PSIHOLOGIE SOCIALA I

• psihologia socială este studiul stiințific al modului în care indivizii 
gândesc, simt și se comportă față de ceilalți, precum și al modului în care 
ideile, sentimentele și comportamentele individului sunt afectate de către
ceilalți.
• Elementele-cheie ale psihologiei sociale, evidențiate de definiția de 
mai sus, sunt:
• studiul stiințific: psiholgia socială este o știință. 
vEa aplică, în studierea condiției umane, metodele stiințifice de investigatie 
– observația, descrierea, măsurarea și experimentul. Aceste metode au ca 
obiect de investigație ideile, sentimentele și comportamentele individuale.
v Pe lângă psihologia socială, există și alte discipline care utilizează metode 
si tehnici stiințifice de cercetare a comportamentului uman. Printre acestea 
se numără: antropologia, teoria comunicării, economia, politologia sau
sociologia. Toate acestea, împreună cu psihologia socială, se numesc 
stiințe sociale. 
 psihosociologia se caracterizează prin:
-o perspectivă largă 
- accent asupra individului
- utilizare frecventă a experimentului.
- elementul social: accentul cade pe natura socială a individului

Psihologia socială  urmarește  să  elucideze  modul în care ideile, sentimentele și comportamentul individului sunt
influențate de interacțiunea cu ceilalți. 
Toate ramurile psihologiei utilizează metode experimentale și adoptă o perspectivă largă asupra unor 
fenomene individuale, dar ceea ce particularizează psihologia socială este accentul pe natura socială a individului.
individului

  DOMENII ÎNRUDITE ALE PSIHOLOGIEI SOCIALE

1. Psihologia socială şi sociologia
2. Psihologia socială şi psihologia personalităţii
3. Psihologia socială şi psihologia clinică
4. Psihologia socială şi simţul comun 

REPERE ISTORICE ALE DEZVOLTĂRII PSIHOLGIEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA
- “Conștiința socială”, publicată în 1900 de catre Constantin Leonardescu, profesor de sociologie la Universitatea din Iași;
- studiile de psihsociologie elaborate la începutul secolului XX de către Constantin Dimitrescu-Iași, apărute postum, în 1927, în volumul “Studii de psihologie socială”;
- în 1904, Constantin Radulescu-Motru, adevăratul fondator al psihologiei sociale din țara noastră, publica o lucrare fundamentală despre imaginea de sine a poporului român – 
“Cultura română și politicianismul”, în care definea o serie de trăsături psihologice, pozitive și negative, ale românilor de la începutul veacului; multe dintre ele sunt cât se poate 
de actuale și astăzi. De maximă importanţă este şi lucrarea sa “Etnicul românesc” (1942).
 SINELE SOCIAL
Sursele şi formele cunoaşterii de sine

 1. Introspecţia
  Introspecția – autoobservarea propriilor noastre gânduri, sentimente si motivații – reprezintă calea cea mai sigură și cea 
mai directă spre cunoașterea de sine, un mijloc important de autocunoaștere. Ea contribuie în mod substanțial la 
conturarea Eului, dar numai dacă îndeplinește anumite condiții:

1,Motivele invocate pentru explicarea propriului comportament. Acestea pot fi:

v - raționale; dacă acțiunile sunt determinate în primul rând de factori cognitivi (o investiție, un parteneriat de afaceri 
etc.) analiza introspectivă a motivelor raționale poate spori acuratețea cunoașterii de sine;
v -  afective;  dacă  un  anumit  comportament  este  determinat afectiv  (relații  erotice,  plăceri  estetice  etc.),  autoobservația 
propriilor înclinații și sentimente este mai puțin acurată, fiind încărcată de subiectivitate.

2,Timpul disponibil pentru autoanaliză;

3,Resursele cognitive ale subiectului.

 2. Autopercepţia
  În 1972, Daryl Bem emite self-perception theory – teoria percepției de sine sau, mai scurt, teoria autopercepției, 
potrivit  careia  oamenii se cunosc pe ei însiși la fel cum îi cunosc și observatorii din exterior, adică urmărindu-și
propriul comportament. 
Atunci (dar numai atunci) când stările lăuntrice sunt de mică intensitate ori greu de interpretat, oamenii percep 
ceea ce gândesc sau ceea ce simt pornind de la observarea propriului comportament și a situației în care se produce 
acesta. De exemplu, câteodata își dau seama cât sunt de irascibili și de supărați abia după ce se surprind certându-se 
foarte arțăgoși cu cineva; alteori, abia după ce au înfulecat un sandwich sau au sorbit pe nerăsuflate un pahar de apă 
își dau seama cât erau de înfometați sau de însetați.

Autopercepția se poate clasifica în:

1) Autopercepția emotională: stările emoționale se exprima prin mimică, gestică, postură sau prin ritmul și tonalitatea
vorbirii. Observarea lor poate ajuta oamenii să-și conștientizeze anumite stari afective.
2) Autopercepția motivației: Motivația actelor noastre ramâne de cele mai multe ori partial misterioasă, fiind greu de
conștientizat și de explicat. Psihanaliza oferă o cheie universală, dar speculativă de descifrare a motivației noastre inconștiente, prin
intermediul conceptelor sale specifice de libido, pulsiune, refulare, cenzură, acte ratate, simptom nevrotic etc. Teoriile behavioriste (B. F.
Skinner) susțin, dimpotrivă, că toate actele comportamentale se bazează pe formarea prin învățare a unor reflexe condiționate de
rasplată și pedeapsă.
pedeapsă Oamenii tind sa repete acele acte care sunt însoțite de o recompensă și să evite a comite actele însoțite de o
sancțiune. Potrivit behaviorismului, motivația actelor comportamentale este întotdeauna dorința de recompensă, respectiv teama de a
suporta anumite sancțiuni.
 3. Influenţa celorlalţi
 
Conform  teoriei comparației sociale, experimentele arată că oamenii au tendința de a se descrie întotdeauna în 
sociale
așa fel încât să se deosebească de ceilalți din anturajul foarte apropiat dar se definesc, cel puțin parțial, folosindu-i pe 
ceilalți drept etalon.
  Atunci 
când 
oamenii 
sunt 
nu 
siguri 
capacitățile 
de  opiniile 
de și 
(pentru 
lor informațiile 
că  obiective 
sunt 
le 
nu 
la îndemână), ei se autoevaluează prin comparație cu alți indivizi asemănători.
Cercetătorii au vrut să verifice această teorie, concentrându-și atenția asupra urmatoarelor doua întrebari:
1.  Când se orientează oamenii spre ceilalti pentru informații comparative? Indivizii preferă să se autodefinească 
prin comparație cu alții chiar și atunci când le sunt accesibile standarde obiective de evaluare.
 2.  Cu cine preferă să se compare? Oamenii se compară cu cei apropiați lor, evitând să se compare cu alții mult mai 
performanți.
 
 4. Amintirile autobiografice
 -fără aportul memoriei, Eul nu ar avea consistență; oamenii știu cine sunt în măsura în care își amintesc experientele lor trecute, din care
extrag identitatea lor personală.
Memoria umană nu este însă o arhivă computerizată, care înregistrează totul, ci este selectivă. De regulă, sunt proaspete în
memorie evenimentele din trecutul apropiat, întâmplările din adolescență și din tinerețe – adică din perioadele intens formative, pline de
experiente decisive or evenimente inaugurale.
inaugurale
Conservarea trecutului nu este doar selectivă, ci și fluidă, plastică, suferind anumite deformări subiective.
subiective

tendințele deformărilor sunt:

v Tendința egocentrică: în reamintirea evenimentelor trecute, rolul celui care își amintește se amplifică, sporindu-și importanța.
v Tendința profetică stă sub semnul bine-cunoscutelor replici: „eram sigur că așa se va întâmpla“ sau „nu ți-am spus eu că...“. Cu toții
avem uneori tendința de a crede post factum, după consumarea unor evenimente, că am prevăzut de la început desfășurarea lor
ulterioară.
v Tendința inflaționistă se manifestă ori de câte ori amintirile unei persoane suferă deformări de natură să îmbunătățească imaginea
persoanei respective, eliminând sau estompând defectele și amplificând sau inventând meritele sale.
 
 RESPECTUL DE SINE 
Respectul sau stima de sine este  o  componentă  afectivă  a Eului,  constând  în  autoevaluările pozitive și negative ale unei
persoane.  
El se mai poate defini prin concordanţă sau dezacord între felul în care omul se vede şi felul în care ar vrea să se poată vedea pe
sine însuşi.
 
Autoreflexivitatea

§ Unii indivizi au un mai mare respect de sine decât alții, iar acest atribut poate avea un impact profund asupra modului în care gândesc și simt față de propria persoană. 
§ Sentimentul valorii personale 
• succese și eșecuri, 

Ø Robert Wicklund propune self-awareness theory – teoria autoreflexivității, în care susține că reflecția asupra propriei persoane este dezagreabilă, deoarece scoate în evidență 

neîmplinirile și carențele individului. Acesta preferă să evite intensificarea meditației asupra Eului propriu. Câteodată însă nu poate face acest lucru.
Ø Autosupravegherea poate avea efecte „perverse” sau paradoxale, sporind șansele de a rata comportamentul dorit. Daniel Wegner descrie așa-numitele ironic processes: cu cât o 
persoană se straduiește mai mult să inhibe un anumit gând, sentiment sau comportament, cu atât șansele sale de reușită scad.
Ø Autosupravegherea creează teama de eșec, de unde efectul ironic sau paradoxal. Acesta se produce mai ales atunci când omul este cognitiv ocupat, distrat, grăbit sau stresat .
 1, Mecanisme de supradimensionare a Sinelui
1. Percepții de sine convenabile
2. Autohandicaparea
3. Gloria vicariantă
 
În 1976, Robert Cialdini creeaza un verb sui generis în limba engleză: „BIRG“, din inițialele expresiei: bask in reflected glory, creșterea respectului de sine prin asociere 
cu alți oameni care se bucură de succes.
Pe același calapod, s-a mai născocit un verb: CORF, de la cut off reflected failure – distanțarea de persoanele sau grupurile care pierd.
 
4, Comparația socială cu indivizi inferiori

2. Exteriorizarea sinelui 

- Tipuri de exteriorizare: Exista 2 tipuri fundamentale de exteriorizare a Eului, fiecare din ele având o anumită motivație:

1, Exteriorizarea strategică - constă în eforturile noastre de a crea celor din jur o anumită impresie favorabilă, spre a dobândi influență, putere, simpatie sau aprobare. . 

- Există 2 scopuri foarte des întâlnite ale exteriorizării strategice:
A. ingrațierea – termen folosit pentru a ne referi la actele motivate de dorința de acomodare cu anturajul și de a fi plăcut de către ceilalți. 
B. autopromovarea – actele care urmăresc să câștige respectul celorlalți.

2, Verificarea sinelui -  dorința de a-i face pe ceilalți să ne vadă asa cum ne percepem noi înșine.

 PERCEPŢIA SOCIALĂ
 
Percepția  socială  se  referă  la  procesele  prin  care  oamenii  se  cunosc,  se  înțeleg  și  își  formează  impresii  unii 
despre ceilalți. 
4 componente principale ale percepției sociale:
 
1. Observația - culegerea datelor “brute” despre ceilalți;
2. Atribuirea - elaborarea unor explicații cauzale ale comportamentelor celorlalți;
3. Integrarea - formarea impresiilor despre ceilalți;
4. Confirmarea - căutarea explicațiilor care să confirme formarea impresiilor. 

Observația, Percepția celorlați este realizată în primă fază prin intermediul observației: culegerea datelor “brute” despre interlocutori, prin împletirea informațiilor ce provin 
din  3 surse principale: 
a) persoane, 
b) situațiile în care se află 
c) și comportamentul lor.
 
a. Persoanele observate / influența aspectului fizic asupra formării impresiilor
b. Situațiile observate: scenarii de viață / influența contextelor de viață anterioare
c. Indicii comportamentali - comunicarea non - verbală
 Comunicarea non-verbală servește exprimării emoțiilor, atitudinilor și personalității noastre.
Cea mai cunoscută modalitate de comunicare non-verbală este reprezentată de expresiile faciale ale emoțiilor. Darwin a susținut , în
cartea sa “Expresia emoțiilor la om și la animale” (1872), că toți oamenii știu să exprime și să recunoască șase emoții primare: fericire,
tristețe, furie, teamă, surpriză și dezgust. Indiferent de proveniența lor rasială sau culturală, oamenii le encodează (exprimă nonverbal
emoția) și decodează  (interpretează  intenția comunicării non-verbale) în mod universal în același fel. Uneori, decodarea mesajelor non-
verbale este inacurată datorită anumitor interferențe, cum ar fi trăirea unor emoții complexe ori reguli culturale de afișare a emoțiilor.

Cele mai revelatoare surse de indici comportamentali sunt:
surse de indici comportamentali 
1, Limbajul
corporal sau comunicarea kinezică
2, Contactul vizual sau comunicarea oculezică. Spațiul personal comunică gradul de apropiere cu alte persoane, fiind 
măsurat în distanță intimă, personală, socială și publică, atunci când vorbim despre spațiul delimitat în plan orizontal, și gradul de
dominanță și subordonare atunci când vorbim despre spațiul delimitat în plan vertical (a te uita de sus / în sus la cineva).
3, Atingerea sau comunicarea haptică 
4, cronemica - este o subcategorie a comunicării non-verbale care se referă la rolul și utilizarea timpului în interacțiunea umană. 
Percepția timpului include:  punctualitatea, disponibilitatea de a aștepta și de a asculta pe cineva, dar poate fi și un indicator al statutului
individului. 

Transparență și disimulare - cât de bună este capacitatea noastră de a detecta adevărul sau minciuna?
Cele 4 canale de comunicare: cuvintele, figura, corpul și vocea ne oferă indicii prețioase atunci când încercăm să depistăm minciuna. Primele 
două, cuvintele și expresia facială pot fi mai ușor de controlat, pe când corpul și vocea pot fi mult mai revelatoare, prin mișcările involuntare 
ale membrelor, tonul ridicat al vocii, ezitarea în exprimare. 
 Scheme, scenarii și prototipuri
Culegerea  de  informații  despre  ceilalți  nu  este  niciodată  pasivă  și  pur  receptivă.  Subiectul  percepției  sociale  posedă 
întotdeauna  o  experiență  socială  anterioară,  structurată  într-un  ansamblu  de  scheme  și  categorii  ale  persoanelor  și 
situațiilor de tot felul, care permit aprecierea rapidă pe baza unui set limitat de informații.
Schemele:
- Schemele de persoane sunt structuri cognitive individualizate, referitoare la anumite categorii de persoane. Fiecare dintre 
noi avem câte o schemă de politician, de actor, de fotbalist etc.
- Schemele de roluri sunt structuri cognitive despre ocupanții unui rol social; de exemplu, un „pilot de avion“ conduce 
avionul și nu consumă băuturi alcoolice în timpul zborului.
- Schemele abstracte nu conțin informații despre o categorie specifică, ci anumite reguli de prelucrare a informației; de 
exemplu, dacă îți este simpatic X și lui X îi place de Y, pentru a păstra echilibrul și o bună relație cu X, ar trebui să îl placi și 
tu pe Y.
Scenariile 
Scenariile sunt succesiuni de scheme. De exemplu, recunoaşterea unui 
anumit scenariu în momentul în care intrăm într-un restaurant.
Prototipul este un set de scheme legate de o persoană sau un grup de 
persoane. De exemplu, încadrarea în acelaşi set de scheme a unor persoane cu aceeaşi profesie.
Schemele, scenariile şi prototipurile sunt forme ale memoriei sau cadre ale memoriei care ajută la procesarea rapidă a 
informaţiilor despre ceilalţi.
 Caracteristici ale stimulilor observaționali

 nu remarcăm și nu reținem toți stimulii semnificativi; elementele din care ne formăm o impresie globală depind de ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit.
Proeminența 
Acuitatea
Accesibilitatea
Calitatea observațiilor pe care le facem cu privire la persoanele cu care intrăm în contact este influențată, așa cum am văzut, de diverși factori și supusă unor erori sau biasuri. Cu toate 
acestea, există modalități prin care ne putem crește competența în ceea ce privește acuratețea percepției sociale, prin păstrarea unei minți deschise, preocupare pentru acuratețea 
infomațiilor acumulate și prin învățarea regulilor probabilității și logicii.
 
 PERCEPȚIA SOCIALĂ - ATRIBUIREA

Teorii ale atribuirii:

1. Teoria lui Heider Explicatiile pe care le elaborăm se numesc atribuiri (în sensul ca noi punem un anumit comportament pe seama unor 
cauze, pe care le atribuim celor observați și analizați).
Principiile de bază ale teoriei lui Heider:
1, Explicația cauzală este un pattern adânc înrădăcinat în gândirea noastră, fapt evidențiat și prin inflația limbajului cauzal și motivațional.
2, avem tendința de a căuta proprietăți stabile ale lumii înconjurătoare; particularizând, încercăm să descoperim trăsături de personalitate și capacități durabile 
ale persoanelor sau caracteristici stabile ale situațiilor în care se produc diferite comportamente
3, Heider distinge două categorii de explicații:
- Atribuirea internă sau dispozițională pune comportamentul observat pe seama unor caracteristici interne ale unui “actor”, precum capacitatea, 
îndemânarea, tipul de personalitate, starea de spirit sau efortul depus.
- Atribuirea externă sau situațională pune comportamentul observat pe seama unor factori exteriori actorului, precum: natura și dificultatea sarcinii care 
trebuie îndeplinită, influența celorlalti, șansa ori ghinionul

2. Teoria inferentei corespondente pleacă de la premisa că oamenii urmăresc întotdeauna să infereze dacă o acțiune observată 

izvorăște dintr-o anumită trăsătură stabilă a actorului, încercând să răspundă la întrebări de genul: Este persoana care comite un act de agresiune o bestie? 
Este acela care donează bani altruist? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, oamenii fac inferențe bazându-se pe trei factori:

1. Observatorii au în vedere în primul rând gradul de libertate a actorului sau, mai precis, măsura în care acesta are posibilitatea alegerii dintr-un set de 
alternative comportamentale. Un comportament liber ales ne spune mai multe despre actor decât unul impus.
2. Contează și previzibilitatea comportamentului observat. O acțiune ne spune mai multe despre autorul ei dacă este atipică, nefiind doar un rol social, jucat 
comportamentului observat
de toată lumea după același canon. 
3, efectele sau consecințele intenționale ale comportamentului observat. Actele care produc mai multe consecințe dezirabile nu dezvăluie motivele 
sau consecințele intenționale ale comportamentului observat
actorului pe cât o fac actele care nu se soldează decât cu o singură consecință dezirabilă. 
3. Teoria covariatiei considera că oamenii fac unele comparații și gândesc în termeni experimentali, bazându-se pe 
principiul covarianței: pentru ca un factor să fie cauza unui comportament este necesar ca acel factor sa fie prezent 
ori de câte ori are loc comportamentul respectiv și absent ori de câte ori comportamentul nu se produce. 

trei tipuri de covarianță: consensul, caracterul distinctiv și consecvența.

-consensul - cum reacționează diferite personaje la același stimul.
-caracterul distinct al unui comportament pentru a vedea cum reacționează aceeași persoană la stimuli diferiti.
-consecvența - urmărind ce se întâmpla în alte ocazii, în care persoana și stimulul ramân aceleași.
 
Tendințe deformatoare în atribuire: 
 

1. Euristici cognitive  oamenii fac raționamente prescurtate, care prezintă avantajul rapidității, dar și riscurile 
lipsei de acuratețe. Aceste operații rapide și destul de neglijente de descifrare a cauzelor comportamentului 
celorlalți se numesc euristici și prezintă în mod tipic anumite tendințe deformatoare sau biasuri ( eng. bias = eroare).
- A, Euristica accesibilității se manifestă prin tendința de a estima șansele producerii unui eveniment în funcție de cât de 
ușor ne vin în minte diferite ipostaze ale sale. 
Euristica accesibilității ne poate deruta în 2 feluri:
1. Efectul falsului consens se manifestă prin tendința oamenilor de a supraevalua măsura în care ceilalți le împărtășesc 
opiniile, atributele și comportamentele. Acest efect nu se manifestă atunci când oamenilor li se cere părerea despre 
comportamentul indivizilor din alte grupuri sociale.
2. 2. Eroarea statistică se manifestă prin faptul că oamenii sunt mult mai puțin influențati de informația statistică, 
furnizoare de probabilități obiective, decât de imaginea vie a unui caz singular, de multe ori atipic. 
B, Gândirea contrafactuală se  produce  frecvent  deoarece  ne  este  mai  ușor  să  ne  imaginăm  „ce-ar  fi  fost 
dacă...?“, mai ales atunci când evenimetele reale nu ne satisfac pe deplin sau dacă ne-am găsit la un pas de o mare 
izbândă sau de o catastrofă. 
 
2. Eroarea fundamentală de atribuire 
 oamenii sunt puternic influentați de contextul situațional al comportamentului lor. Acest 
fapt nu e atât de evident pe cât s-ar părea. Parinții sunt surprinși de faptul că acasă 
copilul lor este obraznic, iar la școala este un înger. Studenții pot fi surprinși să constate 
că profesorul lor, atât de elocvent la catedră, își gasește cu greu cuvintele la o reuniune 
mai puțin formală. 
Atunci când încearcă să explice comportamentul cuiva, oamenii au tendința să 
supraestimeze rolul factorilor personali și să treacă cu vederea impactul situației. 
supraestimeze rolul factorilor personali și să treacă cu vederea impactul situației
Întrucât aceasta tendință este foarte raspândită, i s-a spus eroarea fundamentală de
atribuire.
percepția  socială  este  un  proces  în  doua  etape:  întâi  identificăm  comportamentul  și  facem  de  îndată  o  atribuire 
personală;  abia  după  aceea  ne  corectăm  sau  ne  nuanțăm  atribuirea,  luând  în  considerație  și  factorii  situaționali. 
Primul pas este automat și reflex; al doilea necesită atenție, gândire și efort. Eroarea fundamentală de atribuire se 
produce mai puțin dacă observatorii sunt atenți, nu se grăbesc și dacă sunt motivați să emită o apreciere cât mai 
obiectivă.
Primul pas fiind automat, se pare că neatenția, graba și lipsa de motivație afectează îndeosebi cel de-al 
doilea pas.
a.  Fritz Heider considera ca există o eroare de percepție, asemănătoare cu o iluzie optică. La un concurs de cultură generală, atenția este 
focalizată pe actor, în vreme ce situația se estompează pe fundal. Oamenii atribuie un anumit comportament factorilor perceptiv proeminenți sau evidenți.
b. Eroarea fundamentală de atribuire este un fenomen specific culturii occidentale  individualiste, în care sinele este 
perceput ca o entitate autonomă, insulară și dotată cu multă inițiativă.
c. Efectul actor-observator - ce se întâmplă atunci când ne explicăm propriul comportament? Perspectiva se inversează radical: atribuirile sunt precumpănitor 
situaționale. Când vine vorba despre ei înșiși, oamenii răspund mult mai des: „Depinde de situație“.
Tendința oamenilor de a face atribuiri personale pentru comportamentul altora și atribuiri 
situaționale despre ei înșiși se numeste actor-observer effect. 
effect
Exista doua motive care explica aceasta diferenta dintre actor si observator: 
- Indivizii dețin mai multe observații intime despre ei înșiși decât despre ceilalți – suficient ca să-și dea 
seama că propriul lor comportament se modifică în funcție de situație.
- Observatorii își concentrează atenția asupra actorului al cărui comportament încearcă să-l explice, în 
vreme ce actorii trebuie să fie atenți la situația în care se află (într-o conversație esti atent la interlocutor).
d. Atribuirea reușitei: responsabilitatea succesului sau a esecului 
e. Tendințe deformatoare motivaționale - de regulă, suntem tentați să ne atribuim succesele și să punem eșecurile pe 
motivaționale 
seama  unor  împrejurări  nefavorabile.  Suntem  mai  preocupați  să  ne  analizăm  calitățile,  mai  puțin  dornici  să  ne 
analizăm  defectele.  Ne  exagerăm contribuția  individuală  la  un succes  colectiv,  supraevaluăm  controlul  pe  care  îl 
deținem asupra unor situații incontrolabile și ne anticipăm un viitor roz. Efectul falsului consens se face și el simțit: 
supraestimăm gradul în care ceilalți au aceleași gusturi și opinii ca și noi, ca să ne asigurăm de faptul că totul este în 
regulă.
INTEGRAREA DISPOZIȚIILOR ȘI IMPRESIILOR 
  Modele explicative 
Atunci când un comportament este atribuit unor factori emoționali, în general nu facem inferențe despre actor. Atribuirile personale ne fac însă adesea să inferăm că 
actorul posedă o anumită trăsătură sau dispoziție: managerul unei firme falimentare este incompetent. Pentru a-și face o imagine completă despre cineva, observatorii sociali trebuie 
să asambleze diferitele unități de informație într-o impresie unitară. 
de la inferarea unor dispoziții constante ale celor pe care îi observăm trebuie să trecem la articularea lor într-o impresie de ansamblu .
 
Metode:
1. Algebra cognitive  Odata realizate atribuirile personale, cum se combină ele într-o singură imagine coerentă a unei 
anumite persoane? Cum abordăm procesul de formare a impresiilor?
În urma însumării informaţiilor despre o persoană se conturează 2 modele:
1, Model sumativ - dacă suntem impresionați de persoana despre care ne formăm părerea, vom însuma părerile pozitive. 
2, Model de calcul mediu - dacă nu suntem impresionați, vom face o medie a trăsăturilor persoanei respective
Modelul mediei ponderate -
ponderate în 1981, Anderson elaborează modelul de evaluare cel mai complex și, totodată, cel 
mai apropiat de formarea spontana a impresiilor în realitate. Valențele diferitelor trăsături nu sunt fixe, ci se 
modifică în funcție de anumiți factori care țin atât de persoana subiectului percepției sociale, cât și de context.

 
Devieri de la aritmetică  
Formarea impresiilor nu urmează întrutotul regulile reci ale logicii – subiectul percepției sociale nefiind un computer, ci o
ființă umană, în care rațiunea coexistă cu alte dimensiuni afective și emotionale. Anumite devieri de la calculul aritmetic sunt inevitabile.
 
2. Caracteristici ale subiectului perceptiei sociale
  Unii oameni îi măsoară pe ceilalți cu un etalon intelectual; altii caută un zâmbet cald, frumusețea fizică, simțul umorului sau o
strângere ferma de mână. Oricare dintre noi remarcă și reține doar anumite trăsături ale celorlalți, deoarece fiecare se ia pe sine drept
etalon.
 
3. Efectul de antecedenta inertiala
  Caracteristicile pe care le remarcăm la ceilalți se schimbă, de asemenea, și în funcție de experiențele noastre cele mai
recente. Termenii și conceptele recent utilizate au tendința de a reveni frecvent în gândire și în conversație, influențând modul în care
interpretăm informațiile receptate. Acest fenomen se numeste priming effect. Nu numai judecata noastră  despre ceilalți, ci chiar
propriul nostru comportament este influențat de efectul antecedenței inerțiale.
 
 4. Caracteristicile persoanei ţintă:
 
- extroversia;
- stabilitatatea emoţională;
- deschiderea faţă de experienţă
- caracterul agreabil:
- conştiinţa de sine.

Toate acestea constituie deosebiri individuale care contează  în formarea impresiei într-un mod oarecum particular; spre
exemplu, o singură trăsătură negativă într-un complex de trăsături pozitive poate distruge o impresie.
 INTEGRAREA IMPRESIILOR
Teorii implicite ale personalității
 
Știind despre cineva că posedă o anumită trăsătură, suntem tentați să inferăm că posedă și anumite alte trăsături. De pildă,
putem presupune că un ins imprevizibil este totodată și periculos sau ca un alt individ care vorbeste rar este și încet la minte.
Ordinea în care sunt cunoscute diferitele trăsături ale cuiva poate influența, de asemenea, impactul lor asupra impresiei generale.
Adesea, o informație are un impact mai puternic dacă este cunoscută mai devreme, înaintea altora: acesta este asa-numitul primacy
effect, sau efectul informatiei primare.

Explicaţii: odata ce observatorul consideră că și-a format o impresie adecvată, nu mai acordă atenție 
informațiilor ulterioare. Efectul își pierde intensitatea dacă observatorul este odihnit, atent și motivat să nu se 
pripească.
O alta explicație se bazează pe ipoteza schimbării de sens: odată ce oamenii își formează o primă 
sens
impresie, tind să interpreteze informațiile inconsistente în lumina primei impresii. Când se spune că un ins 
blând este calm, se inferează că este vorba de cineva amabil, pașnic, liniștit și senin; dacă se spune că un ins 
crud este calm, se interpretează că e vorba de o persoană rece, vicleană și calculată.
Mai rar se produce efectul informației recente (recency effect), atunci când informația cea mai 
), 
recentă influențeaza decisiv formarea impresiilor.
 TENDINTE CONFIRMATIONISTE – DE LA IMPRESII LA REALITATE
 
Oamenii sunt predispuși să manifeste tendințe confirmaționiste, adică sunt înclinați să interpreteze, să caute și chiar să 
născocească informații de natura să le susțină convingerile pe care și le-au format.
 
Profeția autorealizatoare
 
În 1948, Robert Merton lansează o idee profundă, relatând cazul ipotetic al unei bănci care dă faliment din cauza unui simplu
zvon, potrivit căruia banca ar fi devenit insolvabilă: alertați de zvon, primii clienți își retrag în grabă  depunerile, ceea ce întărește și
răspândește zvonul, astfel încât numărul deponenților care își lichidează conturile sporește, banca intră în criză de lichidități și chiar dă 
faliment. Profeția se îndeplinește.
Procesul profeției autorealizatoare (self -fulfilling prophecy) parcurge 3 etape:
etape
1. subiectul percepției sociale își formează o primă impresie despre o persoană țintă, bazându-se pe interacțiunea directă sau pe alte
surse de informații.
2. subiectul se comportă în conformitate cu prima impresie.
3. persoana țintă adoptă un comportament corespunzător acțiunilor subiectului, ale cărui expectații inițiale se confirmă.