cauză să efectueze calcule şi aproximări, existând şi
posibiltatea să nu fie primit răspuns sau răspunsul să nu fie unul cel real;
 Gradul de abstractizare şi conţinutul în termeni de specialitate, neologismele,

regionalismele, termenii argotici, să fie adaptate persoanelor anchetate
 Întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a conceptelor utilizate în

cadrul temei;
 Să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
 Ţinând cont de toate aceste reguli este de preferat ca, înainte de a trece la administrarea
pe scară largă a chestionarului, să se realizeze pretestul acestuia în condiţii reale, pentru
a verifica gradul de adecvare al întrebarilor.
7.18 Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar

Acţiunea umană în anchetele pe bază de chestionar poate fi supusă unor factori care pot
deforma realitatea prin anumite erori:
 Erori de eşantionare;
 Erori de construcţie a chestionarului;
 Erori datorate operatorilor;
 Erori datorate răspunsurilor eronate ale respondenţilor;
59
CONSTANTA
 Erori ce ţin de nivelul de şcolrizare a celor chestionaţi.

Cu toate limitele pe care le prezintă, ancheta pe bază de chestionar rămâne o sursă foarte
bună de date psihosociologice şi o metodă frecvent utilizată în cercetarea ştiinţifică.
60
CONSTANTA
CURS NR. 8
ANALIZA DE CONŢINUT
8.1 INTRODUCERE
Înainte de analiza comunicării cu mijloacele secolului al XX-lea, puse la punct de
ştiinţele umane, au existat metode de interpretare a textelor. Hermeneutica – arta

interpretarii textelor sacre sau misterioase – este o practică foarte veche (Borţun, D.,
Săvulescu, 2007). Ce anume se interpreta? Mesajele obscure cereau o explicaţie; mesajele
cu dublu sens (cele care, de altfel, contează) nu pot ieşi la iveală decât după o observare
minuţioasă sau o intuiţie carismatică. Un anume sens se ascunde în spatele discursului, în
general simbolic şi polisemantic. Interpretarea viselor, antică sau modernă, exegeza
religioasă (mai ales cea a Bibliei), explicarea critică a unor texte literare sau chiar
astrologia sau psihanaliza reies dintr-un proces hermeneutic. Retorica si logica işi au şi ele
locul lor printre practicile de observare a discursului, anterioare analizei de conţinut. Prima
studia modalităţile de expresie cele mai propii declamarii persuasive, iar a doua încerca să
determine, prin analiza enunţurilor unui discurs şi a înlănţuirii lor, regulile formale ale
raţionamentului just.
În afara acestor maniere de a aborda textele, istoria mai reţine câteva cazuri, izolate
în general, care ar putea fi considerate practici incipiente de analiză de conţinut. De
exemplu, cercetarea autenticităţii imnurilor religioase, facută în Suedia la 1640. Pentru a şti
dacă aceste imnuri, în număr de 90, pot avea efecte nefaste asupra luteranilor, a fost
efectuată o analiză a diferitelor teme religioase, a valorilor şi a modalităţilor de apariţie
(favorabile sau nefavorabile), precum şi a complexităţii stilistice. Mai aproape de noi
(1888-1892), fracezul B. Bourbon, pentru a ilustra o operă despre “exprimarea emoţiillor şi
a tendinţelor de limbaj”, s-a aplecat asupra unui pasaj din Biblie, Exodul, într-o manieră
destul de riguroasă, prin pregatirea elementară a textului şi clasificarea tematică a
cuvintelor pline. Ceva mai tarziu (1908-1918), un vast studiu sociologic vizând integrarea
imigranţilor polonezi în Europa şi America a fost facut de Thomas (profesor la Chicago) şi
Znaniecki (antropolog polonez). Ei au facut o analiza elementară de conţinut prin studierea
unor diferite documente (scrisori, jurnale intime, rapoarte oficiale si articole de ziar).
Avem aici o descriere în sens îngust al metodei de care ne ocupăm (pe care Berelson o şi
numeşte, nu întâmplător, “tehnică”). Ulterior, această concepţie şi condiţiile, foarte
normative şi limitate, de funcţionare a analizei de conţinut au fost completate, repuse în
discuţie şi lărgite de analiştii americani. Totuşi, oricare au fost progresele realizate după
Laswell şi Berelson, criteriile lor marchează preocuparea, specifică acestei perioade, pentru
eşantioane reunite în manieră sistematică, pentru validitatea procedurilor şi rezultatelor,
pentru fidelitatea codurilor şi chiar pentru măsurarea eficienţei analizei.
61
CONSTANTA
Bardin, L., face un interesant inventar al domeniilor, problematicilor şi

problemelor din cercetarea socio-umană a căror abordare poate beneficia de metoda
analizei de conţinut :
- Sociologie: influenţa culturală a mijloacelor de comunicare în masă asupra unei societăţi

determinate;
- Psihoterapie: developarea progresului realizat de pacienţi prin exteriorizarea angoaselor

sau obsesiilor, prin înţelegerea bâlbâielilor, tăcerilor, repetărilor sau lapsusurilor acestora;
- Istoriografie: explicarea unei înfrângeri militare pe baza analizei scrisorilor adresate de

combatanţi familiilor, zilele premergătoare bătăliei;
- Psihologie: evaluarea gradului de adaptare al unor elevi, în urma analizei convorbirii

dintre aceştia şi psihologul şcolar;
- Teoria literaturii: decriptarea structurii imaginarului de bază al unui scriitor, prin

intermediul analizei comparative a unor opere reprezentative şi a notaţiilor intime
descoperite de curând;
- Politică: demontarea mecanismului propagandei unui adversar (unui contracandidat), pe

baza analizei pe care staff-ul tehnic o face mesajului politic (electoral) al acestuia;
- Publicitate: mărirea gradului de adecvare a unei campanii la publicul-ţintă, prin analiza

comparativă a temelor utilizate deja în campanie şi a temelor pe care publicul-ţintă le
asociază cu produsul respectiv, reieşite în urma unei anchete sociologice.
Pentru fiecare dintre cazurile de mai sus şi pentru multe altele, ştiinţele socio-umane oferă
un instrument: analiza de conţinut a comunicării.
8.2. SPECIFICUL ŞI DEFINIREA ANALIZEI DE CONŢINUT
Pentru a înţelege specificul analizei de conţinut în ansamblul metodelor de analiză a
discursului trebuie să răspundem la câteva întrebări întrutotul legitime:
1) Ce este şi ce nu este analiza de conţinut?

2) La ce serveşte ea?
3) La ce rezultate ne putem aştepta când apelăm la această metodă?
4) Cum funcţionează ca metodă de analiză?
5) Care este domeniul ei de competenţă?
În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări.
Conform Dicţionarului Oxford de Sociologie, ediţia din 1998 ( p. 30), în forma ei cea mai
simplă “analiza de conţinut constă în numărarea cuvintelor (de exemplu, pentru
crearea concordanţelor, stabilirea profilelor subiectelor ori stabilirea stilului
autorului), dar s-a căutat aducerea unor îmbunătăţiri gramaticale şi semantice”. În
varianta ei cea mai ambiţioasă, “analiza de conţinut caută să identifice concepte general-
62
CONSTANTA
semantice (precum “realizare” sau “religie”), caracteristici stilistice (inclusiv

minimalizarea şi exagerarea), fapt care cere în mod obişnuit o interacţiune complexă între
cunoaşterea umană şi viteza de calcul şi eficienţa ordinatoarelor, incluse într-un sistem
precum Harvard General Inquirer”.
În legătură cu împletirea dintre analiza de conţinut şi inteligenţa artificială găsim indicaţii

foarte utile în cartea lui Laurence Bardin, L’analyse de contenu, unde capitolul V al părţii a
treia este dedicat informatizării metodei (L’informatisation de l’analyse de contenu – p.
178- 205, apud Borţun, D., Săvulescu, 2007).
Cea mai frecvent citată definiţie a anlizei de conţinut este cea lui Berelson conform căreia
“Analiza de conţinut este o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă,
sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicării” (Dafinoiu, I., p145).
Ea rezumă, de fapt, preocupările epistemiologice ale acestei perioade. Analiza este
obiectivă deoarece ea utilizează reguli şi consemne suficient de clare şi precise pentru ca
analişti diferiţi, lucrând asupra aceluiaşi conţinut, să obţină rezultate comparabile.
Caracterul sistemic al analizei este asigurat de faptul că orice conţinut trebuie să fie
ordonat şi integrat în categoriile de analiză alese, în funcţie de scopul urmărit. Analiza de
conţinut utilizează deseori o descriere cantitativă, utilizând o statistică descriptivă
adecvată: sume, medii, frecvenţe. Merită să subliniem că nu orice analiză de conţinut are
un caracter cantitativ, s-au dezvolatat o serie de metode calitative, care analizează temele
abordate, fără să-şi propună măsurarea lor.
Avem aici o descriere în sens îngust al metodei de care ne ocupăm (pe care Berelson o şi
numeşte, nu întâmplător, “tehnică”). Ulterior, această concepţie şi condiţiile, foarte
normative şi limitate, de funcţionare a analizei de conţinut au fost completate, repuse în
discuţie şi lărgite de analiştii americani. Totuşi, oricare au fost progresele realizate după
Berelson, criteriile lor marchează preocuparea, specifică acestei perioade, pentru
eşantioane reunite în manieră sistematică, pentru validitatea procedurilor şi rezultatelor,
pentru fidelitatea codurilor şi chiar pentru măsurarea cantitativă.
Analiza conţinutului reprezintă o modalitate cantitativ - calitativă de studiere a

comunicării, dar un numai a conţinutului manifest al acesteia ci şi a celui latent.
Chelcea, S., 2004). Ceea ce constituie obiectul analizezi de conţinut este tocmai conţinutul
latent, conţinutul “ascuns”, care un este imediat sesizabil.
Analiza conţinutului reprezintă acea tehnică de cercetare care permite inferenţe prin
identificarea sistematică şi obiectivă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text.
(Ole R. Holsti , 1966, p.5).
8.2.1. DEZVOLTAREA METODEI
In Statele Unite, departamentele de stiinte politice au jucat un rol foarte important în
63
CONSTANTA
dezvoltarea analizei de conţinut. Problemele ridicate de cel de-al doilea razboi mondial
accentueaza acest fenomen. În această perioadă, 25% dinte studiile empirice referitoare la
analiza de conţinut aparţin cercetării politice; studii foarte pragmatice, având un obiect
precis delimitat: atitudinea faţă de conflictul care măcina lumea. De exemplu, în anii
războiului, guvernul american a facut apel la analişti pentru a demasca ziarele şi revistele
suspectate de propagandă subversiva (mai ales nazistă). Au fost folosite mai multe
procedeee de depistare:
- reperarea temelor favorabile inamicului şi procentajul acestora în ansamblul temelor;
- comparaţia între conţinutul jurnalului incriminat (de pildă, “The Galilean”) şi cel al
emisiunilor naziste destinate Statelor Unite;
- comparaţia între două publicaţii bănuite (“Today’s Challenge” şi “Forum Observer”) cu

două publicaţii al caror patriotism era evident (”Reaer’s Digest” şi ”Saturday Evening”);
- analiza favorabilităţii/defavorabilităţii mai multor cărţi şi reviste faţă de două teme:

“Uniunea Sovietica reuşeşte” şi “Doctrinele comuniste sunt adevărate” (teme descompuse
în cinsprezece subteme);
- analiza lexicală, plecându-se de la o listă de cuvinte considerate cuvinte-cheie ale politicii

şi propagandei naziste (analiză aplicată aceloraaşi publicaţii).
H.D. Laswell continuă munca asupra analizei “simbolurilor” şi a metologiilor politice la

Universitatea din Chicago, precum şi la Experimental Division for the Study of Wartime
Communications, de la Biblioteca Congresului. Numărul cercetătorilor specializaţi în
analiza de discurs creşte: H.D. Laswell, N. Leites, A. Kaplan, D. Kapla. În 1946 apare
volumul coordonat de Harold Lasswell, Propaganda, Communication and Public Opinion,
unde găsim celebrul studi al lui Lasswell, “Describing the Contents of Communication”.
Trei ani mai târziu, S. Yakobson participă la redactarea lucrării The languages on politics:
studies in quantitative semantics (1949).
Din punct de vedere metodologic, sfarşitul anilor ‘40 este marcat de regulile de analiză
propuse de B. Berelson, ajutat de P. Lazarsfeld. În 1952 apare cartea lui Bernard Berelson,
Content Analysis in Communication Research unde găsim celebra definiţie pe care o dă
Berelson analizei de conţinut
8.2.2.Tehnică sau metodă? S-ar putea spune că este mai puţin decât o metodă, dar
mai mult decât o tehnică. Este mai puţin decât o metodă atât timp cât nu a ajuns la o
articulare internă şi la o unitate conceptuală specifice metodelor. Cum remarcau P. Henri şi
S. Moscovici în urmă cu peste trei decenii, ea este “un ansamblu disparat de tehnici”. Dar
este mai mult decât o tehnică, deoarece aplicarea ei presupune folosirea mai multor tehnici
de cercetare. Este raţiunea pentru care în textul prezentului curs, analiza de conţinut este
tratată ca metodă.
64
CONSTANTA
Un ultim pas pe care îl mai avem de făcut pentru a înţelege specificul acestei
metode este decuparea “domeniului său de competenţă” – altfel spus, a domeniului de
aplicabilitate.
Documentele şi ţintele vizate de cercetători sunt foarte diferite, dar procedurile şi tehnicile
sunt obligatorii atunci când este vorba de câteva aplicaţii, pe care Laurence Bardin le
sistematizează astfel:
1) scoaterea la lumină a “respiraţiei” unei conversaţii (unei discuţii nedirecţionate);
2) developarea axiologiei subiacente a unui discurs;
3) stabilirea unei tipologii a aspiraţiilor maritale în anunţurile matrimoniale din presă;
4) măsurarea implicării personale a politicianului în propriile sale discursuri;
5) desprinderea evoluţiei moralei timpului nostru din publicitatea practicată de una sau mai
multe publicaţii;
6) radiografierea reţelelor de comunicare formale şi/sau informale dintr-o organizaţie,

plecându-se de la notele de servici sau de la apelurile telefonice;
7) evaluarea importanţei pe care o are mesajul “Interzis!” în semiologia peisajului urban;
8) descoperirea subconştientului colectiv în spatele aparentei incoerenţe a lucrărilor de

graffiti pe care le întâlnim în locurile publice;
9) evidenţierea structurii expunerii în cazul istorisirilor hazlii (snoave, bancuri etc.);
10) recenzarea repertoriului semantic sau a sintaxei de bază ale unui sector publicitar;
11) desprinderea stereotipurilor legate de rolul de femeie dintr-o succesiune de albume

fotografice;
12) testarea ipotezei că obiectele vieţii cotidiene funcţionează ca un limbaj (că

vestimentaţia este un mesaj, că apartamentul “vorbeşte” etc.).
8.3 UNITĂŢI DE ANALIZĂ
Utilizarea analizei conţinutului presupune determinarea untăţilor de înregistrare, de context

şi de numărare. De asemenea trebuie să se stabilească schema categoriilor de analiză
(Chelcea, 2004).
8.3.1 Unitatea de înregistrare este acea parte din comunicare ce urmează a fi

caracterizată şi introdusă întruna din categoriile schemei de analiză. Ea variază în funcţie
de obiectul cercetării, de nivelul de profunzime a analizei, de tipul şi posibilităţile
materiale de care dispunem. Dacă, de exemplu,ne interesează să analizăm modul în care
contribuie literatura beletristica la formarea şi dezvoltarea sentimentului de dragoste în
65
CONSTANTA
cuplu, vom fixa ca unitate de înregistrare romanul, nuvela, poemul sau poezia în întregime.
Câte nuvele, poeme sau poezii din totalul producţiei beletristice dintr-un an au ca temă
dragoastea în cuplu? Un roman poate avea capitole întregi cu descrieri pe această temă, în
acest caz capitolul reprezintă o unitate de înregistrare fidelă. În anliza unui articol, unitatea
de înregistrare poate fi articolul întreg, dar şi tema, paragraful, fraza, propoziţia sau
cuvântul. Cuvântul sau simbolul constituie cele mai mici uităţi de înregistrare.
Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care permite a se vedea dacă
unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă, negativă sau neutră. Marimea unităţii de
context este condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare putând fi mai mare sau cel
puţin egală cu ea. Dacă vom lua ca unitate de context cuvântul, unitatea de înregistrare va
fi propoziţia, fraza sau paragraful. Dacă fraza constituie unitatea de înregistrare, atunci
unitatea de context va fi paragraful sau tema.
Unitatea de numărare are funcţia de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de

înregistrare, dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici
fizice evidente: lungimea, suprafaţa, durata. Pe lângă cuvânt, propoziţie, frază, paragraf,
articol, nuvelă, roman, film, se mai pot utiliza ca unităţi de numărare şi unităţile
tipografice, cm, coloana pentru analiza presei scrise, rândul şi pagina pentru alte publicaţii,
minutul şi ora penteru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV, al filmelor şi
discursurilor politice.
Determinarae cantitativă a conţinutului comunicării constituie o caracteristică definitorie

pentru analiza conţinutului.
8.4 Schema de categorii. Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare)

urmează să fie clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru
verificarea ipotezelor cercetării. Stabilirea sistemului de categorii decurge în mod logic din
ipotezele ce trebuie testate.
Când nu sunt utilizate categorii standard, analistul procedează prin „încercare şi eroare”,
creînd o schemă de categorii originală. Apelul la categorii standard permite compararea şi
cumularea datelor.
În calitate de categorii pot apărea acţiuni şi activităţi umane, procesele şi fenomenele

psihice şi sociale, diferite tipuri de un ităţi sociale.
Ex. de categorii după Ole R. Holsti. Categoriile tip „tablă de materii” sunt frecvent utilizate
sau rubricile unei reviste.
8.5 Etapele analizei de conţinut
Asemenea oricărui proces de cercetare ştiinţifică, analiza de conţinut are mai multe etape.
66
CONSTANTA
8.5.1 Etapele analizei de conţinut cantitativă
1. Alegerea temei de cercetare, stabilirea problemei de studiat; nu orice problemă

de cercetare necesită aplicarea tehnicii analizei de conţinut. Uneori este suficientă
lecturarae documentului şi extragerea ideilor esenţiale sau prezentare rezumatului
acestora.
2. Stabilirea materialului pentru analiză se va face în funcţie de anumite criterii:
problema de cercetat, extinderea studiului, timpul alocat, posibilităţile tehnice şi
materiale.
3. Eşantionarea, selectarea surselor de comunicare, cercetătorul alege din
multitudinea documentelor, acea clasă de documente care prezintă relevanţă pentru
obiectivele cercetării.
4. Lecturarea
5. Formularea ipotezelor şi transpunerea în categorii de analiză, indicatori;
6. Stabilirea unităţilor de analiză, unităţile de context care să permită observarea
unităţilor de reperaj dacă sunt pozitive, negative sau neutre
7. Codificarea, introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii
8. Alegerea procedeelor de analiză statistică: analiza frecvenţelor, analiza tendinţei,
tehnici ale analizei evaluative, tehnici de analiză a contingenţei.
8.5.2 Etapele analizei de conţinut calitativă
(Dafinoiu, I., 2002)
1. Standardizarea documentului. Acest proces implică stabilirea unor reguli clare de

identificare a documentului ce urmează a fi analizat, a unităţilor de înregistrare.
2. Decuparea documentului în unităţi de analiză. În funcţie de metoda de analiză ce va
fi folosită, unităţile de analiză pot fi cuvintele sau expresiile(analiza lexicală),
enunţurile care se raportează la o temă (analiza tematică), propoziţiile considerate
din punct de vedere logic sau gramatical (analiza propoziţională).
3. Grilele de analiză. Independent de descriptorii luaţi în consideraţie se pot utiliza
două categorii de modele de analiză: analitice şi structurale. Atunci când apar mai
multe sisteme de clasificare, va fi ales sistemul care dispune de categorii uşor de
evidenţiat şi care poate fi caracterizat prin originalitate, valoare euristică,
fezabilitate. Sistemul ales trebuie să îndepliească următoarele condiţii:
 verosimilitate internă şi externă (integrabilitate), capacitate de a integra datele
analizate într-o manieră verosimilă;
 capacitate de includere rezonabilă a datelor şi informaţiilor existente;
 reproductibilitatea de către un alt cercetător;
 simplitatea;
 codificarea şi stabilirea protocolului (operaţia prin care analistul atribuie
fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este repartizată.
4. Codificarea şi stabilirea protocolului. Prin codificare înţelegem operaţia prin care
analistul atribuie fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este
repartizată.
5. Tratament statistic al datelor şi interpretarea.
Analiza şi interpretarea calitativă îşi propune să acceadă la mecanismele psihologice şi
psihosociale profunde care stau la baza faptelor descrise într-o manieră sistematică.
67
CONSTANTA
8.6 Procedee de analiză
1. Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în

determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de înregistrare în sistemul
categoriilor de analiză.
2. Anliza tendinţei porneşte de la analiza frecvenţelor şi are scop punerea în evidenţă,
în cadrul comunicării orientarea (atitudinea) pozitivă, negativă sau neutră.
Evidenţierea tendinţei se face după următoarele formule:
AT = F-D/ L atunci cân se iau în calcul unităţi de conţinut în raport cu tema şi
AT = F-D/T atunci când se ia în calcul numărul total de unităţi de conţinut., unde:
AT = indicele de analiză a tendinţei;
F = numărul de unităţi favorabile, pozitive;
D = numărul de unităţi defavorabile, negative;
L = numărul de unităţi în legătură cu tema;
T = numărul total de unităţi, conţinutul total.
3. Analiza evaluativă reprezintă un procedeu al analizei conţinutului propus de

Charles E. Osgood .
4. Analiza contingenţei, permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor
dintr-un text.
8.7 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului
Această etapă distinctă în cadrul cercetării ştiinţifice, constă în operaţia de aplicare a tehnicii
analizei conţinutului prin codificarea sau introducerea unităţilor de înregistrare în schema de
categorii. Analistul face disocieri fine între sensul denotativ şi cel conotativ al termenilor.
Pentru aceasta, se întocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) şi cu sensul conotativ
(implicit, latent) al termenilor.(Chelcea, S., Mărginean, I., 1998). Codificarea este cu atât
mai rapidă , mai fidelă şi mai validă cu căt schema de categorii este clară. Momente
deosebite în desfăşurarea propri-zisă a cercetării îl constituie fidelitatea şi validitatea
cercetării.
Fidelitatea, asigurarea că unităţile de înregistrare cuprinse în categorii au sens stabil
reprezintă preocuparea analiştilor deoarece analiza de conţinut a apărut ca o reacţie la
interpretarea subiectivă a documentelor şi s-a autointitulat ca “înregistrare sistematică şi
obiectivă a conţintului comunicării. Marshall S. Smith, Phillip J. Stone şi Evelyne N. Glenn
examinează patru metode de stabilire a fidelităţii unui sistem de categorii de conţinut:
 Fidelitatea codificatorilor; analiştii codifică şi clasifică acelaşi text, pe baza aceloraşi

instrucţiuni, utilizând aceaşi schemă.
 Consitenţa categoriilor; unităţile de înregistrare într-o anuită categorie au acelaşi sens.
 Stabilitatea categoriilor; verificarea stabilităţii categoriilor se face cu ajutorul
dicţionarelor de cuvinte”uzuale şi simboluri cheie” sau prin procedeul clasificării a două
texte diferite pe baza aceleiaşi scheme de categorii şi calcularea coeficientului de
corelaţie pentru perechile valori.
68
CONSTANTA
Fidelitatea interpretării. Pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umane

este fundamentală întrebarea: “Măsoară instrumentul creat ceea ce presupune că măsoara?
Validitatae conţinutului constitie procedeul cel mai des utilizat pentru a da răspuns la
întrebarea formulată mai sus. Se examinează în ce măsură caracteristicile textului sunt
relevante pentru verificarea ipotezei în raport cu care categoriile din schemă care au funcţie
de variabile explanatorii. Ea poate fi evaluată prin determinarea capacităţii predictive (
validitatea predictivă sau validitatea criteriilor) şi prin identificarea fenomenelor şi
caracteristicilor psihologice şi sociale care sunt presupuse de categoriile stabilite (validitatea
de construct).
8.8 Avantajele şi limitele metodei analizezi de conţinut catitative
8.8.1.Avantajele metodei analizezi de conţinut
 Aduce o notă de rigoare în interpretarea documentelor depăşind astfel afirmaţiile

fără acoperire;
 Permite determinarea tendinţelor prezente dintr-un document;
 Datele obţinute au un plus de obiectivitate evitând distorsionarea cercetător-
document;
 Costurile analizei de conţinut nu sunt mari.
8.8.2.Limitele şi dificultăţile metodei analizezi de conţinut
 Stabilirea schemei de categorii şi a indicatorilor;

 Fidelitatea şi validitatea;
 Eşantionarea.
69
CONSTANTA
Seminar: Aplicatie practică pe o poveste mataforă.

Datele obţinute în urma analizei de conţinut pot fi interpretate atât cantitativ, cât şi calitativ,
în funcţie de forma finală în care acestea sunt prezentate şi de obiectivul analizei..
Pentru a ilustra diferenţele dintre analiza liniară (cauză - efect) de tip cantitativ şi analiza
holistică specifică abordării calitative, precum şi complementaritatea acestora, Patton (1990)
propune analiza, din ambele perspective, a unei întâmplări dintr-o poveste sufită. Vă invit
deci alături de M. Patton ca, mai întâi, să izolaţi variabilele specifice importante pentru
acţiunea poveştii. Apoi, după ce decideţi care sunt variabilele dependente şi independente, să
scrieţi o propoziţie cu forma: „Aceste lucruri determină cutare lucru".
Pentru a realiza analiza calitativă, citiţi din nou povestea şi încercaţi să distingeţi diversele
înţelesuri ale situaţiei exprimate de personajele poveştii; apoi scrieţi o propoziţie cu forma:
„Aceste lucruri împreună cu acestea se combină pentru a crea...". Nu încercaţi să stabiliţi
care este cea mai bună abordare! Pur şi simplu încercaţi să înţelegeţi fiecare dintre aceste
două abordări.
„Într-o seară, mergând pe un drum pustiu, Mulla Nasrudin a văzut un grup de călăreţi venind
spre el. Imaginaţia lui a început să lucreze; se imagina capturat şi vândut ca sclav sau jefuit
de călăreţi ori înrolat cu forţa în armată. Făcându-şi atâtea griji, Nasrudin a luat-o la fugă, a
sărit zidul unui cimitir şi s-a întins în groapa unui mormânt deschis.
Uimiţi de acest comportament ciudat, călăreţii - călători cinstiţi - l-au urmărit pe Nasrudin
pentru a vedea dacă nu cumva are nevoie de ajutor. L-au găsit întins în groapă, încordat şi
tremurând.
- Ce faci în această groapă? Te-am văzut alergând într-o stare de mare teamă. Putem să te
ajutăm ?
Văzând oamenii foarte aproape de el, Nasrudin şi-a dat seama că aceştia sunt călători cinstiţi
şi că erau într-adevăr interesaţi de binele lui. Dar nu voia să-i ofenseze sau să-i supere
povestindu-le ce anume şi-a imaginat el despre ei. De aceea, Nasrudin a sărit, pur şi simplu,
din groapă şi le-a spus : „Mă întrebaţi ce fac eu aici în această groapă. Dacă vreţi să ştiţi, eu
vă spun doar atât: Eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea".
70
CONSTANTA
CURS NR.9.
TESTELE PSIHOLOGICE – metodă ştiinţifică de cercetare în psihologie şi evaluare
psihologică
9.1. DEFINIŢII ALE TESTULUI PSIHOLOGIC
Numele de “test“ a fost acordat pentru prima dată de Mc. Catell (1890) unor probe
psihologice evaluabile, ca instrumente de psihodiagnosticare a intelectului. Pentru a se putea
numi teste, probele psihologice trebuie să aibă anumite caracteristici şi reţinem în mod
deosebit faptul că acestea trebuie să fie etalonate. Etalonarea presupune studii complicate şi
îndelungate.
Şchiopu Ursula (2002) consideră că testele sunt instrumente de evaluare a
capacităţilor sau trăsăturilor psihice individuale, trăsături care antrenează cunoştinţe sau
capacităţi şi pun în evidenţă structura şi valoarea acestora .
“ Testul psihologic este o probă determinată, ce implică o sarcină de efectuat,
identică pentru toti subiecţii examinaţi cu instrumente precise, pentru aprecierea succesului
sau a eşecului sau pentru notaţia numerică a reuşitei“(Asociaţia Internaţionala de
Psihotehnică).
Pierre Pichot a definit testele ca fiind instrumente de lucru standardizate, servind
drept stimuli pentru un comportament. Acest comportament este evaluabil prin comparaţia
statistică cu acela al altor indivizi (subiecţi), aflaţi în acceaşi situaţie, permiţindu-se astfel,
clasificarea, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere tipologic.
Allain Sarton consideră că testul este o probă ce permite ca, pornindu-se de la un
comportament observat al unui subiect dat, să se determine comportamentele uzuale,
inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului respectiv, fapt ce se referă la funcţia de
predicţie a testelor.
P. Oleron consideră că testele sunt instrumente fundamentale ale psihologiei
aplicate. Ele se pretează la cercetare, datorită posibilităţilor pe care le oferă în examinarea a
numeroşi indivizi în situaţii uniformizate.
Testele sunt probe psihologice uşor de mânuit ce se aplică într-un timp relativ scurt şi
ele constituie o rafinare sistematică a observaţiei şi a evaluării.
Conform remarcii făcută de R. Zazzo, testul este un “ model“ , în sensul pe care cibernetica
l-a pus în circulaţie. El materializează, traduce, printr-un dispozitiv experimental şi de anliză
psihologică, o anumită concepţie ce se acordă la un anumit moment dat unei funcţii sau unei
funcţionalităţi psihice.
H. Wallon a considerat testul “o experienţă sau un instrument de experienţă“.
Numeroşi autori asimilează testele cu experimentul psihologic. Şchiopu Ursula consideră că,
“spre deosebire de experiment, testul (care a parcurs fazele sale de experimentare) posedă o
fină analiză a evaluărilor, operând cu ele “ ( Şchiopu Ursula, 2002 ).
Rev, a definit testele psihologice ca fiind procedee standardizte, concepute pentru a
provoca, la subiecţii investigatţi, reacţii înregistrabile, reacţii de toate felurile atăt în ceea ce
71
CONSTANTA
privşte complexitatea cât şi durata, forma, expresia şi semnificaţia. Materialul obţinut, prin
intermediul testelor, se estimează prin referinţă la valorile etalon.
Problema testului , ca metodă psihodiagnostică, ne obligă la o reanaliză a structurii pe
care o solicită şi nu care se implică, suţine Ursula Şchiopu în lucrarea “Introducere în
Psihodiagnostic, 2002“
1. În orice situaţie, există o variabilă independentă care produce efectul ( răspunsul,
conduita). Întrebarea din test devine variabilă independentă (cauză) pe când răspunsul -
variabilă dependentă.
1. Testele sunt implicate într-o situaţie evaluativă, furnizează un criteriu obiectiv de
clasificare.
2. Testele sut instrumente practice, ce răspund unor cerinţe sociale, particulare,
imediate.
3. Testele au însuşirea de a provoca un comportament, un răspuns care, exprimându-se
astfel, constituie expresia uor caracteristici psihologice. Între acest comportamnet şi
caracteristicile din viaţa de fiecare zi - gradul, frecvenţa şi intensitatea
comportamentului solicitat-există relaţii cuantificabile (corelaţii).
De aceste relaţii este condiţionată obiectivitatea diagnozei psihice şi predicţia,
presupuse ca fiind încorporate în teste.
În toate împrejurările de investigaţie , psihodiagnosticului i se aplică şi observaţia,
care creează o cunoaştere de fond, îmbogăţeste şi completează dosarul psihologic. Se
folosesc coduri pentru observaţii: timpul de raecţie (T.R), cel de odihna (T.O), timpul total
(T.L.T), timpul de gândire(T.G), când rezovă problema(+) , când nu o rezolvă (-), când pune
întrebări se pune semnul întrebării de câte ori întreabă(?), când se miră (!), dacă totul pare
uşor se pune semnul (!!+), dacă subiectul nu înţelege ceva ce alţi subiecţi înţeleg se notează
cu (?!), pentru prea greu (!!)- , pentru incert (!!~), se pot semnala 10 variabile.
Diagnosticul psihic este valabil un timp limitat deoarece personalitatea umană este
supusă dialecticii schimbărilor atât intrapsihice cât şi interpersonale date de inteacţiunea
socială cu semenii în cadrele de viaţă naturale.
9.2 PRINCIPII DE CONSTRUIRE A TESTELOR PSIHOLOGICE
Algoritmul general de construire a testelor
9.2.1. Noţiunea de algoritm îşi are originea în latinizarea numelui savantului Al-
Kharezmi, un mare matematician, geograf , astronom şi astrolog persan ( 780 – 850
e.n ), considerat şi părintele algebrei moderne.
Algoritmul reprezintă o suită de raționamente sau operaţii având ca scop rezolvarea

unor probleme, algoritmul este o secvenţă de operaţii care transformă mulţimea datelor de
intrare în date de ieşire. Proiectarea algoritmilor se realizeaza în două etape :
- descrierea algoritmului printr-un pseudolimbaj ( de schemă logică, pseudocod ) ;
- demonstrarea corectitudinii rezultatelor în raport cu datele de intrare. Analiza
algoritmilor se referă la evaluarea performanţelor acestuia (timp de execuţie, spaţiu
de memorie ) .
Construirea unui test sau a unei scale presupune urmarea unor paşi, reveniri repetate,
până la realizarea formei finale. Conţinutul paşilor este determinat de direcţiile stabilite la
72
CONSTANTA
primul pas: funcţia (măsurare sau predictivă ); populaţia (cui i se adresează) ; tipurile de
itemi utilizaţi; modul de organizare a acestora (după gradul de dificultate sau aleator ) ;
lungimea testului; condiţiile de administrare (unde , când , cum , în cât timp ) ; modul de
interpretare a rezultatelor. În funcţie de aceste criterii un grup de experţi formulează itemii
creând astfel prima variantă de test care se administreaza unui eşantion de persoane extras
din populaţia căreia îi este destinat testul. Se analizează raspunsurile obţinute la fiecare item,
se identifică itemii necorespunzători şi se caută cauza pentru a vedea dacă este legată de
item, de eşantionul de subiecţi sau de modul de administrare al itemilor. Analiza cauzelor
erorilor poate scoate la iveală deficienţe ale unor itemi care în urma unor analize statistice a
rezultatelor păreau a fi bine construiţi. Itemii fără greşeli se introduc în partea a doua a
analizei de itemi, care aplică procedee specifice metodei alese pentru construirea testului.
Din itemii fara deficienţe se alcatuieşte un test, folosind un algoritm specific metodei de
construcţie alese la primul pas al algoritmului.
Se studiază caracteristicile acestui test (fidelitatea, validitatea, puterea de
discriminare, dificultatea) şi, dacă sunt considerate acceptabile se administrează testul unui
nou eşantion de persoane, similar primului, pentru a verifica dacă se pastrează calităţile.
Atunci când pentru unul din eşantioane testul apare ca fiind inacceptabil, se
alcatuieşte o noua variantă a testului şi se reia procedura descrisă mai sus. Dacă se menţin
calităţile testului, se stabilesc regulile de interpretare a scorurilor.
9.2.2. Observaţii asupra metodelor de construire a testelor psihologice
În majoritatea lucrărilor de teoria testelor psihologice, metodele de construire a
testelor sunt împărţite în urmatoarele categorii (Burish, 1986; Van Der Maesen, 1989):
A. Metodele deductive, denumite şi raţionale sau bazate pe simţul comun, sunt cele care în
construirea şi selectarea itemilor care vor compune testul se bazează exclusiv pe părerile
unor persoane. Sunt alese mai ales constructele care vor fi măsurate de teste, apoi sunt
elaboraţi itemii, care realizează o definire implicită sau explicită a constructelor, singurul
ghid în această operaţie fiind intuiţia autorilor itemilor. Din aceasta categorie fac parte:
 metoda prototipului ;
 metoda BARS ;
 metoda designului cu faţete ;
 metoda intervalelor aparent egale.
B. Metodele inductive sau interne pornesc de la o colecţie mare, eterogenă, de itemi,
considerată a fi reprezentativă pentru constructele care trebuie măsurate. Prin procedee
statistice, cum sunt analiza factorială şi analiza de clusteri, se urmareşte depistarea grupărilor
de itemi care corespund constructelor respective. Din această categorie de metode fac parte:
 metoda consistenţei interne ;

 metoda teoretică ;
 metoda analizei criteriului intern.
C. Metode externe sau empirice necesită precizarea, de la început, a relaţiilor care vor
trebui să existe între scorurile testului care va fi construit şi diverse criterii externe. Se
porneşte de la o colecţie mare, eterogenă, de itemi, se compară scorurile acestora cu criteriile
şi se reţin cei care au comportarea pe care trebuie să o aibă întregul test. Din această
categorie de metode fac parte:
73
CONSTANTA
 metoda criteriului extern ;

 metoda analizei constructului.
9.2.3. Definirea testului

După ce se ia decizia de a construi un test, se precizează în detaliu:
a. funcţia pe care o va îndeplini ;
b. populaţia căreia îi este destinată ;
c. condiţiile în care va fi administrat: când, unde, cum, în cât timp;
d. modul de interpretare a rezultatelor ;
e. motivele care au impus crearea lui.
Pornind de la funcţia pe care o va realiza testul se decide care dintre caracteristicile
sale psihometrice este cea mai importantă (fidelitatea sau validitatea), întrucât se ştie că un
test nu poate avea în acelaşi timp şi o validitate relativă la criteriu foarte bună şi o
consistenţă internă ridicată. De asemenea, un test poate fi un instrument de masură excelent,
fără a avea o valoare predictivă.
Modul de interpretare a rezultatelor unui subiect e dependent de scopul căruia îi va
servi testul. Atunci cand testul verifică dacă anumite deprinderi sau cunoştinte ale unei
persoane depăşesc pragul minim necesar, scorul individual va fi raportat la baremele fixate a
priori.
Daca testul prezice comportamentul unei persoane în situaţii specifice sau determină
cât de eficient este individul într-un anumit domeniu, comparativ cu alte persoane din
populaţia căreia îi aparţine subiectul, atunci interpretarea scorului individual se face prin
raportare la norme.
Tot la acest prim pas al algoritmului de construire a testului se decide:
a). ce fel de scala de masură va utiliza testul (nominaăl, ordinală sau de interval)
b). ce tipuri de itemi se vor include în test
c). cum vor fi ordonaţi itemii
d). ce lungime va avea testul
e). cum va fi administrat testul: cu sau fară limită de timp.
A. Atunci cand noul test trebuie sa masoare un construct , este de dorit ca la bază să stea o
teorie structurală asupra personalităţii, care să reflecte şi importanţa pentru viaţă a
diferenţelor individuale în privinţa acestuia.
B. Un test care urmează să fie folosit în selecţia profesională trebuie să poată prezice corect
performanţa persoanelor într-o anumită muncă. Pentru asemenea teste este necesar sa se
realizeze, de la început:
74
CONSTANTA
 analiza muncii respective: să se obtină date despre sarcinile de muncă şi cerinţele

postului
 descrierea muncii: să se prezinte în detaliu, pentru munca respectivă sarcinile,
responsabilităţile şi condiţiile de lucru.
 specificarea muncii: să se stabilească ce caracteristici fizice şi psihice sunt necesare
desfăşurării muncii respective.
C. În cazul testelor de cunoştinte, definirea testului constă în descrierea domeniului de
conţinut. Adesea, se construieşte o tabelă de specificaţii care indică repartiţia itemilor
testului în funcţie de obiectivele comportamentale.
9.2.4. Crearea bancii de itemi
Itemii care se introduc în banca de itemi pot sa provină din mai multe surse:
a. sunt formulaţi de psihologi pe baza unei teorii;
b. sunt elaboraţi de specialişti din domeniul în care va fi aplicat testul;
c. sunt creaţi de diferite persoane, ca ilustrări ale comportamentelor pe care acestea le
consideră caracteristice unui anumit construct;
d. sunt extraşi din testele existente, care au fost administrate unui lot de persoane
asemănător celui căruia îi este destinat noul test.
Înainte de introducerea itemilor în banca se stabileşte modul în care aceştia vor fi
cotaţi. Uneori se apreciază dificultatea acestora, atunci când ea este importantă pentru
alegerea cotelor care vor fi acordate răspunsurilor sau dacă în testul care va fi format itemii
vor fi aranjaţi în ordinea crescătoare dificultăţii.
După ce itemii au fost scrişi, este bine ca ei să fie revăzuţi şi editaţi de o persoană
care nu a participat la elaborarea lor.
Prezentam în continuare câteva metode de creare a băncii de itemi:
A. Metoda prototipului se utilizeaza pentru construirea chestionarelor de personalitate. Mai
intai sunt generaţi itemii. În acest scop persoanele care participă la acesta acţiune li se cere
să descrie comportamentele tipice pentru indivizi care au valori foarte mari la constructul
măsurat de test. Se analizează apoi mulţimea de descrieri obţinute, se elimină redundanţele
şi se corectează greşelile de exprimare. Pasul următor constă în evaluarea itemilor de către
mai multe persoane. Se acordă fiecărui item cate o cotă, între 1-5, care să reflecte cât de tipic
este comportamentul descris de item pentru cei care au valori mari la constructul măsurat de
test.
B. Metoda BARS (Behaviorall Anchored Rating Scales) a fost aplicată la început pentru
construirea unor scale de apreciere legat de muncă. Fiecare scală corespundea unei
dimensiuni a activităţii profesionale, iar ancorele erau exemple de niveluri de performanţă.
Mai nou, această metodă este utilizată şi pentru elaborarea unor chestionare de autoevaluare
comportamentală.
Algoritmul de construire este urmatorul( Landy ,1991)
75
CONSTANTA
a. Ungrup de specialişti în domeniul pentru care se construieşte chestionarul încearcă

să identifice dimensiunile constructului.
b. Lista cu denumiri este revazută. Se elimină redundanţele. Unele denumiri sunt
combinate între ele şi reformulate, pentru a se obţine categorii mai uşor de înţeles.
c. Pentru fiecare etichetă a constructului se generează o definiţie. Se contopesc
dimensiunile şi se observă diferenţa de suprapuneri.
d. Se generează exemple penrtru diferite niveluri de manifestare a dimensiunilor.
e. Se elimină exemplele duble.
f.Toate ancorele rămase sunt prezentate unui grup de evaluatori care au sarcina de a
identifica dimensiunea la care se referă fiecare. Sunt reţinute exemplele pentru care cel puţin
75% dintre personale au recunoscut dimensiunea masurată.
g. Se elimină dimensiunile cărora li s-au repartizat doar puţine ancore.
h. Un alt grup de persoane atribuie valori dintr-o mulţime fixată ( de exemplu
1,2....7) fiecărei ancore.
i. Pentru fiecare ancoră se calculează media şi abaterea standard a cotelor primite. Se
elimină exemplele care au abateri standard mari, >1)
j. Se ordonează ancorele fiecărei dimensiuni crescator dupa medie.
C. Asemanatoare cu metoda BARS este metoda ordonarii comportamentelor de către
experti (Gregory,1992). Aceasta serveşte la crearea unor teste în care itemii sunt aşezaţi în
ordinea crescătoare a dificultăţii şi care au proprietatea ca ori de câte ori un item este potrivit
pentru o persoană, sunt potriviţi într-o oarecare măsură şi toţii itemii care îl preced.
D. Metoda designului cu faţete (Oosterveld, 1995) are ca punct de plecare analiza
constructului pe care îl va măsura şi deducerea aspectelor mai importante ale acestuia.
E. Metoda intervalelor aparent egale (Gregory,1992) se începe cu formarea unei colecţii
cât mai bogate de itemi dihotomici, care se referă, toţi, la atitudinea faţă de un acelaşi obiect
(persoană, instituţie, situaţie). La fiecare item se poate răspunde doar prin “adevarat” sau
“fals”. Răspunsul ales de subiect este privit ca o reflectare a atitudinii sale, pozitive sau
negative. Un grup de experţi analizează fiecare item şi apreciază cât de favorabilă este
atitudinea studiată la persoanele care răspund cu “adevarat”, acordând o cotă cuprinsa între
1 (extrem de nefavorabilă) şi 11 (extrem de favorabilă). Pentru fiecare item se calculează
media şi dispersia cotelor primite. Deoarece o dispersie mare indică o neconcordanţă a
părerilor, itemii vor fi eliminaţi.
9.3. Etape în construirea testelor
1. alegerea constructelor pe care dorim să le măsurăm. Ex. agresivitatea, satisfacţia în
muncă, satisfacţia maritală, timiditatea ...
2. alegerea eşantionului – din populaţia tintă cui îi este adresat ( subiecţi – copii , adulţi ,
manageri ... ) .
76
CONSTANTA
3. definirea şi operaţionalizarea trăsăturii – cum se manifestă o trăsătură în comportamente

observabile, ce pot fi măsurate . Ex. agresivitatea - ce înseamnă o tendinţă relativ constantă
de a acţiona ostil, distructiv asupra mediului (oameni , animale , obiecte) fizic sau verbal .
3.1. descrierea reacţiilor:
a) reacţii deschise / comportamente observabile (o persoană agresivă are comportamente
specifice - participă la bătai , ripostează brutal fizic sau verbal).
Ex. de item interogativ: Obişnuiţi să ripostaţi dur când sunteţi provocat ? Raspuns dihotomic
da / nu.
b) reacţii interne: senzaţii, gânduri proprii trăsăturii de interes. Ex. de item interogativ: Vă
place râsul ?
Ex. de item ca afirmaţie: Când sunt provocat simt că mi se urcă sângele la cap .
3.2. atribute ale trăsăturii – se referă la acele atribute din limbajul curent care sunt
asociate persoanelor ce deţin în cel mai înalt grad trăsătura de interes .
Ex. de adjective pentru agresivitat : crud , brutal , rebel , furios , rău.
Ex. de item interogativ: Vă consideraţi un om violent ?
3.3. dorinţe şi trebuinţe - dorinţa / intenţia de a se angaja în anumite comportamente
sau roluri ( în fapt orientarea spre anumiţi stimuli/situaţii care i–ar satisface dorinţa ).
Ex. pentru agresivitate : orientarea spre anumite profesii : măcelar , hingher , medic , boxeur.
Ex. de stimuli la care reacţionează: lupte , emisiuni violente .
3.4. fapte biografice – se referă la evenimente din trecut cand s–a manifestat
trăsătura respectivaă: îi placea să chinuie animalele, să distrugă jocuri etc.
3.5. atitudini/opinii faţă de diverse subiecte de interes social: bătaia este ruptă din rai.
3.6. reacţii ale altora – cum crede el că este perceput de ceilalţi, percepţia celorlalti
faţă de subiect .
3.7. itemi bizari – comportamente ciudate , anormale .
4. formularea itemilor – trebuie să acopere cât mai bine universul trăsăturii, să fie clari ,
concişi, să fie formulaţi şi pe negaţie .
5. stabilirea instructajului pentru subiecţi şi cheia de răspunsuri .
6. randomizarea .
7 . faza de teren – se aplică pe cel puţin 50 persoane .
8. se face statistică – se analizează itemii. Pe baza analizei itemilor se face apoi selecţia celor
care vor intra în componenta testului. Analiza acestora se face calitativ (se refera la aspecte
de conţinut şi formă) şi cantitativ (privind dificultatea şi discriminarea itemilor) .
77
CONSTANTA
9. reviziurea testului.
Figura 9.1 ne prezintă o schemă generală de derulare a etapelor de construire a unei probe
psihologice.
Definirea testului sau

conceptualizarea
testului
Scrierea itemilor de test

şi alcătuirea băncii de
itemi
Construirea variantei
iniţiale a testului
Experimentarea iniţială a
testului. Studiu pilot
Analiza de itemi
Revizuirea testului şi
redactarea formei finale
Studii de validare.
Elaborarea normelor
Redactarea manualului
testului
Fig.9.1.Demersul de proiectare a unui test psihologic.
9.4. Metode de scalare

Măsurarea reprezintă procesul de exprimare simbolică, numerică/nenumerică, a
gradului în care un obiect/fenomen are o anumită caracteristică/proprietate. Când apar
78
CONSTANTA
asemănări între simbolurile obţinute şi caracteristicile fenomenului investigat se poate spune

că s-a atins obiectivul procesului de măsurare.
Valorile individuale, înregistrate pe fiecare unitate a colectivităţii statistice(cifre, simboluri),
pot fi diferenţiate cu ajutorul unui instrument de măsurare pe care îl denumim scală.
Scala poate fi reprezentată printr-un şir de numere, valori, simboluri, simboluri care se
succed progresiv, pentru a arăta gradul în care un fenomen posedă o caracteristică sau
proprietate.
Activitatea de construire a scalelor se numeşte scalare. În elaborarea unei scale
trebuie să se ţină cont de două criterii importante :
- sa fie inteligibilă de caăre subiecţii de la care se obţin informaţiile ;
- sa discrimineze ( diferenţieze ) diferite niveluri de intensitate ale proporţiilor .
Pentru măsurarea datelor ce se culeg se pot utiliza variate metode de scalare. Unele
metode servesc pentru scalarea unidimensională (o singura proprietate), altele pentru
scalarea multidimensională (simultan a două sau mai multe proprietăţi) .
S.S. Stevens, On the Theory of Scales of Measurement , in Scienc , 7 iunie, 1946,
propune următoarele modalităţi de scalare (apud Clocotici,V., Stan, A., 2000):
- nominale;
- ordinale;
- de interval este utilizată în cazul;
- proporţionale.
Scala nominală este o scală elementară ce stabileşte o relaţie de identificare sau de
aparteneţă la o clasă neordinală. Exemplu: sexul poate fi feminin sau masculin codificat cu 1
şi 0. Scala nominală are o capacitate redusă de măsurare şi este mai puţin restrictivă din
punct de vedere statistico-matematic permiţând doar clasificări .
Scala ordinală este o scală de clasament sau de repartizare, permiţând ordonarea
variantelor cercetate, în raport cu un criteriu predefinit, folosindu-se valori ordinale.
Exemplu: ordonorae unui produs (cafea Iacobs, Elite, Lavazza) în funcţie de preferinţe
(codul 1 pentru marca cumpărată cel mai des, codul 2 pentru marca cumpărată cel mai rar).
Valorile de pe această scală indică doar poziţiile şi nu sunt supuse calculului matematic.
Scala ordinală presupune clasificarea şi ordonarea alternativelor cercetate în funcţie de un
anumit criteriu folosind valori ordinale ( prima, a doua, a treia ...) . Aceasta scală poate
măsura doar ordinea diferenţelor dintre alternativele cercetate, nu si marimea diferenţelor .
Primele două sunt scale neparametrice, ultimele două sunt metrice. Pe măsura
obţinerii informaţiilor se poate trece de la primul nivel la cel de-al doilea .
Scala de interval este utilizată în cazul variabileleor cantitative şi presupune atribuire
de valori num erice unităţilor colectivităţii în funcţie de caracteristica observată. Ea se
bazează pe utilizarea unor unităţi de măsură egale care permite stabilirea ordinii
alternativelor analizate şi a distanţelor dintre ele funcţie de un anumit criteriu. O
caracteristică a acestei scale este legată de modul de utilizare al simbolului numeric zero
79
CONSTANTA
care este întotdeauna prezent indicând punctul de origine al scalei. În proiectarea unei scale
de interval atât semnificaţia punctului zero cat şi mărimea unui interval unitate de masură,
sunt stabilite de cercetator. Valoarea zero pe această scală nu semnifică absenţa completă a
proprietăţii măsurate, ci o valoare ca oricare alta. Ea se întâlneşte în domeniul
psihofiziologiei senzoriele, în experienţele de laborator în care se înregistrează timpul de
reacţie, numărul de erori, forţa sau amplitudinea reacţiei motrice.Variantele asociate acestei
scale sunt supuse operaţiilor matematice.
Scala proporţiilor realizează masurarea în cel mai înalt grad posibil şi permite
reprezentarea numerelor cardinale. Este împărţită în intervale egale, fiecăruia
corespunzându-i un anumit număr.Este diferită de scala anterioară prin faptul că are un zero
unic, unitatea de măsură este constantă şi permite efectuarea tuturor operaţiunilor admise de
celelalte scale. Compararea rapoartelor de pe această scală au sens şi este semnificativă.
Exemplu: atunci când cafea LavAzza (L) este de două ori mai căutată decât cafeaua Iacobs
(I), raportul L/C=2 se va păstra pe oricare altă scală valorică.
Alegerea modalităţii de analiză se face după anumite criterii:
 tipul de scală utilizat ;

 numărul eşantioanelor cercetat: unu, două sau mai multe ;
 dacă eşantioanele supuse analizei sunt independente/dependente. Eşantioanele
dependente se regăsesc în cercetările longitudinale de tip panel .
9.5 Construirea şi experimentarea variantei iniţiale a testului.

După crearea bazei de itemi din care vor fi extraşi itemii din versiunea finală a
testului, se alcătuieşte prima versiune a acestuia care va face obiectul unui studiu pilot.
Pentru aceasta, se are în vedere nivelul de dificultate al fiecărui item deoarece, în general,
testele cognitive este bine să conţină itemi aranjaţi în ordinea gradului de dificultate, aceasta
din raţiuni psihologice de motivare a subiectului pe parcursul rezolvării testului (rezolvarea
iniţială a unor itemi cu un grad mic de dificultate, va mobiliza subiectul pentru a obţine
performanţe din ce în ce mai mari). În principiu, nu există variabilă lipsită de varianţă.
Varianţa zero, arată F.J Landy, este un caz absolut particular, dar care trebuie amintit (Guion,
1984). În practică, varianţa zero apare când răspunsurile unui grup de subiecţi la itemul unui
test sunt constant aceleaşi. Varianţa zero ne informează asupra unui viciu de construcţie sau
o ipoteză greşit formulată, ori, adesea, introducerea ei este este o măsură voită. De obicei,
constructorii de test, utilizează itemi cu varianţă zero ca itemi de start, pentru a nu descuraja
subiecţii şi pentru a-i motiva să continue proba. Deci, în baza de date, este admisă prezenţa
unor itemi cu varianţă zero. Ei vor fi incluşi întotdeauna ca itemi de start ai testului sau la
începutul unui subtest.
În multe teste, mai ales la cele cognitive, itemii sunt aranjaţi în ordinea nivelului de
dificultate. De la acest principiu fac excepţie testele de cunoştinţe.
Odată testul construit, următorul pas este aplicarea pe un lot reprezentativ de
subiecţi.. Aici se poate face precizarea că lotul de subiecţi pe care se va aplica testul, trebuie
să fie aproximativ identic cu cel pentru care acesta a fost creat. De exemplu, dacă un test de
reprezentări spaţiale a fost proiectat pentru a realiza selecţia prelucrătorilor prin aşchiere,
este indicat ca experimentarea testului să se facă pe un lot de prelucrători prin aşchiere şi nu
pe studenţi de la psihologie.
80
CONSTANTA
În ceea ce priveşte dimensiunea lotului experimental, este recomandat ca acesta să nu

fie mai mic de 50 (unii autori susţin că dacă numărul itemilor dintr-un test creşte, acelaşi
lucru ar trebui să se întâmple şi cu numărul subiecţilor implicaţi în testarea iniţială). În
funcţie de ceea ce se intenţionează să se facă, numărul subiecţilor poate să crească. De
exemplu, dacă se lucrează cu două grupe contrastante, se impune ca în fiecare grup să existe
cel puţin 50 de subiecţi.
Experimentatorul va fi, de asemenea, atent ca situaţia şi mediul de testare să fie
aproximativ identice cu condiţiile propriu-zise de testare. Astfel autorul testului trebuie să se
asigure pe cât posibil că rezultatul obţinut de subiecţi se datorează testului şi nu unor factori
externi (variabile confundate).
Pentru a identifica itemii buni, autorul testului are la îndemână atât metode statistice
calitative, cât şi cantitative.
De exemplu, o metodă calitativă de evaluare a itemilor unui test este aceea de a
utiliza în administrarea testului metoda de rezolvare cu „voce tare”. În acest context,
examinatorul îi cere subiectului să „gândească cu voce tare”, să exprime verbal ceea ce
gândeşte în timp ce rezolvă fiecare item al testului. Dacă testul este proiectat pentru a
măsura performanţa, o astfel de verbalizare ajută nu numai la identificarea interpretărilor
greşite pe care subiecţii le-au făcut, ci şi la identificarea cauzei acestor interpretări. La fel se
pot identifica strategiile de rezolvare pe care le utilizează subiectul. Dacă testul este proiectat
să măsoare un anumit aspect al personalităţii, de exemplu managementul impresiei, o astfel
de procedură poate oferi informaţii valoroase despre modul în care subiectul – ca şi membru
al unui grup profesional – percepe, interpretează şi răspunde la itemii chestionarului
respectiv. O altă metodă calitativă frecvent utilizată, constă în dezbaterea cu un grup de aşa-
numiţi experţi a testului luat în totalitatea sa, discuţia continuând apoi cu fiecare item în
parte. Grupul de experţi poate fi alcătuit din persoane cărora li s-a aplicat testul sau din
persoanele care l-au administrat, cotat sau interpretat, sau un grup de experţi dintr-un anumit
domeniu – apartenenţa la grup poate fi determinată de interesele şi obiectivele autorului
testului.
După ce a fost administrată prima formă a testului pe un grup reprezentativ de
subiecţi, autorul trebuie să analizeze scorurile globale obţinute la test şi răspunsurile pentru
fiecare item în parte. Procedura statistică prin care se realizează acest lucru poartă denumirea
de „analiză de itemi”.
9.6. Revizuirea testului şi redactarea formei finale
Un test psihologic sau de cunoştinţe odată experimentat, se va putea proceda la
revizuirea sa în vederea redactării formei finale. Autorul sau proiectantul testului îşi va
concentra activitatea asupra băncii de itemi care a fost supusă acţiunii de analiză de itemi. În
primul rând, el va elimina din banca de itemi pe aceia care s-au dovedit a fi nerelevanţi. Tot
cu această ocazie se fac şi îndreptările legate de reformularea unor itemi, de adaptarea lor
nivelului cultural al celor cărora li se adresează testul respectiv. Rezultatul acestei acţiuni va
fi obţinerea unui test care măsoară mai bine obiectivele formulate de proiectantul testului în
termeni de dificultate a itemului, discriminarea itemului, consistenţa itemilor si validitatea
lor. Următorul demers în evoluţia testului va fi aplicarea unei versiuni revizuite în condiţii
standardizate populaţiei ţinta. Pe baza unei analize de itemi efectuate pe datele obţinute de la
această experimentare, cel care a proiectat testul îl poate finisa şi redacta forma sa finală.
81
CONSTANTA
Daca datele colecţionate indică faptul că testul nu este într-o formă finală, se reiau procesele
de revizuire si analiza itemilor.
La acest moment final, proiectantul se va concentra asupra validităţii de aspect a
testului, a sistemului de completare a acestuia şi cel de corectare.
Un test este acceptat cu mai multă uşurinţă de către subiecţi dacă are validitate de
aspect. Desigur, acest atribut se are în vedere încă din momentul iniţial de proiectare în
sensul că nu ne vom prezenta la nişte mecanici de locomotivă cu itemi de test care să includă
elemente de aplicare a legilor pârghiilor utilizând unelte din agricultură. Dar, în afară de
acest lucru, un design al testului se impune. Redactarea acestuia pe un suport de hârtie de
calitate cu instrucţiuni de lucru exprimate clar, este una din primele condiţii ale redactării
variantei finale a testului. Chiar insistăm asupra formulării instrucţiunilor de lucru. Acestea
trebuie să conţină pe scurt obiectivul testului, date despre confidenţialitatea rezultatelor,
condiţiile de introducere şi păstrare a rezultatelor într-o bază de date sau renunţarea la acest
lucru. Dacă este cazul se va face referire la problemele respectării drepturilor omului, la
diferenţele de sex şi rasă.
Sistemul de cotare a testului este şi acesta un aspect important. În prezent se
obişnuieşte ca scorarea să fie efectuată direct pe foaia de răspuns a testului, pe verso
indicându-se scorurile corecte. Astfel, subiectul îşi poate examina singur performanţa
obţinută. Testele şi chestionarele de personalitate sunt adesea prezentate pe calculator sau,
există numeroase variante pe internet. În acest caz, corectarea şi feedback-ul au loc aproape
instantaneu, subiectul intrând în posesia performanţei realizate, a profilului psihologic şi
chiar a unei caracterizări imediat după completarea testului sau chestionarului respectiv.
Toate aceste intervenţii, caracteristice acestei faze de elaborare a testului, necesită
multă muncă şi creativitate din partea proiectantului.
9.7. Studii de validare şi etalonare
După G. Lienert, (1967), principalele calităţi ale testelor psihologice sunt :
 standardizarea (include şi etalonarea) ;

 obiectivitatea ;
 fidelitatea ;
 validitatea ;
 sensibilitatea .
Standardizarea presupune uniformizarea condiţiilor de evaluare pentru toţi subiecţii
(coţtinut, forma itemilor, modul de administrare şi evaluarea rezultatelor. Gradul de
standardizare al unui test este determinat de patru aspecte:
- conţinutul şi forma de prezentare (aceleaşi sarcini pentru toţi subiecţii);
- instrucţiunile date şi sarcinile de executat identice pentru toţi subiecţii ;
- sistemul de cotare al răspunsurilor şi modul de interpretare al cotelor (obiectivitate) ;
- interpretarea rezultatelor unui subiect se face prin raportarea răspunsurilor individuale
brute la un etalon care exprimă valorile medii obţinute la un test psihologic de o
populaţie din care face parte subiectul testat. Transformarea cotelor brute în cote
standard (exprimate în valori cantitative) permite determinarea poziţiei relative a
persoanei testate în cadrul grupului de referinţă (ierarhizare interindividuală) şi
82
CONSTANTA
compararea rezultatelor obţinute de aceeaşi persoană la mai multe teste/scale ale

aceluiaşi test .
Obiectivitatea – gradul de independenţă al rezultatelor unui subiect în raport cu
persoana examinatorului. Pieron, 1952 , o defineşte ca fiind puterea de discriminare a unui
test.
Validitatea este un concept central în psihologie şi se referă la calitatea unui test de a
măsura ceea ce şi-a propus să cuantifice şi poate să anticipeze manifestările, trăirile,
trăsăturile din viitoarea situaţie reală (valoarea predictivă). Acest lucru presupune o corelaţie
între test şi realitate, între o trăsătură măsurată prin test şi manifestarea ei în comportament.
Gradul de corelaţie între rezultatele obţinute la test şi situaţia reală definesc validitatea
testului. Gustave Lienert, 1967, p. 255 , considera că validitatea unui test dă gradul în care
acesta masoară faptic acea trasatură a personalităţii sau acel mod de comportament pe care
trebuie să-l măsoare. Prin valoarea lor predictivă testele sunt investite sa diagnosticheze
nivelul de dezvoltare, inteligenţa , trăsătura de personalitate etc.
Tipuri de validare:
a) validare predictivă / empirică (în sens practic) - este o formă complexă ce constă în
urmărirea sistematică, longitudinală a unei trăsături, caracteristici şi cuantifică în ce masură
subiecţii care au obţinut anumite rezultate la test vor avea o reuşită asemănătoare şi în viaţa
reală. Aceasta presupune recoltarea unor indici de eficienţă în activitate la anumite intervale
de timp: 6luni, 1 an, 1 an şi jumătate la aceleaşi persoane .
Ex. testele de inteligenţă au fost corelate cu reuşita şcolară, dar s-a constatat că nu-i suficient
pentru că intervin şi alţi factori care influenteaza reuşita şcolară .
Validarea, în funcţie de dificultatea unui criteriu pur se rezolvă cu ajutorul mai
multor metode. Pe baza acestor metode vor fi apreciate rezultatele reale :
- de mai mulţi evaluatori ;
- folosirea unor criterii clare care se pun la îndemâna evaluatorilor ;
- pe baza unor punctaje ;
- evaluatorul nu trebuie să cunoască rezultatele la test ale subiecţilor pentru a nu fi
influenţaţi în aprecierea lor .
Instrumentele necesare pentru validare sunt: fişele de observaţie, testele de preferinţe
interpersonale .
b) validare concurentă:
- validare concurentă cu ajutorul unui test deja validat ;
- validare concurentă cu ajutorul unui lot de subiecţi valizi .
c) validare de aspect/concurentă ;
d) validare conceptuală – validitatea este o preocupare permanentă şi este o condiţie sine-
qua-non în definirea unui test şi în absenţa acestui parametru nu poate fi un instrument de
lucru propriu-zis ci doar o simplă ipoteză .
83
CONSTANTA
Generalizarea rezultatelor obţinute asupra altor subiecţi decât cei pe care s-a
desfăşurat testarea este o problemă deosebit de importantă şi anume, validarea concluziilor
obţinute (Răşcanu, R., 2007).
Malaton, 1988, considera că celor patru tipuri de validitate le corespund patru
întrebari la care cercetatorul trebuie să raspundă:
- validitate internă – se aduc argumente că este singura compatibilă cu faptele respective
(concluziile deduse din fapte sunt singurele posibile, sunt justificate ?) ;
- validitate externă – se referaă la condiţiile în care pot fi generalizate concluziile (unde?
când? asupra cui ?) ;
- vaiditate individuală – presupune adecvarea rezultatelor cu ceea ce se petrece la nivelul
individului (faptele recoltate răspund corect la problema formulata ?) ;
- validitate de indicator şi validitate statistică – adecvarea dispozitivului statistic la
problema formulată (datele statistice corelează cu situaţia reală la nivelul individului?).
Brunswick vorbea înca din 1974 de un nou tip de validitate – cea ecologică – sunt
respinse ca non-valide concluziile extrase din situaţiile excepţionale. Ea a devenit un aspect
al validităţii externe – extinderea în realitate a concluziilor extrase în urma cercetarilor de
laborator .
Procesul de elaborare a unui test sau chestionar de personalitate continuă prin
dezvoltarea unor studii care privesc atât testul/chestionarul în sine, dar şi utilizarea acestuia
în practică. Procedurile utilizate se referă la acţiuni de validare şi la culegerea în continuare
de date pentru elaborarea unor norme de interpretare generale şi sau specifice.
În ceea ce priveşte continuarea validării itemilor testului, se utilizează frecvent
tehnica validării încrucişate (cross validation). Validarea încrucişată se referă la reluarea
procesului de validare testului pe un lot de subiecţi, altul decât cel care a participat la
construirea propriu-zisă a testului. În mod normal, ne aşteptăm ca itemii selecţionaţi în
versiunea finală a testului (în parte din cauza unei corelaţii cu criteriul) vor avea scoruri de
validitate mai mici când aceştia sunt administraţi unui alt lot de subiecţi - aceasta din cauza
factorilor care ţin de şansă. Scăderea constantă în validitate după validarea încrucişată se
numeşte reducerea/minimizarea validităţii (“validity shrinkage”). Aceasta scădere este de
aşteptat şi este privită ca o parte integrantă a procesului de construcţie a testului. Pe de altă
parte, o astfel de diminuare este preferabilă unui scenariu în care validitatea mare a itemilor
este publicată în manualul testului ca rezultat al utilizării inadecvate a unor eşantioane
identice utilizate la standardizarea şi validarea încrucişată.
Un test sau chestionar, după ce a fost construit, va fi studiat cum se va comporta în
practică. Astfel, el poate fi folosit în multe scopuri, evaluare şcolară, orientare şcolară şi
profesională, selecţie de personal etc. În toate aceste contexte se impune iniţierea unor studii
de validitate prin raportarea la unul sau mai multe criterii externe. De fapt, aceste studii vor
da utilizatorului testului reperele necesare evaluării calităţilor pe care testul în cauză le
posedă. Aceste date vor fi luate în considerare atunci când utilizatorul testului va dezvolta o
procedură de intervenţie cu testul respectiv.
9.8. Redactarea manualului testului
Toate datele despre construcţia testului vor fi cuprinse în aşa-numitul manual al
testului. Desigur, nu există o restricţie precisă a ceea ce trebuie să conţină sau nu manualul
testului. Totuşi, el trebuie să aibă câteva capitole necesare utilizării testului respectiv.
84
CONSTANTA
Orice manual al unui test sau chestionar psihologic va cuprinde primul capitol cu o
parte care se referă la teoria pe care se bazează construcţia probei respective, la o
sistematizare bibliografică legată de această teorie. Acest lucru este necesar deoarece
utilizatorul testului trebuie avertizat asupra a ce calităţi trebuie să întrunească testul, care
sunt obiectivele pe care acesta le evidenţiază, ce studii s-au mai făcut în testarea teoriei
respective etc.
Al doilea capitol al manualului este destinat modului de administrare şi cotare a
testului. Aici vor fi incluse în detaliu instrucţiunile de administrare ale probei. Va fi apoi
explicată maniera în care se face cotarea (manual sau prin intermediul calculatorului).
Capitolul al treilea va fi dedicat modului de interpretare a testului sau chestionarului.
În acest caz vor fi introduse rezultatele obţinute cu ocazia construcţiei probei respective. Se
vor da unele date interpretative generale şi strategiile de interpretare. Când avem de-a face
cu chestionare de personalitate de genul 16PF sau CPI, sunt date descrierile scalelor cu
semnificaţia cotelor mari şi mici, corelaţia factorilor între ei şi cu alte scale de la alte
chestionare etc. Toate aceste date trebuie să pună utilizatorul probei cu detaliile şi
demersurile interpretative.
Uneori avem de-a face cu revizuiri ale probei sau cu versiuni diferite ale acesteia. În
această situaţie, un capitol separat va fi destinat explicării completărilor aduse şi,
bineînţeles, avantajelor aduse de noua versiune. Fireşte, vor fi incluse toate procedurile
statistice pe care autorul le-a efectuat cu versiunea nouă.
Un capitol separat va fi dedicat studiilor de fidelitate şi validitate a testului. Acest
capitol este unul foarte important. Tot aici vor fi incluse, alături de studiile care privesc
analiza de itemi şi cele realizate în scopul determinării fidelităţii generale a probei şi a
validităţii sale în diferite contexte.
Ultimul capitol poate fi dedicat modului de comunicare a rezultatelor la test, redactării
raportului final.
9.9. Valoarea şi limitele utilizarii testelor şi chestionarelor în practica psihoterapeutica.
Relaţia dintre teste şi experiment
Sunt autori care consideră testul ca o variantă de experiment (Pichot, Wallon).

S-ar putea schiţa o paralelă între experiment şi test.
Testul
Experimentul  instrument de evaluare;
 instrument de cercetare;  situaţie standardizată (S – constantă);
 situaţia (S) este supusă unei variaţii de aici: testul = experiment
sistematice (deci S variabil); standardizat;
 urmăreşte evidenţierea unei legităţi sau  relevă diferenţele individuale şi
regularităţi: legea de variaţie a lui y în urmăreşte evaluarea acestor diferenţe;
funcţie de r, z, ...  evaluarea în raport cu un tabel de
 stabilirea unei relaţii cauză – efect; norme (etalon) sau o tipologie stabilită
 nu vizează judecata de valoare, pe o colectivitate de referinţă;
evaluarea  urmăreşte situarea individului în
reperele unei scări (tabel de norme ), în
cadrul de clasificare prestabilit
85
CONSTANTA
Principii deontologice în efectuarea experimentelor psihologice
Psihologia experimentală se confruntă cu obstacole de ordin moral (nu se

poateexperimenta liber asupra omului). De aceea ea face apel la experimentarea pe animale
(psihologia animală). Dar şi de această dată intervin dificultăţi de extrapolare.
Etica muncii experimentale se referă la:
 intimitatea persoanei;
 demnitatea subiectului: în psihologie deşi utilizăm termenul individ, tratăm persoana ca
subiect (al propriilor acţiuni, în câmpul opţiunilor acţiunilor şi valorilor). Nimic din ceea
ce prinde demersul experimental nu trebuie să afecteze integritatea, binele şi sentimentul
de sine al subiecţilor umani;
 confidenţialitatea rezultatelor;
 binele persoanei; să nu inducem perturbaţii.
Problematica testului in psihologia experimentală
În prima aproximaţie, testul este un gen de experiment standardizat. Noţiunea de
test psihologic ar putea fi sumar ilustrată recurgând din nou la exemplul unei situaţii de
aşteptare puse sub semnul unei tensiuni nervoase. În esenţă, o situaţie de aşteptare în
forma sa acută împinge la limită conflictul dintre excitaţie şi inhibiţie, punând în relief
diferenţe individuale de comportare. Un test este un mijloc de evaluare a persoanei în
raport cu anumite repere de comparaţie. O situaţie obiectivă capătă caracteristicile unui
test psihologic, atunci când pune în evidenţă în chip concludent diferenţe individuale între
oameni şi permite evaluarea acestor diferenţe. Dacă studiem, de pildă, un grup numeros
de persoane într-o situţie tipică de aşteptare, putem ajunge la o clasificare a persoanelor,
la o tipologie având la bază echilibul proceselor nervoase.O asemenea tipologie oferă un
cadru de clasificare, pe baza căruia putem situa ulterior o persoană sau alta la rubricile
stabilite, pornind de la indici de comportament înregistraţi în condiţii identice.În cadrul
testului situaţia, odată precizată, trebuie menţinută constantă.
Tot aşa, dacă alcătuim un grupaj de probleme de judecată, prezentate în formă
grafică sau verbală şi le aşezăm într-o ordine de dificultate crescândă, putem obţine un
test de gândire pe baza unor tatonări practice. Este vorba de aplicarea acestui lot de
probleme bine alese la un grup reprezentativ de persoane având aceeaşi vârstă şi formaţie
şcolară. Pe baza punctajelor constatate se vor preciza anumite repere pe o scală ordinală,
care să indice nivele diferite de capacitate intelectuală în domeniul respectiv.O asemenea
scală de repere numerice, stabilite pe un grup de referinţă, devine un fel de etalon la care
raportăm rezultatele individuale obţinute ulterior de o persoană sau alta.
Testul psihologic reprezintă – după P. Pichot – “o situaţie experimentală
standardizată, servind drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat
printr-o comparaţie statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce
permite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic”. Prin conţinutul său ,
testul acoperă practic numai un fragment din situaţiile reale; el constituie întotdeauna
numai un decupaj din activitatea generală a subiectului. În termeni mai precişi :”Un test
psihologic este, în esenţă, o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de
comportament”. Această caracterizare enunţă totodată o constatare, dar şi o cerinţă. Dacă
86
CONSTANTA
se urmăreşte, spre exemplu, să se determine vocabularul unui copil la o anumită vârstă, se

va utiliza în acest scop o listă de cuvinte, alese la întâmplare din dicţionar sau alese după
anumite criterii, astfel încât să constituie un eşantion reprezentativ. Rezultatul la acest test
trebuie să oglindească vocabularul general al copilului pentru a putea considera nota sau
cota obţinută drept un indicator real.
În această ordine de idei, cu greu s-ar mai putea numi, de pildă, “problemă de
imaginaţie” o activitate mecanică de compunere de cuvinte din 3 – 4 litere date, aşa cum
s-a propus cândva. Simplificarea situaţiei şi a activităţii în probele psihologice nu trebuie
să depăşească o limită, dincolo de care se pierd notele definitorii ale fenomenului psihic
examinat.
Orice test psihologic concretizează cunoştinţele dobândite în cercetarea
psihologică referitoare la domeniul respectiv (inteligenţă, creativitate, aptitudini tehnice
etc.). Cum aceste cunoştinţe se îmbogăţesc necontenit, înseamnă că şi probele psihologice
urmează să fie mereu amendate, încorporând achiziţiile cercetării ştiinţifice. Utilizarea
unui test, pe lângă tehnicitatea aplicării, presupune cunoaşterea datelor psihologice care
fundamentează proba şi permite interpretarea corectă a rezultatelor. Cum este şi firesc,
aplicarea testelor impune o competenţă precisă, care îmbină o anumită tehnicitate cu
fineţea observaţiei.
O precizare este esenţială: testul, ca mijloc de evaluare a prestaţiei sau conduitei
umane, se elaborează pe bază statistică. Rezultatul obţinut de o persoană la o probă
standardizată, capătă semnificaţie prin raportarea sa la rezultatele obţinute de un grup
mai larg – grupul de referinţă – prin examinarea căruia în condiţii identice se stabileşte un
tabel de norme sau o tipologie. Aşadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de
norme sau cadrul de clasificare oferit de o tipologie. Situarea persoanei examinate în acest
cadru de clasificare – expresie a grupului de referinţă – constituie scopul final al testării.
87
CONSTANTA
CURSUL NR.10. EXPERIMENTUL
10.1. INTRODUCERE
Conform programului pozitivist al ştiinţei, psihologia pleacă de la fapte de

conştiinţă şi de conduită. Conduita nu poate fi redusă doar la reacţia externă (faptă, gest,
mişcare), la actul fizic. Există situaţii în care conduita nu îmbracă expresia externă
observabilă, ea poate consta tocmai în amânarea sau suspendarea unei reacţii. Astfel în
studii de anchetă pe bază de chestionar sau în experimente, sunt consemnate faptele
comportamentale sau datele hârtie – creion aşa cum sunt înregistrate multe probe
psihologice. Conceptul de fapt psihic are un sens larg. B.F. Skinner denumeşte conduitele
interiorizate în înţelesul lor de operaţii mintale.
Conţinutul psihologic intern al conduitei nu este întotdeauna inclus de latura
externă a conduitei deoarece aceleaşi acte de comportare pot avea motivaţii diferite după
cum aceeaşi motivaţie poate fi tradusă în acte de comportare diferite. Prin urmare, în
cunoaşterea psihologică nu ne vom limita doar la consemnarea formei externe a conduitei,
aşa cum s-a procedat în behaviorismul clasic, vom surprinde în mod obligatoriu şi
conţinutul psihologic intern, sensul său, contextul de viaţă în care acesta se manifestă.
Omul şi contextul reprezintă o unitate; omul, contextul de viaţă şi de activitate,
datele comportării şi trăirile subiective există într-o conexiune indestructibilă.
Cunoaşterea psihologică se desfăşoară asemenea oricărei cunoaşteri ştiinţifice: porneşte de
la date, formulează ipoteze pentru ca apoi să le verifice pe baza unor noi date de control; ea
trece de la fapte care cuprind o parte de interpretare, de inferenţe, spre a verifica aceste
inferenţe cu ajutorul unor noi fapte. “Fenomenul şi esenţa nu coincid” afirma S. L
Rubinstein, aşa se petrec lucrurile şi în alte ştiinţe nu doar în psihologie.
La întrebarea: ce constituie "fapt stiintific"? Claude Bernard sublinia: un
fapt nu este nimic în el însusi, el nu valoreaza decât prin ideea care i se ataşează sau
prin proba pe care o furnizează. Un fapt intră în campul atenţiei graţie problemei care se
pune.
J. Piaget (1970) propune trei caracteristici:
a) un fapt ştiinţific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagă
elaborare, solidară cu sistemul de informaţii care au dus la acea întrebare;
b) un fapt este apoi o constatare sau "lectură" a experienţei, care nu se reduce la
simpla "citire" a datelor, ci comportă o întreagă structurare;
c) "un fapt nu exista niciodata în stare pură.; el este întotdeauna solidar cu o
interpretare". Aceasta caracteristică subliniază importanţa orizontului de informaţie, a
cadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât şi în „lectura experienţei”. Există o
deosebire între faptul brut, neanalizat - fruct al unei percepţii globale - şi faptul ştiinţific,
plasat în contextul unei idei şi a unei observaţii analitice. În demersul ştiinţific, între
concepţie şi metodă există o condiţionare reciprocă, o unitate.
10.2. DEFINIŢIE ŞI CARACTERISTICI
88
CONSTANTA
Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale va debuta prin oferirea

definiţiilor operaţionale ale urmatoarelor concepte: experiment, metoda experimentală şi
psihologie experimentală.
Experimentul constă în “observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor
factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”. Aceasta este o
definitie consacrată şi cuprinzătoare şi a fost formulată de Leon Festinger (apud Zlate,
1994).
Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier (1769-1832) spunea că „observatorul
ascultă natura, experimentatorul o întreabă şi o sileşte să i se dezvăluie”.
“Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în
relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în
afara celui care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul
ipotetic.”(Grrenwood, apud Chelcea 2004) insistă asupra capacităţii experimentului de a
verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în
„testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii constrastante controlate”.
Chelcea (p.435), nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarea
relaţiilor dintre doar două variabile în domeniul socialului funcţionând relaţii de
multicauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger şi deduce din definiţie
că experimentul este observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune o
definiţie pe care o consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologic
constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente
într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentului
constă la Julian Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multe
variabile independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferite
variabile (sau la diferite cantităţi de variabile independente) şi apoi urmăreşte schimbările
produse în variabilele dependente (y1, y2, y3...)”.
Metoda experimentală a fost introdusa în psihologie pe la jumatatea secolului al
XIX-lea şi putem afirma că fundamentul ei este celebbra lucrare a lui G. Th. Fechner
“Elemente der Psychophysic” (1860). Domeniul psihologiei experimentale se defineşte
prin metoda experimentală considerată a fi forma cea mai desavârşita şi mai convingatoare
a demersului stiinţific. Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic
de utilizare a experimentului. Un rol important în investigarea realităţii psihice îl joacă atât
culegerea şi prelucrarea datelor cât şi instrumentele tehnice utilizate.
Specificul metodei experimentale este dat de o seamă de caracteristici care
deosebesc această metodă de celelate, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic,
convorbirea, analiza produselor activităţii, etc). Cercetătorul experimentalist intervine
activ în producerea fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiile
apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa
conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul permite posibilitatea
repetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul
verificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor
observaţii sistematice.
89
CONSTANTA
Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul
Fraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramură
a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le
verifica şi stabili legile (Dicţionar Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri ale psihologiei
utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune să
inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din
ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a
desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare.
Domeniul psihologiei experimentale il constituie teoria şi practica experimentală ca
metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tip
experimental (Lungu, 2000). Autorul citat ne ofera urmatoare definiţie : « Psihologia
experimentală reprezinta ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza
organizarii şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de date
verificate asupra realităţii psihice » (Lungu, 2000, p.15). « Obiectul psihologiei
experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora
cercetătorul avanseaăa ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi
replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la
generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate’’( M. Aniţei,
2007, p.23). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină
autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei
realizează cunoaşterea ştiinţifică.
Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri
teoretice mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag
verificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în
sensul riguros experimental nu au fost validate. Freud, menţionează, Fraisse a fost un
observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.
Experimentul nu este singura metodă de cercetare a psihologiei deşi ea rămâne
metoda ei cea mai importantă şi cea mai fecundă (Al. Roşca, 1971). Metoda
experimentului are în acelaşi timp o valoare istorică pentru că desprinderea psihologiei de
filosofie, debutul său ca ştiinţă, sunt legate de introducerea experimentului în studierea
fenomenelor psihice.
Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi
printr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al
condiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au
loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele
aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii.
La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fi
studiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care pot
influenţa conduita studiată în condiţii reale doar o mică parte poate fi luată în considerare.
Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa
comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.
Un alt fapt perturbator îl poate constitui fondul aperceptiv al subiectului în raport
cu scopul experimentului. Astfel, o sarcină experimentală de verbalizare a operaţiilor
efectuate, prin care se verifică ipoteza unei legături între gândire şi limbaj, poate să fie
90
CONSTANTA
percepută diferit de către subiecţi : unul poate considera că este oportun să facă dovada
elocinţei în timp ce altul se poate focaliza preponderent pe acurateţea lucrului.
Discutarea limitelor experimentului de laborator este un prilej de a adopta o
atitudine prudentă atunci când dorim să extindem concluziile sale asupra situaţiilor reale.
Metoda experimentală dispune totuşi de un ansamblu de procedee care pot limita acţiunea
acestor factori. Aceste procedee sunt: standardizarea atitudinii experimentatorului,
utilizarea unor dizainuri (modele) experimentale multifactoriale, desfăşurarea
experimentului în condiţii naturale.
EXPERIMENTUL este o organizare metodică, raţională şi practică prin care
cercetătorul provoacă fapte pentru a le dezvălui conexiunile (Lungu, 2000).
Experimentul = o situaţie provocată în condiţii determinate.
Caracteristici:
1. Provocabilitatea - poate fi provocat.
2. Repetabilitatea - poate fi repetat în aceleaşi condiţii. Există o anumită
relativitate dată de variabilitatea subiecţilor (reducere prin randomizare aleatoare).
3. Controlul variabilelor. Unii specialişti consideră controlul caracterisitica
esenţială a experimentului iar tipurile de experiment s-ar delimita după măsura controlului
asupra situaţiei experimentale, a variabilelor şi a unităţilor de analiză. Experimentatorul are
la îdemână anumite procedee de eliminare şi control al lor.
4. Izolarea variabilelor.
Modul prin care în desfăşurarea experimentului, variabilele implicate, pot fi
transpuse într-un plan reprezintă modelul experimentului.
10.3. Componentele experimentului:
1. Ipoteza – afirmăm că ipoteza îşi are izvorul din observarea faptelor şi
reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei
relaţii între faptele studiate.
2. Planul experimental - modelul de organizare al activităţii.
Vi SUBIECTII
V VII IX
Metoda veche G1C G2c G3c
3. Variabilele. Variabila independentă Vi - orice stimul, orice variabilă care poate

avea o influenţă relevantă, cauzală, asupra altei variabile, care devine variabila
dependentă Vd.
Variabilele etichetă sau variabilele clasificatorii nu sunt variabile cauzale, ele
variază concomitent cu Vd.
Orice variabila Vd şiVi poate fi continuă sau discretă. Variabila continuă ia o valoare dintr-
91
CONSTANTA
o mulţime continuă infinită de posibilităţi.Variablla discretă ia o singură valoare din cele

puţine disponibile. Variabilele independente au modalităţi, de exemplu: diferitele intensităţi
sau cantităţi ale stimulului.
4. Variabilele dependente Vd sunt, de regulă, performanţele comportamentale.
Variabilele dependente şi chiar cele independente sunt operaţionalizate de concepte care
sugerează modul în care putem măsura (atenţie la validitatea de construct).
Anxietatea poate fi operaţionalizată astfel:
 schimbări psiho-fiziologice.
 răspuns electrodermal.
 senzaţii subiective resimţite de subiecţi.
 comportamente specifice.
Variabilele dependente trebuie să fie: sensibile, uşor de măsurat şi fidele.
5. Variabila moderatoare se interpune între Vi şi Vd. Poate fi: vârsta, profesia,
sexul, alta variabilă psihologică.
6. Subiecţii din grupul experimental şi de control. Un moment important în
organizarea experimentului îl reprezintă selecţia subiecţilor în grupul experimental unde se
aplică condiţia de stimulare (Ge) şi în grupul de control (Gc) la care nu se aplică această
condiţie. La grupul de control variabila independentă are valoarea zero.
10.4. SELECTIA Sl REPARTIZAREA SUBIECTILOR
10.4.1. Tehnici de randomizare
Randomizarea = selecţia si repartizarca aleatorie a subiectilor în Ge şi Gc. Fiecare
trebuie să aibă aceeaşi şansă de a fi ales.
Tehnici de selectie:
a. Randomizarea simpla - extragerea la sorţi.
b. Randomizarea stratificată - populaţia este împărtită pe straturi după care,
din fiecare strat se realizeaza o eşantionare aleatoare.
c. Randomizarea multistadială - selecţionarea grupurilor şi apoi din grup un
individ, sau numai grupuri.
d. Randomizarea prin pas statistic - prin tabele.
Eşantionarea este una din cele mai bune metode pentru a elimina variabilele
neimportante. Atât la nivelul Vi cât şi la nivelul Vd pot acţiona variabile confundate.
10.4.2. Controlul variabilelor confundate.
a. Randomizarea elimină posibilitatea de acţiune a unor variabile confundate
la nivelul Vd sau Vi.
b. Balansarea - variabilele străine să acţioneze la fel în Ge şi Gc. Dacă
considerăm că pregătirea şcolară poate influenţa rezultatul, distribuim subiecţii cu aceeaşi
pregătire şcolară în ambele grupuri.
c. Contrabalansarea sau rotaţia - se contrabalansează ordinea condiţiilor.
d. Menţinerea constantă a tuturor factorilor identificaţi: aceleaşi condiţii, Vi,
Vd. Este posibil ca experimentatorul să furnizeze subiecţilor o serie de consemne implicite.
92
CONSTANTA
10.4.3. Utilizarea grupului de control

Gc este grupul de control în care nu se intervine. În Gc se constată că modificarile asupra
Vd se datorează exclusiv Vi. Una din cele mai bune soluţii de a controla variabilele nerelevante
este design-ul experimental cu 4 grupuri gen Solomon.
G R O1 M O2
1
G G R M O3
e 2
G R O4 O5
3
G G R O6
c 4
O1- O6= masurări pre şi post testări.

M= manipulare de variabilă
Se elimină astfel multe dintre ameninţările la adresa validităţii (vezi finalul cursului).
10.5. ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI. FAZELE UNUI EXPERIMENT
1. Faza prealabilă constă în:
 selecţia eşantioanelor
 precizarea factorului experimentului
 stabilirea factorului experimentului
 măsurarea subiecţilor în legătură cu variabilele implicate în experiment.
2. Faza administrării factorilor experimentali.
3. Faza înregistrării rezultatetor sau testarea variabilelor dependente dupa intervenţia
factorului experimental. Se stabilesc diferenţele în fiecare eşantion şi diferenţa între cele 2
eşantioane. Măsurăm Vd înainte şi după, astfel:
E Vd1 Vd1+ Vd2
E Fe
E Vd1 Vd1+ Vd2
C 0
Vd2-Vd2=De
Vd2-Vd1=Dc De-Dc= diferenţa datorată factorului experimental.
Este posibil ca Vi să se aplice altemativ ambelor grupuri sau când avem două Vi şi vrem să
vedem care este mai eficientă.
93
CONSTANTA
Vi Vi
G A B
i GR1 B R2 A
2 R3 R4
(R1+R4)-(R2+R3)=o diferenţă D.
daca D>0, A are o influenţă mai mare decât B
daca D<0, B are o influenţă mai mare decât A
PLANURI BIFACTORULE.
V
iB b1 b2
V
iA a a1 a1
1 b1 b2
a a2 a2
2 b1 b2
10.5.1. AMENINŢĂRI LA ADRESA VALIDITĂŢII

1. Efectul de maturare- pe parcursul desfăşurării evenimentului, subiecţii evoluează
normal.
2. Efectui testării repetate- este posibil ca diferenţa dintre post şi pretestare sa se
datoreze obisnuintei cu testul.
3. Degradarea instrumentului de măsurare - scade validitatea instrumentului.
4. Regresia statistică - la o a doua măsurare există tendinţa ca scorurile să alunece
către medie.
5. Evenimente externe pot distorsiona rezultatele obţinute experimental atunci când
evenimente asemănătoare acţionează simultan asupra subiecţilor cercetării.
6. Erori de selecţie, atunci când selecţia subiecţilor nu este aleatoare, rezultatele
cercetării devin nerelevante.
7. Moartea experimentală prin pierderea unor subiecţi pe parcursul desfăşurării
experimentului datorită oboselii sau pierderi interesului, al motivaţiei.
94
CONSTANTA
8. Efectul difuziunii constă în răspândirea efectului manipulării de la grupul

experimental la grupul de control.
9. Efectul de compensare - coreleaza cu primul. Membrii Gc frustraţi de faptul că
nu fac parte din grupul experimental, fac un efort de compensare.
10. Efectul de resemnare. Este invers efectului de compensare, subiecţii din grupul
de control fiind excluşi din grupul experimental se pot demotiva şi obţin rezultate slabe.
11. Efectul Pygmalion - predicţia care se autorealizează. Făcând o predicţie este
posibil ca această predicţie să ducă la realizarea ei.
De notat că ”efectul cumulativ” prin inventarierea erorilor la care poate fi expus
experimentul, ar putea trezi în mintea celor care studiază experimentul ideea că putem privi
cu scepticism această metodă în cercetare psihologică. Impresia aceasta ar fi nu doar
eronată ci şi neproductivă. Un experiment nu poate fi contaminat de toţi aceşti factori de
distorsiuni concomitent şi apoi, practica ştiinţifică face dovada unor cantităţi imense de
date experimentale valide. În cercetarea psihologică, atitudinea viabilă este optimismul,
constructivismul şi nu scepticismul.
10.6. Tipuri de experiment
1. Experimentul de laborator (veritabil). Experimentatorul produce un set de
condiţii (variabila independentă) şi măsoară efectele sale (variabila dependentă). Valoarea
deosebită a experimentului de laborator derivă din faptul că laboratorul asigură condiţii
pentru un cât mai mare control al situaţiei experimentale. Definitorie pentru experimentul
de laborator este artificialitatea situaţiei experimentale. Situaţia de artificialitate presupusă
de experimentele de laborator este frecvent criticată, în virtutea slabei validităţi externe a
concluziilot extrase prin acest tip de experimentare. Contraargumentul constă în faptul că
obiectivul experimentului de laborator nu este acela de a descrie fidel desfăşurarea
concretă a fenomenelor ci de a identifica şi a măsura impactul unei variabile
„independente” asupra variabilei „dependente”, chiar dacă în situaţii naturale cele două
variabile nu interacţionează niciodată precum în situaţia standardizată a experimentului de
laborator.
2. Experimentul de teren (natural). Experimentul natural nu implică manipularea
din partea cercetătorului.
3. Experimente ex-post-facto. În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizată
de natură iar cercetătorul reconstruieşte mintal relaţia de cauzalitate dintre variabilele pe
care nu el le-a introdus în cercetare. Această categorie de proceduri experimentale include
două tipuri: experimente ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto efect-cauză. În primul
caz, cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor şi va
urmări modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip,
cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se caută
variabilele care sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv. Acest tip de
cvasiexperimente este important în ştiinţele sociale din următoarele motive:
1. Apariţia anumitor efecte nu poate fi controlată prin proceduri experimentale
„veritabile”. Spre exemplu, devianţa. În asemenea cazuri este necesar să se găsească
factorii care generează anumite fenomene prin experimente ex-post-facto, efect–cauză.
Imposibilitatea controlării relaţiei dintre variabile are atît o determinare ontologică cât şi
una morală. Cea morală este evidentă iar în ceea ce priveşte raporturile dintre factori,
95
CONSTANTA
adeseori apariţia efectelor este lentă şi discretă, ori în situaţii greu de reprodus
experimental.
2. Cvasiexperimentul este calea de evaluare a unor politici, intervenţii destinate a
produce anumite schimbări în unităţile sociale (indivizi sau colectivităţi).
96
CONSTANTA
CURS NR. 11. METODE ŞI MĂSURĂTORI STATISTICE

Introducere
Mare parte din activitatea psihologilor necesită măsurători - fie în laborator, fie pe teren.
Este posibil să fie nevoie de măsurarea mişcărilor oculare la un nou-născut expus pentru
prima oară la un stimul nou, de înregistrarea răspunsului galvanic al pielii al persoanelor
aflate în condiţii de stres, de apreciere a numărului de încercări necesare condiţionării unei
maimuţe cu lobotomie prefrontală, de evaluarea rezultatelor la testele de achiziţie obţinute
de studenţii care folosesc învăţarea asistată pe computer sau de evaluarea numărului de
pacienţi care prezintă o îmbunătăţire a stării psihice în urma unui tip particular de
psihoterapie. In toate aceste exemple, operaţia de măsurare are ca rezultat numere;
problema psihologului este de a interpreta aceste cifre şi de a ajunge astfel la o serie de
concluzii generale. Elementul fundamental al acestei sarcini este statistica - disciplina care
se ocupă cu colectarea datelor numerice şi cu elaborarea raţionamentelor pe baza acestor
informaţii. Scopul acestei anexe este de a trece în revistă anumite metode statistice care
joacă un rol important în psihologie. Ea a fost elaborată pe baza ipotezei că problemele
studenţilor care se confruntă cu statistica sunt în mod esenţial probleme care implică o
gândire clară asupra datelor. O introducere preliminară în statistică nu depăşeşte
posibilităţile cititorului cu suficiente cunoştinţe de algebră pentru a folosi semnele plus şi
minus şi pentru a înlocui în ecuaţii cifrele cu litere.
Statistica descriptivă
Statistica oferă, înainte de toate, mijloace care asigură descrierea rezumativă a unei mari
cantităţi de date. Să presupunem că dorim să studiem rezultatele obţinute la examenul de
admitere în colegiu pentru 5000 de elevi, înscrise în fişele de la registratură. Aceste
rezultate sunt informaţii brute. Răsfoind fişele, ne putem face o idee asupra rezultatelor
obţinute de elevi, dar va fi imposibil să le memorăm pe toate, în acest caz, vom face un fel
de rezumat al acestor date, de exemplu prin identificarea celor mai înalte sau scăzute
scoruri sau prin sintetizarea tuturor acestor rezultate. Aceste sistematizări statistice permit o
mai bună reproducere şi analiză a datelor. Ansamblul acestor tehnici de condensare a unei
multitudini de date se numeşte statistică descriptivă.
Distribuţia frecvenţei
Datele neprelucrate devin inteligibile atunci când sunt grupate într-o distribuţie a
frecvenţei. Pentru a le grupa, trebuie mai întâi să împărţim scala în intervale pe care se fac
măsurătorile şi apoi să evaluăm datele care se încadrează în fiecare interval. Un interval în
care sunt grupate scorurile se numeşte interval de clasă (de grupare). Decizia asupra nu-
mărului intervalelor de clasă în care trebuie grupate datele nu este determinată de reguli
anume, ci se bazează pe judecata investigatorului.
În tabelul III.l este prezentat un eşantion de date neprelucrate reprezentând notele obţinute
de 15 elevi la examenul de admitere în colegiu. Notele (scorurile obţinute) sunt
sistematizate în ordinea în care au fost examinaţi candidaţii (primul elev testat a fost cotat
cu 84, cel de-al doilea cu 61 etc.). Tabelul III.2 prezintă aceste date aranjate într-o
distribuţie de frecvenţă pentru care intervalul de clasă este 10. Un scor cade în intervalul de
clasă cuprins între 50 şi 59, trei scoruri se încadrează în intervalul de la 60 la 69 etc.
97
CONSTANTA
Observaţi că majoritatea scorurilor se încadrează în intervalul de clasă de la 70 la 79 şi că

nici un scor nu se află sub intervalul de la 50 la 59 sau deasupra intervalului de la 90 la 99.
Tabelul III.l. Scorul de bază obţinut iniţial din cotarea unui test potrivit indicaţiilor date de
producător. Sunt indicate notele obţinute de 15 elevi pentru admitere la colegiu,
sistematizate în ordinea în care au fost testaţi.
Frecvenţa de distribuţie este adesea mai uşor de înţeles dacă ea este prezentată sub formă
grafică. Cea mai utilizată formă grafică este histograma; un exemplu se poate vedea în
partea de sus a figurii III. l. Histogramele sunt construite prin trasarea unor bare dreptun-
ghiulare, ale căror baze sunt determinate de frecvenţele corespunzătoare claselor.
Tabelul III.2. Distribuţia frecvenţei. Notele din tabelul III.l cumulate cu intervalele de clasă
ale distribuţiei frecvenţei.
O modalitate alternativă de prezentare a distribuţiei de frecvenţă sub o formă grafică este

cea prin utilizarea poligonului frecvenţelor, indicat în partea inferioară a figurii III.l.
Poligonul frecvenţelor este construit prin schiţarea grafică a frecvenţelor clasei la centrul
intervalului de grupare şi conectarea punctelor obţinute prin linii drepte. Pentru
completarea imaginii se adaugă o clasă suplimentară la fiecare capăt al distribuţiei; întrucât
aceste clase au frecvenţe zero, ambele capete ale figurii vor atinge axa orizontală.
Poligonul frecvenţelor oferă aceeaşi informaţie ca şi histograma, dar prin intermediul unui
set de linii de legătură şi nu al unor bare.
în practică, am putea obţine un număr mult mai mare de itemi comparativ cu cei prezentaţi
în figura III.l, dar ceea ce este reprezentativ în toate ilustraţiile din această anexă este o
cantitate minimă de date, pentru a vă permite o verificare mai uşoară a paşilor de parcurs în
realizarea tabelelor şi a reprezentării grafice a datelor.
Măsuri ale tendinţei centrale
98
CONSTANTA
O măsură (sau coeficient) a tendinţei centrale este pur şi simplu un punct reprezentativ pe
scala noastră - un punct central cu scoruri dispersate de o parte şi de cealaltă a lui. Trei
astfel de măsuri utilizate sunt: media (aritmetică), mediana şi modul (valoarea modală sau
dominanta).
Media este media aritmetică obţinută prin adunarea rezultatelor şi împărţirea la numărul
acestora. Suma rezultatelor brute din tabelul III.l este 1125. Dacă îl împărţim la 15
(numărul de note ale elevilor), media devine 15.
Mediana este scorul itemului mediu care este obţinut prin aranjarea scorurilor în ordine, iar
apoi evaluarea acestora din centru spre fiecare capăt. Când cele 15 note din tabelul III. l
sunt plasate în ordine de la cele mai mari la cele mai mici, cea de-a opta notă de la ambele
capete are valoarea 75. Dacă numărul cazurilor este par, facem pur şi simplu media celor
două cazuri de pe o parte şi cealaltă a itemului mijlociu (tipic). De exemplu, mediana celor
10 itemi este media aritmetică a celui de-al cincilea şi al şaselea caz.
Dominanta este cel mai frecvent scor dintr-o distribuţie dată. în tabelul III.l, nota cea mai
frecventă este 75; prin urmare, dominanta distribuţiei este 75.
Într-o distribuţie simetrică, în care scorurile sunt distribuite în mod egal de fiecare parte a
itemului mijlociu (ca în figura III.l), media, mediana şi dominanta cad simultan pe axa
orizontală. Acest lucru nu se întâmplă în cazul distribuţiilor nesimetrice, sau în dez-
echilibru.
99
CONSTANTA
Fig. 111.1. Diagrame ale frecvenţelor. Datele din tabelul III. 2 sunt schiţate aici.
Histograma este prezentată în partea de sus a imaginii; poligonul frecvenţelor, în partea
inferioară.
Fig. III.2. Curbe de distribuţie nesimetrice.

Observaţi că distribuţiile nesimetrice sunt indicate prin direcţia de „prăbuşire" a curbei. De
asemenea, observaţi că media, mediana fi valoarea modală nu sunt identice în cazul unei
distribuţii nesimetrice; mediana de obicei cade între dominantă şi medie.
Să presupunem că dorim să analizăm orele de plecare ale unui tren de dimineaţă. Trenul
pleacă de obicei la timp; uneori întârzie, dar niciodată nu pleacă mai devreme. In cazul
unui tren cu timpul de plecare programat la ora 8 a.m., foaia de parcurs a unei săptămâni
poate arăta după cum urmează:
100
CONSTANTA
Distribuţia orelor de plecare din acest exemplu este distorsionată din cauza celor două
întârzieri; aceasta face să crească valoarea timpului mediu, dar nu are un efect prea mare
asupra medianei sau asupra valorii modale.
Distorsionarea distribuţiei este importantă deoarece, dacă nu este înţeleasă, diferenţele
dintre mediană şi medie pot duce la concluzii eronate (fig. III.2). Dacă, de exemplu, două
partide politice se contrazic asupra prosperităţii unei ţări, este posibil ca media şi mediana
veniturilor să se deplaseze în direcţii contrare. Să presupunem cazul unei măriri de salariu
combinată cu o reducere drastică a veniturilor mari. Mediana venitului poate să crească,
dar media să scadă. Partidul care doreşte să arate că veniturile au crescut alege mediana, în
timp ce partidul care doreşte să arate că veniturile au scăzut va alege media.
Media este cea mai utilizată măsură a tendinţei centrale, dar există situaţii când modul sau
mediana reprezintă o măsură mult mai semnificativă.
Măsuri ale variaţiei
De obicei, este mai necesară o informaţie suplimentară depre o distribuţie decât cea care
poate fi obţinută dintr-o măsură a tendinţei centrale. De exemplu, avem nevoie de o măsură
care să ne spună dacă scorurile se grupează în jurul mediei lor sau dacă sunt puternic
dispersate (împrăştiate). O mărime a dispersiei scorurilor în jurul mediei se numeşte
coeficient de variaţie.
Coeficienţii de variaţie sunt utili în cel puţin două direcţii. Mai întâi, ei ne spun cât de
reprezentativă este media. Dacă variaţia este mică, ştim că scorurile individuale sunt foarte
apropiate. Dacă variaţia este mare, nu putem utiliza media ca valoare reprezentativă. Să
presupunem că pentru un grup de persoane a fost croită îmbrăcăminte, fără a se recurge la
măsurători precise. Ştiind că măsura medie ar putea fi de ajutor, este important să
cunoaştem şi dispersia mărimilor. Cea de-a doua mărime prevede un etalon (cu lungime de
aproximativ l m) pe care îl vom folosi pentru a măsura proporţia de variabilitate dintre
măsuri.
Pentru a ilustra acest lucru, să luăm în considerare datele din figura III.3, care arată
distribuţiile de frecvenţă a notelor de admitere pentru două clase a câte 30 de elevi. Ambele
clase au aceeaşi medie, de 75, însă acestea indică foarte clar grade diferite de variaţie.
Notele tuturor elevilor din prima clasă sunt strâns grupate în jurul mediei, în timp ce notele
elevilor din cea de-a doua clasă sunt amplu dispersate. Este necesar un indicator care să
specifice mult mai exact în ce fel diferă aceste două distribuţii. Doi indicatori de variaţie
frecvent utilizaţi de către psihologi sunt intervalul şi abaterea standard.
Pentru a simplifica calculul aritmetic, vom presupune că un număr de cinci elevi din
fiecare clasă doresc să intre într-o instituţie de învăţământ superior, iar notele obţinute de
aceştia sunt următoarele:
101
CONSTANTA
Fig. III.3. Distribuţii ce diferă în variaţie. Este uşor de observat că notele primei clase se
grupează mai strâns în jurul mediei comparativ cu notele celei de-a doua clase, chiar dacă
mediile celor două clase sunt identice (75). In ce priveşte prima clasă, toate notele se
încadrează în intervalul 60 si 89, cu majoritatea notelor care se încadrează în intervalul de
la 70 la 79. In cazul celei de-a doua clase, notele sunt distribuite aproape uniform pe un
interval de la 40 la 109. Această diferenţă de variabilitate dintre cele două distribuţii poate
fi măsurată prin folosirea abaterii standard, care este mai mică pentru prima clasă
comparativ cu cea de-a doua.
Să calculăm acum coeficienţii de variaţie pentru aceste două eşantioane.
Intervalul este dispersia (sau diferenţa) dintre nota cea mai mare şi cea mai mică. Intervalul
de note pentru cei cinci elevi din prima clasă are valoarea 4 (de la 73 la 77); intervalul de
note pentru elevii din cea de-a doua clasă este 30 (de la 60 la 90). Intervalul este uşor de
calculat, însă abaterea standard este mai frecvent utilizată, deoarece explică fiecare scor, nu
numai valorile extreme, aşa cum o face intervalul. Abaterea standard, notată cu litera
grecească sigma (σ), măsoară gradul de abatere a notelor de la media distribuţiei. Abaterea
d de la medie a fiecărei note se calculează şi se ridică la pătrat; după care se obţine suma
acestor valori ridicate la pătrat. Ea poate fi scrisă sub forma relaţiei:
102
CONSTANTA
Exemplu de calcul al abaterii standard.

Notele obţinute de cele două eşantioane de elevi sunt astfel aranjate în tabelul III.3 încât să
permită calcularea cu uşurinţă a abaterii standard. Prima etapă implică scăderea mediei din
fiecare notă (pentru ambele clase media este 75). Această operaţie produce valori pozitive
ale lui d pentru notele peste medie şi valori negative pentru notele sub medie. Semnul
minus dispare când valorile lui d sunt ridicate la pătrat în coloana următoare. Abaterile
ridicate la pătrat sunt adunate, iar apoi împărţite la N - numărul de
cazuri din eşantion; în exemplul nostru, N =5. Extrăgând rădăcina pătrată, obţinem
abaterea standard, în acest exemplu, cele două abateri standard ne oferă o informaţie foarte
apropiată de cea a intervalelor.1
Tabelul III.3. Calculul abaterii standard
Inferenţa statistică
Acum că ne-am familiarizat cu procedeele statistice ca modalităţi de descriere a datelor,
suntem pregătiţi să ne întoarcem la procesul de interpretare - pentru a face raţionamente pe
baza acestor date.1
1 Pentru aceată tratare introductivă folosim peste tot simbolul sigma (σ). Totuşi, în
literatura ştiinţifică se foloseşte simbolul s pentru a indica abaterea standard a unui
eşantion, iar simbolul s este utilizat pentru a indica abaterea standard a unei populaţii. Mai
mult decât atât, în calculul abaterii standard s a unui eşantion, suma lui d2 se împarte mai
103
CONSTANTA
degrabă la N-1 decât la N. De fapt, pentru eşantioane relativ mai mari, valoarea reală a
abaterii standard este prea puţin afectată de împărţirea la N-1 sau N. Pentru a simplifica
această prezentare, nu vom face deosebirea între abaterea standard a unui eşantion şi cea a
unei populaţii; vom folosi aceeaşi formulă pentru a le calcula pe amândouă. Pentru discuţia
acestui subiect, vezi Phillips (1992).
Populaţii şi eşantioane
Mai întâi, este necesar să facem distincţia între o populaţie şi un eşantion selectat dintr-o
populaţie de entităţi. Biroul Central de Recensământ al Statelor Unite încearcă să descrie o
întreagă populaţie pe baza informaţiilor descriptive despre vârstă, stare civilă şi aşa mai
departe, pentru fiecare persoană din ţară. Cuvântul „populaţie" este potrivit pentru
recensământ, deoarece reprezintă toţi indivizii care trăiesc în Statele Unite.
în statistică, cuvântul „populaţie" nu este limitat doar la oameni, animale sau lucruri.
Populaţie se poate referi şi la toate temperaturile înregistrate de un termometru în timpul
ultimilor zece ani, la toate cuvintele din limba engleză sau la orice alt grup specificat de
date. Adeseori nu avem acces la toată populaţia şi astfel încercăm s-o reprezentăm printr-
un eşantion selectat în mod aleatoriu (independent). Se pot pune unele întrebări cu privire
la fracţia de eşantionare a indivizilor, aşa cum a procedat pe parcursul unui recensământ
parţial Biroul de Recensăminte al Statelor Unite; putem obţine temperaturile medii prin
citirea termometrului la momente bine precizate, fără a fi nevoie de o citire continuă; se
poate estima numărul de cuvinte dintr-o enciclopedie prin numărarea cuvintelor dintr-un
număr de pagini alese la întâmplare. Toate aceste exemple implică selectarea unui eşantion
dintr-o populaţie. Dacă oricare dintre aceste procese se repetă, vom obţine rezultate cu
diferenţe foarte mici între ele, datorită faptului că un eşantion nu reprezintă complet
întreaga populaţie şi, prin urmare, conţine erori de eşantionare. De aici intră în joc
inferenţele statistice.
Eşantionul de date este selectat din populaţie în scopul de a realiza inferenţe cu privire la
acea populaţie. Un eşantion de date de recensământ poate fi examinat pentru a vedea dacă
populaţia îmbătrâneşte, de exemplu, sau dacă există o tendinţă de migrare a populaţiei spre
zonele suburbane, în mod similar, rezultatele experimentale sunt studiate pentru a
determina care sunt efectele manipulării experimentale asupra comportamentului - dacă
pragul de înălţime a sunetului este afectat de intensitate, dacă practicile de creştere a
copiilor au efecte detectabile mai târziu în viaţă. Pentru a face inferenţe statistice, trebuie
să evaluăm raporturile puse în evidenţă de datele eşantionului. Aceste inferenţe au
întotdeauna un anumit grad de incertitudine datorită erorilor de eşantionare. Dacă testele
statistice indică faptul că magnitudinea efectului descoperit în eşantion este destul de mare
(în raport cu estimarea erorii de eşantionare), atunci putem considera că efectul observat în
eşantion se menţine pentru populaţia în ansamblu.
Prin urmare, inferenţa statistică este legată de problema efectuării unei inferenţe sau
judecăţi despre o trăsătură a populaţiei, bazată exclusiv pe informaţia obţinută dintr-un
eşantion selectat din acea populaţie. Ca o introducere în inferenţa statistică, vom lua în
considerare distribuţia normală şi utilizarea ei la interpretarea abaterilor standard.
Distribuţia normală
104
CONSTANTA
Când sunt colectate mari cantităţi de date, clasificate şi reprezentate sub forma histogramei
sau sub formă poligonală, acestea deseori cad într-o distribuţie simetrică, în formă de
clopot, sub numele de distribuţie normală. Majoritatea itemilor se încadrează în vecinătatea
mediei (punctul cel mai înalt al clopotului), iar clopotul se alungeşte la scoruri foarte înalte
şi foarte scăzute. Această formă a curbei prezintă un interes special pentru că ea apare şi
atunci când rezultatul unui proces se bazează pe un număr mare de evenimente aleatorii,
independente unele de altele.
Fig. III.4. Dispozitiv pentru demonstrarea distribuţiei aleatorii. Dispozitivul este întors
până când toate bilele metalice vor cădea într-un rezervor. Apoi, dispozitivul este adus în
poziţia normală şi ţinut în această poziţie până când bilele se opresc în 9 coloane. Numărul
precis de bile din fiecare coloană va diferi de la o demonstraţie la alta. în medie, totuşi,
înălţimea coloanelor din bile va aproxima o distribuţie normală, cu înălţimea cea mai mare
în coloana din centru şi înălţimi progresiv descrescătoare spre coloanele marginale.
Dispozitivul demonstrativ prezentat în figura III.4 ilustrează modul în care o serie de
evenimente întâmplătoare dau naştere unei distribuţii normale. Şansa ca o bilă de oţel să
cadă la dreapta sau la stânga, ori de câte ori ea întâlneşte punctul unde canalul se ramifică,
duce la o distribuţie simetrică: mai multe bile cad prin mijloc, dar uneori se întâmplă să
ajungă într-unul din compartimentele extreme. Acesta este un mod util de vizualizare a
ceea ce înseamnă distribuţie prin şansă, aproximând îndeaproape distribuţia normală.
Distribuţia normală (fig. III.5) este reprezentarea matematică a distribuţiei idealizate
aproximată prin dispozitivul din figura III.4. Distribuţia normală reprezintă probabilitatea
ca itemii dintr-o populaţie distribuită normal să difere de medie prin orice proporţie dată.
Procentajele indicate în figura III.5 reprezintă procentajul suprafeţei aflate sub curba dintre
valorile indicate pe scală; suprafaţa totală din interiorul curbei reprezintă întreaga
populaţie. Aproximativ două treimi din cazuri (68%) se situează între plusul şi minusul
105
CONSTANTA
unei abateri standard faţă de medie (± σ); 95% din cazuri se află în intervalul ±2σ; şi toate
celelalte cazuri (99,7%) în intervalul ±3σ. O prezentare mai detaliată a ariilor aflate sub
incidenţa curbei normale se găseşte în tabelul III.4. Utilizând tabelul III.4, să vedem acum
cum se pot obţine valorile de 68% şi 95%. Găsim în coloana 3 a tabelului III.4 că între -lσ
şi medie se află .341 din suprafaţa totală, iar între +lσ şi medie se află tot .341 din arie.
Adunând aceste valori, obţinem .682, valoare care este exprimată în figura III.5 sub forma
a 68%. în mod asemănător, suprafaţa cuprinsă între -2σ şi +2σ este de 2 x .477 = .954,
valoare care este exprimată sub forma a 95%.
Aceste procentaje au mai multe aplicaţii. Una dintre acestea este în legătură cu
interpretarea scorurilor standard, despre care vom vorbi în continuare. O altă aplicaţie este
în legătură cu testele de semnificaţie.
Scalarea datelor
Pentru a interpreta un scor, adesea trebuie să ştim dacă acesta este înalt sau scăzut în raport
cu alte scoruri. Dacă unei persoane care se prezintă la un examen de conducere auto, îi sunt
necesare 0,5 secunde pentru a frâna după o semnalizare a pericolului, cum putem spune
dacă reacţia sa este rapidă sau lentă? Elevul care a obţinut 60 de puncte la examenul de
fizică va trece cursul? Pentru a răspunde întrebărilor de acest gen, trebuie să obţinem o
scală după care să poată fi comparate scorurile.
DATE ORDONATE. Prin plasarea scorurilor în ordine de la cele mai înalte la cele mai
scăzute, obţinem un tip de scală. Un scor individual este interpretat în funcţie de poziţia sa
în grupul de scoruri. De exemplu, absolvenţii de la West Point ştiu unde se situează în clasa
lor - probabil al 35-lea sau al 12-lea dintr-o clasă de 400 de studenţi.
Fig. III.5. Distribuţia normală. Curba de distribuţie normală poate fi construită utilizând
media şi abaterea standard. Aria cuprinsă între -3σ şi +σ este neglijabilă.
SCORURI STANDARD. Abaterea standard este o unitate convenabilă de folosit la scalare,
întrucât putem interpreta care este distanţa valorilor 1σ şi 2σ faţă de medie (tabelul III.4).
106
CONSTANTA
Un scor bazat pe un multiplu al abaterii standard este cunoscut sub numele de scor
standard. Multe din scalele folosite în măsurătorile psihologice se bazează pe principiul
scorurilor standard.
Exemplu de calcul al scorului standard.
In tabelul III.l am prezentat notele de admitere pentru 15 studenţi. Fără mai multă
informaţie, nu ştim dacă aceste note sunt reprezentative pentru populaţia tuturor
candidaţilor la facultate. Totuşi, în această examinare, vom presupune că media populaţiei
este 75 şi abaterea standard este 10. Care este, atunci, scorul standard pentru un elev care a
obţinut 90 de puncte Ia examen? Trebuie să arătăm cât de mult poate creşte acest scor
deasupra mediei, în multipli ai abaterii standard.
Tabelul III.4. Aria distribuţiei normale ca proporţie a ariei totale
Scorul standard pentru nota 90:
Ca un al doilea exemplu, să luăm în considerare un elev cu nota 53:

Scorul standard pentru nota 53:
În acest caz, semnul minus ne spune că nota (scorul) elevului se află sub medie cu 2.2
abateri standard. Prin urmare, semnul scorului standard (+ sau -) indică dacă scorul este
107
CONSTANTA
deasupra sau sub medie, iar valoarea sa indică diferenţa dintre scor şi medie în abateri
standard.
Cât de reprezentativă este o medie?
Cât de utilă este media unui eşantion în estimarea mediei populaţiei? Dacă măsurăm
înălţimea unui eşantion aleatoriu alcătuit din 100 de studenţi, cât de bine prezice media
eşantionului adevărata medie a populaţiei (adică, înălţimea medie a tuturor studenţilor)?
Aceste întrebări ridică problema unei inferenţe cu privire la populaţie bazată pe informaţia
extrasă din eşantion.
Precizia unor astfel de inferenţe depinde de erorile de eşantionare. Să presupunem că avem
de selectat două eşantioane aleatorii din aceeaşi populaţie şi să calculăm media pentru
fiecare eşantion. Ce diferenţe ne putem aştepta să apară din întâmplare între prima şi a
doua medie?
Eşantioane le aleatorii succesive selectate din aceeaşi populaţie vor avea medii diferite,
formând o distribuţie a mediilor eşantionului în jurul mediei reale a populaţiei. Aceste
medii ale eşantionului sunt în sine cifre cu ajutorul cărora se poate calcula abaterea
standard. Abaterea standard o vom numi eroare standard a mediei, sau aM, şi poate fi
estimată pe baza următoarei formule:
unde σ este abaterea standard a eşantionului şi N este numărul de cazuri din care s-a
calculat fiecare medie a eşantionului.
Potrivit acestei formule, mărimea erorii standard a mediei descreşte pe măsură ce creşte
mărimea eşantionului; astfel, media bazată pe un eşantion larg are mai multă credibilitate
(valoarea fiind mai apropiată de media reală a populaţiei), decât media bazată pe un
eşantion mai mic. Bunul simţ ne-ar face să aşteptăm acest lucru. Calculele erorii standard a
mediei ne permit presupuneri clare asupra gradului de incertitudine al mediei calculate. Cu
cât sunt mai multe cazuri într-un eşantion, cu atât incertitudinea este mai mică.
Semnificaţia unei diferenţe
In numeroase experimente psihologice, datele sunt colectate de la două grupuri de subiecţi;
un grup este expus unor anumite condiţii experimentale
specificate, iar celălalt serveşte ca grup de control, întrebarea este dacă există o diferenţă
între performanţa medie a celor două grupuri? Şi dacă se observă o asemenea diferenţă, se
va menţine ea pentru populaţia din care au fost selectate aceste grupuri? Ne punem
întrebarea dacă diferenţa dintre mediile a două eşantioane reflectă o diferenţă reală sau
dacă această diferenţă este pur şi simplu rezultatul unei erori de eşantionare.
Ca exemplu, vom compara scorurile la un test de citire obţinute de elevii de clasa întâi cu
scorurile obţinute de un eşantion de eleve de clasa întâi. Băieţii au obţinut un scor mai
scăzut decât fetele, atâta vreme cât ne referim la performanţele medii, dar există un grad
mare de diferenţiere; unii băieţi au obţinut scoruri foarte mari, iar unele fete au obţinut
scoruri foarte mici. Prin urmare, diferenţa obţinută în ceea ce priveşte mediile nu poate fi
108
CONSTANTA
acceptată fără a testa semnificaţia ei statistică. Numai în acest caz putem decide dacă
diferenţele observate în mediile eşantionului reflectă diferenţele reale în populaţie, sau sunt
datorate unei erori de eşantionare.
într-un alt exemplu, să presupunem că iniţiem un experiment pentru a compara puterea de
strângere a mâinii la bărbaţii dreptaci şi stângaci. In partea de sus a tabelului III. 5 sunt
prezentate datele ipotetice obţinute dintr-un astfel de experiment. Eşantionul alcătuit din 5
bărbaţi dreptaci este mai puternic în medie cu 8 kg decât eşantionul alcătuit din 5 bărbaţi
stângaci. Ce putem deduce în general din aceste date referitoare la bărbaţii dreptaci şi
stângaci? Putem argumenta că bărbaţii dreptaci sunt mai puternici decât bărbaţii stângaci?
Evident că nu, deoarece mediile obţinute de majoritatea bărbaţilor dreptaci nu vor diferi de
cele ale bărbaţilor stângaci; un singur scor deviat - 100 - ne spune că avem de-a face cu o
situaţie incertă.
Tabelul III.5. Semnificaţia unei diferenţe.
Tabelul ilustrează două exemple care compară diferenţa între medii.
Să presupunem acum că rezultatele experimentului sunt cele prezentate în partea de jos a

tabelului III.5. Descoperim iarăşi aceeaşi diferenţă medie de 8 kg, dar acum suntem
înclinaţi să avem mai multă încredere în rezultate, deoarece bărbaţii stângaci au obţinut
scoruri mult mai
109
CONSTANTA
scăzute comparativ cu bărbaţii dreptaci. Statistica prevede o metodă precisă de a evalua

exactitatea diferenţelor de medie, astfel încât să nu depindem doar de intuiţie pentru a
determina că o diferenţă este mai exactă decât alta.
Aceste exemple sugerează că semnificaţia unei diferenţe va depinde atât de mărimea
diferenţei obţinute, cât şi de variabilitatea mediilor care trebuie comparate. Din eroarea
standard a mediilor putem calcula eroarea standard a diferenţei dintre două medii σ DM.
Putem apoi evalua diferenţa obţinută prin utilizarea unui raport critic - raportul diferenţei
obţinute dintre mediile dm şi eroarea standard a diferenţei dintre medii:
Acest raport ne ajută la evaluarea semnificaţiei diferenţei dintre două medii. Ca o regulă
generală, raportul critic trebuie să aibă valoarea 2.0 sau chiar mai mare, pentru ca diferenţa
dintre medii să fie acceptată ca semnificativă. Pe întreg parcursul acestei cărţi, afirmaţii de
tipul „diferenţa dintre medii este semnificativă statistic" indică faptul că raportul critic are
cel puţin valoarea de mai sus.
De ce raportul critic selectat cu valoarea 2.0 este semnificativ din punct de vedere statistic?
Simplu, întrucât această valoare sau una mai mare poate să apară din întâmplare numai în 5
din 100 de cazuri. De unde am obţinut 5 din 100? Putem trata raportul critic sub forma
unui scor standard pentru că el reprezintă doar diferenţa dintre două medii, exprimată ca un
multiplu al erorii standard. Dacă ne referim la coloana 2 din tabelul III.4, observăm că o
abatere standard egală sau mai mare de + 2.0 are o probabilitate de .023 să apară la
întâmplare. Deoarece şansa unei devieri în direcţie opusă este de asemenea .023,
probabilitatea totală este de .046. Aceasta înseamnă că în 46 de cazuri din 1000, sau
aproximativ 5 din 100, raportul critic cu valoarea 2.0 va fi descoperit din întâmplare dacă
mediile populaţiei au fost identice.
Regula care spune că raportul critic poate avea valoarea cel puţin 2.0 este o regulă
arbitrară, dar convenabilă, care defineşte „nivelul de 5% al semnificaţiei". Urmând această
regulă, vom face mai puţin de 5 erori din 100 de decizii, concluzionând pe baza unor date
din eşantion că există o diferenţă de medii, când de fapt nu există nici una. Nivelul de 5%
nu se foloseşte întotdeauna; un nivel mai înalt al semnificaţiei poate fi adecvat în anumite
experimente, depinzând de cât de dispuşi suntem de a face o eroare în raţionament.
Exemplu de calcul al raportului critic.
Calculul raportului critic caută să identifice eroarea standard a diferenţei dintre două medii,
dată de următoarea formulă:
In această formulă, σ M1 şi σ M2 sunt erorile standard ale celor două medii comparate.
De exemplu, să presupunem că dorim să comparăm scorurile la testul de citire obţinute
de băieţii şi fetele din clasa întâi, din Statele Unite. Trebuie identificat un eşantion alcătuit
din băieţi şi fete, cărora să li se dea testul. Vom presupune că scorul mediu pentru băieţi
110
CONSTANTA
este de 70, cu o eroare standard de .40 şi că scorul mediu pentru fete este 72, cu o eroare
standard de .30. Pe baza acestor eşantioane, dorim să decidem dacă există o diferenţă reală
între achiziţia vocabularului la băieţi şi fete, la nivelul întregii populaţii. Datele
eşantionului sugerează că fetele obţin scoruri mai mari la citire decât băieţii, dar putem
deduce că aceasta ar fi situaţia dacă am fi testat toate fetele şi toţi băieţii din Statele Unite?
Raportul critic ne ajută să decidem.
Deoarece raportul critic este mai mare de 2.0, putem afirma că diferenţa medie observată
este semnificativă statistic la nivelul de 5%. Prin urmare, putem conchide că există o
diferenţă fidelă în performanţa obţinută la testul de citire, între băieţi şi fete. Să observăm
că semnul raportului critic poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de scăderea mediilor între
ele; când interpretăm însă raportul critic, ne interesează numai valoarea lui (nu şi semnul).
Coeficientul de corelaţie
Corelaţia se referă la variaţia simultană a perechilor de măsurători. Să presupunem că un
test este conceput pentru predicţia succesului şcolar. Dacă testul este bun, scorurile înalte
vor fi puse în legătură cu performanţele mari în şcoală, iar scorurile mici cu performanţele
slabe din şcoală. Coeficientul de corelaţie ne ajută să stabilim mai precis gradul de relaţie.
Corelaţia produs - moment
Metoda cea mai frecvent utilizată pentru determinarea coeficientului de corelaţie este
metoda produs - moment, care ne dă indicele notat cu litera r. Coeficientul produs -
moment, r, variază între o corelaţie perfect pozitivă (r = +1.00) şi o corelaţie perfect
negativă (r = -1.00). Absenţa oricărei relaţii produce r = .00.
Formula pentru calculul corelaţiei produs-moment este
Aici, una dintre perechile de măsurători a fost etichetată scor x, iar cealaltă, scor y. dx şi dy
se referă la abaterile fiecărui scor de la media aritmetică, N este numărul de perechi
măsurate; iar σx şi σy sunt abaterile standard ale scorurilor x şi scorurilor y.
Calculul fiecărui coeficient de corelaţie necesită determinarea sumei produselor (dx).(dy).
Această sumă poate fi introdusă în formulă în plus faţă de abaterile standard calculate
pentru scorurile x şi scorurile y.
111
CONSTANTA
Exemplu de calcul al corelaţiei produs - moment. Să presupunem că am colectat datele din

tabelul III.6. Pentru fiecare subiect am obţinut două scoruri - primul fiind un scor al unui
test de admitere la facultate (etichetat în mod arbitrar scorul x), iar al doilea reprezentând
notele studenţilor din anul I.
Figura III.6 prezintă o diagramă de dispersie a acestor date. Fiecare punct reprezintă scorul
x şi scorul y pentru un subiect dat; de exemplu, punctul cel mai de sus din dreapta se referă
la Adam (notat A). Privind aceste date, putem detecta cu uşurinţă că există o anumită
corelaţie pozitivă între scorurile x şi scorurile y. Adam a obţinut cel mai mare scor la testul
de admitere şi cele mai bune note ca student; Edward a obţinut cele mai scăzute scoruri la
amândouă. Scorurile şi notele obţinute de ceilalţi studenţi sunt relativ neregulate, astfel
încât corelaţia nu este perfectă; de aceea r este mai mic decât 1.00.
Vom calcula corelaţia pentru a ilustra metoda, deşi nici un cercetător nu ar consimţi în
practică să determine corelaţia pentru atât de puţine cazuri. Detaliile sunt date în tabelul
III.6. Urmând procedura descrisă în tabelul III.3, calculăm abaterea standard pentru
scorurile x şi apoi abaterea standard pentru scorurile y. După aceasta, calculăm produsele
(dx).(dy) pentru fiecare subiect şi totalul pentru cele cinci cazuri. Introducând rezultatele în
ecuaţie, obţinem r = + .85.
112
CONSTANTA
Fig. III.6. Model de dispersie. Fiecare punct reprezintă scorurile x şi y obţinute de un

anumit student. Literele alăturate punctelor sunt necesare pentru identificarea studenţilor
din tabelul de date (A = Adam, B = Bill etc.)
Interpretarea coeficientului de corelaţie
Putem folosi corelaţiile pentru a face predicţii. Dacă, de exemplu, cunoaştem din
experienţa trecută că un anumit test de admitere se corelează cu notele studenţilor de anul
I, atunci putem prezice notele din anul I ale studenţilor care au dat testul. Dacă corelaţia ar
fi perfectă, am putea anticipa notele fără eroare. Dar de obicei r este mai mic decât l .00 şi
vor fi făcute unele erori în predicţie; cu cât r este mai aproape de 0, cu atât sunt mai mari
erorile de predicţie.
Deşi nu putem intra în probleme tehnice de predicţie a notelor studenţilor pe baza testelor
de admitere sau alte predicţii similare, putem considera semnificaţia diferitelor valori ale
coeficienţilor de corelaţie. Este evident că la o corelaţie 0 între x şi y, cunoaşterea lui x nu
va ajuta la predicţia lui y. Dacă greutatea unui subiect nu are nici o legătură cu inteligenţa
acestuia, nu ne foloseşte la nimic să cunoaştem greutatea subiectului când încercăm să
facem predicţii asupra inteligenţei sale. La cealaltă extremă, o corelaţie perfectă ar însemna
o eficienţă predictivă de 100% - cunoscând pe x, îl putem prezice cu exactitate pe y. Ce se
întâmplă pentru valori intermediare ale lui r! Putem face o apreciere a semnificaţiei
corelaţiilor de valori intermediare prin examinarea graficelor de dispersie din figura III.7.
In discuţia precedentă nu am evidenţiat semnul coeficientului de corelaţie, întrucât acesta
nu are nici o importanţă în ceea ce priveşte intensitatea unei relaţii. Singura diferenţă între
o corelaţie cu r - + .70 şi una cu r = - .70 este că o creştere a lui x este asociată cu o creştere
a lui y în primul caz şi cu o scădere a lui y în cel de-al doilea.
113
CONSTANTA
Fig. III.7. Diagramele de dispersie (împrăştiere) ilustrează corelaţii de valori diferite.

Fiecare punct reprezintă un singur scor obţinut de individ la două teste, x şi y. în graficul A,
toate cazurile se încadrează pe diagonală şi corelaţia este perfectă (r = +1.00); dacă
cunoaştem scorul subiectului la testul x, atunci ştim că acesta va fi acelaşi şi la testul y. În
graficul B, corelaţia are valoarea zero; cunoscând scorul obţinut de subiect la testul x, nu
putem face predicţia dacă acesta va fi deasupra, sub sau egal cu media pe testul y. De
exemplu, din patru subiecţi care obţin un scor la o medie de x (dx = 0), unul obţine un scor
foarte ridicat la testul y (dy = +2), unul obţine un scor foarte scăzut (dy = -2), iar doi dintre
ei obţin scoruri obişnuite.În graficele C şi D există o tendinţă spre diagonală a scorurilor,
astfel că un scor înalt la testul x este asociat cu un scor înalt la testul y, dar relaţia este
imperfectă. Este posibil să verificăm valoarea corelaţiilor utilizând formulele din text
pentru coeficientul de corelaţie. Calculul poate fi simplificat prin prezentarea scorurilor sub
formă de abatere, care permite introducerea lor direct în formule. Faptul că axele nu au
scale convenţionale nu schimbă interpretarea. De exemplu, dacă acordăm valori de la 1 la 5
coordonatelor x şi y, iar apoi îl calculăm pe r în funcţie de aceste noi valori, coeficienţii de
corelaţie vor fi aceiaşi.
114
CONSTANTA
Deşi coeficientul de corelaţie este unul dintre cei mai utilizaţi în aplicaţiile statisticii în
psihologie, aceasta este totodată una dintre procedurile cel mai greşit întrebuinţate. Cei
care îl folosesc neglijează uneori faptul că r nu implică o relaţie de tip cauză şi efect între x
şi y. Atunci când două seturi de scoruri sunt corelate, am putea bănui că ele au în comun
unii factori cauzali, dar nu putem conchide că unul din ei este cauza celuilalt.
Uneori corelaţiile pot fi paradoxale. De exemplu, corelaţia între timpul dedicat studiului şi
notele obţinute la facultate s-a constatat că este uşor negativă (aproximativ -.10). Dacă
presupunem o interpretare cauzală, am putea concluziona că cea mai bună modalitate de a
îmbunătăţi notele ar fi renunţarea la studiu. Corelaţia negativă apare deoarece unii studenţi
au unele avantaje asupra altora în a obţine note bune (probabil datorită unei mai bune
pregătiri), astfel încât deseori cei care studiază cel mai mult sunt cei care au dificultăţi în a
obţine notele cele mai bune.
Acest exemplu este un avertisment clar împotriva asocierii interpretării cauzale unui
coeficient de corelaţie. Este posibil, totuşi, ca atunci când două variabile sunt corelate, una
să fie cauza celeilalte. Identificarea cauzelor este o măsură logică, iar corelaţiile ne pot
ajuta arătându-ne calea spre acele experimente care pot verifica relaţiile de tip cauză şi
efect.
115
CONSTANTA
CURSUL NR. 12. STUDIUL DE CAZ

12.1. Introducere
Studiul de caz este doar una dintre diferitele metode de a efectua cercetări în
domeniul ştiinţelor socioumane. Fiecare strategie are propriile avantaje şi dezavantaje, în
funcţie de trei condiţii:
a) tipul întrebării de studiu;
b) controlul pe care îl are cercetătorul asupra evenimentelor comportamentale
propri-zise:
c) vizarea fenomenelor contemporane, spre deosebire de cele istorice (Robert
K.Yin, 2005, p.17).
Obiectivele specifice ale prezentării metodei studiului de caz:
d) Efectuarea studiilor de calitate prin colectarea, analiza şi prezentarea datelor
studiului de caz în mod obiectiv.
e) Finalizarae studiului de caz printr-un raport convingător.
Studiul de caz ca strategie de cercetare
Ca strategie de cercetare, studiul de caz este folosit în scopul sporirii cunoştinţelor
noastre cu privire la indivizi, grupuri, organizaţii, societate, politică şi alte fenomene
înrudite. Este o strategie comună de cercetare în psihologie, sociologie, medicină, ştiinţe
politice, asistenţă socială, afaceri, economie şi planificare comunitară.
Clasificarea studiilor de caz:
a) Explorative, în care cercetarea de teren şi colectarea de date poate fi făcută
înainte de definirea ipotezelor. Acest tip de studiu poate fi considerat ca unul preliminar
pentru anumite cercetări;
b) Descriptive, în care cazurile sunt legate de o teorie. Descriem cum se leagă
fiecare aspect al cazului de teoria avansată, încercând să vedem cum funcţionează relaţiile
de tipul cauză-efect.
c) Explicative, în care căutăm să găsim relaţiile cauzale care explică fenomenul
studiat.
Studiile de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de genul
„cum” şi „de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor şi când
atenţia este îndreptată asupra unui fenomen contemporan văzut într-un context din viaţă
reală. Astfel de studii explicative pot fi la rândul lor completate de studii explorative şi
descrptive. Cercetătorul trebuie să acorde atenţie deosebită conceperii şi efectuării
studiilor, indiferent de tipul lor, pentru a contracara criticile aduse în mod tradiţional
metodei.
Compararea studiilor de caz cu alte metode
O parte din cercetătorii în ştiinţele socioumane susţin că studiile de caz sunt
adecvate pentru faza explorativă a cercetării, sondajele şi istoriile pentru faza descriptivă,
iar experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau cauzale.
Acest gen de perspectivă aranjează ierarhic strategiile de cercetare inducând o concepţie
greşită. Aceasta ar însemna că studiile de caz nu pot testa o ipoteză şi că ele reprezintă doar
116
CONSTANTA
o strategie preliminară. Dezvoltarea explicaţiilor cauzale este o preocupare serioasă a

istoricilor încă de mult timp şi aceasta se reflectă în istoriografie.
Mult mai potrivită este o vedere generală şi pluralistă asupra metodelor de cercetare
deoarece oricare dintre ele poate servi celor trei scopuri enumerate mai sus.
Studiul de caz implică cercetarea amănunţită a unei persoane, a unui eveniment, a
unei situaţii de viaţă. Uneltele folosite în cercetare sunt de foarte mare importanţă: cel mai
important instrument este jurnalul sau un caiet de observaţii în care să fie notate toate
datele esenţiale despre subiect.
Uneori, cercetătorii sunt interesaţi să realizeze studii detaliate pe doar unul sau doi
indivizi; aceasta presupune studierea extrem de detaliată, dar are totuşi dezavantajul că nu
putem şti cu siguranţă cât de tipice sunt persoanele pe care le studiem în raport cu
ansamblul populaţiei de cercetare din care au fost extrase. Pe de altă parte, studiul de caz
ne ajută să studiem condiţia umană în profunzime, oferindu-ne astfel informaţii preţioase.
În concepţia lui Robert K. Yin cele trei condiţii discutate sunt cele care fac
distincţie între strategii, şi nu ierarhia. În clarificare care se doreşte a fi făcută, graniţele
între strategii şi ocaziile în care trebuie folosite, nu sunt întotdeauna foarte clare. Scopul
este a evita nepotrivirile flagrante.
Un studiu de caz se poate face pe un singur individ, un singur grup (un grup de
prieteni sau o echipă sportivă) sau pe o singură organizaţie (Niky Haies, Sue Orrell, 2003).
Ele trebuie să reprezinte un exemplu al aspectului studiat.
12.2. Definiţia metodei.
Metodă de cercetare care-şi ia drept subiect un caz singular sau câteva exemple
selectate dintr-o entitae socială – precum comunităţi, grupuri socilae, antreprenori,
evenimente, biografii, familii, grupuri de lucru, roluri sau relaţii – şi foloseşte o varietate
de tehnici pentru studiul lor. (Oxford, Dicţionar de Sociologie, 2003). Criteriile care inspiră
selectarea unuia sau mai multor cazuri de studiat sunt în cea mai mare măsură, legate de
proiectul de cercetare şi de rigorile lui teoretice.
12.3. Designul cercetării
Asemenea conceperii oricărui tip de investigaţie, este nevoie de un plan sau, altfel
spus, de un design de cercetare.
Elaborarea designului de cercetare este o etapă dificilă deoarece nu s-a dezvoltat
încă un “catalog” cuprinzător al designurilor. Nu există manuale, care să cuprindă
considerente aşa cum ar fi repartizarea subiecţilor la grupuri diferite, slectarea condiţiilor
experimentale şi a stimulior, identificarea răspunsurilor. Nu a apărut un tip de design foarte
frecvent. Este de notat faptul că trebuie evitată o capcană, aceea de a considera designurile
de cercetare a cazurilor ca fiind o subcategorie sau o variantă a celor folosite de alte
strategii aşa cum ar fi experimentele. A existat o concepţie conform căreia, oamenii de
ştiinţă au crezut în mod eronat că studiul de caz nu era decât un tip de design
cvasiexperimental (unul post-test pe un singur grup). Studiul de caz este o metodă de
cercetare distinctă, care are propriile designuri de cercetare. Din păcate, acestea nu au fost
codificate (Robert K. Yin, 2005).
117
CONSTANTA
Designuri pentru studii de caz

Aceste caracteristici generale ale designurilor de cercetare servesc drept fundal
pentru a lua în considerare designurile specifice pentru studiile de caz. Vor fi discutate
patru tipuri de design, bazate pe o matrice 2X2 . Matricea indică în primul rând că oricare
dintre tipurile de design implică necesitatea de analizare a condiţiilor contextuale ale
„cazului", iar liniile întrerupte dintre caz şi context sugerează că graniţele dintre cele două
nu sunt foarte bine delimitate. Apoi, se arată modul în care studiile pe un singur caz şi cele
pe cazuri multiple reflectă situaţii diferite de design, în cadrul acestor două variante putând
exista fie o unitate de analiză unitară, fie unităţi multiple. Cele patru tipuri de design pentru
studiile de caz sunt: (1) pentru un singur caz (holistic), (2) pentru un singur caz (înglobat),
(3) pentru cazuri multiple (holistic), (4) pentru cazuri multiple (înglobat), în continuare
sunt prezentate principiile acestei clasificări.
Ce sunt potenţialele designuri pentru un caz individual (tipurile l şi 2) ?
Motivarea designurilor pentru un caz individual. O primă distincţie în conceperea
studiilor de caz este aceea între designuri ce folosesc un singur caz şi designuri ce folosesc
cazuri multiple. Aceasta presupune luarea unei decizii, înainte de colectarea oricăror date,
în privinţa abordării întrebărilor de studiu cu ajutorul unui singur caz sau al unei serii de
cazuri. Studiul pe un singur caz este un design corespunzător în anumite circumstanţe,
pentru care cinci motive sunt oferite mai jos. Un studiu de caz individual este asemănător
cu un experiment individual, iar multe dintre condiţiile care justifică un singur experiment
sunt valabile şi pentru studierea unui singur caz.
Tipuri de design pentru studii de caz

Sursa: COSMOS Corporation.
118
CONSTANTA
Un motiv pentru folosirea unui caz individual este faptul că el reprezintă cazul
crucial în testarea unei teorii bine formulate (observaţi din nou analogia cu experimentul
crucial). Teoria a specificat o serie clară de ipoteze, precum şi circumstanţele în care ele
sunt considerate a fi adevărate, în scopul confirmării, extinderii sau punerii la îndoială a
teoriei, un caz individual poate îndeplini toate condiţiile pentru a constitui un test. Prin
urmare, el poate fi utilizat pentru a stabili dacă ipotezele teoretice sunt corecte sau,
dimpotrivă, o altă serie de explicaţii ar fi mult mai relevante.
Al doilea motiv pentru alegerea unui caz individual îl constituie faptul că el este un
caz extrem sau unic. Ambele situaţii apar în psihologia clinică, unde o anumită afecţiune
poate fi atât de rară încât merită analizarea şi documentarea unui singur caz.
Al treilea motiv, în opoziţie cu cu al doilea, este cazul reprezentativ sau tipic,
obiectivul este acela de a surprinde circumstanţele şi condiţiile uei situaţii comune în viaţa
de zi cu zi.
Al patrulea motiv este cazul revelator, este situaţia când un cercetător are
posibilitatea de a observa şi analiza un fenomen care a fost inaccesibil cercetării ştinţifice
până în acel moment.
Al cincilea motiv este cazul longitudinal, studierea aceluiaşi caz în două sau mai
multe momente de-a lungul timpului.
Studii holistice versus studii înglobate. Acelaşi studiu de caz poate implica mai
mult de o unitate de analiză. Această se întâmplă atunci când se acordă atenţie şi uneia sau
mai multor anumite subunităţi din cadrul aceluiaşi caz. De exemplu, un studiu se poate
ocupa de un spital, dar analiza poate include rezultate despre serviciile clinice şi personalul
angajat în spitalul respectiv. Designul ce rezultă se numeşte design de studiu înglobat.
Atunci când studiul investighează doar natura globală a unei organizaţii sau a unui
program, se foloseşte designul holistic. Ambele variante au slăbiciuni şi puncte tari.
Designul holistic este avantajos atunci când un pot fi identificate subunităţi logice sau când
teoria ce stă la baza lui, este ea însăşi holistică. Limita ar fi dată de faptul că studiul poate
fi abstract fiind lipsit de unităţi de măsură sau date clare. De asemenea, însăşi natura
studiului se poate schimba pe parcurs derulării acestuia.
Designul şi studiile pe cazuri multiple solicită mai multe resurse şi timp mai mult.
Orice folosire a designului pentru studii multiple ar trebui să urmeze o logică de replicare,
nu una de eşantionare, fiecare caz trebuie ales cu multă grijă. Cazurile trebuie să servească
unor scopuri similare celor avute în vedere de experimentele multiple, iar rezultatele
similare sau cele contrastante trebuie anticipate în mod explicit la demararea cercetării.
Cazurile individuale din cadrul unui studiu pe cazuri multiple pot fi holistice sau
înglobate. Atunci când se foloseşte un design înglobat, fiecare caz individual poate într-
adevăr să cuprindă colectarea şi analiza datelor cantitative, inclusiv folosirea sondajelor.
12.4. Triangularea
De obicei, psihologii care realizează studii de caz nu utilizează o singură tehnică, ci
câteva tehnici diferite care le permit să afle mai multe despre procesele şi fenomenele
psihice implicate. Utilizarea mai multor tehnici în înţelegerea fenomenului respectiv poartă
denumirea de triangulare (triangulation) şi întăreşte încrederea cercetătorului în datele
119
CONSTANTA
sale, mai ales atunci când nu se poate trage o concluzie în urma fiecărei metode aplicate
singular. Dacă toate tehnicile utilizate par a conduce către acelaşi tip de rezultat, atunci
putem avea încredere în veridicitatea concluziei respective. Un punct forte de bază în
colectarea datelor pentru această metodă în comparţie cu alte metode (experimentul,
sondajul) îl constituie folosirea surselor multiple
12.5. Defăşurarea investigaţiei
Pregătirea necesară entru realizarea unui studiu de caz include aptitudinile
anterioare ale cercetătorului, instruirea şi pregătirea specifică pentru un anumit studiu,
elaborarea unui protocol de studiu, selectarea potenţialelor cazuri şi efectuarea unui studiu
pilot. În ceea ce priveşte aptitudinile anterioare, multe oameni cred că sunt suficient de
pricepuţi pentru a face studii de caz, deoarece au impresia că este vorba despre o metodă
uşor de folosit. În realitate, această metodă se numără printre cele mai dificile metode de
cercetare, din cauza lipsei formulelor de rutină.
Pentru realizarea studiilor de calitate, cercetătorul ar trebui să-şi planifice şedinţe
intensive de instruire, iar protocolul de studiu trebuie dezvoltat şi cizelat. Aceste proceduri
sunt indicate mai ales pentru investigaţii bazate pe designuri de cazuri multiple sau la care
participă mai mulţi cercetători.
Astfel, aptitudinile cercetătorului joacă un rol foart important, instruirea
prealabilă, crearea unui protocol, selectarea cazurilor, efectuarea unui studiu pilot asigură
realizarea fidelităţii studiului de caz. În colectrea şi analiza datelor se solicită multă
răbdare.
Calităţile unui bun cercetător:
1. Să pună întrebări relevante
2. Să ştie să asculte
3. Să manifeste adaptabilitate şi flexibilittae
4. Să cunoască foarte bine problemele studiate
5. Lipsa biasurilor, să nu se lase influenţat de idei preconcepute.
Profesionismul cercetătorului va creşte pe măsura practicării activităţii.
Investigaţia presupune următorele etape:
1. Documentarea
2. Observaţia directă şi/participativă
3. Interviuri structurate şi sondaje
4. Interviuri focalizate
5. Interviuri deschise
6. Informaţii de arhivă
7. Sursă de probe, artefactele fizice sau culturale
8. Colectarea datelor, crearea bazei de date
9. Triangularea
10. Menţinerea succesiunii logice a dovezilor
11. Analiza datelor studiului de caz şi redactrea raportului
12.6. Redactarea raportului
120
CONSTANTA
În vederea redactării se recomandă luarea notiţelor, alcătuirea rezumatelor,

întrebuinţarea cuvintelor simple, a frazelor clare, stabilirea unui program pentru
compunerea textului şi combaterea impulsului de a nu-l face deloc.
Raportarea unui studiu de caz presupune efort prin finalizarea rezultatelor şi
descoperirilor şi redactarea raportului. La baza redactării studiului de caz stau etape
similare: identificarea audienţei raportului, dezvoltarea structurii compoziţionale. Odată
redactat, studiul poate fi finalizat sau poate fi combinat cu date colectate prin alte metode,
ca parte integrantă a unui studiu mai cuprinzător, bazat pe multiple metode. Ca parte
integrantă, studiul de caz trebuie să cuprindă bibliografie şi metodologie. Structura
compoziţională poate să cuprindă şase variante:
 liniar-analitică, o abordare standard. Secvenţa capitolelor începe cu

problema studiată şi cercetarea literaturii anterioare de specialitate, urmând metodele
folosite, descoperirile rezultate din colectarea şi analiza datelor, concluziile şi implicaţiile;
 comparativă, se compară descrieri ale aceluiaşi caz în studii repetate;
 cronologică, prezentarea dovezilor studiului în ordine cronologică
 de construie a teoriei, secvenţa construirii capitolelor va urma logica
construirii teoriei;
 “în suspans”, inversează structura liniar-analitică, răspunsul (rezultatul)
unui studiu de caz este prezentat în capitolul de început, urmaeză apoi explicaţiile
rezultatului;
 nesecvenţiale, secvenţa capitolelor sau secţiunii nu are o importanţă anume.
Studiu de caz poate fi prezentat verbal, el putând fi prezentat şi sub forma unei
casete video sau a altui instrument multimedia. Textul poate fi însoţit cu tabele, grafice,
fotografii. Forma de redactare a raportului se efectuează după identificarea audienţei şi în
funcţie de aşteptările acesteia. De notat este a evita redactarea dintr-o perspectivă
egocentrică. O tactică recomandată ar fi aceea de a integra în lucrare cercetări anterioare
ale membrilor comisiei pentru o mai mare suprapunere conceptuală şi metodologică, astfel
îi măriţi puterea de comunicabilitate faţă de audienţă.
O importanţă deosebită în studiile de caz, o reprezintă confidenţialitatea.
Avantajul studiului de caz este explorarea detaliată, profundă a individului.
121
CONSTANTA
CURS NR. 13
PARTICULARITĂŢI SINERGETICE ALE METODELOR ÎN PSIHOLOGIE
AUTOORGANIZAREA SINERGICĂ A PERSOANEI UMANE
Există variate fenomene naturale şi sociale destul de complicate şi complexe care,

din lipsa unui limbaj şi metode ştiinţifice adecvate de cercetare, au fost superficial tratate
pînă la apariţia sinergeticii sau a ştiinţei despre interdependenţă. Anume acest limbaj poate
să ne dea o explicaţie mult mai clară în ce priveşte sistemele neliniar deschise,
autoorganizarea acestora, corelaţia dintre ordine şi haos în cadrul sistemului,
interdependenţa dintre echilibru şi dezechilibru, manifestarea interacţiunii părţilor unui
întreg, şi cum influienţează mediul sistemului interacţiunea elementelor.( Prisac, I.,
„Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană”.
În natură şi în societate există o mulţime de sisteme şi fenomene care sunt practic
imposibil de controlat şi de organizat fiindcă, de fapt, ele însăşi se autoorganizează ca
rezultat al interdependenţei elementelor proprii. Acesta a fost şi motivul care l-a determinat
pe fizicianul german Hermann Haken de a alcătui o nouă ştiinţă menită să cerceteze astfel
de sisteme denumite sisteme neliniar deschise care au o evoluţie neliară şi se
autoorganizează cînd are loc trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Haken, pentru prima
dată, a introdus termenul de sinergetică la prelegerile lui în cadrul Universităţii din
Stuttgard în 1969, şi astfel acest an se poate considera anul fondării sinergeticii. El a ales
acest termen pe motiv că multe denumiri ştiinţifice au o denumire de origine greacă. El a
căutat un astfel de cuvînt care ar exprima o activitate în comun, o energie comună pentru a
face ceva, deoarece sistemul se autoorganizează şi are tendinţa de a crea noi structuri. El a
urmărit scopul de a pune în mişcare o nouă ştiinţă care s-ar ocupa de problemele sus
numite. Încă atunci, el a observat că există o mare asemănăre între fenomenele care se
petrec în natură şi cele ce au loc în societate.
De fapt, sinergetica mai poate fi denumită şi Teoria Complexităţii promovată de
şcoala din Santa-Fe, SUA. Acest termen este pe larg răspîndit în sinergetică, deoarece
sistemele neliniar deschise în majoritatea cazurilor sunt formate din mai multe subsisteme
care permanent se autoorganizează. În literatura de specialitate putem găsi explicaţia clară
care este diferenţa dintre complexitate şi complicitate a sistemului. Complicitatea exprimă
gradul de structurare al sistemului, varietatea elementelor şi numărul lor. Pe cînd
complexitatea mai implică şi gradul de schimbare al sistemului în timp, varietatea
corelaţiilor elementelor şi schimbarea corelaţiilor elementelor .Prigogine a definit sistemele
complexe ca şi capacitatea acestui sistem de aşi schimba forma şi caracteristicile în sistem.
Pe cînd cele complicate sunt acele sisteme care sunt formate din diferite componente şi
diferite subsisteme.
Cînd Haken a formulat termenul de „sinergetică” el a mai adăugat o explicaţie –
„ştiinţa despre interdependenţă”. Haken afirmă că sunt mai multe denumiri ale acestei
ştiinţe – teoria complexităţii, teoria autoorganizării, teoria dezechilibrului, etc. Haken
numeşte următoarele concepte care reprezintă esenţa sinergeticii .
1. Sistemele studiate se compun din cîteva sau mai multe părţi diferite sau similare care
sunt într-o conexiune unele cu altele;
122
CONSTANTA
2. Aceste sisteme sunt neliniare;

3. Este vorba despre sisteme deschise (în chimie, fizică, biologie, ştiinţele sociale – care au
tendinţa de a face o balanţă termică, informaţională, sau de substanţă);
4. Aceste sisteme sunt supuse fluctuaţiilor interne şi externe;
5. Sistemele pot deveni instabile;
6. În aceste sisteme se petrec schimbări calitative;
7. În aceste sisteme apar calităţi noi emergente;
8. Apar structuri spaţiale, temporale, spaţio-temporale şi funcţionale.
9. Strucutrile pot fi ordonate sau haotice;
10. În multe cazuri este posibilă matematizarea.
Sinergetica deschide orizonturi noi cercetării psihologice nu numai în planul descrierii şi
explicări, ci şi în acela al construcţiei umanului. Sinergetismul poate favoriza o învigorare
a demersului teoretic şi experimental în psihologie, după cum psihologia poate să-i
furnizeze sinergeticii noi linii de ascensiune (Mânzat, 1991, p.24). Diverse categorii de
specialişti au început să fie interesaţi de abordarea sinergetică a psihicului. Dan Farcş,
matematician şi medic, consideră că abordarea sinergetică a psihicului uman ar implica
studierea psihicului în trei planuri: în planul considerării lui ca un singur mare agent,
desfăşurând o activitate unică, de mare complexitate, ceea ce ar favoriza evidenţierea
caracterului unitar al activităţii psihice, dar ar fi unilaterală şi sărăcăcioasă; planul
psihicului ca metaangent, deci ca rezultat al acţiunii concertate a unui număr imens de
agenţi psihici, relativ autonomi, conduşi printr-o unică ierarhie, dar cu relaţii atât
cooperatoare cât şi competitive între ei; planul psihicului ca o componentă a unui
pluriagent (grup, societate) aflat în cooperare sau în competiţie cu aceşti alti agenţi (Zlate,
M., 1996).
Sinergetica are un limbaj interdisciplinar cum ar fi sisteme neliniar deschise, atractori,
bifurcaţia, parametru de ordine, fluctuaţia, tezaurus, selector, detector, etc. Sinergetica
scoate în evidenţă legităţi comune pentru oricare sistem neliniar deschis fie din natură, fie
din societate.
În “Psihologia sinergetică. În căutarae umanukui pierdut”(I. Mânzat, 1999, p.14
-145) arată că persoana umană se autoorganizează prin co-operarea unui mare număr de
procese vii dotate cu capacitatae de retroacţiune şi de transformare: procesele cognitive,
motivaţiona-afective, volitive etc. Acestora li se adaugă sistemul nervos (central şi
vegetativ şi sistemul endocrin. Organicul, biologicul nu trebuie să fie exclus din cadrele
persoanei. Psihismul »împreună şi deodată » cu toate sistemele biologice ale organismului
uman şi cu contextul cultural în care trăieşte şi creşte omu co-operează sinergic în scopul
formării şi dezvoltării pesoanei (I, Mânzat, 2003). Yoologul E. Wilson şi fizicianul C.
Lumsden, în 1981, au făcut un remarcabil efort de generalizare filosofică susţinând că
genele, psihismul şi cultura formează « împreună » un proces coevoluţionar. Această
multiplicitate de « sisteme » nu atinge niciodată omogenitatea şi sistematicitatea îngheţată :
în anumite perioade sunt predominante unele asupra altora în mod alternativ, în anumite
123
CONSTANTA
momente unele sunt continue, altele sunt discontinue, unele au reacţii pozitive, altele au
reacţii negative, unele sunt mai dinamice decât altele. Complexitatea aceasta vie şi
dinamică explică, în esenţă coexistenţa şi coacţiunea elementelor biologice şi a celor
psihice, a celor specific umane şi a celor preumane (fizice şi psihice), a celor umane şi a
celor tranumane (cosmice) în marele univers al persoanei ; ea explică, de asemenea co-
operarea, dar şi rivalitatea continuă dintre conştiinţă şi inconştient, dintre preconştient şi
supraconştient, dintre conştiinţa cosmică şi inconştientul cosmic, pe scurt, dintre conştiinţă
ca centru şi toate transformările sale sub- şi supraconştiente.
Persoana ca totalitate a co.operărilor sinergice nu poate să fiinţeze, nu poate să se
formeze şi să se perfecţioneze decât printr-o continuă şi perseverentă autoorganizare, sau
mai corect ar fi « Selforganizare », adică prin autotransformarea ei neîntreruptă.
Autoorganizarea persoanei relevă proprietăţi pe care nu le găsim la nivelul părţilor :
autoreglarea, voinţa ca « reglaj al reglajelor », conştiinţa de Sine a persoanei. A ;a cum
Sinele nu este doar con ;tient, ci deopotrivă subconştient şi supraconştient – adică deschis
spre abisal cât şi spre cosmic şi divin – tot aşa nu există numai „conştiinţă de Sine”, ci şi
„subconştiinţă de Sine”şi „supraconştiinţă de Sine”, adică aparţinând şi emanând din Sine;
altfel ar fi absurd să vorbim de abisalitatea Sinelui sau de cosmicitatea şi transcenderea
Sinelui. Aşadar, Sinele realizează şi emană în Tot toate transformările conştiinţei sau, mai
exact, el conţine transformările de Sine ale tuturor ipostazelor conştiinţei. Mânzat Ion
afirmă în cartea Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei (2000), că în acesta
constă secretul procesului de sineizare.
În psihologie- susţine S. Ogodescu (1918, p.100, apud Mânzat 2003) – simplul nu
poate explica complexul deoarece natura psihicului este interontică şi nu se poate reduce la
o suprapunere de nivele înăuntrul unui întreg, divizibil în facultăţi psihice ». Pericolul
debitării pe nivele şi straturi ierarhice a persoanei constă în dispariţia însăşi condiţiei sale
existenţiale şi totalizatoare. Respingem, de aceea, modelul determinist liniar şi cel
cibernetic dezumanizant, întrucât persoana constituie prin excelenţă un tip de
autoorganizare neliniară, multidimensională şi transformativă, angajată într-un efor
nesfârşit de geneză şi înnoire.
Persoana este un organism biologic-spiritual, este o totalitate care se creează şi se
dezvoltă prin conlucrarea sinergică a tuturor transformărilor conştiinţei multidimensionale.
Rolul de sinergizor este jucat de SINE. Este totodată şi regizorul, nu numai actorul,
sinergizării întru transformare şi pentru dezolvoltare.
Bibliografie
1. Mânzat, I., Brazdău, O., Conştiinţă Multidimensională, Ed.Psyche, Bucureşti, 2003
1. Mânzat, I., Psihologie Sinergetică. În căutarea Umanului Pierdut, Ed. Pro -
Humanitas, Bucureşti, 1999
2. Mânzat. I., (coord.) Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei.
Ed.Eminescu, Bucureşti, 2000
3. Prisac, I., „Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană”.
“Revista de Filozofie şi Drept” a Academiei de Ştiinţe din Moldova, 2006, Nr. 1-2, p. 132,
http:// prisac.wordpress.com
124

Metode in Psihologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode in Psihologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA

Lect.univ.dr. Aurelia Moraru

I. PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN PSIHOLOGIE

1.2. Psihologia şi metodele ştiinţifice

Cercetările în domeniul psihologiei ne atenţionează că trebuie să fim foarte vigilenţi atunci

1.3 Obiectivele cursului

În cercetarea ştiinţifică din domeniul psihologiei identificăm următoarele obiective

1. Transformarea studenţilor din consumatori de cunoaştere psihologică în producători ai

2. Studiul metodologiei ştiinţifice respectiv metode, procedee, suport statistic, oferă

1.4 Caracteristicile cunoaşterii comune

Cunoaşterea comună este puternic stratificată, de la constatări simple (stereotipuri,

1.5 Limitele cunoaşterii comune

Ceea ce separă cunoaşterea ştiinţifică de cea comuna este metoda.

În acelaşi timp, cunoaşterea psihologică trebuie să se delimiteze de pseudopsihologie, care

1.7 Programul cercetării în psihologie

În psihologie, progresul cercetării şi cunoaşterii se realizează, în principal, prin dezvoltarea

Teoria reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observaţiilor şi în

În psihologie, teoria are doua scopuri principale:

 trebuie sa fie capabilă să explice cât mai multe fapte;

1. Prin colectarea unor date care susţin teoria.

1. descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”, Instrument

Metodologia are şase teme principale:

 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

• concepţia generală a cercetătorului cu privire la principiile teoretico-ştiinţifice pe

• ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în psihologie pentru a recolta şi

O metodologie are urmatoarele elemente de clase:

enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

metodele şi tehnicele de culegere a datelor;

tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor (de ordonare, de sistematizare);

procedeele de analiză, interpretare a datelor empirice în vederea elaborării de descrieri,

Metoda, de la grecescul “methodos” =mijloc, cale, mod de expunere) este un mod de

Metoda se constituie prin urmare la două niveluri:

teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi

operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şi

Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie

Nu există un consens al cercetătorilor în ceea ce priveşte teoria metodelor (tipologia,

Tipuri de clasificare in functie de urmatoarele criterii:

metode de recoltare a datelor

scop  metode de diagnoză

specificul relaţiilor investigate metode cantitative

(Zate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)

Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

Metodele experimentale – constă în proceduri controlate în care experimentatorul

Avantaje: - stabileşte relaţia cauza-efect;

Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui 

Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

Avantaj: tablou detaliat al comportamentului si dezvoltarii persoanei.

 nu poate fi foarte generalizată;

 poate reflecta tendinţele deformatoare ale observatorului;

Observaţia naturală = observarea oamenilor in ambientul lor natural si fara manipularea

 ofera o bună descriere a comportamentului;

 comportamentul nu este distorsionat pentru că se desfaşoara în condiţii naturale;

 este o sursa pentru ipotezele de cercetare.

 nu poate explica relatii de tip cauză-efect;

 se manifestă tendinţele observatorului.

Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea comportamentului.

 descriere mai bună;

 control mai mare decat în ambientul natural;

 nu poate explica relaţii de tip cauza-efect;

 se manifestă tendinţele observatorului.

Avantaj: grad mai mare de implicare în viaţă, atitudinile şi opiniile persoanei.

 distorsiuni voluntare ale memoriei.

Avantaj: permit predictii despre o variabilă plecând de la cealaltă variabilă.