UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
ANUL DE STUDIU III
SEMESTRUL 6 2018-2019

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Sinteza cursului

CONSTANŢA 2018
 TEMATICA DE CURS

1. Dinamica grupurilor:
- Facilitarea socială;
- Lenevirea socială;
- Teoria unificată privind facilitarea şi lenevirea socială;
- Deindividualizarea;
- Rolul mediului în fenomenul deindividualizării
2. Procese şi fenomene de grup:
- Conditiile aderării la grup;
- Stadiile de evoluție a grupurilor; Rolurile și normele;
- Coeziunea grupului; Polarizarea grupului;
- Simptome comportamentale ale gandirii de grup
3. Dinamica grupurilor:
- Performanța de grup și natura sarcinii grupului;
- Factori ce contribuie la soluționarea dilemelor sociale;
- Factori ce pot intensifica un conflict;
- Negocierea - factor de rezolvare a conflictelor
4. Afiliere, atracţie, iubire:
- Nevoia de afiliere: mecanisme cauzale;
- Singurătatea - particularitate a interacțiunii sociale;
- Influențe situaționale asupra atracției interpersonale: proximitatea, efectul simplei
expuneri; atractivitatea fizică
- Factori relaționali ai atracției interpersonale: similaritatea, potrivirea si
complementaritatea, reciprocitatea, accesibilitatea
- Relatii apropiate, tipologii, relatii de schimb și comuniune;
- Stiluri de atașament; tipuri de iubire: pasională, companională
5. Reprezentările sociale
- Reprezentările sociale: procese fundamentale: obiectificarea și ancorarea;
- Funcțiile reprezentării sociale; Formele de manifestare ale reprezentărilor sociale;
6. Comportamentul prosocial:
1
 - Comportamentul prosocial; factori motivaționali ai comportamentului prosocial:
"gena egoistă", altruismul reciproc, grupul cooperativ
- Factori motivaționali ai comportamentului prosocial: recompensele și excesele:
recompensele întrajutorării, cruzimea excesului de amabilitate;
- Altruism și egoism: ipoteza altruismului empatic, alternative egoiste.
- Influențe situaționale ale comportamentului prosocial: mulțimea apatică, sesizarea
unui fapt neobișnuit; interpretarea faptului sesizat ca situație de urgență, asumarea
responsabilității, decizia privind modul de acțiune, ajutorarea, locul în care trăim,
presiunea timpului
- Factori emoționali implicați în comportamentul prosocial: buna dispoziâie -
stimulent al generozității; emoțiile negative;
- Factori personali în comportamentul prosocial: Personalitatea, moralitatea, empatia;
- Reacții față de comportamentul prosocial: cererea de ajutor, încurajare, amenințare
7. Agresivitatea; Grupurile sociale
- Agresivitatea: forme; teorii privind originea agresivității; factori ce influențează
agresivitatea;
- Grupurile sociale: definiție, tipuri, funcții, structură
8. Leadershipul și performanța grupului
- Leadershipul; climatul psihosocial de grup; Conflictele de grup;
- Performanța grupului.

2
 BIBLIOGRAFIE

1. Frăţiman, L., (2015) Note de curs – Psihologie Socială, Universitatea Andrei

Şaguna, Constanţa;
2. Crăciun, D. (2004), Psihologie socială, Editura ASE, Bucureşti
3. Chelcea, S. (2008) Psihosociologie, Bucureşti: Editura Polirom;
4. Chelcea, S. şi Iluţ, P. (eds.) (2003) Enciclopedie de psihosociologie, Bucureşti:
Editura Economică;
5. Aniţei, M. (2000) Psihologia personalităţii aviatorului, Bucureşti: Editura Press
Mihaela SRL (cap. 2. Personalitatea modală);
6. Boncu, Ş. (2002), Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi
7. Chelcea, S. (1999) Un secol de psihosociologie, Bucureşti: INI.
8. Ciccotti, S. (2007) 150 de experimente în psihologie pentru cunoaşterea celuilalt,
Iaşi: Editura Polirom;
9. Doise, W., Deschamps, J.Cl. şi Mugny, G. (1996) Psihologie socială experimentală,
Iaşi: Editura Polirom;
10.Drozda-Senkowska, E. (2000). Psihologia socială experimentală. Iaşi: Editura
Polirom;
11.Golu, P. (2002) Fundamentele psihologiei sociale, Constanţa: Editura ExPonto;
12.Iluţ, P. (2001) Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi: Editura Polirom;
13.Iluţ, P.(2009) Psihologie socială şi sociopsihologie, Bucureşti: Editura Polirom.
14.Linton, R.(1965) Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică;
15.Malim, T. (2003), Psihologie socială, Bucureşti: Editura Tehnică;
16.Neculau, A. (ed.). (2003) Manual de psihologie socială, Iaşi: Editura Polirom.

3
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ – SINTEZA TEMATICII DE CURS

PROCESE ŞI FENOMENE DE GRUP

FACILITAREA SOCIALĂ

Norman Triplett, într-un articol publicat în 1898 intitulat „Factori dinamogenetici în

competiţie şi în imprimarea ritmului”a remarcat faptul că sportivii care concurau unii cu
alţii înregistrau rezultate mai bune decât cicliştii care înregistrau timpi contra-cronometru,
într-o cursă solitară. Considerând că teoriile din acel moment sunt inadecvate, el a propus
o nouă ipoteză: prezenţa unui alt ciclist activează instinctul de competiţie, care sporeşte
energia nervoasă şi măreşte performanţa. Spre a-şi testa ipoteza, Triplett a pus 40 de copii
să înfăşoare nişte mulinete, alternând activitatea fiecărui copil de unul singur cu întrecerea
dintre ei. În medie, timpii înregistraţi au fost mai buni atunci când copiii lucrau împreună
decât atunci când lucrau independent.
În anii ’20, Floyd Allport a dat un nume acestui fenomen – facilitarea socială, care
se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în
raport cu situaţia în care subiectul se află singur.
El face distincţie între efectele publicului (ceilalţi asistă pasiv la evoluţia subiectului)
şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).
În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, atât pe
subiecţi umani, cât şi pe diferite specii animale, dar rezultatele nu au fost de fiecare dată
relevante. Câteodată prezenţa altor indivizi (acţionând împreună sau în faţa unei asistenţe)
sporea performanţa; alteori, performanţele erau inferioare.
În 1965, Robert Zajonc a întrezărit un mod de reconciliere a rezultatelor
experimentale contradictorii, oferind o soluţie elegantă: prezenţa celorlalţi stimulează
activitatea psihică, ceea ce poate să afecteze performanţele în diferite modalităţi, în funcţie
de sarcina de îndeplinit

4
 TEORIA LUI ZAJONC PRIVIND FACILITAREA SOCIALĂ

Zajonc susţine că prezenţa celorlalţi influenţează performanţa la capătul unui proces în

trei etape.
1. Prezenţa celorlalţi reprezintă o excitaţie fiziologică, de natură să energizeze
comportamentul. Bazându-se pe principii şi cercetări experimentale de fiziologie,
Zajonc demonstrează că toate animalele, inclusiv oamenii, sunt stimulate de
prezenţa unor indivizi de aceeaşi specie.
2. O excitaţie sporită amplifică tendinţa indivizilor de a da, prin comportamentul lor,
răspunsul dominant – reacţia cea mai rapidă şi cel mai uşor de efectuat la un anumit
stimul. Şi de această dată, Zajonc se sprijină pe datele experimentale ale cercetărilor
din domeniul fiziologiei, mai ales cele referitoare la procesul de învăţare.
3. Calitatea performanţei unui individ variază în funcţie de natura sarcinii de
îndeplinit. Atunci când sarcina este uşoară (întrucât presupune operaţii simple şi
bine învăţate), răspunsul dominant este, de regulă, îndeplinirea sarcinii cu succes.
Dar dacă sarcina este dificilă (deoarece implică operaţii complexe, cu care subiectul
nu este pe deplin familiarizat), răspunsul dominant este, cel mai adesea, incorect,
ducând la un eşec parţial sau total.
Prezenţa unei alte persoane sau a
unui individ din aceeaşi specie

Excitaţie sporită

Accentuarea răspunsului dominant

Sarcină uşoară Sarcină dificilă

Răspuns corect Răspuns incorect

Îmbunătăţirea performanţei Înrăutăţirea performanţei

Figura 1 Facilitarea socială: soluţia lui Zajonc (sursa: Crăciun, 2000)

5
 Important de reţinut este faptul că prezenţa celorlalţi facilitează răspunsul dominant,
nu îndeplinirea sarcinii ca atare. Facilitarea răspunsului dominant uşurează îndeplinirea
sarcinilor uşoare, dar face ca sarcinile dificile să fie şi mai dificile.
Într-un studiu efectuat de Zajonc în 1969 a utilizat gândaci de bucătărie, gândacii
„competitori“ fiind aşezaţi la „start“ într-o cutie puternic luminată, având de parcurs o
anumită distanţă până la „sosire“ – o cutie întunecoasă. Atunci când traseul era simplu,
ducând în linie dreaptă de la start până la sosire, gândacii puşi să alerge câte doi s-au
mişcat mai repede decât cei puşi să alerge singuri. Dar într-un labirint ceva mai complex,
în care trebuia efectuată o cotire la dreapta pentru a ajunge în cutia întunecoasă, gândacii
solitari au fost mai rapizi decât perechile de „alergători“. Într-un experiment ulterior, deo-
sebit de ingenios, Zajonc şi colectivul său de cercetători au constatat că gândacii au
parcurs traseul uşor mai repede şi traseul dificil mai încet atunci când au alergat în
prezenţa unui „public“ de gândaci, comparativ cu efectuarea aceloraşi sarcini fără
audienţă. În calitate de „spectatori”, cercetătorii i-au pus pe gândaci în nişte cutii de
plexiglas, de-o parte şi de cealaltă a traseului, iar „publicul“ a produs efectul de facilitare
socială.
Zajong a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit teoriei
lui, facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în sarcinile simple şi
deteriorarea performanţei lui în sarcinile complexe are la baza simpla prezenţă a
celorlalţi – ceea ce implică un public total inactiv, ce nu oferă nici un feedback. Zajong
susţine că fenomenul de facilitare socială are loc indiferent de ceea ce fac membrii
publicului şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre prezenţa lor.

LENEVIREA SOCIALĂ

Agronomul francez Max Ringelmann a cercetat performanţele de grup în cazul

sarcinilor ce trebuie îndeplinite prin însumarea eforturilor colective, astfel încât
performanţa specifică a fiecărui individ nu poate fi determinată. În studiile sale din 1880,
el a constatat că, în comparaţie cu ceea ce realizează lucrând fiecare pe cont propriu,
indivizii îşi diminuează eforturile atunci când lucrează laolaltă, pentru îndeplinirea unor
sarcini simple, cum ar fi tragerea de frânghie sau împingerea uni vagon.

6
 Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu
dinamometre forţa dezvoltată; a măsurat şi forţa dezvoltată de indivizii ce evoluau singuri
în aceeaşi sarcină. El a constatat că indivizii trag mai tare de funie când li se cere să facă
asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul
creşte ca număr de membri. „Efectul Ringelmann” sau „lenea socială” (social loafing) se
referă la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.
Pentru a distinge între lipsa de străduinţă şi lipsa de coordonare a subiecţilor în
sarcina dată, la un secol după Ringelmann, în 1974, Alan Ingham a folosit o instalaţie de
tras frânghia, care permitea măsurarea efortului, dar participanţii erau legaţi la ochi. În
prima condiţie, li s-a spus participanţilor că trag de frânghie împreună cu alţii; în cealaltă
condiţie, participanţilor li s-a spus că acţionează individual (ceea ce, de fapt, s-a întâmplat
în ambele situaţii). Participanţilor li s-a cerut, de fiecare dată, să tragă de frânghie cât pot
de tare. Prin măsurători precise, Ingham a constatat că participanţii au depus un efort cu
20% mai mare atunci când credeau că acţionează independent faţă de situaţia în care au
crezut că acţionează împreună cu alţii.
Lenevirea socială este o reducere a efortului individual atunci când se lucrează
în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, comparativ cu
situaţia când individul lucrează singur.
În 1993, Steven Karau şi Kipling Williams au întreprins o meta-analiză a câtorva zeci
de studii şi au ajuns la concluzia că lenevirea socială este un fenomen răspândit în multe
forme de activitate, în toate ţările lumii. Dar au constatat şi că fenomenul nu este
inevitabil. O serie de factori pot diminua fenomenul de chiul în colectiv. Lenevirea socială
e mai puţin probabilă în următoarele condiţii:
▪ Oamenii cred că performanţele lor individuale pot fi identificate şi evaluate, fie de către
ei înşişi, fie de către alţii.
▪ Sarcina este importantă pentru cei care încearcă să o ducă la îndeplinire.
▪ Oamenii consideră că eforturile proprii sunt necesare pentru reuşita acţiunii colective la
care participă.
▪ Grupul se aşteaptă să fie sancţionat pentru o performanţă slabă.
▪ Grupul este restrâns.
▪ Grupul are o coeziune ridicată – cu alte cuvinte, apartenenţa la grup este importantă şi
preţuită de către membrii lui, care se simpatizează reciproc.

7
 TEORIA UNIFICATĂ PRIVIND FACILITATEA ŞI LENEVIREA SOCIALĂ

Facilitarea socială şi lenevirea socială reprezintă două tradiţii distincte de cercetare,

dar legătura dintre ele – faptul că ambele se produc în prezenţa celorlalţi – i-a făcut pe unii
psihosociologi să urmărească o abordare unitară, de natură să explice prin aceleaşi
principii cele două fenomene înrudite, deşi opuse prin efectele lor asupra performanţelor
individuale. Teoria unificată se bazează pe următoarele principii:
▪ Atunci când contribuţiile individuale pot fi uşor identificate (facilitare socială),
prezenţa celorlalţi sporeşte starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: individul este
sub lumina reflectoarelor.
▪ Atunci când contribuţiile individuale se însumează (lenevire socială), prezenţa
celorlalţi diminuează starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: performanţa
fiecărui individ este înghiţită de rezultatul colectiv, iar individul se poate relaxa, pierdut
în mulţime.
Afectarea performanţei de stimulare psihofizică şi posibilitatea evaluării depinde de
dificultatea sarcinii de îndeplinit. Pe baza acestor aspecte se pot face următoarele patru
predicţii:
▪ Atunci când prezenţa celorlalţi măreşte posibilitatea de evaluare a activităţii unui
individ:
(1) Îndeplinirea sarcinilor uşoare se face la parametri superiori, deoarece individul este
mai motivat. Aceasta este facilitarea socială de tip I.
(2) Îndeplinirea sarcinilor dificile este perturbată de presiunea exercitată de ceilalţi asupra
individului. Aceasta este facilitarea socială de tip II.
▪ Atunci când prezenţa celorlalţi scade posibilitatea de evaluare a activităţii unui individ:
(3) Îndeplinirea sarcinilor uşoare este perturbată de faptul că individul nu este inspirat şi
stimulat. Aceasta este lenevirea socială.
(4) Îndeplinirea sarcinilor dificile se face la parametri superiori, deoarece – pierdut în
mulţime – individul este eliberat de anxietate. Nu există o denumire consacrată pentru
acest efect, căruia i s-ar spune „securitate socială“.

8
 DEINDIVIDUALIZAREA

MULŢIMILE ŞI IDENTITATEA INDIVIDUALĂ

Gabriel Tarde (1890) şi Gustave Le Bon (1895) au conceput influenţa colectivă ca pe

o forţă literalmente magnetică sau hipnotică. În viziunea lor, târâţi de torentul mulţimii,
oamenii se transformă în automate fără chip şi individualitate sau, mai rău, în gloate
incontrolabile.
O serie de factori stimulează, în egală măsură, atât agresivitatea individuală, cât şi pe
cea colectivă: imitaţia unor modele agresive, o intensă frustrare, temperaturi înalte,
consumul de alcool, prezenţa vizibilă sau accesibilitatea armelor, care declanşează gânduri
şi acţiuni agresive. Mai există însă un fenomen care face ca o mulţime dezordonată să
devină violentă – deindividualizarea.
Deindividualizarea reprezintă o stare caracterizată prin scăderea activităţii de
autoevaluare şi diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce
comportamente antinormative şi dezinhibate.
Sub aspectul responsabilităţii personale, există o mare diferenţă între efectele
parametrilor de responsabilitate şi efectele parametrilor de atenţie. A săvârşi un act interzis
deoarece crezi că nu vei fi prins este rezultatul unei decizii deliberate. A-ţi pierde
autocontrolul este un caz de diminuare a capacităţilor mintale. Deşi distincţia teoretică este
clară, aplicarea ei în viaţa reală este mai complicată. Faptul de a face parte dintr-o mulţime
numeroasă, de exemplu, poate să accentueze anonimatul şi, totodată, să diminueze
autocontrolul. Probabil că acest dublu impact explică de ce cu cât grupurile sunt mai
numeroase, cu atât violenţa lor creşte.
În 1986, Brian Mullen a cercetat relatările din ziare a 60 de cazuri de linşare a unor
negri americani, ce au avut loc între anii 1899 şi 1946, şi a constatat că cu cât a fost mai
mare raportul dintre mulţimea furioasă şi numărul victimelor, cu atât s-a intensificat
brutalitatea linşajului. În 1981, Leon Mann a descoperit că, atunci când cineva ameninţă că
se va sinucide, aruncându-se de la înălţime, cei din mulţimea care asistă sunt mai puternic
înclinaţi să-l îndemne pe nefericit să se arunce în gol atunci când grupul este mai numeros,
îndeosebi noaptea, când cei din mulţime se simt mai bine protejaţi de anonimat.

9
 În pofida asocierii dintre mulţimi şi violenţă, pierderea identităţii personale nu
conduce întotdeauna la un comportament antisocial. Uneori, scăderea responsabilităţii ori
a autocontrolului ne face mai sensibili şi mai receptivi faţă de nevoile celorlalţi. Dacă
dezindividualizarea îi afectează pe oameni în bine sau în rău pare să reflecte caracte-
risticile grupului.
În măsura în care se diminuează identitatea personală şi autocontrolul, identitatea
socială şi normele sociale se amplifică. Dacă un grup se autodefineşte (ca noi) prin ură şi
prejudecăţi faţă de un alt grup (ei), dezindividualizarea poate să declanşeze o explozie de
violenţă. Dar dacă un grup se autodefineşte prin grija faţă de ceilalţi, dezindividualizarea
poate să declanşeze un acces de bunătate şi compasiune. Consecinţele pierderii identităţii
personale depind de ceea ce îi face pe indivizi să şi-o piardă.

ROLUL MEDIULUI ÎN FENOMENUL DEINDIVIDUALIZĂRII

Ca să înţelegem deindividualizarea, trebuie să examinăm mediul fizic şi social în care

se produce. Steven Prentice-Dunn şi Ronald Rogers afirmă că factorii care accentuează
comportamentul deviant sunt responsabilitatea şi atenţia.

Parametrii responsabilităţii afectează calculele individuale privind raportul dintre

costuri şi beneficii. Atunci când responsabilitatea este scăzută, aceia care comit acte
deviante au şanse mai reduse de a fi prinşi şi pedepsiţi, astfel încât oamenii pot alege în
mod deliberat să adopte un comportament care le face plăcere, dar care, în condiţii
normale, este inhibat de conştiinţa lor normativă. Cercetările asupra comportamentelor
reale susţin cu probe solide efectele anonimatului. În laborator, anonimatul este creat prin
diferite proceduri: nu se menţionează numele participanţilor; li se comunică faptul că nu
vor fi identificaţi; uneori, feţele lor sunt acoperite. În comparaţie cu grupurile de control –
ai căror membri îşi păstrează individualitatea – subiecţii anonimi sunt mai agresivi, mai
ales atunci când, fără să ştie, li s-a indus în prealabil o stare de agitaţie fiziologică. Şi
diferenţele de gen pot fi reduse astfel. Într-un studiu din 1994, condus de către Lightdale şi
Prentice, bărbaţii s-au comportat mai agresiv decât femeile atunci când persoanele puteau

10
fi identificate. La adăpostul anonimatului însă, femeile s-au dovedit la fel de agresive ca şi
bărbaţii.

Parametrii atenţiei reprezintă un al doilea factor de mediu care poate spori devianţa.
Individul uită de sine şi îşi concentrează întreaga atenţie în altă direcţie. Atunci când se
diminuează autosupravegherea, are loc o modificare a stării de conştiinţă. În această „stare
de depersonalizare“, individul e mai puţin constrâns de normele sale interne de conduită,
reacţionează mai direct faţă de situaţia imediată în care se găseşte şi e mai puţin sensibil
faţă de consecinţele pe termen lung ale actelor sale. Comportamentul scapă din frânele
controlului cognitiv, iar oamenii acţionează impulsiv.
Stimularea intensă de către mediu este, probabil, cea mai obişnuită metodă de
diminuare a gradului de autosupraveghere. În studiile de laborator, grupurile de
participanţi situaţi într-un mediu extrem de agresiv asupra simţurilor (muzică rock sau
heavy metal la maximă intensitate, jocuri video şi de lumini năucitoare) s-au dovedit mult
mai agresivi, dezinhibaţi şi extremişti în actele lor.

CONDIŢIILE ADERĂRII LA UN GRUP

Grupurile sunt de diferite forme şi dimensiuni: mari sau mici, riguros organizate sau
cu totul informale, de scurtă sau de lungă durată. Câteodată, apartenenţa individului la un
anumit grup este involuntară. De exemplu, nu îţi poţi alege familia. Dar de cele mai multe
ori, apartenenţa la un grup este voluntară. Individul decide să se alăture unui grup ori să se
asocieze cu alţii pentru formarea unui grup nou.

Există mai multe motive de aderare la un grup. La un nivel foarte profund, s-ar putea
ca oamenii să posede o nevoie înnăscută de apartenenţă la un grup, izvorâtă din
presiunea procesului de evoluţie, în care grupul oferea şanse sporite de supravieţuire şi
reproducere decât traiul în izolare.
Apoi, oamenii se alătură unor grupuri ca să poată realiza lucruri ce nu pot fi obţinute
pe cont propriu. Nu se pot interpreta simfonii şi nici juca partide de fotbal de unul singur;
multe alte ocupaţii şi activităţi presupun un efort colectiv şi lucrul în echipă. În al treilea

11
rând, oamenii mai doresc apartenenţa la diferite grupuri datorită statutului şi identităţii
sociale pe care le conferă acestea. Potrivit teoriei identităţii sociale, conştiinţa valorii
proprii a indivizilor se bazează în mare măsură pe identificarea lor cu anumite grupuri.
Chiar şi un grup de prestigiu scăzut în societate poate fi o sursă de mândrie pentru indivizii
care se bucură de respect în cadrul grupului; a fi un peşte mare într-un banc de peşti mici îi
poate face pe oameni să fie încântaţi de propria persoană, mai ales în culturile individua-
liste. În sfârşit, oamenii pot să adere la grupuri pur şi simplu fiindcă le plac membrii lor
şi doresc să aibă ocazia să interacţioneze cu ei.
Oricare ar fi motivele care îi determină să adere la grupuri, indivizii care se pregătesc
să o facă privesc, de regulă, cu optimism experienţa lor viitoare în cadrul grupului,
aşteptându-se ca aceasta să le ofere prilejuri de satisfacţii. Din contra, respingerea de către
un grup este una din cele mai dureroase experienţe de viaţă.

STADIILE DE EVOLUŢIE A GRUPURILOR

Odată ce un individ a aderat la un grup, are loc un proces de adaptare. Individul se lasă
asimilat de către grup, suferind anumite schimbări, necesare pentru integrarea sa. În
acelaşi timp, grupul se acomodează cu noul venit, suferind, la rândul său, modificările
necesare pentru includerea lui. Nu e surprinzător faptul că grupurile sunt cu atât mai
dispuse să se acomodeze cu noii veniţi cu cât este mai mare nevoia lor de a coopta noi
membri.
Socializarea unui nou membru într-un grup se bazează adesea într-o măsură
considerabilă pe natura relaţiilor dintre noii veniţi şi membrii cu vechime şi statut
consolidat în cadrul grupului. Neofiţii îşi modelează comportamentul imitându-i pe
„veterani“; aceştia pot chiar să le impună neofiţilor un program de antrenament şi
instrucţie. În calitate de mentori, seniorii grupului pot stabili relaţii apropiate cu neofiţii,
ajutându-i să se integreze lin şi armonios în cadrul grupului. A avea un mentor este în
avantajul oricărui neofit, dar poate fi de mare ajutor acelora care, precum femeile sau
oamenii de culoare, aderă la anumite grupuri din care anterior fuseseră excluşi.
Socializarea membrilor grupului este una dintre modalităţile în care se dezvoltă şi se
conservă grupurile. Evoluţia grupurilor poate parcurge mai multe etape. În primul rând,
membrii grupului se evaluează unii pe ceilalţi şi grupul în ansamblu. În măsura în care
12
ei se acceptă reciproc şi grupul ca atare, devotamentul lor faţă de grup se accentuează.
Mai devreme sau mai târziu, însă, unii indivizii încep să aibă divergenţe faţă de grup, iar
acesta încearcă să îi resocializeze. Dacă resocializarea dă greş, aceşti indivizi pot părăsi
grupul sau grupul se poate destrăma.
În 1965, Bruce Tuckman propune un memorabil scenariu al procesului de evoluţie a
unui grup, în care se succed următoarele cinci etape: „formarea“, „tulburarea“,
„normarea“, „performarea“ şi „plecarea“ (forming, storming, norming, performing,
adjourning). Aceste etape sunt descrise în tabelul următor:

■ Formare: Membrii încearcă să se orienteze către grup. Se comportă,

cel mai adesea, politicos unii faţă de ceilalţi, tatonându-se reciproc.
■ Tulburare: Membrii încearcă să influenţeze grupul, astfel încât acesta
să corespundă cât mai fidel nevoilor lor. Ei devin mai asertivi faţă de
orientarea grupului şi în ceea ce priveşte rolurile pe care ar dori să le
joace în cadrul său. Se pot ivi conflicte deschise şi multă ostilitate,
odată cu surescitarea produsă de miza pusă în joc şi de câştigurile
posibile ale unor poziţii superioare în ierarhia grupului.
■ Normare: Membrii încearcă să aplaneze conflictele din etapa
precedentă, definind şi adoptând o serie de ţeluri comune. Ei stabilesc
norme şi roluri şi încep să fie devotaţi grupului.
■ Performare: Membrii încearcă să-şi îndeplinească sarcinile şi să
maximalizeze performanţele grupului. Ei îşi exercită rolurile în cadrul
grupului şi se străduiesc să soluţioneze problemele apărute, spre a-şi
vedea realizate ţelurile comune.
■ Plecare: Membrii se detaşează de grup, se distanţează de ceilalţi
membri şi îşi reduc activitatea în cadrul grupului. Acest fapt se
produce întrucât membrii apreciază că beneficiile rămânerii lor în
cadrul grupului nu mai depăşesc sensibil costurile.

13
 Potrivit acestui model, grupurile progresează treptat de la o perioadă iniţială de
tatonare şi orientare, urmată de perioade de conflict, de compromis şi de acţiune, care
se încheie cu retragerea membrilor, pe măsură ce grupul le satisface nevoile în tot mai
mică măsură.
Deşi multe grupuri parcurg aceste etape, nu toate se înscriu neapărat pe aceeaşi
traiectorie. De exemplu, în 1988 Connie Gersick remarcă faptul că adesea grupurile nu
evoluează gradual, de-a lungul unei succesiuni invariante de etape, ci discontinuu, fiind
active în anumite perioade, ce alternează cu perioade de acalmie şi inactivitate, întrerupte
de apropierea unor termene fixe, la care trebuie să fie obţinute anumite rezultate colective.
Gersick susţine că multe grupuri adoptă foarte rapid o strategie de soluţionare a
problemelor – mult mai rapid decât o sugerează teoria lui Tuckman – dar după aceea
tărăgănează finalizarea lucrurilor începute, irosind jumătate din timpul alocat rezolvării
sarcinii comune, după care intră din nou în acţiune.

ROLURILE ŞI NORMELE- COMPONENTE ESENŢIALE ÎN GRUP

În pofida diversităţii lor în numeroase privinţe, toate grupurile posedă trei componente
esenţiale: roluri, norme şi coeziune. Rolurile indivizilor în cadrul grupului constau
într-un set de comportamente care se aşteaptă din partea lor.
Rolurile formale sunt desemnate prin anumite titluri: profesor sau student la facultate,
vicepreşedinte sau şef contabil într-o firmă, general sau caporal, antrenor, impresar sau
sportiv etc. Rolurile informale sunt mai puţin evidente, însă destul de puternice.
În 1958, Robert Bales afirmă că, indiferent de titlurile indivizilor, în grupurile de lungă
durată iau fiinţă două tipuri fundamentale de roluri: cele instrumentale permit grupului să
îşi atingă scopurile, pe când rolurile expresive oferă suport emoţional şi menţin moralul
grupului. Aceeaşi persoană poate juca ambele tipuri de roluri, însă de regulă fiecare tip
este asumat de indivizi diferiţi.
Concepţia lui Bales despre roluri îşi are modelul de bază în diviziunea muncii din
familia tradiţională: tatăl muncitor, care câştigă pâinea familiei, şi mama grijulie, care
menţine cu dragoste şi tact unitatea, pacea şi armonia sufletească a familiei. În grupuri
mixte, având de îndeplinit sarcini care permit asumarea ambelor tipuri de roluri, bărbaţii se

14
angajează de obicei în activităţile menite să soluţioneze probleme practice, în vreme ce
femeile preferă comportamentele cu orientare socială. În alte circumstanţe, nu.
Atunci când participanţii dintr-un grup mixt au primit un feed-back de natură să indice
o competenţă înaltă sau una scăzută, aceia care au apreciat că sunt mai competenţi s-au
orientat mai mult spre soluţionarea unor probleme practice, pe când aceia care s-au con-
siderat mai puţin competenţi s-au orientat spre comportamente sociale pozitive. Acelaşi
pattern s-a conturat atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Astfel, printre bărbaţii şi
femeile care se simt la fel de competenţi în îndeplinirea anumitor sarcini, rolurile şi
tipurile de comportament pe care şi le asumă sunt adeseori asemănătoare.
Existenţa unui set de roluri clar conturate poate fi benefică pentru grup. Atunci când
rolul cuiva într-un grup este ambiguu, când acesta vine în conflict cu alte roluri ale
individului în cadrul grupului (ca atunci când un membru trebuie să fie autoritar şi totodată
să ofere celorlalţi un suport emoţional) sau dacă un rol trebuie să se schimbe după un
anumit timp, este probabil să apară fenomene de stress şi de scădere a productivităţii.
Grupurile stabilesc, de asemenea, o serie de norme – reguli de conduită ale
membrilor lor. Ca şi rolurile, normele pot fi formale sau informale. Instituţiile militare,
administrative sau şcolare, de exemplu, formulează reguli scrise de comportament, care
este aşteptat din partea membrilor ce intră în componenţa lor. Normele informale sunt mai
subtile. Sesizarea regulilor nescrise ale unui grup poate fi o misiune care solicită mult timp
şi care, câteodată, dă naştere la anxietate.

COEZIUNEA GRUPULUI

Cea de a treia caracteristică a grupurilor, coeziunea, se referă la „forţele“ care îi fac

pe membrii lor să se simtă legaţi unii de alţii şi să rămână împreună. Astfel de forţe
pot fi pozitive (recompense obţinute în cadrul grupului) sau negative (costuri presupuse de
părăsirea grupului).
La întărirea coeziunii grupului contribuie diferiţi factori, printre care:
- devotamentul faţă de scopurile comune,
- atracţia dintre membri,
- mândria de grup,
- frecvenţa şi intensitatea interacţiunilor dintre membrii grupului.

15
 Există şi forţe exterioare care afectează coeziunea; grupurile aflate în primejdie sau
într-un mediu neobişnuit, ca şi cele ameninţate de alte grupuri devin de obicei mai coezive,
dacă membrii lor consideră că se pot adapta mai bine acestor condiţii nefavorabile
acţionând uniţi.
Coeziunea şi performanţele grupului sunt legate cauzal, însă relaţia dintre ele nu este
întotdeauna simplă şi directă. În primul rând, cauzalitatea este reciprocă. Performanţa
grupului poate influenţa coeziunea lui şi invers. În 1994, Brian Mullen şi Carolyn Copper
consideră că probele experimentale indică mai degrabă efectele performanţei asupra
coeziunii. În al doilea rând, cercetările lor au condus la concluzia că relaţia pozitivă
dintre coeziune şi performanţa grupului este mai puternică în grupurile restrânse,
comparativ cu cele numeroase.
În 1995, Stanley Gully descoperă că relaţia pozitivă dintre coeziune şi performanţă
este mult mai puternică în cazul sarcinilor care presupun interdependenţa
membrilor grupului, comparativ cu sarcinile care nu solicită interdependenţă. Sarcinile
interdependente sunt acelea în care membrii grupului trebuie să interacţioneze, să
comunice, să coopereze şi să se supravegheze unii pe ceilalţi (cum se întâmplă în
operaţiile militare sau într-un meci de fotbal).
În al patrulea rând, deoarece sporeşte conformismul, coeziunea ar trebui să contribuie
la performanţa grupului în situaţiile în care devianţa şi lipsa de coordonare poate pune
grupul în pericol (din nou putem să ne referim la operaţiile militare); ea poate stânjeni
însă performanţa în situaţiile în care este nevoie de idei novatoare şi de comportamente
creatoare (aşa cum se întâmplă în conceperea unei campanii publicitare pentru un produs
care nu se vinde prea bine).
În sfârşit, efectul coeziunii asupra performanţei grupului depinde şi de normele
stabilite în cadrul grupului. Dacă normele sunt pozitive şi consistente cu ţelurile unei
organizaţii, atunci coeziunea ar trebui să sporească performanţa grupului. Dacă însă un
grup instituie norme negative şi contraproductive, atunci o coeziune prea puternică ar fi de
natură să ducă la performanţe slabe. De exemplu, un grup de muncitori ar putea stabili ca
normă un standard calitativ scăzut în activitatea lor. Dacă grupul este coeziv, membrii săi
ar putea să-i ameninţe ori să-i excludă socialmente pe acei membri care deviază de la
normă, muncind cu râvnă şi cu pricepere; în acest fel, coeziunea afectează performanţa.
Dimpotrivă, alte grupuri îşi fixează nişte ţeluri foarte ambiţioase şi instituie norme

16
pozitive; cu cât sunt mai coezive, cu atât creşte probabilitatea ca aceste grupuri să atingă
performanţe ridicate.
Uneori, încălcarea unei norme într-un grup coeziv poate fi un act foarte dificil şi
traumatizant pentru acela care se încumetă să-l comită. Membrii unei echipe se feresc să
demaşte comportamentul imoral al unor colaboratori, temându-se de consecinţele sociale
ale acţiunii împotriva unor membri ai grupului, care ar putea să-i marginalizeze, să-i
excludă ori să-i pedepsească pentru că au atentat la coeziunea echipei din care fac parte.

POLARIZAREA GRUPULUI

Odată format, definindu-şi rolurile, normele şi căpătând un oarecare grad de coeziune,

un grup începe să ia decizii şi să acţioneze. Problemele grupului pot fi câteodată extrem de
banale („Unde serbăm Anul Nou?“, „Unde ne petrecem concediul?“), alteori sunt de
importanţă capitală („Intrăm în război sau facem pace?“, „Participăm la grevă sau
continuăm negocierile cu patronatul?“).
Oricare ar fi însă problema, atitudinile membrilor grupului le influenţează în mod
semnificativ modul de acţiune.
Oamenii sunt atraşi de grupurile în care îşi regăsesc propriile atitudini, iar aceia care
sunt în dezacord cu grupul fie îl părăsesc de bună voie, fie sunt respinşi de către ceilalţi.
Dar asemănarea nu e totuna cu identitatea opiniilor şi atitudinilor. Chiar dacă varietatea
opiniilor este relativ limitată, anumite diferenţe persistă.
Care ar fi rezultatul unei discuţii în grup a unor puncte de vedere diferite? Bunul simţ
sugerează două predicţii alternative. Poate că cea mai rezonabilă predicţie ar fi aceea că,
după ce membrii grupului îşi prezintă punctele lor de vedere, decizia grupului va fi un
compromis general, întrucât fiecare tinde să adopte poziţia cea mai des susţinută. Dar
bunul simţ mai sugerează şi altă predicţie. Mulţi oameni familiarizaţi cu activitatea
diverselor comitete şi comisii sunt de acord că înfiinţarea lor duce aproape întotdeauna la o
fundătură, din care nu iese nici o decizie consistentă şi eficientă.
Ideea ar fi aceea că indivizii sunt dornici să îşi asume riscuri şi să implementeze idei
originale, pe când grupurile tind să fie precaute şi să acţioneze extrem de lent. Îngrijoraţi

17
de ideea că ar putea conduce grupul spre o decizie riscantă, oamenii se situează pe poziţii
mult mai prudente atunci când discută problemele decizionale cu ceilalţi membri ai
grupului.
Ei bine, care predicţie este corectă – deplasarea spre atitudinea medie sau înclinaţia
către prudenţă? În 1961, James Stoner a verificat aceste predicţii alternative, comparând
deciziile luate de către indivizi cu cele adoptate de grupuri, şi a constatat că nici una
dintre cele două predicţii nu este corectă: deciziile grupurilor tind să fie mai riscante
decât cele individuale. Mai multe cercetări ulterioare au ajuns la rezultate similare, iar
tendinţa grupurilor de a fi mai dispuse să îşi asume riscuri decât indivizii a primit
denumirea de risky shift.
Alte studii au dat rezultate ce păreau să contrazică fenomenul risky shift, constatând că,
în cazul anumitor tipuri de probleme, grupurile au tendinţa de a fi mai precaute decât
indivizii.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că dezbaterile în grup tind să exagereze ori să
amplifice poziţia iniţială a celor care participă la dezbatere. Astfel, dacă membrii grupului
sunt de la început înclinaţi să abordeze în mod riscant o anumită chestiune, poziţia
grupului devine şi mai riscantă în urma discuţiilor; dar dacă membrii grupului sunt de la
început înclinaţi să adopte o poziţie precaută, discuţia în grup conduce la o prudenţă
sporită. Acest efect se numeşte polarizare în grup (group polarization) – exagerarea,
prin discuţii în grup, a intenţiilor şi a opiniilor iniţiale ale membrilor grupului.
Polarizarea în grup nu se restrânge la deciziile care implică alegerea între risc sau
prudenţă. Orice decizie de grup poate fi influenţată de polarizare; cu toate acestea,
fenomenul se produce mai ales atunci când sunt în dezbatere decizii asupra unor chestiuni
importante
În primul rând, potrivit teoriei argumentelor persuasive, cu cât argumentele pre-
zentate membrilor grupului sunt mai numeroase şi mai convingătoare, cu atât
atitudinea lor devine mai accentuată şi mai extremistă. Unele argumente oferă
membrilor grupului informaţii noi, pe care ei nu le cunoşteau. Dacă, de exemplu, majo-
ritatea membrilor sunt în favoarea unei decizii prudente, cele mai multe dintre argumen-
tele aduse în discuţie vor susţine precauţia, ceea ce oferă tuturor din ce în ce mai multe
motive să fie prudenţi. În plus, sesizând că ceilalţi preferă decizia mai cuminte, membrii
grupului îşi concentrează atenţia asupra argumentelor în favoarea prudenţei atunci când

18
discută unii cu ceilalţi, trecând cu vederea şi nepunând în discuţie argumentele în favoarea
deciziei mai riscante, deşi ar fi important să le analizeze şi pe acestea.
Simpul fapt de a-i auzi pe alţii repetând propriile noastre argumente (fără să ofere
elemente noi) poate fi de natură să valideze modul nostru de gândire, dându-ne mai multă
încredere în ceea ce, la început, putea să fi fost doar o slabă înclinaţie. În acest fel,
polarizarea în grup se intensifică atunci când un participant enunţă un argument, după care
îl aude repetat de către alţi membri ai grupului.
În al doilea rând, polarizarea în grup se produce şi numai prin simpul fapt că
membrii grupului vin în contact cu opiniile altor persoane, chiar dacă ele nu sunt
susţinute cu argumente. În acest caz, funcţionează comparaţia socială.
Indivizii îşi formează concepţia despre realitatea socială comparându-se cu ceilalţi
(Festinger, 1954).
În plus, polarizarea în grup este influenţată şi de categorizarea socială – tendinţa
oamenilor de a se categoriza pe ei înşişi sau pe ceilalţi în termeni de apartenenţă la un
grup. Abordarea din această perspectivă compară modul în care indivizii reacţionează faţă
de informaţia primită din cadrul endogrupului (căruia îi aparţin sau doresc să îi aparţină)
cu modul în care ei receptează informaţii dinspre exogrupuri (cărora nu le aparţin sau nu
doresc să le aparţină). Membrii endogrupului pot dori să marcheze o distincţie între grupul
lor şi alte grupuri, ceea ce îi poate face să supraestimeze până la extrem poziţia grupului
propriu numai pentru a se distanţa în mod evident de poziţia altui grup.

SIMPTOME COMPORTAMENTALE ALE GÂNDIRII DE GRUP

În 1982, Irving Janis consideră că vina acestor catastrofe decizionale o poartă gândirea
de grup: tendinţa excesivă spre obţinerea şi menţinerea cu orice preţ a consensului în
cadrul grupului. Gândirea de grup se iveşte atunci când nevoia de consens devine
prioritară faţă de motivaţia de a obţine informaţii obiective şi de a lua decizii juste. În
opinia lui Janis, trei caracteristici contribuie la instalarea gândirii de grup:

(1) Deoarece grupurile foarte coezive au tendinţe mai pronunţate de a-i respinge pe
membrii cu opinii deviante, Janis consideră că ele sunt mai susceptibile de gândire de
grup.

19
 (2) Structura grupului este, de asemenea, importantă. Grupurile alcătuite din oameni
provenind din acelaşi mediu şi având aceeaşi educaţie, izolaţi de alte grupuri, conduşi de
un leader puternic şi lipsiţi de nişte proceduri sistematice de adoptare şi revizuire a
deciziilor sunt predispuse la gândire de grup.

(3) În sfârşit, Janis accentuează că situaţiile tensionate pot provoca gândirea de grup.
Sub presiune, urgenţa poate să prevaleze faţă de chibzuinţă, iar suportul încurajator al
celorlalţi membri ai grupului devine extrem de preţios.
] În formularea lui Janis, gândirea în grup este un fel de „boală socială“, iar grupurile
„infectate“ prezintă anumite simptome comportamentale:
▪ Supraestimarea grupului. Membrii păstrează o iluzie de invulnerabilitate şi o credinţă
exagerată în moralitatea poziţiilor deţinute de grup.
▪ Gândirea dogmatică. Membrii raţionalizează corectitudinea acţiunilor grupului şi îşi
însuşesc orbeşte stereotipurile privind caracteristicile obiectivelor urmărite de aceste
acţiuni.
▪ Presiuni sporite spre uniformitate. Presiunile în direcţia susţinerii coeziunii grupului
sunt din ce în ce mai mari. Membrii grupului îşi cenzurează propriile gânduri şi acţionează
ca nişte inchizitori, spre a descuraja ideile deviante ale celorlalţi membri. Cei care refuză
să se conformeze sunt excluşi. De aici poate să rezulte o iluzie de unanimitate – impresia
că toţi membrii sunt în deplin consens, chiar dacă unii dintre ei ar putea avea serioase
rezerve, pe care însă nu le rostesc.
Împiedicând considerarea imparţială a tuturor alternativelor, simptomele
comportamentale ale gândirii de grup pot conduce la o deliberare defectuoasă care, la
rândul ei, sporeşte probabilitatea luării unor decizii eronate.

PERFORMANŢA DE GRUP ŞI NATURA SARCINII GRUPULUI

Polarizarea şi gândirea în grup exemplifică modul în care grupurile pot funcţiona rău,
sfârşind prin adoptarea unor atitudini extremiste şi a unor decizii eronate. Dar nu sunt două
sau mai multe capete mai bune decât unul singur? Ce rezultă din comparaţia între
performanţa unui grup şi performanţele aceluiaşi număr de oameni lucrând individual? În
1972, Ivan Steiner susţine că răspunsul depinde de natura activităţii.

20
 În cazul unei sarcini aditive, produsul grupului este suma contribuţiilor indivi-
duale. Donaţiile de caritate reprezintă o sarcină aditivă; la fel gălăgia de la o petrecere.
După cum am văzut, oamenii se complac adesea în lene socială atunci când au de înde-
plinit sarcini aditive. Chiar şi aşa, grupurile realizează o performanţă superioară celei
accesibile unui singur individ. Contribuţia fiecărui membru poate fi inferioară celei
realizate de către individ lucrând de unul singur, însă totalul realizat de grup depăşeşte
ceea ce ar putea oferi o singură persoană.
În cazul sarcinilor conjunctive, produsul grupului este determinat de ceea ce
realizează individul cu performanţa cea mai slabă. Echipele de alpinişti se găsesc în
astfel de situaţii: veriga cea mai slabă determină succesul ori eşecul ascensiunii. Din cauza
vulnerabilităţii faţă de slaba performanţă a unui singur membru, performanţa grupului în
cazul sarcinilor conjunctive tinde să fie inferioară celei înregistrate de individul mediu.
În cazul sarcinilor disjunctive, produsul grupului este (sau poate fi) determinat de
rezultatele individului cu cea mai bună performanţă. Rezolvarea unei probleme sau
conceperea unei strategii sunt activităţi disjunctive. Ceea ce îi trebuie grupului este o
singură idee reuşită, indiferent cât de multe altele ar fi lipsite de valoare. În principiu,
grupurile sunt în avantaj faţă de individ în rezolvarea sarcinilor disjunctive: cu cât sunt
implicaţi mai mulţi indivizi, cu atât sporesc şansele ca unul din ei să vină cu soluţia cea
bună. Practic însă, dinamica grupului poate să influenţeze negativ elaborarea ideilor
creatoare şi acceptarea lor – fenomen pe care Steiner îl numeşte process loss – irosirea
resurselor de creativitate ale grupului.
Procesul de irosire a resurselor nu se produce numai în cazul sarcinilor disjunctive. El
poate rezulta din:
- lipsa de motivaţie, aşa cum se întâmplă cu lenea socială în cazul sarcinilor aditive.
- lipsa de coordonare poate cauza de asemenea process loss, aşa cum se întâmplă
când grupul este tras înapoi de membrii cei mai puţin performanţi, în cazul sarcinilor
conjunctive.
- dacă avem de-a face cu sarcini disjunctive, grupul poate să nu îşi dea seama care
dintre membrii săi au ideile cele mai bune sau care dintre ei sunt cei mai competenţi.
Exceptând situaţiile în care soluţia optimă a unei probleme este evidentă, putând fi
recunoscută de îndată ce este formulată, grupul poate să eşueze atât în ceea ce priveşte
recunoaşterea valabilităţii soluţiei optime, cât şi în ceea ce priveşte implementarea ei.

21
Drept consecinţă, performanţa grupului este inferioară celei realizate de cei mai buni
membri ai săi.
Din fericire, atunci când grupurile sunt încurajate să încerce a-i depista pe membrii lor
cei mai competenţi în rezolvarea unei anumite sarcini, performanţele lor sunt mult mai
bune. Pe măsură ce grupurile capătă mai multă experienţă, ele devin din ce în ce mai capa-
bile să recunoască şi să utilizeze competenţa membrilor lor.
- grupurile pot înregistra performanţe inferioare şi datorită faptului că nu îşi fixează
nişte obiective suficient de ambiţioase. În 1995, Verlin Hinsz a constatat că grupurile îşi
propun obiective mai facile decât indivizii – poate datorită faptului că astfel li se asigură
membrilor şanse sporite de reuşită. Unele grupuri sunt mai predispuse decât altele să îşi
fixeze obiective modeste. Grupurile cu grad înalt de eficienţă – credinţa că pot fi eficiente
în rezolvarea unor sarcini – îşi propun ţeluri mai înalte şi obţin performanţe superioare.
Chiar dacă urmăresc obiective mai puţin ambiţioase decât indivizii, grupurile care îşi
definesc clar nişte obiective au, de regulă, performanţe mult mai bune decât grupurile care
nu ştiu ce urmăresc.
- deficienţe de coordonare şi comunicare pot reduce, la rândul lor, nivelul de
performanţă al grupului.

FACTORI CE CONTRIBUIE LA SOLUŢIONAREA DILEMELOR SOCIALE

Dilemele sociale pun în real pericol calitatea vieţii, dacă nu chiar viaţa însăşi. Cum
încearcă oamenii să le soluţioneze? Există numeroşi factori care influenţează încercările
oamenilor de a găsi soluţii practice dilemelor sociale.

Factori psihologici
■ Diferenţe individuale şi culturale
Orientare personală spre cooperare
Încrederea în ceilalţi
Orientare culturală colectivistă
■ Factori situaţionali
Bună dispoziţie

22
 Experienţă anterioară reuşită în administrarea
resurselor
şi în activitatea de cooperare
Urmarea unor modele altruiste
Aşteptarea ca şi ceilalţi să coopereze
■ Dinamica grupului
Acţiunea individuală în locul celei colective
Apartenenţa la un grup restrâns

Aranjamente structurale
■ Crearea unei structuri de recompensare ce
răsplăteşte comportamentul cooperativ şi / sau
pedepseşte comportamentul egoist
■ Retragerea resurselor din domeniul public şi
încredinţarea lor proprietăţii private
■ Instituirea unei autorităţi care să controleze
resursele

Factorii psihologici care influenţează comportamentul oamenilor confruntaţi cu o

dilemă socială includ o varietate de caracteristici personale. Indivizii se deosebesc între ei
după gradul în care sunt preocupaţi de raportul dintre realizările lor personale şi
realizările altora. Oamenii de orientare cooperativă caută să maximizeze realizările
însumate ale tuturor. Cei de orientare individualistă încearcă să maximizeze doar reuşitele
lor personale, iar cei de orientare competitivă caută să obţină rezultate superioare faţă de
ceilalţi. Oamenii de orientare cooperativă sunt mai puţin înclinaţi să se comporte de o
manieră competitivă, consumatoare de resurse, în comparaţie cu cei de orientare
individualistă sau competitivă. De pildă, cercetătorii olandezi au constatat că navetiştii de
orientare cooperativă sunt mai dispuşi să folosească transportul în comun, pe când cei de
orientare individualistă sau competitivă preferă să se deplaseze cu maşinile proprii.

23
 O altă diferenţă individuală este încrederea sau suspiciunea faţă de ceilalţi. Aflaţi în
dilema arestatului, indivizii suspicioşi continuă să concureze împotriva partenerului, chiar
dacă acesta şi-a anunţat disponibilitatea pentru cooperare.
Există şi diferenţe culturale în modul de comportament al oamenilor confruntaţi cu
dileme sociale. Oamenii din culturile individualiste sunt mai puţin cooperanţi şi mai
competitivi faţă de cei din culturile colectiviste.
Factorii situaţionali influenţează, la rândul lor, competitivitatea şi cooperarea.
Dispoziţia sufletească, de exemplu, afectează comportamentul faţă de nişte resurse
limitate. Când sunt prost dispuşi, trişti sau furioşi, oamenilor le este greu să amâne
încasarea beneficiului; ei au tendinţa să intre imediat în posesia a ceea ce doresc, prea
puţin preocupaţi de consecinţele pe termen lung. Într-un mediu foarte competitiv, buna
dispoziţie sporeşte eforturile de conservare a bunurilor de folosinţă comună.
Şi experienţa anterioară joacă rolul ei. Indivizii care au avut şansa de a-şi administra
propriile resurse private sunt socialmente mai responsabili în utilizarea unor resurse
comune decât aceia care nu au avut această oportunitate. Iar oamenii care au avut o expe-
rienţă pozitivă a cooperării sunt mai înclinaţi să contribuie la patrimoniul comun.
Informaţiile despre ceea ce fac sau este probabil că vor face în viitor ceilalţi constituie
un alt factor determinant al reacţiilor faţă de o dilemă socială.
Chiar şi oamenii de orientare competitivă doresc să coopereze dacă sunt încredinţaţi că
şi ceilalţi vor coopera. Expectaţiile privind comportamentul cooperant al celorlalţi derivă
din stereotipurile privind grupurile
În mod tipic, grupurile sunt mai puţin cooperante şi mai competitive decât indivizii.
John Schopler şi Chester Insko cred că mai agresiva competitivitate a grupurilor îşi are
rădăcinile în teamă şi în lăcomie – teama că vor fi exploatate de alte grupuri şi dorinţa
lacomă de a-şi spori beneficiile în dauna altor grupuri. Şi indivizii pot fi conduşi de frică şi
de lăcomie, dar competiţia dintre grupuri intensifică aceste motive. O altă explicaţie a
faptului că grupurile sunt mai competitive decât indivizii constă în faptul că membrii unui
grup se simt mai greu identificabili de către membrii altor grupuri. Cu cât grupul oferă
individului un anonimat mai pronunţat, cu atât acesta se simte mai îndemnat să dea frâu
liber pornirilor sale de-a se comporta într-un mod egoist şi agresiv.

24
 Şi mărimea grupului influenţează reacţiile faţă de dilemele sociale. Grupurile
numeroase sunt mai înclinate să exploateze resursele limitate decât grupurile restrânse.
Trei factori fac ca mărimea grupului să afecteze comportamentul în situaţii dilematice.
▪ În primul rând, este mai greu să te identifici cu bunăstarea celorlalţi atunci când grupul
este numeros; în schimb, oamenii se simt socialmente mai responsabili atunci când
apartenenţa la un grup restrâns îi face să perceapă mai pregnant legătura dintre
realizările personale şi dilemele grupului.
▪ În al doilea rând, oamenii consideră că acţiunile lor au consecinţe semnificative atunci
când fac parte dintr-un grup restrâns; şi cu cât sunt mai convinşi de faptul că propriile
lor contribuţii contează, cu atât sunt mai dispuşi să contribuie la binele public.
▪ În sfârşit, într-un grup restrâns sunt mult mai uşor de stabilit relaţii directe (face-to-
face) şi o comunicare permanentă între membrii săi, ceea ce favorizează devotamentul
lor faţă de grup, instituirea unor norme de cooperare, conştientizarea intereselor
comune şi gândirea pe termen lung.
Multe dileme sociale implică însă grupuri foarte mari – un oraş, un stat, o naţiune sau
chiar lumea întreagă. În astfel de circumstanţe, factorii psihologici pe care i-am descris pot
fi mai puţin eficienţi. Cea mai des utilizată soluţie structurală a dilemelor sociale este
instituirea unei autorităţi care să controleze mersul lucrurilor. Peste tot în ţările
dezvoltate există, de exemplu, autorităţi guvernamentale care supraveghează protecţia
mediului sau a consumatorilor. Menţinerea în funcţiune a acestor autorităţi nu este
lipsită de costuri. Dacă ele sunt ineficiente, societatea suferă o pierdere dublă – resursele
puse în pericol şi fondurile irosite pentru întreţinerea unor instituţii inutile. Pentru
soluţionarea dilemelor sociale, oamenii trebuie adeseori să decidă unde să-şi investească
încrederea: în concetăţenii lor sau în autorităţile guvernamentale.

FACTORI CARE POT INTENSIFICA UN CONFLICT

Capacitatea de ameninţare

Pare evident că posibilitatea de a pedepsi pe cineva care adoptă un comportament

interzis poate acţiona ca factor de inhibare a escaladării unui conflict. Eşti mai puţin
înclinat să te iei la harţă cu cineva care te poate pune la punct, putând să se răzbune crunt.
25
Dacă ambele părţi stau cu degetul pe trăgaci, fără să tragă, un echilibru al terorii poate fi
eficient pentru prevenirea declanşării conflictului. Dar capacitatea de a ataca primul este o
tentaţie irezistibilă, iar rezultatele cercetărilor sugerează că atunci când mijloacele de
coerciţie sunt la îndemână, oamenii au tendinţa să le utilizeze, chiar dacă acest lucru este
păgubitor pentru rezultatele lor.

Percepţia celuilalt

Stereotipurile şi prejudecăţile joacă, la rândul lor, un rol important în escaladarea

conflictelor dintre grupuri. În timpul conflictului, grupul opus şi membrii lui sunt adesea
percepuţi drept „celălalt“ – străinul, veneticul, ciudatul sau anormalul. Ei sunt caracterizaţi
prin trăsături îngroşate şi simplificate. Ţinut la distanţă psihologică, celălalt devine un
ecran, pe care se pot proiecta imaginile şi temerile cele cele mai terifiante din sufletul
cuiva. Iată ce văd oamenii în celălalt:
▪ În primul rând, o imagine în oglindă: vedem în duşmanii noştri ceea ce ei văd în noi.
▪ În al doilea rând, există un dublu standard: tot ceea ce facem noi este bine; tot ceea ce
face inamicul este rău.
▪ În al treilea rând, există atribuiri care alimentează conflictul: se preferă întotdeauna cea
mai rea explicaţie. La fel ca şi partenerii unei relaţii intime nefericite, adversarii au
înclinaţia de a crede cele mai rele lucruri unul despre celălalt, desconsiderând indiciile
favorabile.
Împinse la extrem, reprezentările negative ale celuilalt pot duce la dezumanizarea
adversarului – perceperea celor din grupul advers ca nişte fiinţe lipsite de atributele
umanităţii ori ca o specie „subumană“. Bazându-se pe stereotipuri groteşti despre
exogrupuri, dezumanizarea este atât o consecinţă a ostilităţii dintre grupuri, cât şi o
incitare a unui conflict intergrupal. Aţâţate de percepţii dezumanizante, nişte violenţe spo-
radice între câteva gloate încinse pot să escaladeze până la proporţiile unui genocid
legitimat printr-o politică de stat: agresiunea împotriva exogrupului este justificată prin
dezumanizarea adversarului, folosită ca scuză a unor violenţe sporite, a căror justificare
solicită o şi mai accentuată dezumanizare şi aşa mai departe.
Dezumanizarea este versiunea finală a opoziţiei dintre noi şi ei, de natură să elimine
orice inhibiţii morale sau religioase faţă de scurtarea vieţii altor oameni.
26
 NEGOCIEREA – FACTOR DE REZOLVARE A CONFLICTELOR

Concesiile unilaterale sunt primi paşi încurajatori în procesul de încheiere a păcii, însă
realizarea unei înţelegeri finale solicită, de cele mai multe ori, ample negocieri.. De fapt,
negocierile au loc ori de câte ori există un conflict, pe care părţile doresc să îl soluţioneze
fără să se angajeze într-o luptă deschisă ori bazându-se exclusiv pe anumite prevederi
legale anterior impuse de către o autoritate exterioară.
Flexibilitatea reprezintă unul dintre factorii cei mai importanţi în negocierile
fructuoase. Strategia cea mai eficientă combină flexibilitatea şi forţa. De exemplu,
acceptarea târzie a unui compromis într-o sesiune de negocieri are, cel mai adesea, mai
mult succes decât acceptarea grăbită sau respingerea oricărui compromis. Un negociator
slab, dispus să accepte compromisuri la primele propuneri, invită partenerul cu care poartă
tratative să îl exploateze; unul rigid, care nu acceptă nici un compromis, riscă să conducă
la întreruperea negocierilor.
Comportamentul flexibil la masa negocierilor necesită o procesare complexă a
informaţiilor, care permite părţilor să ia în calcul diferite perspective şi strategii. Din
nefericire, escaladarea conflictului interferează adesea cu această procesare a informaţiei.
Alte elemente-cheie într-o negociere reuşită sunt comunicarea şi efortul de a înţelege cât
mai bine punctul de vedere al partenerului. Participanţilor la o dispută le este întotdeauna
greu să se asculte cu atenţie unul pe celălalt, cu scopul sincer de a pricepe cu adevărat şi cu
maximă detaşare perspectiva celuilalt. Dificultăţile de comunicare sunt foarte previzibile
în timpul negocierilor purtate între indivizi sau grupuri din culturi diferite. Tabelul
enumeră câteva prezumţii comune tuturor negociatorilor occidentali, care nu sunt
întotdeauna împărtăşite de reprezentanţii altor tradiţii culturale. Dacă cei ce poartă tratative
ignoră aceste diferenţe interculturale, inevitabile neînţelegeri pot sta în calea obţinerii
rezultatelor dorite.
Probabil că rezultatul cel mai favorabil al unei negocieri este un compromis care dă
satisfacţie în proporţie de 50% fiecărei părţi – ceea ce, în 1994, Jeffrey Rubin numeşte
„convergenţa concesiilor“. În acest caz, negociatorii pornesc de pe poziţii extreme şi se
apropie treptat de un reciproc acceptabil punct de mijloc. Rubin susţine că, în anumite

27
împrejurări, aceasta este o abordare cât se poate de raţională, cu rezultate pe deplin
acceptabile.

Prezumţii culturale privind negocierile

Prezumţii ale negociatorilor Alternative

occidentali

Negocierea este o afacere, nu o Primul pas în procesul de negociere

activitate socială. este stabilirea unei relaţii de
încredere între negociatori.
Problemele de fond sunt mai Fără o puternică implicare
importante decât problemele emoţională într-o anumită
emoţionale şi cele de etichetă. chestiune, ea nu prezintă o
Comunicarea este directă şi importanţă deosebită.
verbală. Cele mai importante sunt actele de
comunicare nonverbală.
Înţelegerile scrise sunt ferme şi Înţelegerile scrise sunt mai puţin
obligatorii; cele nescrise, nu sunt. semnificative decât comunicarea
orală, deoarece contextul nonverbal
e mai grăitor în ceea ce priveşte
intenţiile reale ale părţilor.
Informaţia recentă şi ideile la zi Istoria şi tradiţia sunt mai
sunt mai importante decât ideile importante decât informaţiile şi
tradiţionale şi antecedentele ideile de dată recentă.
istorice.
Reprezentanţii aflaţi la masa Reprezentanţii au competenţe
negocierilor au competenţe extrem de reduse în stabilirea
sporite în stabilirea înţelegerilor deciziilor finale.
acceptabile pentru cei pe care îi
reprezintă. Consolidarea unei relaţii cere timp
Timpul este foarte important; se şi este mai importantă decât
solicită punctualitate şi punctualitatea; impunerea unor
convenirea unor termene limită, termene limită înseamnă umilirea
care trebuie respectate cu celeilalte părţi.
stricteţe.

28
 Unii negociatori obţin însă rezultate superioare. În majoritatea cazurilor, negocierile nu
sunt nişte situaţii simple, cu parametri riguros cuantificabili, în care fiecare dintre părţi
trebuie să cedeze câte ceva până când se ajunge la punctul de mijloc. Există câteodată – şi
nu de puţine ori – modalităţi de compromis din care pot beneficia ambele părţi.
Atunci când se ajunge la o înţelegere integrativă, ambele părţi pot să obţină rezultate
de peste 50% din miza pusă în joc. În acest sens, e plină de tâlc povestea portocalei şi a
celor două surori. Una din ele voia să facă suc de portocale, storcind carnea fructului;
cealaltă avea nevoie de coaja portocalei, ca să facă o prăjitură. Drept pentru care au tăiat
fructul în două, fiecare luând câte o jumătate. Cele două surori din poveste suferă la modul
acut de sindromul „porţiilor fixe“. Ele au presupus că orice câştig al uneia dintre ele
înseamnă o pierdere pentru cealaltă. În realitate, fiecare putea să obţină totul: tot sucul din
portocală pentru una, toată coaja pentru cealaltă. Deşi aveau posibilitatea unei înţelegeri
integrative, n-au izbutit să o sesizeze. Din păcate, cercetările arată că această orbire se
produce foarte frecvent.
Comunicarea transparentă de către ambele părţi a scopurilor şi nevoilor fiecăruia
prezintă o importanţă critică pentru ca fiecare partener să poată sesiza oportunităţile unor
beneficii comune. Deşi acest lucru poate să pară evident, adeseori oamenii care poartă
negocieri nu reuşesc să îşi comunice unii altora care le sunt scopurile şi nevoile.
În negocierile pentru aplanarea conflictelor, fiecare dintre părţi este înclinată spre
suspiciune şi frică faţă de celălalt. Nici unul nu doreşte să dea la iveală prea mult,
temându-se să nu îşi slăbească poziţia la masa tratativelor. Şi acest fenomen face parte din
sindromul porţiilor fixe. Percepţiile deformate de acest sindrom se formează foarte
devreme, chiar înainte de începerea negocierilor, şi pot persista multă vreme după
încheierea lor.
Deşi percepţiile de tip porţie fixă pot împiedica cele două părţi să facă un schimb de
informaţii în ceea ce priveşte problemele şi intenţiile unora sau altora, dacă una din părţi
transmite celeilate informaţii utile, efectele pot fi spectaculoase. Atunci când una din părţi
pune cărţile pe masă, cealaltă parte poate fi mult mai dispusă a face acelaşi lucru, sporind
astfel şansele unei înţelegeri integrative. Dar numai cu condiţia ca informaţia transmisă să
fie autentică şi sinceră.
Uneori oamenii pretind a urmări în timpul negocierilor scopuri opuse celor care sunt
vizate de fapt, astfel încât să pară că acceptă nişte compromisuri, deşi, în realitate, nu este

29
cazul. De exemplu, în cadrul unor negocieri de divorţ, unul dintre soţi poate să dorească
realmente custodia copiilor, pe când celălalt soţ numai se preface că doreşte acelaşi lucru,
dar numai pentru a avea o monedă de schimb, cu care să obţină anumite bunuri sau
concesii de natură financiară.
Pe lângă transmiterea sinceră a unor informaţii relevante, şi alţi factori pot să faciliteze
negocierile, sporind şansele unui acord avantajos pentru ambele părţi. Printre aceşti factori
se numără pregătirea negociatorilor în vederea soluţionării conflictelor, prin folosirea
unor tehnici adecvate, utilizarea unor sisteme informatice de modelare a negocierilor sau a
strategiei GRIT. Un alt factor, care poate fi benefic în cadrul negocierilor, este purtarea
tratativelor de către echipe de negociatori.
Având în vedere cele spuse anterior despre faptul că, de regulă, grupurile obţin
performanţe mai slabe decât indivizii, faptul acesta poate părea surprinzător, însă practica
dovedeşte că o echipă de negociatori are şanse mai mari decât un negociator individual să
obţină un acord integrativ. Echipele trebuie să-şi coordoneze eforturile şi să reducă
ambiguităţile în mai mare măsură decât indivizii. Prin urmare, sunt mai dispuse decât
indivizii să caute toate informaţiile disponibile, ceea ce intensifică procesul de
comunicare, sporind şansele de descoperire a oportunităţilor de stabilire a unor acorduri
integrative.
În timpul unor negocieri deosebit de importante şi dificile, se poate apela la o asistenţă
din exterior. Cu cât conflictul este mai intens, cu atât poate fi mai necesară o intervenţie
din afară. Unele tratative se bazează pe autoritatea unui arbitru, având puterea de a
impune un aranjament. Dar cel mai adesea părţile în conflict solicită serviciile unui
mediator, care lucrează împreună cu echipele de negociatori, coordonând eforturile de
stabilire a unui acord dorit de ambele părţi. În mod tradiţional, mediatorii au fost implicaţi
în negocierile dintre patronat şi sindicate sau în conflictele internaţionale. Din ce în ce mai
mult, însă, mediatorii sunt chemaţi să asiste la stingerea unei mari diversităţi de dispute,
precum acelea dintre proprietari şi chiriaşi sau arendaşi, dintre cuplurile care divorţează
sau dintre vecini care au ceva de împărţit. Special pregătiţi pentru negocieri şi gestionarea
conflictelor, mediatorii pot contribui decisiv la găsirea unor soluţii bazate pe cooperare.

30
 NEVOIA DE AFILIERE

Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum considerabil de

cercetări psihosociologice atestă faptul că, în calitate de fiinţe sociale, oamenii sunt atraşi
unii de către alţii. Muncim împreună cu colegii noştri, ne distrăm laolaltă cu prietenii,
convieţuim cu vecinii şi mulţi dintre noi ne dorim şi ne angajăm formal să îmbătrânim
alături de membrii cei mai apropiaţi ai familiei noastre.
Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili contacte
sociale cu ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii lor de afiliere, dar
se pare că fiecare este motivat să stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune
socială – alternând clipele şi situaţiile în care doresc prezenţa celorlalţi şi momentele în
care doresc să fie singuri.
Oamenii pot să difere în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar există momente în
care cu toţii doresc compania semenilor. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensă
euforie colectivă, fie momentele de pericol şi restrişte. Mulţi îşi mai aduc aminte de năvala
oamenilor pe străzi imediat după căderea dictaturii ceauşiste sau după victoriile echipei
naţionale de fotbal la campionatele mondiale, când necunoscuţi se îmbrăţişau cu frenezie,
contopiţi într-un sentiment general de bucurie copleşitoare; din ce în ce mai mulţi oameni,
îndeosebi tineri, se adună, după modelul occidental, în pieţele publice pentru a sărbători,
pierduţi într-o mulţime fremătând de optimism şi veselie, sosirea Anului Nou. Pe de altă
parte, după calamităţi naturale – inundaţii, cutremure, furtuni devastatoare – sau în
momente de criză politică, război, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel puţin în egală
măsură, dorinţa de a înfrunta primejdia sau de a compătimi victimele împreună. Aşa s-a
întâmplat la noi după marele cutremur din 1977 – când oamenii au dovedit o solidaritate
impresionantă – sau după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la
Varşovia în august 1968 – când o mulţime imensă s-a adunat spontan în centrul
Bucureştiului pentru a-şi exprima îngrijorarea şi revolta. Mulţimi impresionante din lumea
întreagă s-au format de asemenea spontan spre a trăi împreună durerea stârnită de moartea
Prinţesei Diana sau de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au făcut mii de
victime absolut nevinovate.

31
 Mecanisme cauzale ale nevoii de afiliere

1.Teama, îngrijorarea, condiţiile stresante de orice fel constituie factori de natură să

provoace şi să amplifice nevoia de afiliere. Conform teoriei emise de către Schachter, un
pericol extern stârneşte frica, ceea ce motivează subiectul să caute şi să agreeze compania
altor oameni, ameninţaţi de acelaşi pericol. S-au emis două ipoteze:
- prezenţa altcuiva ar distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul
provocator de anxietate, aşadar oricine ar fi o companie dezirabilă;
- nevoia de comparaţie socială – se caută în cealaltă persoană o sursă de
informaţii şi un etalon cu care să îşi evalueze propriile reacţii, şi în acest caz ar fi
dezirabilă numai compania unei alte persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Rezultatele cercetării arată că preferinţa pentru a fi în compania cuiva în situaţii de
teamă nu se explică prin dorinţa de distragere a atenţiei, ci prin nevoia de comparaţie
socială, demonstrând că nu orice companie poate fi de folos în astfel de situaţii. Se pare că
atunci când ne temem sau ne îngrijorează ceva, am prefera să fim alături de alte persoane
apăsate de aceleaşi temeri şi de aceleaşi griji. Experimente ulterioare au probat validitatea
acestei interpretări în contexte diferite.
2. Jena - nu orice stare de tensiune şi nu orice situaţie stresantă stimulează nevoia de
afiliere: când stressul se manifestă ca jenă şi nu ca frică, dorinţa subiecţilor de a-şi
împărtăşi starea de stânjeneală cu alţii a înregistrat frecvenţe minime; deci, stressul
amplifică dorinţa de afiliere numai atunci când compania altcuiva este de natură să
atenueze impactul situaţiei stresante.

3. Situaţii care provoacă emoţii negative foarte puternice; în astfel de cazuri, oamenii
preferă singurătatea. S-ar putea ca atunci când sunt profund nenorociţi, oamenii să simtă
că nefericirea lor va fi sporită de prezenţa altora ori să le fie jenă de exprimarea
necenzurată a stării lor afective.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii temporare, când nu ne
dorim să fim alături de oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie;
alteori, ne dorim mai degrabă singurătatea. Atenuarea anxietăţii este doar una din
condiţiile care invocă procesul de comparaţie socială.

32
 SINGURĂTATEA - PARTICULARITATE A INTERACŢIUNII SOCIALE

Deşi aproape fără excepţie oamenii au nevoie de ceilalţi, un număr apreciabil de

indivizi sunt dureros de timizi, inhibaţi, stângaci în societate şi ezitanţi în a se apropia de
alte persoane. Timiditatea este un fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea crede. În
1977, Zimbardo a constatat că aproximativ 40% dintre americani se auto-descriu ca fiind
timizi; coeficienţ ridicaţ s-a înregistrat şi în alte ţări: 31% în Israel, 40% în Germania, 55%
în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le este greu să facă noi cunoştinţe, să
converseze lejer, să sune pe cineva pentru a fixa o întâlnire ori să se amuze la petreceri. Şi
mai rău e faptul că îi resping pe ceilalţi – poate fiindcă le este lor înşile teamă să nu fie
respinşi. Rezultă de aici instalarea unui model de comportament de evitare a riscurilor,
care îi face pe timizi să se aştepte aproape întotdeauna la momente penibile în cadrul
interacţiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristică înnăscută sau una dobândită în urma unor relaţii
interpersonale eşuate, generatoare de anxietăţi faţă de posibila lor repetiţie. Indiferent de
cauze, timiditatea are consecinţe dureroase:
- persoanele timide se autoevaluează negativ,
- se aşteaptă să dea greş în relaţiile lor sociale,
- se consideră vinovate ori de câte ori se întâmplă acest lucru
- sunt conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse de către ceilalţi.
- mulţi timizi ajung să se izoleze, suferind de singurătate.

Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din cele mai
neplăcute experienţe. Unii cercetători simplifică lucrurile, definind singurătatea în termeni
obiectivi şi cuantificabili, drept o discrepanţă între nivelul contactelor sociale pe care le
realizează o persoană şi nivelul celor dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai puţine
contacte sociale, cu atât se simte mai apăsat de singurătate. În realitate, lucrurile nu stau
chiar aşa. Atunci când vorbim de singurătate ne referim la o stare subiectivă. Un ins poate
fi lipsit de prezenţa altora, fără să aibă sentimentul de singurătate; numai atunci când lipsa
contactelor sociale este resimţită negativ avem de-a face cu solitudinea.

33
 În plus, există cel puţin două forme de singurătate:
- izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa ataşamentului afectiv profund faţă de
alte persoane,
- izolarea socială, care constă în lipsa prietenilor, asociaţilor sau rudelor.
De multe ori, aceste două forme de singurătate nu stau laolaltă. De exemplu, se pot
întâlni persoane care au o mulţime de cunoştinţe, nelipsite de la petreceri şi alte ocazii
mondene, frecventând numeroase cercuri şi care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de
nimeni. În astfel de cazuri, individul poate suferi de o adâncă solitudine în pofida
aparenţelor contrare.
Cine suferă cel mai mult de solitudine? Cercetările psihosociologice infirmă stereotipul
conform căruia persoanele vârstnice sunt şi cele mai singuratice; numeroase studii atestă
faptul că în societatea occidentală cei mai afectaţi de singurătate sunt adolescenţii şi
tinerii, cu vârste între 18 şi 30 de ani. În realitate, singurătatea pare să descrească în anii
de maturitate, cel puţin până în momentul în care problemele de sănătate ale senectuţii
încep să limiteze contactele sociale.

Diminuarea efectelor singurătăţii.

Strategiile comportamentale împotriva singurătăţii:

- oamenii se străduiesc să fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi;
- ignoră problema citind sau privind la televizor;
- depun eforturi sporite pentru a reuşi în alte aspecte din vieţile lor;
- încearcă să îşi ocupe timpul alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori
cu alte ocupaţii de acest gen.
- încearcă să descopere noi modalităţi de a-şi face cunoştinţe,
- s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică;
- au purtat discuţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un psiholog.
- mai puţin numeroşi, au mărturisit că se simt atât de disperaţi, încât beau sau
consumă droguri pentru a-şi alunga din suflet sentimentul de singurătate.

34
 INFLUENŢE SITUAŢIONALE ASUPRA ATRACŢIEI INTERPERSONALE

Deşi teoriile care demonstrează existenţa unor nevoi fundamentale de interacţiune soci-
ală ne ajută să înţelegem de ce prezenţa celorlalţi reprezintă ca atare un câştig sau un
beneficiu, ele nu ne oferă nişte răspunsuri explicite la acele întrebări legate de
caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag şi nu clarifică suficient o problemă
esenţială: de ce nu toţi oamenii ne atrag în egală măsură, ci numai pe unii dintre ei îi dorim
ca prieteni, asociaţi sau iubiţi, în vreme ce restul ne lasă indiferenţi sau chiar ne displac?
Spre a răspunde mai exact şi mai concret acestor întrebări, se cer analizate câteva
aspecte cu rol important în manifestarea de facto a atracţiei interpersonale:
- anumite circumstanţe sau situaţii care favorizează apropierea dintre oameni,
avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe alţii;
- caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii să fie, indiferent de
împrejurări, mai atrăgători decât alţii – frumuseţea fizică jucând, sub acest aspect, un
rol esenţial;
- factorii relaţionali de natură să amplifice ori să diminueze compatibilitatea dintre
anumiţi indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE - PROXIMITATEA

Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizăm faptul că accidentele „geografice“
stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gândiţi-vă, de pildă, la cei mai dragi
prieteni din copilărie: în marea majoritate a cazurilor, aceştia erau probabil băieţi şi fete
care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce şi în căminele studenţeşti
sau în dormitoarele din armată; suntem înclinaţi să fim mai apropiaţi sufleteşte de cei care
se află în imediata noastră vecinătate. La fel stau lucrurile şi în relaţiile maritale.
Analizând 5000 de certificate de căsătorie, un studiu din 1932 a constatat că 33% dintre
cuplurile americane investigate erau formate din persoane care, înainte de căsătorie,
locuiau la distanţă de cel mult cinci străzi una de cealaltă, procentul scăzând o dată cu
creşterea distanţei geografice.
35
 Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în determinarea atracţiei
interpersonale aparţine lui Festinger şi colaboratorilor săi. În 1950, ei au studiat
dezvoltarea relaţiilor de prietenie în căminele pentru studenţi căsătoriţi de la MIT şi au
făcut câteva constatări interesante şi semnificative. De exemplu, exista o strânsă asociere
între alegerea prietenilor şi proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau în garsoniere
cu uşi alăturate erau mai frecvent prieteni decât acelea despărţite de două uşi şi aşa mai
departe. De asemenea, studenţii care locuiau în apropierea cutiilor poştale sau a scărilor
aveau mai mulţi prieteni în clădire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilităţi.
Cei care locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare
popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală. În 1978, Berscheid şi
Walster au evidenţiat, bazându-se pe rapoartele poliţiei, că de multe ori spargerile şi
agresiunile fizice au drept victime cunoştinţe sau rude ale infractorilor, iar circa o treime
din numărul crimelor se produc în urma unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite
condiţii, proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia interpersonală. O
explicaţie a acestui fapt ar putea fi aceea că oamenii pot obţine beneficii (companie,
aprobare socială, ajutor etc.) din partea celor aflaţi în apropiere cu costuri relativ mai
scăzute decât în cazul altora a căror prezenţă s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din
cauza depărtării. În plus, avem mai multe informaţii despre cei aflaţi în imediata
vecinătate. Newcomb sugerează că volumul de informaţii plăcute tinde să fie mai mare
decât cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este corectă, atunci creşte
probabilitatea de a ne simţi atraşi de către aceia despre care deţinem mai multe informaţii.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE - EFECTUL SIMPLEI EXPUNERI

Simpla expunere la orice stimul, indiferent de modul în care ne-ar afecta şi de

informaţia pe care o furnizează, este de natură să amplifice atractivitatea stimulului
respectiv.
Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost realizat de către
Rick Crandell în 1972, care a demonstrat existenţa a ceea ce se cunoaşte sub denumirea de
fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenţă, e vorba de faptul că expunerea
36
repetată la orice fel de stimul este suficientă pentru a intensifica reacţia pozitivă faţă de
stimul. Fenomenul a fost verificat şi confirmat experimental în domenii variate, printre
care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice şi, nu în ultimul
rând, a unor persoane.
Dovezi mai concludente că simpla expunere determină aprecierea favorabilă se obţin
atunci când frecvenţa expunerii este manipulată experimental. Cu cât un stimul este
prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult şi mai multor participanţi – chiar dacă
nici unul dintre ei nu îşi aminteşte să fi avut vreodată percepţia lui anterioară. Aceste
rezultate demonstrează că efectul simplei prezenţe ne poate influenţa chiar şi inconştient;
de fapt, efectul este mai puternic în atari condiţii.
Nu e de loc surprinzător însă faptul că efectul simplei expuneri se produce şi în cazul
atracţiei interpersonale: ceilalţi factori fiind de valori egale, cu cât o persoană este întâlnită
mai frecvent de către cineva, cu atât acea persoană este mai atrăgătoare.
Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre. Imaginaţi-vă că aveţi
o fotografie care vă reprezintă în două ipostaze: aşa cum apăreţi în faţa obiectivului şi
imaginea simetrică în oglindă. Pe care dintre cele două ipostaze o preferaţi? Theodore
Mita a făcut acest experiment cu un grup de studente şi a constatat că majoritatea au
preferat imaginea în oglindă, în vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. În
ambele cazuri, a fost preferată imaginea cea mai familiară.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite:
- atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia expunerii poate în-
răutăţi lucrurile, generând dezgust în loc de atracţie;
- frecvenţa expunerii: un stimul frecvent prezentat îşi pierde impactul dacă este
„supraexpus“ – mai ales în cazul indivizilor care se plictisesc repede.

ATRACTIVITATEA FIZICĂ – CARACTERISTICA INTRINSECA A

ATRACTIEI INTERPERSONALE

Pe când eram copii, ni se spunea că aparenţele înşeală şi că nu tot ce zboară se

mănâncă, iar anglo-americanii au o vorbă foarte înţeleaptă: „beauty is only skin deep“ –
frumuseţea nu e mai adâncă decât grosimea pielii. Cu toate astea, adulţi fiind, reacţionăm
mult mai favorabil faţă de indivizii cu fizic atrăgător decât faţă de cei mai puţin arătoşi.

37
 Slăbiciunea faţă de frumuseţe se manifestă în cele mai variate situaţii, după cum o
dovedesc o mulţime de studii experimentale.
Economiştii ştiu prea bine din experienţă – confirmată de cercetările psihosociologilor
– că persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor, câştigă mai bine şi promovează
mai repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinţe, exceptând aspectul mai
puţin cuceritor.
În general, se consideră că atractivitatea fizică este mai uşor de identificat şi mai
importantă la femei decât la bărbaţi. În folclorul nostru se spune că un bărbat acceptabil
trebuie să nu fie mai urât decât Dracul. Aproape peste tot în lume, calitatea cea mai
proeminentă a bărbaţilor este statura. Într-un experiment cu absolvenţii de sex masculin ai
Universităţii din Pittsburg, s-a constatat că studenţii cei mai înalţi, adică de peste 1,80 m,
au primit, în medie, salarii de stagiari cu cel puţin 12% mai mari decât cei având o
înălţime mai mică.
În ceea ce priveşte criteriile frumuseţii feminine, gusturile bărbaţilor sunt ceva mai
diversificate. Jerry Wiggins propune o clasificare a bărbaţilor în funcţie de ceea ce
apreciază mai mult la reprezentantele sexului opus şi distinge următoarele trei categorii:
bărbaţi-sâni, bărbaţi-fund şi bărbaţi-picioare. Cercetătorul le-a prezentat subiecţilor diferite
siluete de nuduri feminine, cu diverse forme şi dimensiuni, descoperind că, în ansamblu,
sânii mari, picioarele lungi şi fesele mici întruneau cele mai multe sufragii. Pentru sânii
mari se declarau îndeosebi cititorii revistei Playboy, pe când în favoarea protuberanţelor
mai puţin impozante s-au declarat bărbaţii cu convingeri religioase fundamentaliste şi,
eventual, cu uşoare depresii psihice.
Totuşi, frumuseţea ambelor sexe este legată în primul rând de trăsăturile faciale. Unii
cercetători consideră că anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atrăgătoare decât altele.
Iată câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diverşi, chiar
din culturi sau de rase diferite, sunt puşi să clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe
o scală de la 1 la 10, se constată un consens ridicat. Oamenii de pretutindeni au criterii
similare de apreciere a frumuseţii faciale. Alte cercetări conduc la rezultate asemănătoare
în ceea ce priveşte criteriile frumuseţii corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trăsături faciale ce sunt
constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai
atrăgătoare sunt acelea cu ochii mari, pomeţii proeminenţi, nasul mic şi un zâmbet larg, în

38
vreme ce bărbaţii arătoşi au o bărbie proeminentă. Intrigă faptul că oamenii sunt atraşi de
acele chipuri în care ochii, nasul, buzele şi celelalte trăsături faciale nu se abat prea mult
de la medie.
Pare bizar faptul că figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toţi avem
convingerea că persoanele pe care le considerăm cele mai atrăgătoare nu au câtuşi de puţin
o înfăţişare comună. Langlois crede că figurile fără trăsături stridente plac deoarece par
mai familiare. Alţi cercetători subliniază faptul că prin tehnicile computerizate de supra-
punere a figurilor se obţin chipuri simetrice şi tocmai simetria accentuată le face să fie
atrăgătoare. Psihologii evoluţionişti au emis speculaţia potrivit căreia simetria facială este
asociată cu sănătatea, robusteţea şi fertilitatea – calităţi dezirabile la un partener sexual.
Un alt argument în favoarea ideii că frumuseţea este o calitate obiectivă îl constituie
faptul că bebeluşii – mult prea mici pentru a-şi fi însuşit anumite modele culturale de
frumuseţe – manifestă o clară preferinţă nonverbală faţă de figurile pe care şi adulţii le
consideră printre cele mai atrăgătoare.
În opoziţie cu această interpretare obiectivă, alţi cercetători susţin că frumuseţea este
relativă şi apreciată după criterii subiective, influenţate de specificul cultural, de epoca
istorică şi de condiţiile particulare ale percepţiei noastre. Un prim argument este varietatea
modalităţilor în care oamenii din culturi diferite îşi subliniază frumuseţea: pictarea sau
tatuarea feţei; machiaj; chirurgie plastică; brăzdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji;
coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor; găurirea urechilor, a nasului sau a
buzelor etc. Într-adevăr, ceea ce în unele părţi ale lumii trece drept frumos, este
respingător pentru oamenii de prin alte părţi. Şi idealurile de frumuseţe corporală sunt
diferite. Judith Andrews şi colegii săi au constatat că femeile corpolente sunt considerate
mai atrăgătoare decât cele slabe în acele zone sărace ale lumii unde hrana se procură cu
mare dificultate. Corpolenţa poate fi dezirabilă întrucât semnalează o mai mare capacitate
de supravieţuire.
Criteriile de frumuseţe se schimbă şi odată cu trecerea timpului, chiar de la o generaţie
la alta. Dacă, la începutul secolului XX, în lumea occidentală erau încă apreciate femeile
plinuţe, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare
diferenţă între circumferinţa bustului exploziv, a taliei de viespe şi a şoldurilor generoase),
pentru ca la sfîrşit de secol şi în clipa de faţă să se impună idealul femeii descărnate, numai
piele şi os.

39
 Cercetări de laborator au evidenţiat faptul că aprecierile noastre asupra frumuseţii
cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurări. De exemplu, s-a constatat că
unii indivizi ni se par mai atrăgători după ce am ajuns să-i cunoaştem mai bine şi ne-au
devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni
se par mai puţin atrăgătoare. Pe de altă parte, după ce au contemplat în extaz nudurile din
reviste precum Playboy sau Penthouse, bărbaţii acordă calificative mai puţin generoase
femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv propriilor neveste – nefericită consecinţă a
efectului de contrast. Şi autoevaluările noastre sunt maleabile. Deşi există excepţii, de
regulă oamenii se simt mai puţin atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor persoane de
acelaşi sex deosebit de arătoase şi de bine făcute. În 1993, Douglas Kenrick şi colegii săi
au constatat că, după ce-au admirat persoane de sex opus foarte atrăgătoare, oamenii se
simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelaşi sex are
exact efectul opus.
Indiferent cum am defini frumuseţea, e limpede că indivizii consideraţi atrăgători
dispun de un avantaj social. S-ar putea ca prezenţa oamenilor frumoşi să ne ofere o
satisfacţie estetică intrinsecă, aşa cum ne place să admirăm un peisaj natural magnific sau
o superbă operă de artă. Sau poate că avantajele noastre sunt mai degrabă extrinseci. Este
posibil, de exemplu, să ne aşteptăm ca strălucirea frumuseţii altora să se răsfrângă şi
asupra noastră. Atunci când sunt văzuţi în compania unor persoane arătoase de acelaşi sex,
oamenii cu înfăţişare comună sunt apreciaţi ca fiind mai atrăgători decât atunci când apar
alături de alte persoane mai puţin arătoase.
Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii asociază
atractivitatea fizică cu alte calităţi dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi
stereotipul „ce-i-frumos-este-şi-bun“. În poveşti, Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa sunt
frumoase şi bune, pe când vrăjitoarea şi surorile vitrege sunt deopotrivă slute şi rele.
Studiile arată că persoanele atrăgătoare sunt apreciate ca fiind totodată şi inteligente,
fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi succes în viaţă –
dar, ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.
Acest stereotip este conform realităţii doar în mică măsură. Cercetările arată că
oamenii arătoşi au într-adevăr mai mulţi prieteni, ştiu să se descurce mai bine în relaţiile
sociale şi se bucură de o viaţă sexuală mai activă. Dar frumuseţea nu este corelată cu
măsurătorile obiective ale inteligenţei, personalităţii, adaptabilităţii sau ale respectului de

40
sine. Din acest punct de vedere, se pare că percepţia populară tinde să exagereze. Totodată,
se pare că natura specifică a stereotipului depinde şi de modelele culturale ale bunătăţii. Ce
e frumos e bun; dar ce e bun se defineşte, cel puţin în parte, din perspectiva unui model
cultural specific.Stereotipul atractivităţii fizice rezistă pentru că fiecare dintre noi îl întărim
prin mecanismul profeţiei care se autorealizează.
Fără îndoială, persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social important. Totuşi,
frumuseţea ca atare nu garantează succesul în viaţă, sănătatea, fericirea şi un solid respect
de sine.
O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că nu-şi pot da
întotdeauna seama dacă atenţia şi aprecierea de care se bucură din partea celorlalţi se
datorează talentului şi abilităţii lor sau numai faptului că arată bine. În 1984, Brenda Major
şi colegii săi au realizat un experiment care ilustrează acest aspect. Participanţi de ambele
sexe, care se considerau ei înşişi ca fiind atrăgători sau neatrăgători, au scris nişte eseuri,
ulterior evaluate foarte elogios de către o persoană necunoscută de sex opus.
Participanţilor din prima grupă li s-a spus că evaluatorul sau evaluatoarea îi va urmări
printr-o oglindă transparentă în timp ce scriu, pe când celorlalţi li s-a spus că persoana care
le dă nota nu va şti nimic despre aspectul lor. În realitate, nu a existat nici un evaluator;
toţi participanţii au primit aceeaşi apreciere, extrem de pozitivă. Ulterior, subiecţii au fost
întrebaţi cum îşi explică faptul că eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat:
participanţii care se considerau neatrăgători şi care credeau că au fost urmăriţi în timp ce
scriau, au pus succesul înregistrat pe seama calităţii deosebite a eseului lor, pe când cei
care se considerau atrăgători, crezând, de asemenea, că au fost observaţi, au pus succesul
mai degrabă pe seama faptului că arătau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte
atrăgătoare, feedback-ul pozitiv din partea celorlalţi poate fi uneori greu de interpretat.
Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor arătoşi de a-şi
păstra aspectul plăcut. În lumea de astăzi, preocuparea faţă de forma corporală a devenit o
componentă majoră a vieţii multor oameni – cu unele efecte benefice, dacă ne gândim la
exerciţiul fizic şi la alimentaţia sănătoasă. În unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu
efecte maladive – dacă ne gândim la bărbaţii care se îndoapă cu steroizi că să-şi umfle
monstruos musculatura sau le femeile care îşi autoimpun un regim de înfometare ca să
scadă în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprinderea de a mânca în exces,
urmată de vomă) sau, şi mai grav, la anorexia nervosa (înfometare autoimpusă, ce poate fi

41
chiar fatală). Femeile sunt mai predispuse să sufere de mania hiperponderalităţii, mai ales
în condiţiile în care mass media şi spoturile publicitare promovează extrem de agresiv
super modele, plătite cu milioane de dolari ca să difuzeze un ideal de frumuseţe feminină
al cărei atribut esenţial este slăbiciunea famelică.
În concluzie, frumuseţea aduce cu sine şi bune şi rele: indubitabile avantaje, dar şi
anumite costuri. Este interesant de ştiut cum se echilibrează acestea pe termen lung.
Bazându-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenţi, Ellen Berscheid a comparat
gradele de atractivitate fizică a mai multor studente cu reuşita lor în viaţă la vârsta
maturităţii. A descoperit slabe legături între înfăţişarea lor la tinereţe şi fericirea de care au
avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate au avut cele mai mari şanse de
măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în viaţă decât celelalte. Frumuseţea
poate fi un avantaj, dar nu un destin.

FACTORI RELAŢIONALI AI ATRACŢIEI INTERPERSONALE

Proximitatea sporeşte şansele noastre de a cunoaşte pe cineva, familiaritatea ne face

să ne simţim în largul nostru, iar frumuseţea ne atrage ca un magnet chiar de la prima
întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem şi nici nu vrem să ne împrietenim cu oricine, iar
flacăra iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoană atrăgătoare. Trebuie
să existe anumite compatibilităţi între noi şi cei care ne devin foarte apropiaţi. În cele ce
urmează vom analiza trei factori ce pot influenţa atracţia dintre noi şi ceilalţi: similaritatea,
reciprocitatea şi accesibilitatea.

SIMILARITATEA

De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvenţă că oamenii au tendinţa să

se asocieze cu cei care le sunt asemănători. Principalele asemănări cu efecte constatate
experimental asupra atracţiei interpersonale sunt următoarele:

42
Similarităţi demografice
Măsurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educaţia, rasa,
religia, înălţimea, nivelul de inteligenţă şi statutul socioeconomic – B. L. Warren a
constatat că oamenii între care se înfiripă relaţii apropiate de prietenie, iubire sau căsătorie
sunt mult mai asemănători decât cei asociaţi întâmplător. Aceste corelaţii nu dovedesc însă
că similaritatea cauzează atracţia. Mai concludentă ar fi măsurarea caracteristicilor
demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmată de estimarea gradului de atracţie
dintre ei după ce sunt puşi să convieţuiască o perioadă de timp, pentru a vedea dacă tind să
se apropie mai mult de cei cu care se aseamănă decât de aceia de care se deosebesc. Este
ceea ce a făcut Theodore Newcomb, în 1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a
organizat un dormitor studenţesc experimental şi a constatat că studenţii asemănători în
antecedentele lor demografice s-au împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relaţii
apropiate cu cei foarte diferiţi. În „societatea multiculturală“, pe care americanii se
străduiesc să o edifice şi să o consolideze, din ce în ce mai mulţi oameni de rase, religii şi
origini etnice diferite se căsătoresc între ei, depăşind barierele demografice. Cu toate
acestea, după cum se exprimă un sociolog american, „săgeata lui Cupidon este ţintită de
societate mai des decât ne-ar plăcea să credem“.

Similaritatea axiologică şi atitudinală

Ceilalţi ne pot atrage şi datorită faptului că susţin şi împărtăşesc cu noi aceleaşi opinii,
valori şi atitudini faţă de anumite persoane, lucruri sau situaţii. Un studiu clasic al lui
Newcomb, din 1961 arată că în primele câteva săptămâni atracţia a fost cel mai strâns
corelată cu proximitatea. O dată cu trecerea timpului, atracţia s-a configurat mai ales în
funcţie de similaritatea atitudinilor existente înainte de contactul dintre participanţi.
Byrne (1971) confirmă rolul similarităţii atitudinale asupra atracţiei interpersonale.
Consistenţa ridicată a rezultatelor l-a făcut să formuleze o „lege a atracţiei“, potrivit căreia
atracţia faţă de o persoană este direct proporţională cu atitudinile împărtăşite cu persoana
respectivă. În plus, orice gest sau act al acelei persoane care este în acord cu vederile sau
atitudinile noastre este de natură să întărească atracţia pe care o exercită asupra noastră. De

43
exemplu, când descoperi că fata cu care te întâlneşti îndrăgeşte o trupă obscură de rock
care şi ţie îţi place la nebunie, foarte probabil că te vei simţi şi mai mult atras de ea.
Până aici, s-ar părea că, într-adevăr, „cine se aseamănă se adună“. Dar în 1986, Milton
Rosenbaum a considerat că psihosociologii au exagerat importanţa similarităţii atitudinale.
În opinia lui, asemănarea nu stârneşte atracţia, ci mai degrabă neasemănarea provoacă
repulsie. Rosenbaum afirmă că oamenii se aşteaptă ca, în marea lor majoritate, ceilalţi să
le fie asemănători, motiv pentru care o diferenţă accentuată atrage imediat atenţia,
generând sentimente mai negative. Dezvoltând această ipoteză, David Lykken şi Auke
Tellegen susţin că în selecţia partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. În
opinia lor, după ce un ins exclude 50% din populaţie datorită diferenţelor vizibile, selecţia
din rândul jumătăţii eligibile se face la întâmplare.
Donn Byrne şi colegii săi propun un model în doi timpi, ce ia în consideraţie ambele
reacţii. Mai întâi, susţin ei, evităm asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei
rămaşi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemănătoare cu noi.

Ecranul negativ Ecranul pozitiv

al diferenţei al asemănării

Diferiţi
→ Evitare

Asemănare scăzută
Oamenii pe → Indiferenţă
care îi
cunoaştem Asemănători
Asemănare puternică Păstrarea
→ Atracţie contactului

Figura 8.4 Un model în doi timpi al atracţiei interpersonale (Byrne, 1986)

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

44
Potrivire şi complementaritate
Pe lângă aspectele demografice şi atitudinale, există şi o a treia sursă de similaritate ce
funcţionează cel puţin în relaţiile romantice. Aţi remarcat vreodată cum reacţionează
lumea faţă de cuplurile în care unul din parteneri arată superb, iar celălalt are un aspect
comun? În mod tipic, suntem şocaţi de asemenea „nepotriviri“, ca şi cum ne-am aştepta ca
oamenii să-şi afle întotdeauna o pereche pe măsură, nici mai mult, dar nici mai puţin
arătoasă. Această reacţie are o bază reală, evidenţiată în studii de laborator. Acestea arată
că atât femeile, cât şi bărbaţii tânjesc după o pereche foarte atrăgătoare În viaţa reală,
acolo unde cineva poate să fie acceptat sau respins de către un potenţial şi dorit partener,
oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care „nu-i de nasul lor“. Studii
corelaţionale asupra unor cupluri de indivizi care se întâlnesc, trăiesc împreună, sunt
logodiţi sau căsătoriţi susţin ipoteza potrivirii (matching hypothesis), potrivit căreia
oamenii au tendinţa de a se implica efectiv în relaţii romantice cu acele persoane care le
sunt egale în ceea ce priveşte frumuseţea fizică.
Potrivirea oferă posibilitatea unor predicţii privind evoluţia unei relaţii. Din practica
agenţiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanţă următoarea constatare: cu cât doi
parteneri sunt mai apropiaţi sub aspectul atractivităţii lor fizice, cu atât este mai probabilă
dorinţa lor de a se reîntâlni şi cresc şansele de formare a unor cupluri stabile. În economia
„pieţii sociale“, potrivirea fizică pare să se producă în mod automat, odată ce oamenii
caută ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obţine.
Cum rămâne cu ideea populară că „opuşii se atrag“? În contrast cu teoria similarităţii,
R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementarităţii nevoilor, pornind de la
ipoteza că noi căutăm acele persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad. În
anumite cazuri, aceasta presupune coexistenţa unor personalităţi complementare şi chiar
opuse – de exemplu, o femeie autoritară şi dominatoare are nevoie de un soţ ascultător şi
supus. Cercetări ulterioare nu au oferit însă un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar
au adus dovezi că, de cele mai multe ori, cuplurile reuşite, echilibrate şi durabile sunt
formate din personalităţi asemănătoare.

45
 Studiile experimentale susţin aşadar ideea că similaritatea, sub diferitele ei aspecte,
este corelată cu atracţia interpersonală. Feldman trece în revistă patru explicaţii propuse
până în momentul de faţă.
În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autocondiţionare. De
exemplu, se poate ca noi să fi învăţat din experienţa anterioară că persoanele ce ne
împărtăşesc atitudinile sunt asociate cu împrejurări sau situaţii plăcute şi dorite de către
noi. În al doilea rând, faptul că vedem la altcineva atitudini sau trăsături asemănătoare cu
ale noastre ne poate întări sentimentul de încredere în propria noastră persoană,
întrucât ne confirmă opiniile şi opţiunile valorice.
O a treia explicaţie a efectelor similarităţii asupra atracţiei interpersonale este aceea că,
odată ce cunoaştem atitudinile şi valorile pe care le susţine o anumită persoană, putem să
ne formăm o impresie despre trăsăturile sale. Dacă percepţia trăsăturilor este pozitivă –
ceea ce în general se şi întâmplă, de vreme ce e vorba de trăsături comune, pe care le avem
şi noi – atunci imaginea despre celălalt va fi cât se poate de favorabilă. Potrivit acestei
explicaţii, dorită şi primită ca o recompensă este nu similaritatea ca atare, ci valoarea
inferată a trăsăturilor de personalitate ale cuiva. În sfârşit, poate că ne plac oamenii
asemănători cu noi deoarece similaritatea ne face să presupunem că şi ei ne plac la
rândul lor. Aceasta este o temă distinctă, căreia i s-au consacrat studii şi lucrări
interesante.

RECIPROCITATEA

Simpatia şi antipatia respectă adesea principiul reciprocităţii: ne sunt, de regulă,

simpatici aceia care ne simpatizează şi ne displac cei cărora le suntem, la rândul nostru,
antipatici.
Nu toţi oamenii reacţionează la fel în privinţa reciprocităţii. O variabilă influentă pare a
fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecărui individ. În 1959, Dittes a
descoperit că pentru persoanele cu grad înalt de autopreţuire, atracţia nu este afectată de
acceptare sau respingere. Dimpotrivă, celor cu grad scăzut de self-esteem le sunt teribil de
simpatici membrii grupurilor care îi acceptă, pe când persoanele din grupurile care îi
resping le sunt teribil de antipatice.
Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei. Dacă reciprocitatea
implică preţuirea ca recompensă socială, efectele sale variază odată cu modul în care este
46
percepută de către subiect valoarea preţuirii primite din partea celorlalţi. De exemplu,
preţuirea care vine din partea unui linguşitor interesat nu are cine ştie ce valoare, astfel
încât nu-i vom răspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flatează. De asemenea, aceeaşi
dovadă de preţuire are o valoare mai redusă atunci când vine din partea unui prieten decât
atunci când o primim din partea unui necunoscut, deoarece ne aşteptăm ca prietenii să ne
aprecieze.
Modul în care primim dovezile de preţuire exercită şi el o anumită influenţă. În 1965,
Elliot Aronson şi Darwyn Linder au emis aşa-numita gain-loss hypothesis, potrivit căreia
avem tendinţa să ne placă cel mai mult indivizii care iniţial ne-au tratat cu răceală,
devenind ulterior mai amabili; pe de altă parte, cel mai mult îi detestăm pe indivizii care
au fost la început foarte atenţi cu noi, sfârşind prin a ne întoarce spatele. Fenomenul este
întrucâtva surprinzător, întrucât contrazice teoria behavioristă: cel constant lăudat primeşte
tot mai multe recompense, dar îl simpatizează pe lăudător din ce în mai puţin. Aronson
sugerează două explicaţii posibile. Prima se bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea
de către un grup sau o persoană este o experienţă dureroasă, generatoare de anxietate; când
respingerea este urmată de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimţim plăcerea de
a fi simpatizaţi. Cea de-a doua explicaţie ar putea fi următoarea: indivizii care ne
simpatizează de la început pot să ni se pară lipsiţi de discernământ, ceea ce diminuează
valoarea preţuirii lor. În schimb, cei care ne consideră la început antipatici şi care, abia
după ce ajung să ne cunoască mai bine, încep să ne simpatizeze, par oameni cu judecată,
astfel încât preţuirea lor valorează mai mult.

ACCESIBILITATEA

Rezultatele obţinute de Aronson şi Linder sugerează că ne plac oamenii pretenţioşi faţă

de ceilalţi, ceea ce concordă cu ideea populară potrivit căreia ţintele greu de atins sunt cele
mai râvnite. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Cel mai adesea, persoanele care ne
resping – fie pentru că sunt deja implicate în alte relaţii, fie pentru că nu le stârnim
interesul – nu devin câtuşi de puţin mai atractive; dimpotrivă. Studiile şi observaţiile arată
că, de regulă, îi preferăm pe indivizii cu o selectivitate socială moderată atât celor
neselectivi (care nu au gust) cât şi celor prea pretenţioşi (care sunt aroganţi şi sclifosiţi).
Ce se întâmplă atunci când o persoană care ne stârneşte interesul este greu de atins
datorită unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumărate feluri: opoziţia părinţilor
47
(precum în povestea lui Romeo şi a Julietei), o catastrofă iminentă (ca în povestea de
iubire din Titanic), depărtarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. Teoria reactanţei
psihologice susţine că oamenii sunt puternic motivaţi să-şi apere libertatea de alegere şi de
acţiune. Când o astfel de libertate, la care ţin în mod deosebit, le este ameninţată, oamenii
reacţionează şi încearcă să contracareze pericolul, între altele şi datorită faptului că un
comportament la care am putea fi nevoiţi să renunţăm ni se pare mult mai atrăgător –
precum proverbialul fruct oprit.
Deşi nu foarte concludente, mai multe studii au evidenţiat faptul că reactanţa poate fi
declanşată de factorul timp: pe măsură ce şansele de a intra într-o relaţie cu cineva scad
odată cu timpul rămas la dispoziţie, persoana – tot mai greu accesibilă – devine din ce în
ce mai atrăgătoare. Reactanţa se poate produce, mărind forţa atracţiei, şi în cazul unor
relaţii ascunse, tăinuite,complice.
În anumite situaţii, reactanţa poate să diminueze atracţia interpersonală. Aţi încercat
vreodată să faceţi pe intermediarul, căutând, pe diferite căi, să convingeţi două persoane
apropiate să formeze un cuplu? Atenţie: efectul poate fi contrar. Decişi să îşi păstreze
libertatea de alegere în viaţa erotică, cele două persoane ar putea ajunge să nu se placă, ba
chiar să se deteste din cauza insistenţelor voastre de a-i vedea împreună.

RELAŢII APROPIATE

Există multe forme de relaţii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut în

vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndrăgostiţi, amanţi şi soţi.
Aceste relaţii apropiate implică adesea trei componente: (1) sentimente de ataşament,
afecţiune şi iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interdependenţa
partenerilor, fiecare exercitând o influenţă semnificativă asupra celuilalt.
Nu orice relaţie apropiată conţine toate aceste ingrediente. În mod evident, relaţiile
apropiate au forme şi măsuri diferite. Unele implică sexul, altele nu. Unele se stabilesc
între parteneri de acelaşi sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodată partenerii se
angajează să rămână alături pe termen lung; alteori interacţionează doar pentru scurt timp.

48
Iar coloratura sentimentală cunoaşte toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la
iubire la ură – fiecare dintre stările emoţionale putând avea intensităţi diferite, de la „abia
perceptibil“ până la „exploziv“.
Unii cercetători consideră că relaţiile progresează gradual, parcurgând o anumită
succesiune de stadii sau etape. De pildă, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusă de
către Murstein în 1986, sunt definite următoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care
atracţia este provocată de atribute exterioare, precum înfăţişarea fizică; (2) stadiul-
valoare, în care ataşamentul se bazează pe similaritatea valorilor şi opiniilor; (3) stadiul-
rol, în care devotamentul se întemeiază pe asumarea şi îndeplinirea unor roluri, precum
acelea de soţ-soţie. Toţi aceşti trei factori sunt importanţi în evoluţia unei relaţii, dar
fiecare deţine o importanţă deosebită în decursul unui anumit stadiu.
Marea dificultate a oricărei teorii stadiale este secvenţialitatea. Rezultatele
experimentelor au inventariat o mare diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitură
nu se succed în aceeaşi ordine în toate cazurile şi nici nu sunt mereu aceleaşi la fiecare
cuplu.
Dacă relaţiile apropiate nu urmează toate acelaşi scenariu, cum se explică evoluţia lor?
Fiecare relaţie are o istorie proprie, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de stagnare
alternând cu perioade de acceleraţie. Ce anume face ca o relaţie să ia altitudine, să coboare
ori să se păstreze în parametri stabili? Un răspuns poate fi oferit de teoria schimbului
social, potrivit căreia forţa motrice a relaţiilor interpersonale este recompensa. Ca şi
atracţia, în această interpretare, iubirea depinde de experienţa emoţiilor pozitive trăite în
prezenţa unui anumit partener. Pas cu pas, pe măsură ce recompensele se adună, iubirea
creşte. Sau, dimpotrivă, pe măsură ce recompensele se răresc, iubirea se răceşte. În acest
gen de teorii despre esenţa iubirii, ceea ce contează este cantitatea.
Mulţi oameni găsesc însă că teoria schimbului social este inadecvată, din motive uşor
de înţeles. Sentimentul de iubire faţă de cineva e doar o versiune mai intensă a simpatiei
faţă de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de aceeaşi natură cu iubirea celor de
care sunteţi îndrăgostiţi? Există şi importante diferenţe calitative între genurile de relaţii
apropiate. În această perspectivă, este nevoie de un salt considerabil de la a plăcea până la
a iubi pe cineva, iar iubirea însăşi cunoaşte forme diferite.

49
Tipologii în relaţiile apropiate

Teoriile schimbului social se axează pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în
ceea ce priveşte recompensele şi echitatea), cu atât mai bine (dacă avem în vedere
satisfacţiile şi rezistenţa relaţiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? Şi ce se
poate spune despre diferenţele calitative între tipurile de relaţii apropiate? Poate o
recompensă mai substanţială să transforme nişte simple cunoştinţe în prieteni şi apoi
prietenii în iubiţi, ori aceste tipuri de relaţii se deosebesc esenţial între ele?

Relaţii de schimb şi de comuniune

Margaret Clark precizează că oamenii urmăresc o recompensă atunci când intră în

relaţii de schimb, caracterizate de o compensare imediată a costurilor şi a beneficiilor. Dar
nu orice relaţie este de acest tip. În relaţiile de comuniune (communal relationships),
partenerii îşi oferă satisfacţii unul celuilalt fără să urmărească un echilibru al beneficiilor.
Cel mai adesea, relaţiile de schimb au loc între necunoscuţi sau cunoştinţe întâmplătoare,
ca şi în cadrul unor aranjamente pe termen lung – precum parteneriatul de afaceri.
Dimpotrivă, relaţiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiaţi, cu membrii de
familie sau cu cei pe care îi iubim.
Desigur, se vor găsi cinici care să pună la îndoială autenticitatea relaţiilor de comu-
niune, socotind că oricine urmăreşte să dobândească o recompensă, chiar dacă nu imediat,
ci într-un viitor oarecare. Din fericire, rămân destui oameni care pot depune mărturie din
propria lor experienţă de viaţă că, măcar câtorva persoane extrem de apropiate, sunt
oricând gata să le ofere, fără a socoti la centimă cât primesc – bucuria celuilalt fiind chiar
răsplata cea mai de preţ.

STILURI DE ATAŞAMENT

O altă abordare interesantă a diversităţii formelor de relaţii apropiate este cea propusă
de Philip Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea că, aşa

50
cum bebeluşii manifestă diferite tipuri de ataşament faţă de părinţii lor, şi adulţii prezintă
stiluri specifice de ataşament în relaţiile lor de prietenie sau în cele amoroase.
Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că bebeluşii dezvoltă
legături puternice şi exclusive cu primele persoane care se ocupă de îngrijirea lor – cel mai
adesea şi în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima
relaţie are o mare încărcătură emoţională. Observând cum reacţionează copiii mici atât la
despărţirea de mama lor, cât şi la reapariţia ei, cercetătorii au mai remarcat şi faptul că
există diferite stiluri de ataşament infantil.
Copiii cu ataşament solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de lângă
ei, iar când aceasta se reîntoarce gînguresc şi surâd cu evidentă încântare. Copiii cu
ataşament fragil se încadrează în două tipuri de comportament. Cei anxioşi plâng şi se
agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină fie mânioşi, fie apatici atunci când se
reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai detaşaţi, adoptând un comportament retractil, de
eschivare sau neimplicare emoţională, cu reacţii temperate în ambele situaţii.
Cât de important este acest prim ataşament? Este o legătură sigură şi demnă de
încredere din primul an de viaţă de natură să ofere un fundament al relaţiilor apropiate de
mai târziu? Unii cercetători sugerează că da. Studiile arată că acei copii din categoria
ataşamentului solid manifestă ulterior o atitudine mai pozitivă şi mai încrezătoare faţă de
ceilalţi. Privind retrospectiv, adulţii cu stil de ataşament solid relatează că în copilărie au
avut relaţii familiale pozitive, pe când adulţii anxioşi sau retractili îşi amintesc să fi avut
relaţii dificile cu unul dintre părinţi sau cu amândoi.
Fie că stilurile de ataşament ale adulţilor îşi au rădăcinile în primul an de viaţă sau nu,
distincţia între ele s-a dovedit utilă. În 1987, Hazan şi Shaverau constatat că oamenii cu
stil de ataşament solid raportează că au relaţii satisfăcătoare, pe care le descriu drept
fericite, amicale, bazate pe încredere reciprocă şi durabile. Cognitiv, au tendinţa de a-i
vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi şi cred în posibilitatea iubirii adevărate.
Dimpotrivă, îndrăgostiţii retractili se tem de intimitate şi cred că iubirea este sortită să se
ofilească; îndrăgostiţii anxioşi descriu o viaţă amoroasă plină de exaltări şi căderi
emoţionale, de frământări obsesionale, o mai mare dorinţă de angajare pe termen lung,
atracţie sexuală şi gelozie duse la extrem.
Într-o oarecare măsură, stilurile noastre de ataşament pot fi observate în com-
portamentul din viaţa cotidiană. De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson şi colegii au

51
constatat că bărbaţii cu ataşament fragil-retractil se dovedesc în cea mai mică măsură calzi
şi încurajatori, precum şi faptul că femeile cu stil fragil-anxios s-au arătat posomorâte şi
negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell şi colegii au cerut participanţilor să
ţină, timp de o săptămână, un jurnal intim. Analiza însemnărilor din aceste jurnale a scos
în evidenţă faptul că, în relaţiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici
satisfacţii, în vreme ce subiecţii anxioşi au trăit cea mai mare varietate de sentimente, de
intensităţi cât se poate de diferite.
Stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de
probabilitate a evoluţiei viitoare a relaţiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele
cu ataşament solid tind să aibă relaţii mai durabile dar, în cazul celor cu ataşament fragil,
prognozele nu sunt consistente. Important e faptul că, deşi stilurile de ataşament sunt
oarecum stabile de-a lungul vieţii – poate ca nişte moşteniri din prima copilărie – ele nu
sunt totuşi definitiv trasate, o dată pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick şi Cindy
Hazan au urmărit participanţii la un studiu şi, după patru ani, au descoperit că 30% dintre
ei şi-au modificat stilul de ataşament. În acord cu ideea de bază în psihologia socială,
potrivit căreia oamenii sunt profund influenţaţi de situaţiile în care se află, cercetările
sugerează că indivizii îşi pot revizui continuu stilul de ataşament în urma succesiunii
experienţelor lor de viaţă.

Tipuri de iubire

Există o mare varietate de forme distincte de iubire, în afară de amorul propriu-zis:

iubire părintească, frăţească, amicală, pur fizică sau animalică, spirituală etc. De-a lungul
timpului, au fost propuse de către psihosociologi mai multe clasificări ale tipurilor de
iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de
iubire; eros (dragostea erotică), ludus (jocul amoros, lipsit de dăruire sufletească) şi storge
(dragostea prietenească). Ca şi cele trei culori primare, susţine Lee, aceste stiluri se pot
combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretenţioasă şi
posesivă), pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea altruistă de oameni). Pe o scală
menită să măsoare aceste „culori ale iubirii“, bărbaţii au scoruri mai mari decât femeile la

52
rubrica ludus, în vreme ce femeile punctează mai mult la rubricile storge, mania şi
pragma.
Foarte populară este o altă taxonomie, derivată din teoria triunghiulară a iubirii,
enunţată în 1986 de către Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, există opt subtipuri de
bază (şapte forme diferite de iubire şi o a opta combinaţie ce reprezintă absenţa iubirii) –
toate putând fi derivate din prezenţa sau absenţa a trei componente. Combinaţia poate fi
astfel văzută ca vârf al unui triunghi (vezi Figura). Iată cele trei componente şi câte o
mostră de item din cei utilizaţi pentru măsurarea fiecăreia din ele:

▪ Intimitate. Componenta emoţională, care implică simpatia şi sentimentul de apropiere

faţă de cineva. („Am o relaţie plăcută cu ___“.)
▪ Pasiune. Componenta motivaţională, ce conţine impulsuri de natură să declanşeze
atracţia, dragostea şi dorinţa sexuală. („Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitantă.“)
▪ Devotament. Componenta cognitivă, ce reflectă hotărârea de a rămâne ataşat pe termen
lung de un anumit partener. („Întotdeauna mă voi simţi responsabil faţă de ___.“)

INTIMITATE

Simpatie
(doar intimitate)

Iubire romantică Iubire partenerială

(intimitate + pasiune) Iubire perfectă (intimitate + devotament)
(intimitate +
pasiune +
devotament)

Iubire nebună Iubire pustie

(doar pasiune) (doar devotament)
Iubire zadarnică
PASIUNE (pasiune + devotament) DEVOTAMENT

53
 Cercetările susţin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un studiu
din 1996, Arthur Aron şi Lori Westbay au cerut participanţilor să ierarhizeze 68 de
trăsături prototipice ale iubirii şi au constatat că toate trăsăturile clasificate se încadrează în
trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea
de a discuta despre orice, încurajator, înţelegător) şi devotament (fidelitate, prioritate
acordată celorlalţi, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut
participanţilor să precizeze ce anume consideră important în diferite tipuri de relaţii şi a
constatat că rezultatele concordă cu teoria. De exemplu, „iubitul ideal“ a înregistrat scoruri
înalte la toate cele trei componente, „prieten“ a avut scoruri mari la intimitate şi
devotament, dar mici la pasiune, iar „frate / soră“ a punctat mult la devotament, dar puţin
la intimitate şi pasiune.
Considerând toate aceste tipologii – bazate pe ataşamentul infantil, pe culori,
triunghiuri şi alte scheme propuse de-a lungul timpului se pot enumera multe tipuri de
iubire. Dar toate modelele au în vedere două tipuri fundamentale. Zick Rubin a alcătuit o
Scală a simpatiei şi o Scală a iubirii, menite să măsoare cele două tipuri de relaţii.
Abordarea lui Rubin tratează simpatia şi iubirea ca pe două reacţii distincte faţă de o
relaţie apropiată. Rămâne de discutat însă cât de adâncă este diferenţa dintre ele. În 1976,
Kenneth şi Karen Dion au aplicat cele două scale mai multor categorii de oameni: (1)
persoane care se întâlnesc numai ocazional (casual daters) (2) persoane care se întâlnesc
mereu cu acelaşi partener (exclusive daters) (3) persoane logodite (4) persoane căsătorite.
Deşi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât la iubire,
simpatia şi iubirea nu diferă în cazul celor aflaţi într-o relaţie mai angajată.
Un posibil motiv pentru care cele două scale se pot suprapune ar fi acela că, în
versiunea propusă de către Rubin, conceptul de iubire are o semnificaţie destul de cuminte.
Mai potrivită pare a fi distincţia propusă, în 1988, de către Elaine Hatfield între iubirea
pasională şi iubirea companională. După Hatfield, iubirea pasională este o stare intens
emoţională şi adesea erotică de absorbţie de către o altă persoană, cu care subiectul se
identifică şi se contopeşte în mare măsură, în vreme ce iubirea companională este mai
degrabă o însoţire sau o companie sigură şi stabilă, asemănătoare cu ceea ce Rubin
numeşte simpatie.

54
 IUBIREA PASIONALĂ

Iubirea pasională este o stare intens emoţională de absorbţie de către o altă

persoană. Pendulând între culmi extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională
oferă materia primă dulce-amară a poeziei şi romanelor de dragoste, fiind tema favorită în
muzica de consum sau în adoratele-detestatele telenovele.
Ellen Berscheid şi Elaine Walster (ulterior Hatfield) consideră că elementul-cheie în
înţelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emoţie. Bazându-se pe
teoria bifactorială a emoţiei, propusă de către Schachter, cele două autoare susţin că
iubirea pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie fizio-
logică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către persoana iubită.
Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se întâmplă atunci
când cineva simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa partenerului de amor. În alte situaţii,
totuşi, simptomele de excitaţie – precum accelerarea bătăilor de inimă, umezirea palmelor
sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În prezenţa unei persoane
atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf
Zillmann numeşte acest proces de misatribuire transfer de excitaţie. În opinia lui, excitaţia
stârnită de un stimul poate fi transferată sau adăugată excitaţiei provocate de un al doilea
stimul. Excitaţia combinată este atunci percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea
stimul.
Observaţia comună a faptului că momentele agitate din viaţă ne fac vulnerabili faţă de
mrejele iubirii este valabilă. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă efectul se produce, aşa
cum susţine teoria, din cauza faptului că oamenii atribuie în mod eronat starea lor de
excitaţie prezenţei accidentale a unei alte persoane. Da şi nu. Trecând în revistă peste
treizeci de experimente, Craig Foster şi colegii confirmă că efectul excitaţie-atracţie este
real. Ei au mai descoperit, totuşi, că efectul se produce şi atunci când oamenii cunosc sursa
actuală a stării lor de excitaţie – aşadar, fără o eroare de atribuire. Concluzia acestor
cercetători este aceea că simplul fapt de a fi surescitaţi – chiar dacă ştim de ce – facilitează
oricare dintre răspunsurile noastre fireşti. Dacă persoana care ne iese în cale este
atrăgătoare şi de sexul potrivit, atracţia pe care o exercită asupra noastră este mai intensă.

55
Dacă persoana nu este atrăgătoare sau nu e de sexul potrivit, atracţia este mai slabă. Nu e
nevoie de nici o deliberare conştientă. Răspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de evoluţie, iubirea
pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă atracţie
sexuală. În 1999, Pamela Regan şi Ellen Berscheid prezintă dovezi convingătoare că
dorinţa şi excitaţia sexuală intensă constituie o componentă vitală a acestei experienţe. Ele
remarcă şi faptul interesant că „a iubi“ (love) şi „a fi îndrăgostit“ (being in love) nu
înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au cerut unor studenţi de ambele
sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de
care sunt îndrăgostiţi şi a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reieşit că numai 2%
din cei menţionaţi în prima listă s-au regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din
cei menţionaţi în cea de a doua listă s-au regăsit şi pe lista atracţiei sexuale. Iar atunci când
Regan şi colegii săi au cerut mai multor oameni să listeze caracteristicile iubirii, două
treimi din cei chestionaţi au menţionat dorinţa sexuală – numărul lor fiind cu mult mai
mare decât al celor care au trecut pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau
devotamentul.
Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală este aceea care dă
nota pasională a iubirii, nu toată lumea vede o legătură necesară între dorinţă şi căsătorie.
Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie de specificul
cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor „aranjate“, fără a se lua în calcul iubirea
dintre parteneri, variază între 4% în Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia şi 49% în
India sau 51% în Pakistan. Influenţa culturală asupra iubirii este interesantă. Pe de o parte,
s-ar putea susţine că individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natură să
inhibe tendinţa de apropiere şi interdependenţă faţă de ceilalţi. Pe de altă parte, aceeaşi
orientare individualistă îi face pe oameni să dea prioritate, în deciziile lor maritale,
propriilor sentimente – mai degrabă decât grijilor familiale, obligaţiilor sociale,
constrângerilor religioase, venitului etc.
Însă chiar şi în culturile occidentale – în rândul cărora americanii cultivă o consistentă
ideologie romantică – oamenii se îndoiesc de rezistenţa în timp a iubirii pasionale. Studii
comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relaţiilor dintre parteneri, ca şi
studiile longitudinale, care măsoară schimbările aduse de trecerea timpului în cadrul
aceloraşi cupluri, sugerează că iubirea pasională păleşte după o vreme. Cercetătorii

56
preocupaţi de „chimia iubirii“ cred că pasiunea intensă pe care o simt „arzând“ cei
proaspăt-îndrăgostiţi este produsă de anumite stimulente organice – a căror eficienţă scade
în mod firesc odată cu trecerea timpului.

IUBIREA COMPANIONALĂ

Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă erotică a iubirii

pasionale, iubirea companională este o formă de afecţiune care poate exista atât în relaţii
de prietenie, cât şi în relaţii de amor, bazându-se pe încredere reciprocă, respect,
preocupare faţă de celălalt şi angajament de lungă durată. În comparaţie cu iubirea
pasională, cea companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anumite privinţe, mai
profundă şi mai rezistentă.
Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-dezvăluire (self-
disclosure) – dorinţa de a-ţi deschide sufletul şi de a împărtăşi celuilalt evenimente,
gânduri şi sentimente din cele mai intime. Se poate spune că pentru iubirea companională
deschiderea sufletească este un ingredient la fel de esenţial pe cât este excitaţia sexuală în
cazul iubirii pasionale. Această dorinţă de a ne dezvălui amintirile, gândurile şi sentimen-
tele intime stă chiar în miezul celor mai strânse relaţii ale noastre. Cercetările arată că cu
cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt mai satisfăcuţi în căsnicie, cu atât oamenii
îşi deschid mai adânc ascunzişurile sufletului. Nancy Collins şi Lynn Miller enunţă trei
cauze posibile ale acestei corelaţii: (1) ne deschidem sufletul faţă de cei care ne plac; (2)
ne plac oamenii care ni se destăinuie; (3) ne plac oamenii cărora ne-am destăinuit.
De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de auto-
dezvăluire în relaţiile apropiate. Prima este aceea că partenerii se destăinuie tot mai mult
unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor se dezvoltă în timp. Irving Altman şi Dalmas Tylor
consideră că auto-dezvăluirea este o formă elementară de schimb social, care se amplifică
odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării sociale susţine că relaţiile progresează de
la schimburi superficiale către unele din ce în ce mai intime. La început, oamenii oferă
altor persoane puţine detalii despre ei înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi.
Dar dacă primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind
zone mai vaste din vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu-se la zone tot mai
delicate).
57
 Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să nu fie sinceri
unul faţă de celălalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo şi Deborah Kashy
le-au cerut participanţilor ca, timp de o săptămână, să consemneze într-un jurnal toate
interacţiunile lor sociale şi fiecare situaţie în care au încercat să mintă pe cineva –
indiferent dacă au făcut-o în mod interesat sau cu bune intenţii (acceptând că unele
minciuni urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că frecvenţa minciunilor a fost cu
atât mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate. În medie, participanţii au fost nesinceri
cel mai des faţă de necunoscuţi şi din ce în ce mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare,
membrii de familie şi prietenii lor. De asemenea în concordanţă cu presupusele modele de
auto-dezvăluire este faptul că participanţii necăsătoriţi şi-au minţit partenerii de amor de
trei ori mai des decât au făcut-o cei căsătoriţi în relaţia cu soţul / soţia.
O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să se modifice în
funcţie de stadiul unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza incipentă a unei noi legături,
oamenii obişnuiesc să răspundă auto-dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate.
Când facem cunoştinţă cu cineva şi politeţea cere să venim în întâmpinarea celor
comunicate despre sine de către celălalt dezvăluind câte ceva despre noi înşine. După
consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveşte cuplurile
cu probleme, observaţiile conturează două modele diferite de auto-dezvăluire. În unele
cazuri, se reduc atât lărgimea cât şi adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii
parteneri se retrag fiecare în propria carapace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri,
lărgimea dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată ce partenerii încep
să se rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru celălalt.
O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în ceea ce priveşte
tendinţa de a-şi destăinui altora gândurile şi sentimentele private. După o meta-analiză a
peste 200 de studii în care au fost implicaţi circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia şi
Mike Allen au constatat (în 1992) că, în medie, femeile sunt mai deschise decât bărbaţii,
precum şi faptul că oamenii în general se destăinuie mai degrabă femeilor decât bărbaţilor.

58
 REPREZENTĂRILE SOCIALE

DEFINIREA REPREZENTĂRILOR SOCIALE

Reprezentarea este socială pentru că individul însufleţeşte realitatea obiectivă, o

reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale,
contextului său social şi ideologic. Realitatea nu este neutră, obiectivă, ci are semnificaţia
pe care i-o dă individul.
Reprezentările au un caracter social şi datorită strânsei legături cu grupul,
colectivitatea care a generat-o. În acest sens există trei motive:
- reprezentarea socială este o dimensiune a grupurilor sociale. Ea nu poate exista în
afara grupului.
- reprezentarea socială este produsă, generată colectiv;
- printre funcţiile îndeplinite de reprezentările sociale există aceea de formare a
conduitelor şi de orientare a comunicărilor sociale.
Nu există o definiţie pe deplin acceptată a reprezentării sociale.
Moscovici defineşte reprezentarea socială ca fiind un ansamblu structurat de
valori, noţiuni şi practici relative la obiect, aspecte sau dimensiuni ale mediului
social, un sistem socio-cognitiv ce permite supravieţuirea individului în societate,
direcţionarea comportamentelor şi comunicărilor, precum şi selecţia răspunsurilor la
stimulii de mediu.
Willem Doise consideră reprezentarea socială ca fiind principii generatoare de luări
de poziţie în strânsă relaţie cu inserţii specifice regăsite în varietatea raporturilor sociale.
În concepţia lui Pascal Moliner, reprezentările sociale sunt metasisteme suprapuse
sistemelor de cunoştinţe omeneşti, elaborate social, menite să ofere grile de lectură a
realităţii. Ele sunt categorii de cunoştinţe cu funcţionalităţi sociale, modalităţi de integrare
comunitară a indivizilor, posibilităţi de a acţiona în lumea socială.
Jean-Claude Abric defineşte reprezentarea socială ca o viziune funcţională a lumii
ce permite individului sau grupului să dea un sens conduitelor , să înţeleagă
realitatea prin propriul sistem de referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul.
59
 Reprezentările sociale au scopul de a insera actorul social în ambianţa sa naturală, de
a-l ajuta să-l înţeleagă şi să stăpânească această lume, să şi-o apropie.

PROCESE FUNDAMENTALE ALE REPREZENTĂRII

OBIECTIFICAREA ŞI ANCORAREA

Obiectificarea

Obiectificarea reprezintă procesul cognitiv prin care individul sau grupul transformă
conceptele, noţiunile abstracte în imagini familiare.
Funcţia de bază a obiectificării este aceea de a simplifica informaţiile privitoare la un
obiect, prin intermediul unui fenomen de „concretizare a noţiunilor”.
Moscovici consideră că societatea preia o idee a ştiinţei şi o transformă într-un nod
figurativ, încercând să o facă banală, accesibilă, construind în jurul ei, ataşându-i sensuri
familiare, imagini comune. Prin urmare noţiunea sau teoria din care s-a clădit această
imagine ăşi pierde caracterul abstract şi arbitrar şi dobândeşte o existenţă independentă,
aproape fizică.
Un rol esenţial în această construcţie îl are limbajul, deoarece la nivelul nodului
figurativ cuvântul fuzionează cu imaginea, un complex de idei fiind exprimat printr-un
complex de imagini.

Ancorarea

În opinia lui Doise, cuvântul „ancorare” are o origine gestaltistă şi prin el se înţelege
situarea a ceva nou într-un cadru de referinţă vechi, în scopul facilitării interpretării
acestuia.
Moscovici defineşte „ancorarea”ca fiind procesul prin care se transferă ceva
străin şi perturbator în sistemul nostru particular de categorii, comparând acest nou
element ca paradigma unei categorii considerate potrivită. Procesul seamănă cu
ancorarea unei bărci la mal.
Indivizii vin mereu în contact cu date, informaţii, idei ciudate care deseori sunt străine
cunoaşterii lor. Ei fac în acest sens un efort de apropiere, de adaptare a acestor cogniţii la

60
ansamblul cunoştinţelor deja existente. Procesul de apropiere, de familiarizare, constă în
reducerea acestor cunoştinţe la imagini obişnuite care sunt ancorate apoi în gândirea
individului, devenind parte integrantă a ansamblului categorial al acestuia.
A ancora înseamnă „a clasifica şi numi ceva”, a eticheta un obiect sau fenomen pentru
a putea opera cu el. Lucrurile neclasificate şi nenumite sunt pentru un individ străine,
ameninţătoare. Reprezentarea socială este , în mod fundamental, un sistem de clasificare şi
de notare, de alocare de categorii şi nume.

FUNCŢIILE REPREZENTĂRII SOCIALE

În concepţia lui Jean-Claude Abric, reprezentările sociale îndeplinesc următoarele

funcţii:
- funcţia de cunoaştere – reprezentările permit înţelegerea şi interpretarea realităţii.
Aceasta facilitează cunoaşterea celorlalţi şi comunicarea.
- funcţia identitară – reprezentările sociale definesc identitatea şi permit
salvgardarea specificităţii grupurilor.
- funcţia de orientare – presupune orientarea, ghidarea comportamentelor,
practicilor. Reprezentarea socială intervine direct în definirea finalităţii situaţiei,
prescrierea reacţiilor, a tipului de demers cognitiv adaptat la momente şi persoane.
- funcţia justificativă – reprezentările sociale permit a posteriori să se justifice
luările de poziţie şi comportamentele.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE REPREZENTĂRILOR SOCIALE

Difuzarea constă în transmiterea unor informaţii răspunzând interesului public prin

întreţinerea atenţiei asupra unui subiect. Ea se realizează de regulă spontan şi sunt
exprimate o mulţime de puncte de vedere. Rezultatul este un fel de impregnare a opiniei
publice cu o nouă temă de conversaţie la dispoziţia tuturor. La început conceptele
psihanalizei circulau doar în lumea mondenă, în cea a specialiştilor sau a oamenilor
instruiţi. Ulterior ea a intrat în limbajul popular, astfel încât nevrotic a devenit un termen
foarte cunoscut, ca şi refulat sau complexat.

61
 Propagarea presupune răspândirea unei viziuni bine organizate asupra lumii în
general sau asupra unei credinţe în vederea racolării de noi adepţi. Ea formează sau
consolidează o atitudine, structurează un răspuns consistent la opiniile publicului, educă
publicul în spiritul unei coerenţe. Propagarea propune şi nu impune o variantă coerentă.
Un exemplu îl poate constitui broşurile de popularizare ştiinţifică sau revistele cu acelaşi
caracter.
Propaganda constă într-un refuz global al concepţiei alternative. Ea reprezintă o luptă
pentru instituire, pentru încremenire şi are stereotipia şi rigiditatea drept caracteristici de
bază. Propaganda simplifică realitatea, reduce complexitatea sistemului la câţiva stimuli
bine reliefaţi şi se caracterizează printr-o reacţie imediată, de acceptare sau respingere a
unui grup sau a unei persoane. Modalitatea sa de impunere este repetiţia persuadantă,
orientarea polarizată. Un exemplu este ideologia statelor totalitariste.

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

DEFINIŢII, CONŢINUT

Nu e uşor de răspuns la întrebarea de ce unii oameni îşi oferă ajutorul, pe când alţii nu
sau de ce unele situaţii duc la o reacţie rapidă de într-ajutorare, iar altele la o şocantă
pasivitate. Determinantele comportamentului în astfel de împrejurări sunt complexe şi au
multe faţete. Dar psihosociologii au descoperit cel puţin o parte din ele în ultimele trei
decenii şi unele descoperiri sunt de-a dreptul surprinzătoare.
Când se referă la actele comise în beneficiul altei persoane, cercetătorii apelează la
termeni diferiţi: comportament prosocial, comportament de întrajutorare sau
comportament altruist. Deşi mulţi oameni ar fi tentaţi să îi considere semantic echivalenţi,
aceşti termeni au semnificaţii diferite.
Ca noţiune generală, comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv
în societate. În cultura noastră, a-i ajuta pe ceilalţi când au nevoie se bucură de o evaluare
pozitivă. Wispé defineşte comportamentul prosocial drept acel comportament cu
consecinţe sociale pozitive, care contribuie la bunăstarea fizică şi psihică a unei alte
persoane.

62
 Eisenberg precizează că este vorba de comiterea unor acte voluntare, cu intenţia de a
face un bine altei persoane. Comportamentele care cad sub această categorie includ
altruismul, ajutorarea, atracţia, intervenţia trecătorului (ajutorul oferit unui necunoscut
aflat în dificultate), actele de caritate, cooperarea, prietenia, salvarea, sacrificiul,
simpatia şi încrederea. Este important să avem în vedere că factorul determinant este
perspectiva socială. Agresiunea, de exemplu, este în mod tipic considerată drept un
comportament antisocial dar, în anumite condiţii (cum ar fi lupta împotriva inamicului)
poate fi apreciată ca un comportament prosocial.
Comportamentul de întrajutorare (helping behavior) este un termen folosit cel mai
adesea în literatura psihosociologică pentru a desemna o subcategorie de comportamente
prosociale, ce urmăresc în mod voluntar să facă un bine unei alte persoane sau grup.
Elementul intenţional este definitoriu. Dacă pierzi din greşeală o sută de lei, de care apoi
se bucură un amărât, nu ai comis un act prosocial. Dar dacă oferi aceeaşi sumă cuiva cu
intenţia de a-l scoate dintr-o încurcătură, e cât se poate de limpede un gest de într-
ajutorare. De asemenea, oricât de generoasă, o donaţie publică făcută numai cu intenţia de
a-ţi confecţiona o imagine publică favorabilă nu este un act prosocial.
Altruismul este o subcategorie a comportamentului de într-ajutorare, referitoare
la actele motivate numai de dorinţa de a le fi de folos altora. Dacă nu putem proba că
un act de generozitate urmăreşte un motiv secundar pe termen lung (cum ar fi, de exemplu,
ingraţierea), altruismul este greu de demonstrat. Unii autori consideră că un comportament
prosocial este însoţit de anumite recompense private, precum sentimentul plăcut de a fi
virtuos.

FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

FACTORI EVOLUŢIONIŞTI

O parte din răspunsul la întrebarea: „de ce unii oameni îşi oferă ajutorul?” poate fi
oferită de evoluţia speciilor. Psihologii şi biologii evoluţionişti recurg la principiile
evoluţiei pentru a înţelege comportamentul social al oamenilor. Dar pot aceste principii să
explice? La prima vedere, s-ar părea că nu. Din punct de vedere evoluţionist, ce funcţie ar
putea să îndeplinească a-i ajuta pe alţii, uneori chiar cu riscul propriei vieţi? Nu este
spulberat acest risc în favoarea celorlalţi de principiul evoluţionist al „supravieţuirii celor
63
mai bine adaptaţi“? Nu decurge din teoria evoluţionistă ideea, devenită un loc comun, că
supravieţuirea şi reproducerea ne determină să fim întotdeauna cât mai egoişti cu putinţă,
având grijă numai de apărarea propriilor interese şi de satisfacerea propriilor noastre
nevoi?

„Gena egoistă“

De fapt, evoluţionismul actual, care completează teoria darwinistă cu descoperirile

geneticii, pune accentul nu pe supravieţuirea indivizilor cel mai bine adaptaţi, ci pe
supravieţuirea genelor din care sunt alcătuiţi indivizii. Aşadar, comportamentul social –
animal sau uman – trebuie analizat în funcţie de contribuţia sa la succesul reproductiv:
procrearea, naşterea şi supravieţuirea urmaşilor. Dacă un anumit comportament social
sporeşte şansele de succes reproductiv, atunci e foarte probabil ca fundamentul genetic al
comportamentului respectiv să fie trecut generaţiilor următoare, putând să devină, prin
procesul de selecţie, o parte din moştenirea comună a speciilor.
Fireşte că, pentru a se reproduce, individul trebuie să supravieţuiască suficient de mult
pentru a se putea împerechea. A fi ajutat de către ceilalţi sporeşte şansele de supravieţuire.
Dar faptul de a-i ajuta pe ceilalţi? Întrucât ajutorul acordat altor indivizi consumă timp şi
efort, putând fi câteodată primejdios pentru cel ce ajută, s-ar părea că a-i ajuta pe ceilalţi
scade şansele de supravieţuire. Şi atunci, nu ar fi trebuit ca înclinaţiile genetic
predeterminate spre într-ajutorare să fi fost de mult eliminate din fondul genetic al
speciilor?
Poate că nu. Există o alternativă la supravieţuirea individului. Acesta îşi poate prezerva
genele contribuind la supravieţuirea acelor indivizi care au aceeaşi alcătuire genetică, chiar
dacă, prin aceasta, el se pierde prin efortul de într-ajutorare a lor. Pe această cale indirectă,
tendinţa de ajutorare a celor înrudiţi genetic, numită de către biologi kinship selection,
poate să devină o caracteristică înnăscută – cu alte cuvinte, o trăsătură ce nu este
accidentală sau dobândită prin învăţare, deşi poate fi influenţată de educaţie, cultură şi
de alţi factori. Selecţia în cadrul relaţiilor de înrudire este evidentă în comportamentul
multor organisme, de la roiurile de albine şi muşuroaiele de furnici până la oameni, care îşi
riscă viaţa pentru a-şi salva de primejdie rudele apropiate. Privind din exterior, ajutorul
acordat unei rude apropiate poate părea un sacrificiu de sine. Din interior, însă, „gena
egoistă“ (titlul unei cărţi de mare succes a biologului britanic Richard Dawkins) îşi asigură
imortalitatea.
64
 Deoarece kinship selection are o funcţie de supravieţuire genetică, ajutorarea
preferenţială a celor „de acelaşi sânge“ ar trebui să se manifeste cu cea mai mare frecvenţă
şi intensitate atunci când miza biologică este deosebit de mare. În 1994, Eugene
Burnstein şi colegii săi au efectuat o serie de experimente, spre a testa mai multe predicţii
ce decurg din principiile teoriei evoluţioniste. Cercetătorii au cerut unor studenţi americani
şi japonezi să indice cum s-ar comporta într-o varietate de situaţii în care cineva ar avea
nevoie de ajutor. Participanţii au declarat că mai degrabă ar ajuta:
- o rudă apropiată (fraţi, surori sau părinţi) decât o rudă mai îndepărtată (unchi,
mătuşi, bunici sau veri); cu cât relaţia de înrudire este mai apropiată, cu atât
asemănarea genetică este mai mare.
- preferinţa acordată ajutorării rudelor apropiate s-a dovedit mai puternică în situaţii
de viaţă şi de moarte decât în cazul unor mici încurcături inofensive din viaţa coti-
diană.
- intenţiile de ajutorare a rudelor de sânge aflate în situaţii care le-ar fi pus viaţa în
pericol au fost influenţate şi de factori legaţi de reproducere; astfel, participanţii
au declarat că şi-ar ajuta mai degrabă rudele tinere decât pe cei mai în vârstă şi mai
degrabă pe cei sănătoşi decât pe cei bolnavi.
Importanţa selecţiei în cadrul relaţiilor de rudenie se poate vedea şi în intenţiile de într-
ajutorare declarate de copii şi adolescenţi. În 1996, Marie şi John Tisak au constatat că
majoritatea copiilor de clasa a patra, a şasea şi a opta au declarat că, într-o situaţie
periculoasă, şi-ar ajuta mai degrabă fraţii şi surorile decât prietenii.

Altruismul reciproc

În cel mai bun caz, kinship selection oferă într-ajutorării doar o explicaţie parţială.
Rudele nu se ajută întotdeauna între ele. Şi chiar dacă neamurile pot primi un tratament
preferenţial, majoritatea oamenilor îi ajută şi pe cei cu care nu se înrudesc. Ce avantaj
reproductiv ai ajutând pe cineva cu care nu te înrudeşti? Răspunsul cel mai obişnuit este
reciprocitatea. Prin altruism reciproc, ajutorul acordat altei persoane poate fi în interesul
tău deoarece sporeşte şansele ca acea persoană să te ajute la rândul ei atunci când vei avea
nevoie. Dacă Ion îl ajută pe Vasile şi Vasile îl ajută pe Ion, atât Ion, cât şi Vasile au şanse
sporite de supravieţuire şi de succes reproductiv.
În 1971, Robert Trivers citează mai multe exemple de altruism reciproc în lumea
animală. Maimuţele sau pisicile se spală şi se curăţă de paraziţi una pe cealaltă. Unele
65
specii de peşti mari îngăduie anumitor specii de peşti mici să le intre în gură, fără să-i
înghită; peştii cei mici găsesc acolo hrană pentru ei şi, totodată, îndepărtează paraziţii din
gura celor mari. Cimpanzeii care îşi împart hrana cu alţi cimpanzei se bucură ulterior, la
rândul lor, de acelaşi tratament; cei care sunt însă egoişti, ulterior sunt alungaţi de către cei
cu care nu au vrut să împartă hrana.
În unele societăţi umane, altruismul reciproc este şi astăzi esenţial pentru supravie-
ţuire. În 1994, Burnstein citează drept exemplu tribul african !Kung. Membrii săi au fost
împinşi de celelalte triburi în zone deşertice, în care hrana şi apa se găsesc cu mare
dificultate. Drept urmare, !Kung împart între ei toate resursele. Un individ care găseşte
ceva de mâncare împarte hrana cu ceilalţi, contând pe faptul că şi ceilalţi vor face la fel.
Ideea de a mânca de unul singur li se pare şocantă. „Leii fac aşa ceva – spun ei – nu
oamenii“.

Grupul cooperativ

Kinship selection şi altruismul reciproc pun accentul pe ajutorarea unor anumiţi alţi
indivizi, în virtutea înrudirii genetice sau a probabilităţii de a primi un contraserviciu. Dar
în foarte multe situaţii într-ajutorarea depăşeşte aceste limite De exemplu, animalele rănite
sau bolnave sunt frecvent ajutate de către membrii grupului din care fac parte, chiar dacă
nu sunt înrudiţi şi există puţine şanse ca cei ajutaţi să le returneze ajutorul primit. Poate
altruismul să opereze şi dincolo de comunitatea genetică şi a relaţiilor specifice de
reciprocitate dintre indivizi?
Unii biologi evoluţionişti, printre care şi celebrul Stephen J. Gould, cred că selecţia
naturală operează la scara întregii ierarhii biologice, începând cu genele şi organismele,
până la grupuri şi specii.
În 1994, David Wilson şi Elliot Sober emit teoria potrivit căreia selecţia în cadrul
grupului poate juca un rol în explicarea evoluţiei psihologiei umane. Fiinţele umane îşi
pot mări uneori şansele de succes reproductiv apărându-şi propriile interese în relaţiile lor
cu alţi indivizi, dar şi apărând interesele grupului din care fac parte în relaţiile acestuia cu
alte grupuri. Kinship selection este o formă a selecţiei grupale, ce are loc numai în cadrul
grupurilor de indivizi înrudiţi genetic.
Dar selecţia grupală poate să opereze şi în cadrul unor grupuri de indivizi care nu au
legături de sânge, încurajând un comportament de într-ajutorare bazat mai curând pe
legături sociale decât pe înrudirea genetică. Cooperarea şi într-ajutorarea dintre membrii
66
unui grup social (mai ales atunci când grupul se confruntă cu o ameninţare din exterior)
pot fi tendinţe înnăscute, universal umane. Există probe concludente că oamenii
cooperează mai mult cu aceia pe care îi consideră ca făcând parte din ingrupul lor, fiind
mult mai dispuşi să îi ajute. Acelaşi lucru se întâmplă şi în lumea animală. În 1996, Franz
de Waal citează câteva cazuri elocvente în acest sens; de exemplu, o maimuţă japoneză
născută fără mâini şi fără picioare, acceptată şi hrănită de celelalte maimuţe sau un rhesus
retardat îngrijit de către ceilalţi membri ai grupului.

FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL:

RECOMPENSELE ŞI EXCESELE

Recompensele întrajutorării

Un motiv important pentru care oamenii se ajută între ei este acela că întrajutorarea
oferă adesea anumite satisfacţii. Tuturor ne surâde ideea de a fi nişte eroi, aclamaţi de
semenii noştri după ce am salvat pe cineva dintr-un mare pericol. Şi chiar dacă puţini
dintre noi dau dovadă de eroism, oricine are un sentiment de satisfacţie atunci când
primeşte recunoştinţa celor cărora le-a făcut un bine.
Cel ce ajută pe altul se ajută şi pe sine. Probele empirice în acest sens sunt cât se
poate de clare: e mult mai probabil ca oamenii să vină în ajutorul altora atunci când
recompensele potenţiale ale actului de într-ajutorare par să fie relativ mari în raport
cu potenţialele costuri. Acest fenomen nu are loc doar în culturile apusene individualiste,
ci a fost constatat şi în ţări precum Sudan sau Japonia.
Cercetările unor psihosociologi precum Jane Piliavin sau John Davidio sugerează că
indivizii care sar în ajutorul altora raportează costurile şi beneficiile nu numai atunci când
optează în mod deliberat pentru comportamentul prosocial, ci chiar şi în cazul unor decizii
bruşte, spontane de a interveni într-o situaţie de urgenţă. Procesul nu este neapărat unul
conştient, deşi poate fi câteodată.
De exemplu, participanţii la un studiu realizat în 1992 de către Smitherman au
ierarhizat pe o scală importanţa relativă a considerentelor avute în vedere atunci când se
decid să ajute sau nu pe cineva. Două dintre primele trei considerente menţionate ca fiind

67
cele mai importante se referă la recompense („M-ar face să fiu mulţumit de mine însumi“)
şi la costuri („Aş putea să am eu însumi de suferit“). Al treilea considerent a fost: „Aşa ar
fi corect să acţionez“.
Copiii învaţă că ajutorarea celorlalţi este recompensată. Cei mici au în vedere mai
ales recompensele primite din partea părinţilor sau a celor din anturaj. Ajunşi la
adolescenţă, ei încep să se recompenseze singuri pentru comportamentul prosocial,
mândrindu-se cu actele lor. Ulterior, acest tip de comportament poate primi o motivaţie
internă, care îi determină să îi ajute pe ceilalţi chiar fără promisiunea unei recompense
materiale sau sociale imediate.
A sări în ajutorul cuiva te face adeseori să te simţi bine. Oamenii al căror respect de
sine este ameninţat de perspectiva unui eşec sunt foarte săritori, probabil deoarece simt
nevoia recăpătării unei opinii favorabile despre ei înşişi, dându-şi seama de faptul că îşi
pot satisface această nevoie ajutându-i pe alţii. Chiar dacă ajutorul oferit nu este însoţit de
o satisfacţie imediată, el poate fi benefic pe termen lung. Atunci când părinţii renunţă
bombănind să urmărească serialul lor preferat, după o zi grea la serviciu, ca să îşi ajute
copiii să îşi facă temele, e foarte posibil să nu jubileze de îndată; pe termen lung, însă, ei
vor dobândi satisfacţia acestui mic sacrificiu.
E limpede că a-i ajuta pe ceilalţi oferă nişte recompense; dar e la fel de clar că există şi
nişte costuri. Mulţi dintre aceia care i-au ajutat pe evrei să scape de holocaust – aşa cum a
făcut-o Oskar Schindler – au fost întemniţaţi sau ucişi.
Pentru majoritatea oamenilor, atunci când costurile potenţiale ale ajutorării de-
păşesc recompensele probabile, impulsul de a sări în ajutor este puternic inhibat.
Se poate ca unii oameni să intervină în cazuri de urgenţă cu mare risc doar pentru
simplul fapt că nu se gândesc la costurile potenţiale.
Ca să încline balanţa dintre costurile şi beneficiile comportamentului prosocial în
favoarea beneficiilor, în unele ţări europene au fost adoptate legi ale „Bunului
Samaritean“, care solicită cetăţenilor să ofere ori să ceară ajutor în cazuri de urgenţă.

Cruzimea excesului de amabilitate

Atunci când un copil se simte ameninţat de atenţia mai mare ce i se acordă unui frate
(surori) mai mici, se poate vedea cum, încercând să îşi „ajute“ rivalul să se ridice în două

68
picioruşe, îl izbeşte de pământ sau îl aşează atât de bine în cărucior încât acesta se
răstoarnă. „Vai de mine!“, exclamă fratele mai mare; „eu n-am vrut decât să îl ajut!“
Adulţii pot fi mai subtili, deşi mânaţi de aceeaşi motivaţie: dorinţa de a răni pe cineva,
dând impresia că vor să-l ajute. În 1996, Daniel Gilbert şi David Silvera emit ipoteza că
uneori oamenii oferă altora un ajutor de care aceştia nu au nevoie sau îi ajută mai
mult decât ar fi necesar, pentru a crea suspiciuni faţă de capacităţile de performanţă
ale celor ajutaţi. Imaginaţi-vă următoarea situaţie: Nelu ştie că Simona nu are nevoie de
ajutor în elaborarea unui proiect dar, de faţă cu alţi colegi, îi acordă o grijulie asistenţă,
sperând să-i sufle astfel o parte din creditul de competenţă pe care ea îl merită. Speranţa
lui este aceea că toţi colegii vor spune: „Sigur, Simona a făcut o treabă excelentă, dar mă
întreb dacă ar fi reuşit fără ajutorul lui Nelu“.

FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

ALTRUISM ŞI EGOISM

Sunt oamenii vreodată cu adevărat altruişti – adică motivaţi de dorinţa de a face bine
altora? Sau ajutorul pe care-l oferim celorlalţi este întotdeauna egoist – adică motivat
exclusiv de propriile interese ori de conformism social? Deşi cele mai multe dintre teoriile
psihosociologice adoptă perspectiva motivării egoiste, nu toţi cercetătorii sunt satisfăcuţi
de acest mod de înţelegere a comportamentului uman. Unul dintre aceştia este Daniel
Batson, care consideră că unele acte de într-ajutorare sunt cu adevărat altruiste.
Pentru Batson, ceea ce contează este natura motivelor celui care ajută. Indiferent dacă
primeşti medalia de aur sau îţi pierzi şi cămaşa de pe tine, atâta timp cât motivul tău
primordial este acela de a sări în ajutorul cuiva, comportamentul tău este unul altruist.

Ipoteza altruismului empatic

Modelul comportamentului altruist propus de către Batson se bazează pe concepţia lui

despre consecinţele empatiei – mult timp considerată un factor esenţial în explicarea
comportamentului pozitiv faţă de ceilalţi. Deşi definiţia empatiei a fost mult timp
controversată, majoritatea cercetătorilor privesc empatia ca pe un fenomen
pluridimensional, având atât componente cognitive, cât şi emoţionale.
Latura cognitivă majoră a empatiei este modificarea perspectivei: folosirea
imaginaţiei pentru a privi lumea din unghiul de vedere al celuilalt.
69
 Există şi două componente emoţionale de bază:
- tulburarea personală: reacţii orientate către sine în prezenţa unei persoane aflate în
dificultate – stări de alarmă, de iritare, de jenă sau de durere sufletească.
- grija empatică declanşează sentimente orientate către celălalt – simpatie,
compasiune şi afecţiune.
Potrivit lui Batson, schimbarea de perspectivă este primul pas către altruism. Dacă vezi
pe cineva aflat în dificultate şi îţi imaginezi ce simte acea persoană, este posibil să încerci
sentimentele asociate cu grija empatică, iar aceasta dă naştere motivaţiei altruiste de a
diminua suferinţa celuilalt. Dar dacă, remarcând pe cineva care suferă, te concentrezi
asupra propriilor tale sentimente sau îţi imaginezi ce ai simţi tu dacă ai fi în pielea
celuilalt, schimbarea de perspectivă nu se produce; mai degrabă vei avea un sentiment de
neplăcere şi tulburare lăuntrică, din care se naşte motivaţia de a-ţi diminua propria
suferinţă psihică. Trăsăturile de bază ale ipotezei altruismului empatic propuse de către
Batson sunt reprezentate în figura de mai jos.

Adoptarea
perspectivei Răspuns Tipul de Satisfacerea
celuilalt emoţional motivaţie motivaţiei

Grijăemp Diminuarea
suferinţei
DA atică Altruistă
celuilalt
Percepţia
cuiva care
are nevoie
de ajutor Tulburar Diminuarea
propriei
NU e Egoistă
suferinţe
personală

Figura: Ipoteza altruismului empatic (Batson, 1991)

Sursa: Crăciun, D (1999)

70
 În calitate de observatori din afară, cum putem sesiza diferenţa dintre motivele egoiste
şi cele altruiste? În ambele cazuri, cineva ajută pe altcineva, dar motivele celui ce sare în
ajutor sunt diferite. Batson iese din această încurcătură cu o soluţie elegantă. Depinde,
spune el, cât de uşor se poate evita o situaţie de într-ajutorare. Atunci când grija empatică
este redusă, oamenii îşi pot satisface motivaţia de a-şi diminua propriul disconfort psihic
ajutând persoana ce are nevoie sau evadând din situaţia stresantă în care altul suferă. Ceea
ce nu vezi, nu te tulbură – adio disconfortului personal. Dar atunci când grija empatică este
majoră, această alternativă dispare. Motivaţia de a diminua suferinţa victimei nu poate fi
satisfăcută decât ajutându-l pe cel în suferinţă. Această diferenţă ne permite să despărţim
grâul de neghină. Atunci când motivele cuiva sunt egoiste, persoana se va codi să sară în
ajutorul altcuiva dacă poate scăpa cu uşurinţă din situaţia stresantă. Dar dacă motivele
cuiva sunt altruiste, persoana nu va ezita să ajute, indiferent cât de uşor sau cât de greu i-ar
fi să evadeze din situaţia în care un altul are nevoie de ajutor.

Alternative egoiste

În modelul eliberării de stări negative, elaborat de Robert Cialdini în 1987, se susţine

că, dat fiind efectul pozitiv al ajutorării altora, oamenii prost-dispuşi pot fi înclinaţi să vină
în ajutorul celorlalţi tocmai pentru a se bine-dispune. Astfel, s-ar părea că empatia sti-
mulează comportamentul prosocial în următorul fel: grija empatică faţă de cineva în
dificultate amplifică sentimentul de tristeţe, ceea ce intensifică nevoia de remontare a stării
de spirit, care se poate obţine ajutând pe cel în suferinţă. Verificările acestei ipoteze au dat
unele rezultate, dar nu suficient de concludente.
O altă variantă de explicaţie egoistă a comportamentului prosocial, bazată pe invocarea
unor recompense specifice ale empatiei, pune accentul pe sentimentele tonice mai degrabă
decât pe îndepărtarea celor sumbre. În 1989, Kyle Smith susţine că grija empatică
amplifică sensibilitatea celui ce ajută faţă de sentimentele de bucurie ale celui ajutat, astfel
încât primul este răsplătit printr-o bucurie empatică. Cu alte cuvinte, îi ajutăm pe cei faţă
de care suntem empatici deoarece, ajutându-i, ne simţim şi noi foarte bine, contaminaţi de
bucuria lor. Şi în cazul testării acestei ipoteze s-au acumulat probe contradictorii.

71
 INFLUENŢE SITUAŢIONALE ALE COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

Până acum, ne-a interesat de ce se ajută oamenii unii pe alţii. Trebuie văzut însă şi
când se ajută oamenii între ei. Pentru început, vom trece în revistă o serie de cercetări şi
descoperiri cu totul remarcabile, din care se conturează o idee surprinzătoare: dacă cineva
are nevoie de ajutor într-o situaţie de urgenţă, are mai multe şanse de a fi scos de la
ananghie atunci când e de faţă un singur martor decât atunci când sunt mai mulţi.

Mulţimea apatică(oamenii)

Cercetările psihosociologice asupra comportamentului prosocial au luat amploare

odată cu analiza realizată de Bibb Latané şi John Darley unor întâmplări şocante în care o
persoană era agresată sau chiar ucisă în prezenţa unei mulţimi de martori, care însă nu au
intervenit pentru a o salva. Aceştia au discutat evenimentele şi explicaţiile ce puteau fi
citite în presă, pe care nu le-au găsit destul de convingătoare. Cei doi cercetători au
avansat următoarea speculaţie: deoarece fiecare martor al atacului putea să vadă că mulţi
alţii aprinseseră luminile şi priveau pe fereastră, se putea ca fiecare martor să fi presupus
că măcar unul dintre ceilalţi privitori ar fi putut sau ar fi trebuit să cheme poliţia. Ca să
verifice această ipoteză, în 1970 Bibb Latané şi John Darley au încercat să producă
„trecători indiferenţi“ (unresponsive bystanders) în condiţii de laborator.
Experimentul a demonstrat că reacţiile participanţilor au fost puternic influenţate de
mărimea grupurilor din care făceau parte. Toţi participanţii care credeau că numai ei ştiu
despre incident au au încercat să sară în ajutorul celui suferind. Cei care credeau că fac
parte dintr-un grup, însă, n-au intervenit de loc ori au făcut-o după îndelungi ezitări. Acest
fapt i-a condus pe Latané şi pe Darley la o concluzie stupefiantă: cu cât mai mulţi trecători
(sau martori), cu atât mai puţine şanse ca victimei să i se acorde ajutor. Acesta este efectul
trecătorului (bystander effect): prezenţa celorlalţi nu stimulează ci, dimpotrivă, inhibă
comportamentul prosocial.
Înainte de cercetările lui Latané şi Darley, majoritatea oamenilor ar fi presupus exact
contrariul. Nu e mai multă siguranţă în mulţime? Nu ne simţim mai întăriţi de prezenţa
celorlalţi? Latané şi Darley au dat peste cap această prezumţie a bunului-simţ, oferind o
72
analiză atentă, pas cu pas, a procesului decizional ce are loc în acele situaţii care solicită o
intervenţie urgentă. Ei au identificati cinci paşi ai acestui proces:
- sesizarea unui fapt neobişnuit,
- interpretarea lui ca situaţie de urgenţă,
- asumarea responsabilităţii ajutorării celui aflat în dificultate,
- decizia privind modul de a veni în ajutor
- acordarea asistenţei.
Au fost examinate, de asemenea, motivele pentru care uneori oamenii nu reuşesc să
facă unul dintre aceşti cinci paşi, astfel încât nu sar în ajutorul celor ce au nevoie de el.

Sesizarea unui fapt neobişnuit

Primul pas pe care trebuie să-l facă un trecător (martor) care nu asistă pasiv la sufe-
rinţa victimei constă în sesizarea faptului că cineva are nevoie de ajutor sau, cel puţin, că
se întâmplă ceva neobişnuit. Sunt însă multe situaţii în care problema nu este percepută.
Prezenţa celorlalţi poate să distragă şi să abată atenţia de la indiciile care semnalează că un
om este la ananghie. În plus, oamenii pot să nu remarce faptul că o persoană are nevoie de
ajutor deoarece sunt absorbiţi de propriile lor gânduri şi preocupări. Cei care locuiesc în
mari aglomerări urbane şi în medii foarte zgomotoase sunt atât de obişnuiţi să vadă oameni
zăcând pe trotuar ori să audă ţipete încât nici nu le mai percep.

Interpretarea faptului sesizat ca situaţie de urgenţă

Observarea victimei este doar un prim pas spre ajutorare, necesar dar nu suficient.
Oamenii mai trebuie să interpreteze şi să desluşească sensul a ceea ce au remarcat.
Ţipetele de durere pot fi confundate cu nişte hohote de râs; victimele unui atac de cord pot
fi luate drept nişte oameni adormiţi de băutură. Aşa că observatorul se întreabă: are acea
persoană într-adevăr nevoie de ajutor? De regulă, cu cât o situaţie este mai ambiguă, cu
atât e mai puţin probabil ca trecătorii să intervină.
Interpretarea relaţiei dintre victimă şi agresor poate, la rândul ei, să afecteze
şansele de intervenţie. Cercetările întreprinse în 1976 de către Lance Shotland şi
Margaret Straw arată că mulţi dintre martori când văd o femeie bătută de către un
bărbat consideră că între agresor şi victimă există relaţii foarte apropiate – amanţi,

73
logodnici sau căsătoriţi – chiar dacă nu deţin absolut nici o informaţie relevantă în
acest sens.
Această presupunere poate avea implicaţii serioase, deoarece intervenţia într-un caz
de violenţă domestică este percepută ca fiind mult mai riscantă pentru cel ce se implică
şi mult mai puţin dorită de către victimă decât în situaţiile în care victima este atacată
de către un necunoscut.

Figura 9.2 Cei cinci paşi ai deciziei de ajutorare (Latané şi Darley, 1970)

Obstacole ale ajutorării

Pasul 5
Ajută
Inhibiţia spectatorilor
Mă fac de rîs.
Costurile depăşesc
recompensele
Dacă fac vreo greşeală
şi mă dă în judecată?
Pasul 4
Decide cum să ajute

Incompetenţa
Nu sunt calificat să
Calea Pasul 3 rezolv astfel de
spre Îşi asumă probleme şi la cine să
ajutorare responsabilitatea apelez?

Difuzia responsabilităţii
Pasul 2
Altcineva trebuie să fi
Interpretează incidentul ca
sunat deja la poliţie.
situaţie de urgenţă

Ambiguitate
Chiar e bolnav sau e beat?
Relaţia dintre atacator şi victimă
Pasul 1 Să-şi spele rufele în familie!
Sesizează că se
Ignoranţă pluralistă
întâmplă ceva
Văd că nimeni nu pare îngrijorat
de ceea ce se întâmplă.

Distragerea atenţiei
Nu mai căscaţi gura copii! Am
Situaţie de urgenţă! venit aici să mâncăm!
Cufundarea în propriile gânduri
Am o întâlnire foarte importantă
şi sunt în mare întârziere!

74
 Nu numai femeile sunt în pericol dacă sunt percepute ca aflându-se într-o relaţie
apropiată cu agresorul, ci şi copiii Atunci când le trece prin minte cuvântul familie,
oamenii îşi spun automat: „E-n regulă, nu-i nici un pericol“. Dar câteodată este.
Poate că sursa cea mai relevantă de informaţii într-o situaţie de urgenţă este
comportamentul celorlalţi. Surprins de un eveniment brusc, neaşteptat şi potenţial
primejdios, fiecare martor priveşte imediat în jur, să vadă ce fac ceilalţi. În vreme ce
fiecare speră să afle de la ceilalţi un indiciu de cum trebuie să reacţioneze, întregul grup
este paralizat de indecizie. Când se petrece acest fenomen, persoana ce are nevoie de
ajutor este victima ignoranţei pluraliste. În această stare de ignoranţă, fiecare individ crede
că are idei şi sentimente diferite faţă de ceilalţi, chiar dacă toţi se comportă la fel. Fiecare
trecător sau martor gândeşte că ceilalţi nu reacţionează fiindcă, dintr-un motiv sau altul,
ştiu că nu este un caz de urgenţă. În consecinţă, fiecare este derutat şi ezitant; dar,
atribuind celorlalţi o mai bună înţelegere a situaţiei, fiecare martor trage concluzia că nu
este nevoie de nici o intervenţie.
Ignoranţa pluralistă nu apare doar în situaţii de urgenţă. Nu vi s-a întâmplat niciodată
să vă simţiţi cu totul rătăciţi în timpul unui curs sau seminar, având impresia că nu
înţelegeţi nimic? Aţi vrea să puneţi o întrebare, dar vă este jenă să o faceţi. Nimeni nu
spune nimic, astfel încât aveţi impresia că celorlalţi colegi totul li se pare cât se poate de
limpede. În cele din urmă, vă luaţi inima în dinţi şi cereţi o explicaţie suplimentară. Şi
deodată, o mulţime de mâini se ridică în aer şi urmează o avalanşă de întrebări pentru
profesor. Nimeni nu pricepuse mare lucru, dar toţi au presupus că ceilalţi înţeleg totul de
minune. În clasă, ignoranţa pluralistă tulbură procesul de învăţare. În situaţii de urgenţă,
poate duce la dezastre – afară de cazul în care cineva iese din rând şi cutează să intervină.
După aceea, este probabil ca şi alţii să i se alăture.

Asumarea responsabilităţii

Sesizarea unei victime şi identificarea unei urgenţe sunt paşi cruciali, însă realizarea lor
nu garantează intervenţia martorului. Rămâne deschisă problema responsabilităţii. Atunci
când e nevoie de ajutor, cine trebuie să îl acorde? Dacă un individ ştie că mai sunt şi alţii
de faţă, îi este foarte uşor să arunce responsabilitatea asupra lor. Oamenii ezită de multe
ori să vină în ajutorul cuiva datorită unui fenomen numit dispersarea responsabilităţii –
credinţa că alţii vor interveni sau ar trebui să o facă. Difuziunea responsabilităţii nu se
75
poate produce dacă un individ este convins de faptul că este singura persoană care a
sesizat un caz de urgenţă.
De obicei, dispersarea responsabilităţii are loc la adăpostul anonimatului. Este foarte
probabil ca trecătorii care nu cunosc victima să îi considere pe alţii responsabili de
ajutorarea ei. În măsura în care se reduce distanţa psihologică dintre martor şi victimă
difuziunea responsabilităţii se reduce iar şansele de ajutorare cresc. De asemenea,
reducerea distanţei psihologice dintre martori poate să contracareze dispersarea.
Grupurile structurate, ai căror membri se cunosc între ei sunt, de obicei, mai săritoare
decât grupurile întâmplătoare de necunoscuţi.
În plus, dispersarea responsabilităţii poate fi eliminată de rolul unei persoane. Un
lider, chiar dacă şi-a dobândit poziţia de puţină vreme, este mai înclinat să dea ajutor decât
unul dintre ceilalţi membri ai grupului. De asemenea, anumite roluri profesionale sporesc
probabilitatea intervenţiei. Personalul medical, de exemplu, nu îşi declină răspunderea în
cazurile de urgenţe medicale. Chiar dacă nu există o relaţie directă între profesia cuiva şi
tipul de asistenţă de care este nevoie, obligaţiile de serviciu pot să influenţeze
comportamentul prosocial

Decizia privind modul de acţiune

Odată ce şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei, martorul trebuie să decidă cum

trebuie să acţioneze pentru a oferi o asistenţă eficientă. Sunt şanse sporite ca un ins să
intervină dacă se consideră competent în execuţia actelor necesare. De exemplu, indivizii
care au făcut instructaje de acordare a primului-ajutor se implică mai des în cazuri de
urgenţă medicală decât aceia care nu au primit nici un fel de instruire în acest domeniu.
Dar oamenii care nu posedă abilităţile necesare pentru a interveni direct au, cel puţin
câteodată, o alternativă deschisă. Ei pot decide să ajute indirect, solicitând asistenţa
altcuiva. În multe situaţii, ajutorul indirect este de departe cea mai inteligentă opţiune. A-i
chema pe alţii în ajutor este un act sigur, simplu şi eficace.

Ajutorarea

Ultimul pas în procesul de intervenţie este acţiunea de ajutorare. Şi în acest moment

prezenţa celorlalţi poate să creeze obstacole. Latané şi Darley precizează că uneori
oamenii se jenează să ajute pe cineva în public. Atunci când nu intervin într-o situaţie de

76
urgenţă de teamă să nu facă o impresie proastă, martorii resimt fenomenul de inhibiţie a
spectatorilor. Preocuparea faţă de felul în care suntem priviţi de către ceilalţi nu duce însă
totdeauna la pasivitate. Atunci când oamenii cred că vor fi blamaţi şi dispreţuiţi dacă nu
intervin, prezenţa spectatorilor îi stimulează să acţioneze.
Aceste constatări ne pun pe gânduri; pare greu de crezut că oricare potenţial „salvator“
este o persoană rece şi calculată, care acţionează în funcţie de impresia –favorabilă sau
nefavorabilă – pe care o poate face în ochii celor din jur. Şi totuşi, Jane Piliavin şi colegii
săi consideră că de regulă oamenii iau în calcul costurile şi recompensele atunci când se
decid dacă e cazul sau nu să ajute pe cineva. Modelul excitaţie: cost-recompensă susţine
că intervenţia sau pasivitatea martorilor sunt determinate de factori emoţionali şi cognitivi.
Din punct de vedere emoţional, martorii sunt şocaţi şi alarmaţi de suferinţa victimei, ceea
ce îi tulbură şi îi indispune; această stare neplăcută de excitaţie îi motivează să facă ceva
pentru eliminarea ei. Dar ceea ce fac realmente depinde de „calculul martorului“ –
estimarea costurilor şi a beneficiilor pe care le presupune intervenţia. Atunci când
beneficiile (pentru sine şi pentru victimă) sunt mai mari decât costurile potenţiale (de
asemenea pentru ambele părţi), martorii vor interveni. Atunci când costurile cresc, iar
beneficiile se reduc, victima are toate şansele de a fi nevoită să se descurce cum poate, pe
cont propriu.

Locul în care trăim

Având în vedere faptul că prezenţa celorlalţi adesea inhibă comportamentul prosocial,

nu e de mirare că şansele individului de a primi ajutor în caz de nevoie sunt mai reduse
într-o mare aglomerare urbană decât într-un mic orăşel sau în mediul rural. De ce?
Chiar dacă mediul de rezidenţă pare să nu afecteze prea mult într-ajutorarea
persoanelor aflate în relaţii apropiate, marile oraşe posedă anumite caracteristici ce pot
face mai dificilă şi mai atipică ajutorarea persoanelor necunoscute. De pildă, aşa cum s-a
arătat mai devreme în contextul discuţiei despre sesizarea unei situaţii de urgenţă, Stanley
Milgram arată că oraşele mari produc o suprastimulare a locuitorilor lor. Bombardaţi de
imagini şi sunete, aceştia ajung să poarte o armură de nonreceptivitate, fără de care ar fi
copleşiţi de torentul stimulilor ce se revarsă fără încetare asupra lor. În 1976, Claude

77
Fisher observă că rezidenţii marilor oraşe sunt foarte eterogeni sub numeroase aspecte.
Această mare diversitate poate diminua sentimentul de similaritate cu ceilalţi, ceea ce
atenuează grija empatică şi, implicit, disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi. Totodată,
oamenii se simt mai anonimi şi mai puţin responsabili pentru actele lor în marile oraşe
decât în micile comunităţi, în care locuitorii se cunosc între ei.

Presiunea timpului

Atunci când ne grăbim ori avem multe treburi pe cap, putem fi atât de absorbiţi încât
nu îi mai remarcăm pe cei ce au nevoie de ajutor, suntem mai puţin dispuşi să acceptăm
responsabilitatea intervenţiei sau putem aprecia că, din cauza timpului pierdut, costurile
ajutorării sunt prea ridicate. Atunci când avem de rezolvat nişte sarcini foarte importante
pentru noi, a-i ajuta pe alţii poate să pară un lux pe care nu ni-l putem permite. Morala este
aceea că uneori oamenii cu statut inferior sunt mai virtuoşi decât cei care se bucură de
putere şi prestigiu. Poate că măcar în parte datorită faptului că oamenii de rang înalt sunt,
de regulă, persoane ocupate, adâncite în propriile preocupări şi mai mereu grăbite să aducă
la îndeplinire misiuni importante. Aceste trăsături îi pot împiedica să îi bage de seamă ori
să se decidă să îi ajute pe cei ce au nevoie de sprijin.

FACTORI EMOŢIONALI IMPLICAŢI ÎN COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

Buna dispoziţie – stimulent al generozităţii

Vremea însorită şi comportamentul prosocial par să fie mână în mână, dar ce legătură
are una cu celălalt? E vorba, probabil, de dispoziţia noastră, ştiut fiind faptul că soarele ne
bine dispune, pe când zilele înnorate ne fac să fim ceva mai morocănoşi.
Când soarele nu străluceşte, multă lume se duce la cumpărături. Una dintre cele mai
puternice senzaţii plăcute pe care le poţi avea cutreierând un magazin universal este
mirosul de pâine caldă, cel de cafea proaspăt râşnită sau bogăţia de miresme din raionul de
patiserie. Fireşte că vremea însorită şi aromele plăcute nu sunt singurele stimulente ale
bunei dispoziţii şi ale comportamentului prosocial. De fapt, disponibilitatea de ajutorare
este amplificată de orice experienţă de natură să ne ridice moralul, cum ar fi succesul într-

78
o competiţie sau în rezolvarea unor sarcini mai dificile, o lectură plăcută şi tonică, primirea
unui cadou, un film amuzant etc. La serviciu, buna dispoziţie pare a fi determinanta majoră
a unui întreg spectru de comportamente pozitive: o mai bună cooperare cu colegii,
propunerea de sugestii constructive, manifestări de bunăvoinţă etc., care îmbunătăţesc
calitatea locului de muncă şi sporesc eficienţa organizaţională. Când suntem fericiţi,
suntem şi săritori – o asociere cunoscută ca efect al bunei dispoziţii.
O explicaţie alternativă ar fi aceea că oamenii bine dispuşi pot fi mai săritori deoarece
gândesc pozitiv. Când suntem veseli, suntem mai conştienţi de recompensele ajutorării şi
ne aşteptăm ca ajutorarea să fie o experienţă plăcută. Totodată, o stare de bună dispoziţie
induce gânduri pozitive despre ceilalţi şi, cu cât cineva ne place mai mult, cu atât suntem
mai dornici să-i venim în ajutor. Sau poate că buna dispoziţie stimulează ajutorarea prin
intermediul unor idei pozitive privind natura recompensatoare a activităţilor sociale. Există
suficiente probe care demonstrează că indivizii bine dispuşi se angajează în mai multe
activităţi sociale. Ideile pozitive despre interacţiunea cu ceilalţi în cadrul unor activităţi
sociale promovează, la rândul lor, interacţiunile prosociale, printre care şi ajutorarea.
Indiferent de cauzele sale, efectul bunei dispoziţii are două trăsături esenţiale:
- în primul rând, nu e de durată. În mod tipic, amplificarea disponibilităţii de ajutorare
produsă de buna dispoziţie dispare în scurt timp.
- în al doilea rând, efectul se manifestă de la o vârstă foarte fragedă: şi la copiii mici
se observă o mai mare disponibilitate de comportament prosocial atunci când sunt
veseli.

Emoţiile negative

Dacă buna dispoziţie stimulează comportamentul prosocial ne putem aştepta ca o

stare de spirit mai mohorâtă să aibă efectul contrar? Nu neapărat. În multe situaţii,
sentimentele negative pot să determine o atitudine pozitivă faţă de ceilalţi. Una din
circumstanţele de acest gen este vina, culpabilitatea. Ne simţim vinovaţi atunci când
credem că ne-am încălcat propriul cod de conduită sau atunci când ne temem ca nu cumva
ceilalţi să ne judece aspru. Vi s-a întâmplat vreodată să credeţi că v-aţi încins mai mult
decât era cazul într-o controversă cu un prieten, legată de o cauză minoră? Nu aţi folosit
apoi primul prilej să faceţi un gest în favoarea acelui prieten? În astfel de cazuri, ajutorarea
restabileşte o relaţie anterioară pe care o preţuim.
79
 Deşi câteodată sentimentele negative stimulează ajutorarea, această corelaţie suportă
numeroase limitări. O variabilă importantă este acceptarea de către individ a
responsabilităţii pentru starea de indispoziţie. Stările negative duc mai rar la stimularea
comportamentului prosocial dacă sunt puse pe seama altora (să spunem, atunci când
suntem furioşi pe cineva) decât dacă socotim că ni se datorează exclusiv nouă (de
exemplu, atunci când regretăm o decizie eronată). În plus, stările negative nu încurajează
ajutorarea celorlalţi dacă sunt autofocalizante – de exemplu, atunci când trăim o durere
sufletească intensă ori suntem adânciţi în propriile noastre griji şi preocupări. Se produce
însă efectul contrar în situaţiile în care stările de spirit negative ne orientează către ceilalţi
– de exemplu, dacă suntem trişti după ce am vizionat un material video despre violenţa
domestică ori consumul de droguri şi copiii străzii.

FACTORI PERSONALI ÎN COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

PERSONALITATEA, MORALITATEA, EMPATIA

Descoperirea trăsăturilor definitorii ale personalităţii altruiste s-a dovedit a nu fi câtuşi

de puţin o sarcină uşoară. Mare parte din cercetările întreprinse de-a lungul timpului nu au
reuşit să descopere trăsături de personalitate coerente, care să ofere o bază solidă pentru
predicţia comportamentului prosocial în diferite situaţii. Variabilele situaţionale la care ne-
am referit în secţiunea precedentă au stat la baza unor predicţii mult mai des confirmate
decât variabilele de personalitate. Cercetări mai recente au modificat natura căutărilor
întreprinse, concentrându-se mai degrabă asupra variabilelor de personalitate care fac
posibilă predicţia comportamentului de ajutorare în anumite situaţii concrete decât în orice
tip de situaţie; aceste cercetări s-au dovedit ceva mai fructuoase. În 1994, George Knight a
sugerat că un întreg „conglomerat“ de trăsături dispoziţionale interactive influenţează
comportamentul prosocial şi că trăsăturile care intră în joc depind de situaţie. De exemplu,
în cazurile de urgenţă periculoase, înclinaţia de a interveni se manifestă cel mai frecvent la
persoanele care au o mare încredere de sine şi care sunt foarte independente; acest tip de
personalitate este însă mult mai puţin înclinat să răspundă favorabil unor cereri de a dona
bani în scopuri caritabile.

80
 Variabilele de personalitate care au fost asociate cu o mai mare disponibilitate de
comportament prosocial în anumite contexte sunt următoarele:
- un grad ridicat de empatie faţă de ceilalţi;
- tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor mai degrabă acţiunii voluntare decât
împrejurărilor exterioare;
- o orientare mai curând colectivistă decât una individualistă;
- în general, sunt implicate persoane extravertite, mai receptive faţă de experienţă şi
mai agreabile.
Şi indiferent dacă au sau nu trăsăturile asociate comportamentului prosocial, dacă pot fi
convinşi sau motivaţi să creadă că sunt altruişti, oamenii vor acţiona ca atare. De exemplu,
etichetarea cuiva ca persoană săritoare sporeşte probabilitatea intervenţiei sale în situaţii
de urgenţă.
Deocamdată, studiile indică două calităţi ce par esenţiale pentru o astfel de
personalitate: empatia şi reflecţia morală de rang superior.
Indiferent de natura motivaţiei de ajutorare, este însă limpede că empatia constituie un
important factor de predicţie a comportamentului prosocial. Indivizii empatici, în prezenţa
unor persoane în suferinţă, le împărtăşesc suferinţa, simţind simpatie şi compasiune faţă de
ele. Capacitatea de adopţie a perspectivei celuilalt şi de experienţă empatică se asociază
pozitiv cu ajutorarea şi cu alte forme de comportament prosocial, atât la copii, cât şi la
adulţi.
Pe lângă empatie, o a doua caracteristică asociată cu ajutorarea este reflecţia morală.
Copiii şi adulţii care interiorizează şi manifestă un nivel ridicat de judecată morală se
comportă mai altruist decât ceilalţi. Acest nivel de reflecţie morală implică aderarea la
standardele morale independent de controlul social extern şi luarea în consideraţie a
nevoilor celorlalţi în deciziile etice. Dimpotrivă, persoanele a căror reflecţie se
concentrează asupra propriilor nevoi sau asupra consecinţelor concrete, care îi privesc
direct, ale actelor lor se angajează mult mai rar în acţiuni de ajutorare a celorlalţi.
În vreme ce capacităţile empatice sunt în mare măsură legate de factori nativi, judecata
şi rigoarea morală sunt condiţionate mai ales de mediul social în care se formează şi la
care aderă o personalitate, de nivelul său de instrucţie şi educaţie sau de modelele cu care
se identifică.

81
 Combinaţia de empatie şi reflecţie morală avansată poate sta la baza unor predicţii
ferme ale tendinţelor de comportament prosocial.

REACŢII FAŢĂ DE COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

CERERE DE AJUTOR, ÎNCURAJARE, AMENINŢARE

A fi ajutat este adeseori o experienţă pozitivă, dar câteodată primitorul are de suferit.
Există costuri ale ajutorării, pe care le suportă atât cel care dă, cât şi cel care primeşte.

1. Susţinere şi ameninţare

Jeffrey Fisher şi Arie Nadler au cercetat în profunzime reacţiile oamenilor care sunt
ajutaţi, elaborând modelul ameninţării respectului de sine. Potrivit acestuia, a fi ajutat
reprezintă o experienţă de susţinere a Eului atunci când receptorul se simte apreciat şi
important pentru persoana care îi vine în ajutor, dar este o experienţă de ameninţare a
Eului atunci când receptorul se simte inferior şi dependent faţă de cel care îl ajută. Dacă
receptorii se simt susţinuţi de ajutorul primit, reacţionează pozitiv: acceptă cu bucurie
sprijinul acordat şi sunt recunoscători celui care i-a ajutat. Dar dacă receptorii se simt
ameninţaţi, au o reacţie emoţională negativă, evaluând nefavorabil atât ajutorul primit, cât
şi pe cel ce i-a ajutat.
Trei sunt condiţiile în care faptul de a fi ajutat are cele mai mari şanse de a fi perceput
ca o ameninţare. În primul rând, indivizii cu respect de sine ridicat tind să reacţioneze mai
negativ atunci când sunt ajutaţi decât cei cu respect de sine scăzut. E de presupus că
oamenii care se consideră foarte capabili sunt foarte sensibili faţă de posibilitatea de a
părea că nu-şi pot purta singuri de grijă. În al doilea rând, a fi ajutat de către o persoană cu
statut similar scoate în evidenţă contrastul dintre nevoia de asistenţă a celui ajutat şi
generozitatea celui ce ajută. Această diferenţă între doi oameni, altminteri egali în celelalte
privinţe, poate să implice inferioritatea receptorului. Cea de a treia condiţie în care a fi
ajutat poate fi o ameninţare a Eului ţine de natura relaţiei dintre cel ce ajută şi cel ce este
ajutat, precum şi de domeniul de activitate în care se oferă sprijin. După cum rezultă din

82
modelul lui Tesser de menţinere a autoevaluării, a fi ajutat de către o persoană importantă
pentru noi sau în îndeplinirea unei sarcini relevante pentru propria imagine poate fi o
ameninţare a respectului de sine.
Cu toate acestea, de regulă ajutorul primit din partea persoanelor apropiate este privit
ca încurajator. Indivizii cu respect de sine înalt nu par să reacţioneze negativ dacă sunt
ajutaţi de către un frate sau o soră. Iar efectele negative ale similarităţii nu se aplică,
probabil, în cadrul relaţiilor apropiate, în care similaritatea este dorită şi aşteptată. Chiar şi
ajutorul în chestiuni relevante pentru Eu poate stârni reacţii mai degrabă pozitive decât
negative atunci când este oferit de către partenerii unei relaţii interactive. În astfel de
relaţii, sentimentul de inferioritate este mai puţin probabil să apară, întrucât fiecare
persoană câteodată ajută, alteori primeşte ajutor. De asemenea, reciprocitatea reduce
şansele ca ajutorul să fie o ameninţare la adresa Eului. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre diferenţa de vârstă. Deoarece dependenţa este mai uşor acceptabilă pentru copii
decât pentru adolescenţi şi adulţi, copiii reacţionează mai rar negativ atunci când sunt
ajutaţi.
Persoanele stigmatizate ca ţinte ale stereotipurilor negative, care se simt devalorizate
social, se confruntă adesea cu o dilemă de atribuire atunci când primesc un ajutor din
partea membrilor grupurilor nestigmatizate
Aşadar se evidenţiază o dilemă cu care se poate confrunta potenţialul ofertant de ajutor
atunci când interacţionează cu un membru al unui grup stereotipizat sau stigmatizat. Pe de
o parte, dacă ajutorul va fi privit ca o dovadă de atitudine dominantă sau ameninţătoare, ar
fi mai bine să stea deoparte. Pe de altă parte, a nu interveni poate fi în detrimentul cuiva
care are într-adevăr nevoie de ajutor. În orice caz, potenţialul ofertant de asistenţă are
motive să se teamă că motivele sale vor fi puse sub semnul întrebării. Mai mult decât atât,
dacă oferta de ajutor este respinsă, respectul de sine al celui ce vrea să ajute va fi
ameninţat.

2.Cererea de ajutor
Cererea de ajutor poate fi un comportament foarte constructiv, prin care şoferii rătăciţi
ajung la destinaţie, studenţii învaţă mai bine, iar cuplurile cu probleme pot depăşi
perioadele de criză.

83
 Comportamentul celor care solicită să fie ajutaţi este influenţat de natura reacţiilor
faţă de ajutorul primit anterior. Dacă au avut reacţii pozitive, se simt încurajaţi să ceară
ajutor şi altă dată, la nevoie. Dar dacă experienţele din trecut au fost negative, eforturile
ulterioare de a obţine ajutor din partea celorlalţi depind de modul în care individul
percepe posibilităţile sale de a controla evoluţia evenimentelor viitoare. În general,
indivizii cu grad ridicat de dependenţă cer să fie ajutaţi mult mai des decât o fac
persoanele mai puţin dependente. Un individ care a primit ajutoare de natură să-i slăbească
respectul de sine, dar care este optimist în ceea ce priveşte posibilităţile lui de control
asupra evenimentelor viitoare, va cere mai greu ajutorul, preferând să se bazez pe
eforturile proprii.
Şi genul influenţează dorinţa de a fi ajutat. Cel puţin în probleme minore, bărbaţii cer
mai rar decât femeile să fie ajutaţi. Mai puţin onorabilă pentru bărbaţi, cererea de ajutor
reprezintă o ameninţare mai serioasă pentru respectul lor de sine.
Se poate discerne o mare ironie în refuzul de a cere ajutor pentru a-ţi proteja respectul
de sine. Dacă succesul într-o anumită direcţie depinde de obţinerea unor informaţii şi a
ajutorului din partea cuiva, atunci evitarea asistenţei sporeşte şansele de eşec şi, implicit,
subminează respectul de sine. Leacul acestui paradox autodistructiv este recunoaşterea
utilitaţii modestiei. Atunci când succesul este într-adevăr important, oamenii îşi pot călca
mândria, cerând ajutorul altora.

AGRESIVITATEA

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament

orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale,
moral-psihologice sau mixte. Comportamentul prosocial este opusul agresivităţii, iar el
presupune cooperare, toleranţă şi echilibru.
Delincvenţa şi infracţionalitatea sunt formele „de vârf” ale manifestării agresivităţii,
iar statisticile arată o creştere îngrijorătoare a acestor forme de agresivitate.

84
 Potrivit lui Kimble (1990) „agresivitatea este orice act făcut cu intenţia de a răni o
altă persoană, fie în sens fizic, fie în sens psihologic”.
Psihologii sociali în încercarea de a defini agresivitatea au formulat definiţii care au
ca element central intenţia de a face rău altora. De exemplu, un părinte poate manifesta
agresivitate faţă de copil, dar cu intenţia clară de a „face om din el”.
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în
direcţia producerii „unui rău”altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia
demonstrării „puterii” agresorului sau a masculinităţii acestuia. Din această perspectivă,
David G. Myers face o distincţie clară între comportamentul de tip cooperant-suportiv şi
cel agresiv. Cel din urmă poate fi considerat ca fiind comportamentul fizic sau verbal
orientat cu intenţie spre a răni pe cineva.
Nicolae Mitrofan consideră că agresivitatea nu trebuie confundată cu un
comportament antisocial, ca delincvenţa şi infracţionalitatea. Boxerul nu are o conduită
antisocială şi, cu cât este mai agresiv, cu atât obţine performanţe mai crescute. Dar mai
apare şi aspectul invers respectiv, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracţional,
poate fi caracterizat prin agresivitate.
Deseori agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Este cunoscut
faptul că, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi
conduite agresive care sunt non-violente (de exemplu, otrăvirea lentă a unei persoane este
o conduită agresivă, dar non-violentă).
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra
sinelui. Dar trebuie diferenţiate şi aici comportamentele autodistructive, forma cea mai
gravă fiind sinuciderea, şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul
organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie
prezenţa intenţiei autodistructive.
Concluzionând, putem spune că agresivitatea este orice formă de conduită
orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii
unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune (Mitrofan, 2003).

85
 FORME ALE AGRESIVITĂŢII

Din coordonatele de definire ale agresivităţii reies următoarele criterii de clasificare şi

în funcţie de acestea formele agresivităţii, astfel:
1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.
2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive:
- agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea
indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari;
3. În funcţie de obiectivele urmărite:
- agresivitatea care urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
- agresivitatea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea
victimei.
Privitor la această clasificare trebuie făcută distincţia între agresivitatea datorată
supărării sau mâniei şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa dintre cele două forme
constă în faptul că prima apare ca urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua este
orientată în direcţia obţinerii unui câştig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv
apare ca mijloc de obţinere a unor asemenea achiziţii. O formă particulară de agresivitate
instrumentală o constituie conflictul realistic de grup. Caracteristic pentru acest tip de
conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni diferite intră în raporturi competitive
pentru o resursă de existenţă limitată (terenuri, locuri de muncă etc.).
4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii:
- agresivitatea violentă şi agresivitatea non-violentă;
- agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă, un fenomen
psihosocial şi, ca atare, ridică problema „coparticipării” celor doi membri ai relaţiei
conflictului: agresor-agresat. Un exemplu tipic îl constituie cuplul penologic infractor-
86
victimă. Infractorul este persoana care comite o agresiune (loveşte, atacă, ucide, violează
etc.) asupra altei persoane (victima), care suportă consecinţele. Vina celor doi membri ai
diadei penologice este foarte clară: primul – vinovat şi al doilea – complet nevinovat. Dar,
realitatea demonstrează că lucrurile nu stau întotdeauna aşa, deoarece, în multe cazuri,
„vina se împarte între cei doi”, culminând cu situaţia în care victima poate să fie mai
„vinovată” chiar decât infractorul.
Victimele pot fi clasificate în (Bogdan şi Sîntea, 1988):
- victime provocatoare, care anterior victimizării au comis, conştient sau
inconştient, anumite acte faţă de infractor (de exemplu, victima se comportă
arogant faţă de viitorul infractor, sau nu+şi ţine o promisiune făcută solemn
etc.);
- victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorilor (persoanele, care
prin conduita lor, influenţează rău făcătorii în a comite infracţiuni, deşi între
ei nu a existat niciodată vreo legătură).
De multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de
conduita partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii.

TEORII PRIVIND ORIGINEA AGRESIVITĂŢII

Teoria instinctuală a agresivităţii

În legătură cu agresivitatea, se ridică întrebarea dacă este înnăscută sau dobândită? Ca

trăsătură de personalitate, specialiştii s-au întrebat de-a lungul timpului dacă agresivitatea
este sau nu înnăscută. Există câteva răspunsuri la această întrebare.
Sigmund Freud şi Konrad Lorentz au susţinut că agresivitatea este înnăscută. În
viziunea lui Freud (1927) agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de
a agresa şi de a fi violenţi.
Lorentz – câştigător al Premiului Nobel în 1968 – după publicarea lucrării On
Aggression (1966), accentuează natura biologic-instinctuală a comportamentului agresiv,
pe care-l regăsim şi la nivel infrauman. În timp ce la Freud agresivitatea apărea ca fiind
predominant distructivă, la Lorentz agresivitatea interspecii are o valoare adaptativă şi este
esenţială pentru supravieţuire. Datorită faptului că cel puternic şi viguros îl învinge pe cel

87
slab şi neputincios, se produce o selecţie naturală a celor cu un bun potenţial genetic ce va
permite, o dată cu transmiterea lui către urmaşi, reproducerea agresivităţii.
Punctul de vedere al lui Freud şi cel al lui Lorentz pot fi incluse în teoria instinctuală
a agresivităţii, deoarece la primul este vorba de dorinţa de moarte (thanatos) ca sursă a
agresivităţii, iar la al doilea, instinctul de luptă (fighting instinct).

Teorii sociobiologice ale agresivităţii

La multe specii de animale se întâlneşte comportamentul agresiv ritualizat, ce constă

în faptul că, în desfăşurarea unei lupte dintre doi masculi, atunci când „şansele” de câştig
ale unuia sunt evidente, cel învins dă semne că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar
învingătorul se opreşte şi el şi nu-şi mai continuă atacul până la distrugerea totală a
adversarului.
Dacă respingem natura instinctuală a agresivităţii, nu putem ignora influenţele
biologice asupra ei:
- influenţele neuronale – există zone corticale, care stimulate electric,
facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;
- influenţele hormonale – masculii sunt mai agresivi decât femelele datorită
diferenţelor de natură hormonală;
- influenţele biochimice – creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot
intensifica agresivitatea.
Sociobiologii susţin că deoarece fiinţele umane evoluează într-un context al selecţiei
naturale, datorită necesităţii de supravieţuire şi de înmulţire, această selecţie va favoriza
alegerea exemplarelor cu agresivitate crescută.
1. Agresivitatea este un răspuns la frustrare – agresivitatea este determinată de
condiţiile externe. Cea mai populară şi cea mai cunoscută teorie a agresivităţii din
această perspectivă este teoria frustrare-agresivitate, formulată de Dollard şi alţi
colegi ai săi de la Yale University. În lucrarea lor, Frustration and Aggression
(1939) apar două postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării;
- frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.

88
 Blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări care, la rândul lor, se constituie
în sursă de manifestare a agresivităţii. De multe ori, agresivitatea nu este îndreptată asupra
sursei stării de frustrare, ci este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai sigură, în sensul
că este foarte puţin probabil ca ea să se răzbune.
2. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Potrivit punctului de vedere
cognitiv neoasociaţionist, există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea
deschisă.
Această teorie sugerează faptul că expunerea la evenimente aversive generează afecte
negative (sentimente neplăcute), care la rândul lor activează automat tendinţele către
agresivitate şi luptă.
3. Agresivitatea este un comportament social învăţat – Albert Bandura (1986)
formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii, potrivit căreia comportamentul
agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi, cum ar fi:
- prin învăţare directă (recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);
- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale
adulţilor.
După opinia lui Bandura, cele mai frecvente modele de conduită agresivă pot fi
întâlnite în: familie, mediul social şi mass-media.

FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ AGRESIVITATEA

Există extrem de multe surse ce creează probleme sociale pentru a căror rezolvare
este nevoie de uriaşe investiţii materiale şi eforturi socio-profesionale. Aceste surse pot fi
împărţite în trei categorii:
- surse ce ţin de individ, de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală;
- surse ale agresivităţii în cadrul familiei;
- surse ce ţin de mijloacele de informare a maselor.
În prima categorie putem include:
- tipul de personalitate – tipul A (extrem de competitiv, grăbit, iritabil şi
agresiv). Acest tip este complet opus tipului B. Tipul A este în mod real ostil
şi este mult mai implicat în acţiunea de a provoca durere şi suferinţă

89
 victimelor decât tipul B. La locul său de muncă, el creează şi întreţine
conflicte cu alţii.
- tendinţe atribuţionale ostile – există diferenţe individuale legate de tendinţele
atribuţionale ostile care afectează intensitatea agresivităţii reactive
(agresivitatea ca răspuns la provocarea anterioară). Dar există şi o
agresivitate suprareactivă vizând tendinţele de angajare în relaţii puternic
conflictuale ca răspuns la o provocare uşoară.
- diferenţele de sex – bărbaţii sunt ceva mai agresivi decât femeile, iar ambele
sexe se adresează mult mai agresiv împotriva ţintelor masculine decât
împotriva celor feminine.
Factori de accentuare a agresivităţii:
- frustrarea
- atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală;
- durerea fizică şi morală
- căldura
- aglomeraţia
- alcoolul şi drogurile
- materialul sexy şi pornografic (poze din reviste, filme, reviste, cărţi).
Din a doua categorie, surse ale agresivităţii în cadrul familiei, cele mai grave forme
de manifestare ale agresivităţii sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de
nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a copilului. În ceea ce
priveşte bătaia, specialiştii spun că ea are dublă valoare:
- retroactivă – durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită;
- proactivă – inhibarea pe viitor a conduitelor greşite.
Din cea de-a treia categorie se distinge în special violenţa expusă prin intermediul
televiziunii şi presei. Există studii care au încercat scoaterea în evidenţă a proceselor care
explică modul în care violenţa expusă de mass-media stimulează creşterea agresivităţii.
Aceste principii ar fi următoarele:
- expunerea la violenţă prin mass-media slăbeşte inhibiţiile spectatorilor
privind angajarea în asemenea comportamente;
- expunerea la violenţă oferă privitorilor noi tehnici de a-i ataca şi vătăma pe
alţii;
90
 - urmărirea altor persoane, angajate în acţiuni agresive poate influenţa
cogniţiile privitorilor în câteva moduri:
a. asemenea materiale pot activa gândurile şi imaginile agresive;
b. expunerea la filme şi emisiuni agresive pot întări şi activa scenariile referitoare la
agresivitate;
- expunerea continuă la violenţă prin mass-media poate reduce sensibilitatea
emoţională la violenţă şi la consecinţele sale. După vizionarea unor
nenumărate crime, lupte şi asalturi, privitorii pot deveni desensibilizaţi la
asemenea materiale, adoptând reacţii emoţionale diminuate faţă de ele. Ei pot
apoi să găsească agresivitatea în viaţa reală ca fiind mai puţin descurajantă,
manifestând o empatie redusă faţă de victimele lor, chiar şi atunci când
acestea dau semne de durere şi suferinţă considerabile.
Ca o concluzie, se poate afirma că vizionarea scenelor şi imaginilor cu violenţă este
asociată cu comportamentul agresiv.

MATERIAL SUPLIMENTAR
GRUPURILE SOCIALE

Atât sociologia, cât şi psihologia socială, politologia şi antropologia se preocupă de

identificarea şi cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea.
Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese ca
reţele de indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se
dezvoltă procese de relativă uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii, precum
şi orientarea selectivă în raport cu problemele generale ale societăţii.
Principalele tipuri de formaţiuni sociale sunt: grupurile, colectivităţile şi organizaţiile
.
Grupurile sunt formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza
unor reguli acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit
moment şi loc.
Colectivităţile au la bază, de asemenea, recunoaşterea unor norme şi principii
comune, dar nu presupun interacţiuni directe între membri (de exemplu, etniile,
credincioşii de un anumit rit religios).
91
 Organizaţiile sunt formaţiuni deliberat constituite în vederea atingerii unui anumit
scop, prin folosirea explicită a unor strategii de decizie şi control.
În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane, grupurile
constituie verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura necesară între
individual şi social, adică dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al existenţei
macrosociale.
Oamenii nu pot să trăiască izolaţi unii de ceilalţi, chiar realitatea socială se prezintă ca
un un sistem complex de grupuri. Aristotel afirma în antichitate că omul este o „fiinţă
socială” (zoon politikon).
Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane. Putem
vorbi de existenţa unui grup doar în cazul în care persoanele interacţionează şi au în
acelaşi timp sentimentul de apartenenţă la grup, aşa-numitul „sentiment de noi” (Chelcea,
2008).
Termenul grup provine din limba italiană (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru
prima dată în bele-arte, desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi, ce formează un
subiect. În literatură, a fost folosit pentru prima oară de către Molière, într-un text puţin
cunoscut, Poème du Val-de -Grâce. Termenul de grup este regăsit ca reuniune de persoane
încă din secolul al-XVIII-lea. Cuvântul a pătruns târziu în limba română, din franceză, dar
el a circulat şi înainte de acest moment însemnând ceată, trupă, ortăcie, echipă. Încă de la
apariţie, verbul a grupa a însemnat acţiunea de a pune în ansamblu un set de elemente
distincte, de a le lega unele de altele, într-o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată
(Neculau, 2007).

Definiţie, caracteristici, tipuri, funcţii

În sens larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane, diferite ca mărime, care
au un grad mai înalt sau mai redus de structurare şi o durată mai mare sau mai mică a
interacţiunii şi influenţei interpersonale.
Grupul constă din două sau mai multe persoane care interacţionează şi urmăresc
scopuri comune, au relaţii stabile sunt oarecum interdependente şi îşi dau seama că sunt
în fapt parte a grupului (Baron şi Byrne, 2001).
Această definiţie prezintă doar o parte din notele definitorii ale grupului, şi anume:
interacţiuni structurate, interdependenţă, relaţii stabile, scopuri comune, conştiinţa

92
apartenenţei la grup, care nu pot fi aplicate tuturor grupurilor (grupuri secundare). Dar,
grupul social se referă la o gamă mult mai extinsă de fenomene sociale, cum ar fi:
cuplurile maritale, diadele formate din două persoane între care s-au stabilit relaţii de
prietenie sau de iubire, dar şi comunităţile urbane sau rurale, confesiunile religioase,
clasele sociale sau naţiunile în întregul lor.

Caracteristicile generale ale grupurilor

Există o gamă largă de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate:
➢ Tipul grupului – ţine de modul de formare, numărul de membri, relaţiile dintre
aceştia, natura activităţii desfăşurate etc.
➢ Mărimea grupului – cuprinde numărul de membri care compun grupul, acest
parametru influenţând alţi indicatori care ţin de performanţă, creativitate, intimitatea
relaţiilor interpersonale etc.
➢ Compoziţia – reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub
aspectul vârstei, sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului
profesional etc.
➢ Structura – reprezintă modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre
membrii (relaţiile socioafective, de comunicare, influenţă, coordonare, control etc)
şi distribuţia rolului şi funcţiilor în cadrul grupului.
➢ Sarcina grupului – constă în obiectivul care trebuie realizat în urma activităţii
comune a membrilor, obiectiv care are atât o componentă obiectivă, cât şi una
subiectivă.
➢ Coeziunea – este dată de ansamblul forţelor care menţin unitatea grupului şi
circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultantă a relaţiilor intra şi extragrupale,
caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul în care se
desfăşoară activitatea de grup etc.
➢ Nivelul de integrare – reprezintă expresia gradului de maturizare a relaţiilor
psihosociale din cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor şi valorilor
comune care structurează viaţa de grup, a măsurii identificării membrilor cu grupul
din care fac parte, a participării la viaţa colectivă, a conştiinţei de grup (colective).

93
 ➢ Vechimea grupului – este dată de timpul scurs din momentul constituirii sale.
Corelată cu nivelul de integrare şi performanţă rezultă un nou parametru , care
exprimă viteza de maturizare şi structurare a grupului.
➢ Eficienţa – exprimă parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi
pe cei de menţinere a grupului şi de satisfacerea trebuinţelor membrilor săi.

Tipuri de grupuri
Existenţa unei diversităţi tipologice a grupurilor face dificilă identificarea criteriilor
de clasificare a acestora. Totuşi, literatura de specialitate a sintetizat diferite modalităţi de
clasificare a grupurilor, şi anume:
• În funcţie de caracteristicile relaţiilor dintre membri:
➢ Grupuri primare (de contact „faţă în faţă”) – prototipul grupului primar este
familia, dar din această categorie mai fac parte şi grupurile de prieteni, de
colegi de clasă, precum şi echipele formate la locul de muncă;
➢ Grupuri secundare (predomină relaţiile indirecte, prin „releu”) – este
alcătuit dintr-un număr mare de persoane, relaţiile dintre membri sunt
indirecte, iar sentimentul apartenenţei la grup este mai slab (lucrătorii dintr-un
atelier formează un grup primar, în timp ce colectivul unei întregi secţii, care
este alcătuită din mai multe ateliere, formează un grup secundar).
• După modul de formare a grupului:
➢ Grupuri naturale – se nasc spontan, datorită condiţiilor ce determină
dezvoltarea unor relaţii stabile între viitorii membri. Cooley distinge patru
categorii de grupuri primare naturale: familia, grupul de joc al copiilor,
grupul de vecinătate şi comunitatea de bătrâni.
➢ Grupuri artificiale – se formează în urma unui proiect ştiinţific,
organizatoric sau de utilitate practică (grupurile de laborator, cele care
formează o organizaţie sau instituţie, grupurile de decizie, de dezbatere a unei
probleme, de rezolvare a unei sarcini, terapeutice etc.).
• În funcţie de natura activităţii (tipul sarcinii): grupuri şcolare, de muncă, de creaţie,
militare, sportive, de petrecere a timpului liber, de discuţie etc.
• În funcţie de existenţa cadrului instituţional-normativ care le reglementează
existenţa:
94
 ➢ Grupuri formale (instituţionale) – cadrul instituţional este cel care le fixează
principalele coordonate structurale şi funcţionale;
➢ Grupuri informale (spontane) – dinamica proceselor interrelaţionale este
determinată de factori socioafectivi spontani.
• În funcţie de raporturile existente între membri şi grupuri:
➢ Grupuri de apartenenţă – sunt grupurile cărora membri le aparţin la un
moment dat, în mod natural sau prin activitatea pe care o desfăşoară în mod
curent. Ele sunt grupurile cu care ne identificăm şi care ne influenţează modul
de a gândi, simţi şi acţiona. Apartenenţa la un grup poate fi, uneori,
fictivă,când cineva îşi imaginează că aparţine unui grup, fără ca acest lucru să
fie real.
➢ Grupuri de referinţă – sunt acele grupuri de la care se împrumută valorile,
normele şi atitudinile considerate de referinţă prin prestigiul de care se
bucură. Este grupul din care aspirăm să facem parte. Merton face distincţie
între „grupurile de referinţă pozitive”, ale căror norme şi valori sunt preluate
de alte grupuri sau persoane, şi „grupurile de referinţă negative”, ale căror
norme şi valori sunt respinse.
➢ Grupuri de presiune – sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o
influenţă semnificativă asupra unor persoane, grupuri sau instituţii, datorită
poziţiei, prestigiului sau puterii pe care o deţin, în virtutea resurselor de care
dispun (informaţionale, economice, politice, profesionale, ideologice sau
religioase etc.).
Mai există şi alte tipuri de grupuri umane, Anzieu şi Martin diferenţiind aceste
grupuri după numărul de membrii, tipul de relaţii, stabilitatea relaţiilor interpersonale,
durata de existenţă a grupului, obiectivele explicite sau implicite:
➢ Mulţimea – este caracterizată prin număr mare de membri, relaţii interindividuale
foarte slabe, instabilă şi predispusă la contagiune afectivă, cu o durată redusă de
existenţă, dominată de pulsiuni latente, fără o conştiinţă clară a scopurilor.
➢ Banda – este caracterizată de un număr mic de membri, grad redus de structurare,
durată relativ scurtă de existenţă, susţinere reciprocă a membrilor pentru atingerea
unor scopuri conjuncturale, cu mijloace para sau antisociale.

95
 ➢ Gruparea – este caracterizată de un număr mijlociu sau mare de membri, cu un
grad mediu de structurare, relaţii umane superficiale. Este un suport pentru ideile,
atitudinile sau convingerile individuale, pe fondul unei rezistenţe pasive sau a unor
acţiuni limitate.
➢ Grupul primar – număr redus de membri, grad înalt de structurare, relaţii
interpersonale intime şi o consistenţă clară a scopurilor, durată mare de existenţă,
influenţă mare asupra membrilor pe fondul acţiunii comune sistematice.
➢ Grupul secundar – număr mijlociu sau mare de membri, cu un grad foarte înalt de
structurare, o durată medie sau mare de existenţă, pe fondul unei activităţi
organizate, relaţiile dintre membri au caracter funcţional, conştiinţă relativ clară a
scopurilor şi mijloacelor de realizare a acestora.
Identificarea corectă a tipului de grup are importanţă operaţională deosebită pentru că
multe particularităţi structurale, funcţionale şi de dinamică depind direct de acest
parametru.

Funcţiile grupului
Aebischer şi Oberlé (Universitatea Paris X, 1998) au descris câteva funcţii pe care
orice grup le îndeplineşte:
- funcţia de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale – orice
membru al grupului năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze
normelor pe care acesta le presupune. El suportă întâi influenţele normative şi
referenţiale ale sistemului-grup, începând cu grupul familial, continuând apoi cu cel
educativ. În aceste medii el deprinde anumite valori, i se dezvoltă potenţele
intelectuale, afective, morale, aici exersează roluri şi posibilităţi de a interacţiona.
- funcţia de diferenţiere – se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor
de a beneficia de „imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma personal. Fiecare
membru al grupului are tendinţa de a se compara cu ceilalţi, de a pretinde recunoaştere.
Strategia creării unei stări de confruntare (chiar a conflictului) oferă posibilitatea unor
minoritari din grup să propună noi norme şi să se afirme prin comparaţie cu majoritarii.
- funcţia de schimbare – grupul se prezintă ca un mijloc şi loc al schimbării. Lewin
prezintă grupul ca un câmp dinamic în care persoana, prin interacţiune, dobândeşte
experienţe, intervine asupra evenimentelor, îşi reprezintă anticipat efectele acţiunilor

96
 sale, îşi proiectează viitorul. În grup, schimbarea poate fi opera unor actori sociali
minoritari. Un grup minoritar, adesea lipsit de resurse, putere, legitimitate etc. poate
angaja o şi de dezvoltare individuală. mişcare (istorică, culturală, ideologică) impunând
un nou mod de a gândi şi a acţiona, antrenând o spargere a vechilor stereotipuri şi o
schimbare către propriile convingeri.
- funcţia de producere a ideilor – interacţiunile dintre membri, conversaţiile interioare
stimulează emergenţa ideilor noi, elaborarea unei anumite „gândiri sociale”. Grupul
este contextul care stimulează căutarea soluţiilor, produce conflict sociocognitiv,
facilitează cunoaşterea unor cadre de referinţă alternative. Cu alte cuvinte, propune noi
practici cognitive.

Structuri şi procese psihosociale de grup

Cercetările psihologice, teoretice şi experimentale evidenţiază existenţa a patru

categorii principale de structuri (procese) psihosociale de grup:
- structura socioafectivă (procesele preferenţiale);
- structura comunicaţiei (procesele de comunicaţie);
- structura puterii (procesele de influenţă);
- structura activităţii (procesele de realizare a sarcinii).
La aceste structuri se mai adaugă alte două categorii care au o importanţă majoră
asupra formării şi evoluţiei grupului ca sistem social:
- structura motivaţional-atitudinală
- structura participativ axiologică.

Structura socioafectivă a grupului

Relaţiile socioafective reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai dinamicii de
grup. Structurile afective sau „Matricea sociometrică” (Moreno) reprezintă elementul de
fond în funcţie de care se vor dezvolta şi manifesta toate celelalte structuri. Raporturile
afective constituie un factor dinamogen de integrare în viaţa de grup. Din acest punct de
vedere, grupul poate fi considerat un sistem generator de relaţii, dar şi cadrul de dezvoltare
emoţională, cognitivă şi relaţională a membrilor săi, ca o condiţie a propriei sale
maturizări, funcţionări şi supravieţuiri sociale.
97
 În microgrupul social, structurarea relaţiilor afective se realizează în două planuri
principale, fiecare implicând două forme relativ distincte de manifestare:
• în plan intragrupal – procesele afective îmbracă două forme:
- relaţiile preferenţiale interpersonale – îşi găseşte expresia în matricea sociometrică a
grupului;
- trăirile afective faţă de grup ca întreg – îşi găseşte expresia la nivelul coeziunii,
climatului psihosocial şi performanţei.
• în plan extragrupal – procesele afective se structurează în raport cu:
- alte grupuri cu care se află în raport de conexitate;
- mediul social constituit din organizaţiile, instituţiile şi condiţiile sociale generale care
au incidenţă asupra vieţii de grup.
Structura socioafectivă a grupului constă în modul de configurare a relaţiilor
preferenţiale dintre membri la un moment dat, relaţii care pot îmbrăca forma atracţiei,
respingerii sau indiferenţei sociometrice

Factorii care condiţionează alegerile sociometrice

Identificarea factorilor care intervin în structurarea relaţiilor socioafective este o
acţiune deosebit de dificilă datorită complexităţii relaţiilor dintre aceştia.
A. Mihu susţine că alegerea sociometrică este fundamental condiţionată de conţinutul
axiologic al relaţiilor interpersonale. Din această perspectivă, orice „întâlnire” socială are
un caracter evaluator şi valorizator, cea care condiţionează apariţia „afinităţilor” fiind grila
de valori individuale, grupale şi culturale. Aceste grile sunt la rândul lor condiţionate de o
serie de factori motivaţionali, cognitivi şi conjuncturali-existenţiali.
Cercetările au evidenţiat o strânsă legătură între alegerile sociometrice şi efortul unui
anumit membru pentru consolidarea şi afirmarea grupului. În acest context, efortul de
consolidare a grupului corelează cu o serie de factori motivaţionali individuali şi colectivi.
Cei mai importanţi factori care condiţionează formarea şi structurarea relaţiilor
preferenţiale în cadrul grupurilor sunt consideraţi: inteligenţa socială, capacitatea de
comunicare interpersonală, farmecul personal, prestigiul intra- şi extragrupal, altruismul
şi disponibilitatea de întrajutorare, competenţa şi implicarea în rezolvarea problemelor
cu care se confruntă grupul, statutul recunoscut în plan formal şi informal.

98
 În funcţie de natura şi compoziţia grupului, tipul sarcinii ce urmează a fi realizată şi
contextul sociocultural general în care funcţionează grupul, configuraţia factorilor care
mediază raporturile preferenţiale variază, dar întotdeauna se va găsi un factor-cheie, strict
afectiv, care contează mai mult în opţiunea sociometrică.

Structura comunicaţiei
Omul psihologiei sociale este un om relaţional, care face schimb de mesaje cu ceilalţi
şi se găseşte într-o continuă interacţiune cu alţii. El trăieşte într-o societate pe care o putem
numi a comunicării.
Un grup social nu există ca grup decât în măsura în care membrii săi intră în relaţii de
comunicare între ei. Toate interacţiunile în grup au loc pe fondul unui proces continuu de
comunicare interpersonală.
Din perspectivă psihologică, comunicarea articulează trei niveluri:
- al subiectului – motivaţii, funcţionare cognitivă şi afectivă;
- al interacţiunii şi dinamicii relaţionale
- al contextului social – norme, roluri, ritualuri;
Perspectiva psihosociologică asupra comunicării are mai multe mize: cea identitară,
cea teritorială, relaţională şi conativă (în sensul de influenţare a celuilalt).
Caracteristica identitară a comunicării legată de rol, statut şi apartenenţă se referă la
importanţa „locului”, a situaţiei în care subiectul este plasat, a continuităţii; cea teritorială
se referă atât la prezentarea unui „spaţiu personal”, delimitat de frontiere invizibile, a unui
teritoriu fizic şi psihic care se închide ca o redută şi se apără de intruşi, cât şi la păstrarea
unei „distanţe interpersonale” şi la presiunea de a trece sau nu dincolo de o barieră. Miza
relaţională pune în joc motivaţiile relaţiile cu altul şi face trimitere la riscurile
psihosociale ale interacţiunii. Cercetarea influenţei relevă importanţa unor strategii de
persuasiune, atragere, presiune, intimidare, seducţie, asimilare. Toate interacţiunile sunt la
rândul lor, influenţate de contextul desfăşurării acestora.
Clasificarea formelor de comunicare se face după mai multe criterii:
1. în funcţie de direcţia pe care se realizează comunicarea:
- pe orizontală – între membrii aflaţi pe acelaşi nivel structural formal;
- pe verticală – între membrii aflaţi pe paliere diferite.
2. după modul de implicare a participanţilor la actul comunicării:
99
 - comunicarea unilaterală sursă receptor
- comunicarea bilaterală sursă receptor
3. în funcţie de obiectivele propuse şi de modul de utilizare a informaţiei:
- comunicarea instrumentală – când informaţia este destinată desfăşurării şi
coordonării actelor de grup;
- comunicare de consum – comunicarea interpersonală spontană, realizând contactul
interpersonal între membri, fără o finalitate explicită.
4. după numărul persoanelor implicate:
- convorbire biunivocă – între doi membri;
- convorbire multiunivocă – în grup, cvasi-simultan între mai mulţi membri.
5. după modalităţile folosite pentru codificarea şi transmiterea informaţiei:
- convorbire verbală – orală sau scrisă;
- convorbire nonverbală – semne, gesturi, mimică, postură etc.
În cadrul unor grupuri superior structurate şi în urma unei tradiţii consolidate în timp,
comunicarea capătă deseori forme şi modalităţi specifice de desfăşurare, prin simplificare,
abreviere, folosirea unor semne particular, limbaje specifice (jargoane). Limbajul
nonverbal poate căpăta funcţii importante. Analiza psihologică şi semantică a acestor
limbaje oferă o cale eficientă de pătrundere în intimitatea vieţii de grup şi a universului
simbolic care fundamentează existenţa şi manifestarea particulară a grupurilor.

Reţelele de comunicare
Totalitatea legăturilor stabile prin intermediul cărora se transmit informaţiile între
membri definesc reţeaua de comunicare a unui grup. Ea poate avea caracter formal sau
informal, permanent sau temporar, activ sau lent. Există o relaţie puternică între tipul
reţelelor de comunicare şi performanţă grupală, satisfacţia membrilor, creativitate,
eficienţa leadership-ului şi climatul psihosocial al grupului.
În funcţie de numărul de membri, reţelele de comunicare sunt variate, dar pot fi
reduse la câteva tipuri generale: lanţ, cerc, stea, ramificată, mixtă sau completă.

Structura autorităţii
Membrii unui grup se diferenţiază şi după capacitatea de a influenţa activitatea
colectivă şi comportamentul celorlalţi membri. Structura autorităţii exprimă ierarhizarea

100
formală sau informală a membrilor unui grup în funcţie de această capacitate, care este
condiţionată de o serie complexă de factori psiho-individuali, psiho-sociali şi situaţionali.
Structura autorităţii formale (a puterii instituţionale) corespunde organigramei
instituţiei. Trebuie făcută distincţie aici între putere şi autoritate: puterea reprezintă accesul
persoanei la mijloacele de control şi determinare a comportamentului subordonaţilor;
autoritatea reprezintă recunoaşterea ascendenţei unei persoane într-o colectivitate, bazată
pe calităţi personale care valorizează o poziţie socială în consens cu aspiraţiile celor asupra
cărora se exercită.
Cei mai importanţi factori psiho-sociali care determină gradul de autoritate al unui
membru sunt:
✓ statutul sociometric – raportul dintre alegerile şi respingerile socio-afective pe
care le realizează în grup
✓ competenţa profesională
✓ poziţia formală în ierarhia grupului
✓ statutul socio-economic extragrupal
✓ nivelul de cultură generală
✓ accesul la informaţie

Structura sarcinii
Sarcina este definită ca un ansamblu obiectiv de cerinţe, condiţii şi modele
acţionale elaborate şi validate social, impuse din exterior sau adoptate prin consimţământ.
Prin structura sarcinii se înţelege totalitatea relaţiilor funcţionale dintre membrii
grupului, relaţii impuse de desfăşurarea optimă a activităţii de realizare a obiectivului
propus. Configuraţia tipică a relaţiilor funcţionale va desemna tipul sarcinii: aditivă,
complementară, convergentă, conjunctivă, disjunctivă şi compensatorie.
Pe lângă dimensiunea tipologică, sarcina mai poate fi caracterizată prin:
✓ gradul de structurare (exprimă existenţa modelelor, informaţiilor şi strategiilor explicite
de realizare practică)
✓ modul de conexare cu sarcinile altor grupuri
✓ complexitate, durata de realizare integrală etc.
Aceştia sunt principalii factori care vor regla interacţiunile de bază ale membrilor
grupului. De aceea, analiza celorlalte structuri (comunicaţionale, socio-afective şi de

101
influenţă) va necesita o raportare continuă la structura sarcinii. Împreună vor creşte
performanţele grupului, pe fondul pozitivării climatului şi relaţiilor interpersonale.
Analiza structurii sarcinii reprezintă o etapă importantă în activitatea psiho-
sociologului de proiectare a grupurilor, ca şi în cea de diagnoză, prognoză şi optimizare a
dinamicii.

Alte categorii de structuri psihosociale ale grupului

Structura motivaţional-atitudinală – începe să se manifeste încă din faza iniţială a
constituirii grupului şi evoluează foarte rapid. Orice membru al grupului are o anumită
configuraţie a factorilor motivaţionali şi atitudinali care, în contextul interacţiunilor din
grupul în formare, se vor influenţa şi ajusta reciproc, rezultând în final o structură
motivaţională de grup. Înţelegerea modului de funcţionare a grupului nu este posibilă fără
considerarea factorilor motivaţionali şi atitudinali individuali, în condiţiile în care grupul
îndeplineşte funcţia numită satisfacerea trebuinţelor membrilor săi. Se vor manifesta şi
atitudinile interpersonale, precum şi atitudinile membrilor faţă de elementele semnificative
ale ambianţei fizice şi sociale, faţă de sarcina de îndeplinit, şi faţă de grup ca întreg. În
faza de maturizare a grupului se poate vorbi de o structură motivaţional-atitudinală stabilă
şi coerentă, care va reflecta şi relaţiile subtile dintre membri, dar şi relaţiile prin
intermediul cărora îşi împlinesc aspiraţiile şi trebuinţele. Este structura care reflectă cel
mai bine fondul şi potenţialul energetico-dinamogen al grupului.
Structura normativ-axiologică. În grup apare şi se dezvoltă o serie de procese
cognitiv-axiologice prin care membrii grupului evaluează, ierarhizează şi valorizează
elementele şi aspectele esenţiale ale vieţii de grup. Mai ales la început, când membrii
grupului iau contact reciproc, procesele de percepţie, cunoaştere şi evaluare interpersonală
ocupă o pondere aparte, prevalând asupra celorlalte categorii de procese psihosociale.
Acestea vizează: sarcina şi condiţiile realizării sale, coordonatele organizaţional-formale
ale grupului, relaţiile dintre membri şi dintre aceştia şi lider, influenţele externe, condiţiile
de mediu în care se desfăşoară activitatea.
Procesele cognitiv-evaluative care conduc la formarea structurii valorilor şi normelor
de grup nu se limitează în timp numai la faza de constituire a colectivului, ci se implică în
dinamica grupului pe tot parcursul funcţionării acestuia, realizând coordonarea reciprocă
dintre membri.

102
LEADERSHIP-UL

Înseamnă ansamblul relaţiilor intra- şi intergrupale, prin intermediul cărora o

persoană sau un grup de persoane influenţează comportamentul de grup, dirijează,
supraveghează şi controlează activităţile, asigurând menţinerea grupului ca sistem
organizat. Implicit, leadership-ul vizează procesele şi fenomenele psihosociale legate de
exercitarea funcţiei de conducere şi control în microgrupurile sociale, acestea având trei
aspecte esenţiale:
- aspectul funcţional – referitor la rolul actului conducerii în desfăşurarea activităţilor,
realizarea sarcinii şi menţinerea grupului ca sistem, precum şi la condiţiile în care
această funcţie se poate realiza, ca urmare a unui ansamblu structurat de influenţe
psihosociale interne şi externe;
- aspectul relaţional – evidenţiază raporturile interindividuale dintre lider şi ceilalţi
membri ai grupului, în contextul exercitării funcţiei de conducere şi control;
- aspectul aptitudinal – referitor la calităţile şi capacităţile psihoindividuale ale celor
implicaţi în conducere, coordonare şi control, atât în realizarea sarcinii cât şi în alte
activităţi, precum: menţinerea echilibrului interior, rezolvarea conflictelor, asigurarea
coeziunii grupului, dezvoltarea relaţiilor cu alte grupuri, rezolvarea problemelor
membrilor.
Elementul central al leadership-ului este „persoana centrală” definită de Freud ca
„individ în jurul căruia un grup se cristalizează şi cu care ceilalţi membri se identifică”.
De cele mai multe ori persoana centrală se identifică cu liderul, dar există şi situaţii în care
se găsesc doi lideri complementari, unul tehnic, de realizare a sarcinii şi unul în
problemele socioafective. Alteori există un „nucleu de influenţă şi control” în care mai
multe persoane centrale exercită conducerea şi controlul acţiunilor de grup. În grupurile
formale, se întâlneşte fenomenul dedublării structurii de influenţă centrală în două
componente: una preponderent formală şi cealaltă preponderent informală, ducând adesea
la apariţia concurenţei, complementarităţii sau conflictului între ele.
Problematica liderului prezintă o triplă perspectivă:
- statutul formal şi informal pe care îl deţine în grup;

103
- liderul ca persoană – având o anumită personalitate, un set de aptitudini psihosociale,
intelectuale şi profesionale;
- stilul de conducere – înţeles ca o structură relaţională specifică de coordonare şi
control în grup.
Tipul organizării structurii sale ierarhice, modul de exercitare a autorităţii, natura
mecanismelor de delegare a puterii influenţează comportamentul real al liderului în
situaţia de conducere.
Aşadar, stilul liderului reflectă sintetic atât determinările de ordin exterior, cât şi
particularităţile personalităţii liderului şi cele ale structurii grupului ca atare.
Stilul de conducere – reprezintă sintetic modul relativ stabil şi specific al unui lider
de a-şi exercita atribuţiile de organizare, coordonare şi control a activităţii interne, a celor
de reprezentare a grupului în exterior, precum şi modalităţile caracteristice de raportare la
diferite aspecte ale vieţii de grup. Stilul se structurează la intersecţia mai multor categorii
de factori: socioculturali, organizaţionali, psihosociali de grup, psihoindividuali şi
circumstanţiali – situaţionali.
Există diferite concepţii privind natura dimensiunilor care definesc şi structurează
stilul de conducere. Astfel, Lewin şi White disting trei tipuri de stiluri: autoritar,
democrat şi permisiv, după criteriul unic al concentrării puterii de decizie şi de
exercitare a autorităţii. Acest fapt reduce relevanţa corelării între stilul de conducere şi
eficienţa activităţii, ceea ce înseamnă că ar trebui să existe şi alte criterii.
Stilul autoritar – concentrează puterea de decizie şi de control în mâna liderului.
Decide, recompensează şi sancţionează fără să se consulte şi fără să ţină cont de alte
păreri. Climatul – apăsător şi tensionat; conflicte latente; performanţe mediocre; unele
sarcini bine îndeplinite; relaţiile cu grupul sunt tensionate, neobiectivate în conflicte
deschise, de teama repercusiunilor.
Stilul democrat – raporturi de colaborare şi încredere între lider şi membrii grupului.
Liderul ia decizii în urma consultărilor cu unii membri, dar îşi asumă conducerea şi
responsabilităţile ce derivă. Climat tonic şi destins, relaţii cordiale, dar nu intime.
Performanţă superioară, conflicte reduse, ce se rezolvă uşor, prin comunicare
interpersonală directă şi liberă.
Stilul permisiv – liderul îşi abandonează mai mult sau mai puţin responsabilităţile şi
funcţiile, lăsând ca acţiunile grupului să se desfăşoare de la sine. Performanţe scăzute,

104
climat nefavorabil, numeroase conflicte. Liderul este făcut responsabil de eşecuri, pentru
lipsa de coordonare şi derobare de răspundere.
De cele mai multe ori în situaţii concrete, stilurile nu sunt în stare pură, ci profiluri
mixte.
Korman (Abraham) consideră că dimensiunile de bază ale stilului de conducere sunt:
- consideraţia – încrederea reciprocă;
- structura iniţiativei – posibilitatea liderului de a delimita şi structura rolul propriu şi al
subordonaţilor.
Fieller – criteriul directivităţii
conducere directivă – liderul împarte precis sarcinile, urmărind realizarea lor şi intervenind
activ în desfăşurarea activităţii;
conducere nondirectivă – liderul acordă o largă autonomie subalternilor, cu care împarte
planificarea şi controlul sarcinilor.
Fiecare dintre stilurile amintite relevă trei dimensiuni:
- relaţia dintre conducător şi membrii grupului
- tipul sarcinii
- autoritatea cu care este investit statutul liderului
Stilurile se structurează diferit, în funcţie de aceste variabile. Exemplu: sarcinile
nestructurate fac dificil actul conducerii, pentru că nici liderul, nici subordonaţii nu ştiu ce
trebuie să facă. De asemenea, o poziţie puternică are alte valenţe de coordonare şi control
decât una cu autoritate redusă.
Un grup de cercetători români a evidenţiat 13 variabile ale stilului de conducere:
stilul de decizie; capacitatea profesională a liderului; orientarea spre interesele
personale, ale colaboratorilor sau ale organizaţiei; încrederea subalternilor în lider;
tipuri de sancţiuni sau stimulente; gradul de autonomie acordat subalternilor; gradul
perceput de adecvare a deciziilor; tehnici psihologice de conducere etc.
C. Zamfir – prin teoria analizei factoriale evidenţiază 10 factori: capacitate
profesională; exigenţa în muncă; capacitate organizatorică; exemplaritatea în muncă;
ajutorarea în activitate; aprecierea muncii; receptivitatea la opiniile altora; stimularea
schimbului de opinii; încurajarea discuţiilor; centrarea pe om. Aceşti factori realizează un
profil psihoindividual al conducătorului, mai puţin o imagine sintetică a stilului de
conducere.
105
 Concluzii – studii numeroase → mare heterogenitate a factorilor evidenţiaţi, a
determinanţilor şi slaba corelare cu mediul social exterior şi natura acţiunilor desfăşurate.

Modelul general, care ţine seama şi de aceste aspecte:

LEADERSHIP

Dimensiunile factorilor Efectele stilului de

determinanţi ai stilului
de conducere:
- microsociali
- organizaţionali
- intrinseci sarcinii
- factori de grup (interni)
- personalitatea liderului
Dimensiunile factorilor conducere asupra
stilului de conducere grupului:
- descriu
comportamentul - performanţa
specific al liderului - atitudinea faţă de lider
- efecte nespecifice

Un alt model, dovedit eficient în microgrupuri:

factori determinanţi ai stilului de conducere
- extragrupali – modelele socioculturale, investirea liderului cu autoritate, autonomia
acestuia etc.
- referitori la sarcină – importanţa socială, gradul de structurare, ponderea în organizaţie
etc.
- intragrupali – natura grupului, personalitatea liderului, competenţa profesională a
liderului şi a membrilor etc.
factori caracteristici ai stilului de conducere: autoritarismul, directivitatea, relaţiile lider-
membri, orientarea în raport cu problemele grupului, teoriile personale de conducere
factorii perceperii subiective a stilului de conducere de către membrii grupului: statutul
sociometric al liderului, gradul de încredere în lider.
Se pare că acest model are cel mai înalt grad de operaţionalitate şi relevanţă pentru
majoritatea situaţiilor reale.

106
Funcţiile liderului – se manifestă pe două direcţii principale, indiferent de tipul grupului:
- direcţia socio-operatorie – ce asigură coordonarea tehnică de realizare a sarcinii şi
obiectivelor conexe
- direcţia socio-afectivă – menţinerea relaţiilor interpersonale pozitive, crearea climatului
psihosocial favorabil, motivarea membrilor pentru obţinerea unor performanţe superioare,
rezolvarea problemelor personale etc.
Climatul psihosocial de grup
Reflectă şi sintetizează aspectele esenţiale ale vieţii de grup, înglobând ansamblul
trăirilor subiective ale membrilor şi având funcţii reglatorii complexe. Are o semnificaţie
destul de vagă, neexplicită şi o puternică încărcătură intuitivă. Are chiar şi mai mulţi
termeni: climat, atmosferă şi moralul grupului, ceea ce măreşte ambiguitatea conceptuală
şi metodologică. Totuşi, aceşti termeni sunt distincţi, reflectând aspecte psihosociale
diferite ale vieţii de grup, dar puternic legate între ele.
Caracteristicile climatului psihosocial:
a. caracterul sintetic → rezultantă a unui ansamblu de factori interni şi externi, obiectivi şi
subiectivi. Nu s-a putut identifica un criteriu general după care să se poată stabili dacă un
factor este sau nu generator al climatului într-un grup, dar se poate considera că dintre toţi
factorii, numai aceia care au semnificaţie pentru grupul în cauză devin determinanţi ai
climatului, cei neutri neintrând în această categorie;
b. stabilitate relativă şi independenţă în raport cu factorii care l-au generat. Un tip de
climat nu se dezvoltă imediat după acţiunea unor factori determinanţi, nici nu se modifică
uşor în cazul variaţiei sau dispariţiei temporare a acestora. Climatul are deci o anumită
inerţie, ceea ce explică funcţia sa reglatorie şi compensatorie în dinamica grupului;
c. caracter generalizat – chiar dacă atitudinea unora dintre membrii grupului faţă de unele
aspecte ale vieţii de grup este diferită. Deci climatul este mai degrabă o dispoziţie sau o
stare psihică colectivă decât o atitudine colectivă.
Sintetizând, climatul psiho-social este un nivel superior de integrare a factorilor
interni şi externi, obiectivi şi subiectivi, care au semnificaţie pentru grup şi care generează
o dispoziţie psihică relativ stabilă şi generalizată la nivelul membrilor grupului.
Factorii care contribuie la formarea climatului psiho-social pot fi:
- fizico-materiali
- psihici
107
 - sociali
- psiho-sociali
dar întotdeauna să aibă semnificaţie pentru grup şi să prezinte relativă stabilitate.
Atmosfera psihosocială – reprezintă aspectele tranzitorii ale climatului, nuanţele
dispoziţiilor afective ale membrilor în anumite circumstanţe sau evenimente aleatorii ale
vieţii de grup şi care dispar odată cu acestea. Persistenţa factorilor disfuncţionali ce
generează atmosferă nefavorabilă poate conduce la modificarea climatului de grup.
Moralul – exprimă încrederea membrilor în capacitatea grupului de a rezolva la un
anumit standard sarcinile şi problemele, de a depăşi greutăţile. Are o importantă
componentă cognitivă şi de experienţă consumată, pe lângă componenta afectivă, derivată
a coeziunii grupale, a climatului psihosocial şi a relaţiilor lider-membri.

Conflictele de grup
Sunt frecvente în contextul activităţii de realizare a sarcinii şi a relaţiilor intra- şi
intergrupale.
Conflict – o formă de opoziţie dintre persoane sau grupuri, derivată din
incompatibilitatea reală sau percepută dintre scopurile, valorile, normele sau motivaţiile
părţilor.
Situaţia conflictuală – acel context interpersonal grupal organizat sau sociocultural,
în care se produce opoziţia dintre două sau mai multe părţi. Ea poate fi potenţială, când se
resimte tensiunea generată de incompatibilităţile percepute, fără obiectivare într-o formă
specifică de comportament sau conflict deschis, acţional, părţile disputându-şi activ
interesele.
În funcţie de cauzele generatoare şi sensul evoluţiei lor:
- conflicte constructive – conduc la clarificări, la eliminarea dificultăţilor de cunoaştere,
comunicare sau interpretare (grupul câştigă coerenţă şi echilibru, capacitate rezolutivă şi
adaptativă)
- conflicte destructive – incompatibilităţile sunt ireductibile sau nu se găsesc soluţiile de
compromis – rezultă deteriorarea climatului, crearea de noi disfuncţionalităţi, chiar
dezintegrare.
Cauzele cele mai frecvente ale conflictelor se grupează în categorii:

108
 ✓ conflicte de interese – când atingerea scopului unei părţi afectează realizarea
scopului altei părţi
✓ competiţii pentru ocuparea diferitelor poziţii în grup, pentru atribuţii au privilegii
statutare
✓ disfuncţionalităţi organizatorice sau tehnice în activitate
✓ disfuncţionalităţi sau blocaje de comunicare
✓ incompatibilităţi personale: temperamentale, caracteriale sau aptitudinale
✓ acţiuni, decizii sau influenţe inadecvate ale liderilor sau altor membri semnificativi
incompatibilităţi în planul valorilor şi convingerilor ideologice, politice, religioase
sau morale

Performanţa grupului
Este legată de realizarea sarcinii, principala funcţie constitutivă a microgrupurilor,
reprezentând nu numai un factor de eficienţă socială a grupului , ci şi un parametru
obiectiv al proceselor psihosociale desfăşurate în grup, al grupului de integrare a
membrilor şi de racordare a grupului la exigenţele mediului social.
Performanţa este în funcţie de o serie de factori: participările psiho-fizice ale
membrilor, nivelul or de pregătire profesională şi experienţă, calitatea leadership-ului,
climatul psiho-social, gradul de congruenţă a structurilor psihosociale de grup, natura
sarcinii ţi gradul ei de structurare, experienţa socială în domeniu, mijloacele materiale şi
tehnice ale grupului, relaţiile intergrupale şi extragrupale, controlul şi recompensele
sociale etc.
Performanţa se referă şi la capacitatea grupului de a-şi rezolva problemele tehnice şi
socio-umane, dar şi nivelul de creativitate al grupului ca întreg.
Indicatori de performanţă:
✓ eficacitatea – grupul de îndeplinire a sarcinii (necondiţionat)
✓ eficienţa – indicator mai fin – exprimă raportul dintre eficacitate şi costuri
(alegerea căii optime de rezolvare)
✓ productivitatea – eficacitatea raportării la unitatea de timp (timpul cheltuit pentru
realizarea sarcinii)

109
 ✓ performanţa – rezultatele activităţii raportate la un etalon (media rezultatelor
grupurilor care desfăşoară activităţi similare sau rezultatele aceluiaşi grup la momente
diferite ale evoluţiei)

110