Sunteți pe pagina 1din 27

PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Lect.dr. Romeo Zeno CRETU Modulul 1 Cuprins: PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU STIINTIFIC Ipostazele personalitatii Diferentieri conceptuale Individul Individualitatea Persoana Personalitatea Personajul Definirea personalitatii, tipuri de defintii Definitiile prin efect extern Definitiile prin structura interna Definitiile pozitiviste Definirea operationala a personalitatii Acceptiunile notiunii de personalitate acceptiunea antropologica acceptiunea psihologica acceptiunea axiologica. DESCRIPTIA PERSONALITATII Descriptia personalitatii in termeni de unitati tematic descriptive trasaturi personale, factori de personalitate, deprinderi / habitudini comportamentale, motive, EU (self-concept), roluri sociale, atitudini, constructe personale. Descrierea personalitatii in termeni de laturi sau dimensiuni componente ale personalitatii

TEMPERAMENTUL Definirea temperamentului

Tipologii temperamentale Tipologii temperamentale substantialiste Tipologii constitutionale Tipologii psihologice Tipologia psihofiziologica Tipologii psihosociologice Tipologii psihopatologice Limitele tipologiilor temperamentale Probleme general-teoretice ale temperamentului Este temperamentul innascut sau dobandit? Relatia dintre tipul ANS (activitatea nervoasa superioara) si temperament

PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU STIINTIFIC Ipostazele personalitatii Antropologul american Ralph Linton, inca din 1945, consema in cartea sa Fundamentul cultural al personalitatii (1945): Personalitatea ca realitate psihologica, constituie o preocupare veche, la fel de veche ca specia umana. Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de formare a personalitatii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decat studiile despre cultura si societate. Linton era de parere ca incepand cu omul-maimuta, diferentele interumane de ordin psihocomportamental au inceput sa fie sesizate, acestea fiind prezente prin utilizarea unor atribute descriptive distincte: iuti, repezi, calmi, prosti, inteligenti, apatici, irascibili etc. Multa vreme insa aceste diferente individuale au fost considerate firesti, naturale, neatragand atentia cercetatorilor. Rezulta necesitatea de a studia doua ipostaze ale personalitatii: 1. personalitatea ca realitate, fenomen existential 2. personalitatea in calitate de concept, obiect de investigare / teoretizare. 1. Ca realitate, personalitatea reprezinta totalitatea psihologica ce caracterizeaza un om particular; este omul concret, viu, empiric, fizic, rational, pasional etc., deci asa cum exista in realitate si nu ca o abstractie sau asa cum se prezinta in mintea infierbantata a filozofilor. Personalitatea ca realitate este diferita de la om la om ca structura, alcatuire si mod de manifestare. 2. In calitate de concept, personalitatea este obiectul cel mai complex al psihologiei. Personalitatea inglobeaza in sine intreaga psihologie umana. Practic se considera ca nu exista experienta psihologica subiectiva neintegrata in personalitate sau care sa nu serveasca la cunoasterea personalitatii. Unii autori sustin ca psihologia personalitatii isi manifesta tendinte expansioniste indiferent de modul de interpretare sau de ipostaza in care este analizata aceasta. Foarte rapid, cercetatorii au ajuns la un acord consensual asupra faptului ca personalitatea ocupa locul central in psihologia umana. Dwane Schultz: Personalitatea ocupa un loc proeminent in psihologie din ratiuni teoretice si practice. Teoretice: personalitatea este cadrul de referinta fundamental pentru definirea omului si valoare explicativa a celorlalte notiuni. Daca celelalte concepte psihologice nu ar fi raportate la personalitate, atunci valoarea lor ar fi limitata si nu ar permite intelegerea omului. Practice: personalitatea constituie prima si cea mai dramatica realitate cu care luam contact in toate sectoarele vietii noastre. In realitate nu ne intalnim cu senzatii, perceptii (aluzie la modul didactic-atomist de studiu propus de psihologia generala), ci cu senzatii / perceptii ce apartin cuiva anume; personalitatea e un ghid de modelare (de altfel principalul) concreta a omului (de formare / schimbare a personalitatii umane). Mielu Zlate (2000) expune alte ratiuni care reliefeaza centralitatea personalitatii :
3

personalitatea coreleaza ,sudeaza toate elementele componente ale vietii psihice; personalitatea integreaza activ componentele vietii psihice, si le subordoneaza scopurilor voluntar formulate, propuse; personalitatea da viata tuturor mecanismelor vietii psihice, le orienteaza / directioneaza, le forteaza sa interactioneze, le ordoneaza sa se diferentieze, stratifice, ierarhizeze; personalitatea faciliteaza selectarea diferitelor mijloace pentru punerea in functiune a mecanismelor psihice; personalitatea asigura utilizarea personalizata a mecanismelor psihice, deci diferentierea lor de la persoana la persoana. Chiar daca baza / materialul e asemanator, manifestarea, realizarea lor concreta difera (spre exemplu: de la senzatii, perceptii etc. la performanta intelectuala); personalitatea este cea care valorifica maximal procesele psihice este deci instanta valorizatoare. In lipsa personalitatii, toate mecanismele psihice, chiar dezvoltate, nu ar avea acelasi impact asupra vietii psihice. Concluzie: personalitatea trebuie interpretata ca un mecanism psihic integrator si de aceea, toate celelalte componente sunt evidentiate in plan performantial. Diferentieri conceptuale Linton: principala problema ridicata de definirea personalitatii este una de delimitare. Aceasta intrucat exista foarte multe confuzii si o lipsa de coerenta intre autori. Confuziile intre termeni sunt explicate si prin aceea ca unele concepte au fost preluate mai mult sau mai putin critic in psihologie din biologie, fizica etc. Lipsa de coerenta e generata de multitudinea perspectivelor de analiza, amalgamarea termenilor si presupozitiilor cu privire la modul de functionare. In contextul initial de studiere a personalitatii, Linton considera ca descrierile personalitatii pareau a fi harti din secolul al XVII- lea cu contururi destul de exacte, dar cu continuturi nebuloase. De aici rezulta necesitatea realizarii unor delimitari conceptuale. Exista o serie de termeni adesea utilizati aleator si intersanjabil: 1. individ, 2. individualitate, 3. persoana, 4. personalitate, 5. personaj. Pentru delimitare lor este necesar sa introducem distinctia intre planul biologic si cel social: BIOLOGIC Individ Individualitate SOCIAL Persoana Personalitate

Individul reprezinta ansamblul insusirilor morfofunctionale, biologice innascute / dobandite care asigura adaptarea la mediul natural. Insusiri caracteristice individului: este in intregime determinat biologic;
4

cuprinde sfera larga a acestui concept; individul este luat ca reprezentant al speciei (animala, umana); termenul are aplicabilitate generala si nu restrictionata exclusiv la universul uman; individul este acea entitate individualizabila, distincta. De-a lungul evolutiei, aceaste insusiri biologice se diferentiaza, se specializeaza, se coreleaza in asa fel, incat, la un moment dat, are loc individualizarea procesul prin care se ajunge la individualitate. Individualitatea este individul al carui continut s-a diferentiat, capatand o nota distincta, originala (chiar valoare functionala). Sa luam un exemplu din regnul animal: cineva care are doi pui (de caine, pisica sau orice alt mamifer) de aceeasi varsta, proveniti de la aceeasi mama, ar putea observa usor ca pe masura ce acestia cresc se diferentiaza vizibil in modul lor de raspuns comportametnal la unul si acelasi stimul (solicitarile stapanului). Acest fapt face transparenta individualizarea lor. Corespondenta in plan social a individului o constituie persoana. Persoana reprezinta ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la mediul social. Caracteristicile persoanei ar fi: persoana este determinata socio-cultural, omul apare ca membru al societatii; sfera acestui concept este mai limitata, se aplica numai omului, chiar numai omului normal din punct de vedere psihic. Deci, in stadiile incipiente ale dezvoltarii psihice sau in starile patologice grave (in care procesele psihice centrale sunt abolite) nu avem persoana, ci individ. Echivalentul in plan social al individualitatii este personalitatea. Personalitatea reprezinta organizarea, diferentierea, specializarea persoanei, adica a acelui ansamblu de insusiri psihice care se valorizeaza diferentiat. Omul apare acum in calitate de creator de valori, nu doar de consumator de valori. Personalitate = persoana + valoarea Iata cateva diferentieri intre persoana personalitate. Phillipe Lersch: persoana se refera la forma fundamentala a fiintei umane, de aceea trebuie studiata de psihologia generala, care urmeaza o conturare a conceptiei de ansamblu asupra omului si a locului sau in lume. Personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale, forma de manifestare a vietii psihice la omul practic, la particularitatile prin care un om se distinge de altii si exterior. Cineva este personalitate numai in raport cu altcineva. Personalitatea are referinte foarte largi. J. Nuttin (1985): spre deosebire de persoana care desemneaza individul uman concret, termenul de personalitate este o constructie stiintifica elaborata de psihologi, pentru ca ea, psihologia, sa-si formeze o idee la nivel de teorie stiintifica asupra manierei de a fi si a functiona a organismului. Aceasta reconstructie teoretica se face incepand de la comportamentul observat, de la dispozitiile, trasaturile si relatiile constatate, astfel incat sa atinga ansamblul final, care da socoteala diferitelor fenomene ce caracterizeaza persoana umana. Personajul presupune doua acceptiuni foarte strans legate: 1. manifestare in exterior a personalitatii;
5

2. mai riguros: omul ca rol social. Exista cateva categorii de personaje: sociale joaca roluri dezirabile, asteptate si valorizate de o societate data; volitive joaca roluri autoimpuse dupa scopurile, aspiratiile si expectantele proprii; masca persoana abordeaza roluri straine personalitatii sale, tocmai pentru a o ascunde. Mastile sunt ca un invelis protector al personalitatii, constituind fie un mod de disimulare, fie un refugiu / mecanism de aparare al acesteia. Distinctia personaj personalitate: Personalitatea este originala, creatoare. Personajul reprezinta rutina, automatizare, se conformeaza unor reguli scrise, norme. Intre personalitate si personaj exista si interactiuni: existenta personalitatii face posibila manifestarea personajului, dar exersarea indelungata a acestuia din urma influenteaza durabil personalitatea. Personalitatea poarta amprenta personajului pentru ca rolul performat de fiecare il modeleaza din interior. Ambele sunt realitati dinamice, nu ne nastem cu ele, ci devenim personalitate, personaj. Intre acestea doua pot exista relatii 1. de echilibrare, corespondenta, concordanta; 2. de disonanta, discrepanta (adesea iau forma dedublarii personalitatii). Definirea personalitatii, tipuri de defintii Este unul din cele mai dificile demersuri, deoarece literatura beletristica a ingreunat posibilitatea de definire strict stiintifica, psihologica a personalitatii. Ea a creat o serie de controverse privind omul, personalitatea: personalitatea este universala sau unica? personalitatea este simpla sau complexa? personalitatea este unitara sau plurala; coerenta sau incoerenta? Exista definitii foarte numeroase. In consens cu ideile lui Gordon Allport consemnate in cartea Structura si dezvoltarea personalitatii (1981), avem in vedere 3 tipuri de definitii ale personalitatii: 1. definitii prin efect extern 2. definitii prin structura interna 3. definitii pozitiviste. 1. Definitiile prin efect extern se concentreaza pe doua aspecte: modul de manifestare a personalitatii; mai specific: efectele produse in comportamentul altora. Cand afirmam ca cineva are personalitate, acela poate modifica personalitatea altora. G. Allport exemplifica: personalitatea nu este altceva decat un numar de trasaturi atragatoare si eficiente din punct de vedere social; personalitatea este suma totala a efectelor produse de un individ asupra societatii; personalitatea este ansamblul de
6

deprinderi / actiuni care influenteaza cu succes alti oameni; raspunsuri date de un individ la altii ca stimuli; ce cred altii despre tine. Toate acestea creeaza premisele cunoasterii personalitatii. Daca personalitatea nu s-ar exterioriza, nu ar putea fi cunoscuta. Limitele definitiilor prin efect extern sunt: pulverizarea personalitatii: daca cineva influenteaza diferit oameni diferiti, rezulta ca avem personalitati diferite? Absurd! se stabileste o legatura stransa, aproape cauzala intre personalitate si manifestarea ei externa. Cine nu influenteaza nu are personalitate sau doar cine produce efecte observabile are personalitate? G. Allport afirma ca principala eroare este aceea de a se confunda personalitatea cu reputatia. 2. Definitiile prin structura interna: pleaca de la asumptia ca personalitatea este o entitate obiectiva, eventual ceva valoros. Se recurge la doua modalitati concrete de definire: tipul sac de carpe/ omnibus: personalitatea este un ansamblu de elemente, fara a face diferentiere/corelatie. Personalitatea este suma totala a dispozitiilor, tendintelor, instinctelor etc. tipul esentialist: se incearca detasarea unor elemente centrale, definitorii. R. Linton sustinea ca personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor psihice ale individului. Dupa el, nucleul personalitatii il reprezintau deprinderile. Una din cele mai bune definitii structurale este data chiar de G. Allport: personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic. El atrage atentia ca fiecare termen din aceasta definitie are o semnificatie: personalitate este organizare, deci presupune structurare, corelare, ierarhizare; dinamica: organizarea presupune transformare in timp, poate evolua / involua; sisteme: elementele legate in mod necesa, non-intamplator; psihofizice: natura sistemelor nu e exclusiva, ci combinata; deci personalitatea apare ca o corelatie trupsuflet / minte-corp; determina: personalitatea este instanta activa sau factor de determinare din interior a conduitei (motiveaza, directioneaza, declanseaza gandirea, comportamentul); definitia surpinde ambele planuri de manifestare a personalitatii: exterior si interior. Caracteristica majora a personalitatii este unicitatea sa. Avantajele acestui tip de definire a personalitatii ar fi date de posibilitatea de surprindere a continutului personalitatii, a elementelor comportamentale si chiar a celor structurale. Limitele sunt date de faptul ca desi aceste definitii surprind bine natura, ele nu furnizeaza informatii despre geneza personalitatii. 3. Definitiile pozitiviste sunt orientate impotriva celor structuraliste-esentialiste. Aceasta structura interna, chiar daca exista, nu poate fi studiata direct, este
7

inaccesibila stiintei. Ceea ce cunoastem despre personalitate nu sunt altceva decat operatiile facute atunci cand recurgem la instrumente de diagnoza sau cunoastere a personalitatii. De exemplu: la un test, cunoscand aplicatia testului, structura interna este un mit, un simplu construct legat de un nume propriu. Cel mai bine este sa emitem ipoteze despre ea si sa o operationalizam. Din punct de vedere pozitivist, personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale pe care omul de stiinta o poate da la un moment dat. Behaviorismul aduce o definitie de tip extern, considerand ca personalitatea poatefi redusa la relatia stabila dintre stimulul extern si reactia comportamentala (celebra paradigma experimentala S --> R); ceea ce intervin intre intre ele nu intereseaza (negarea personalitatii). Exista o eroare maxima: definitia personalitatii in functie de metodele imperfecte elaborate pana la acel moment. In realitate, metodele trebuie adaptate cat mai bine la obiect. Allport a criticat vehement acest ultim tip de definitie, pericolul acestui tip de definire fiind acela ca personalitatea se evapora in negurile metodei. Avantajul definitiilor pozitiviste ar fi dat de incercarea de abordare cu metode pozitive, obiective a personalitatii. Totusi, luate izolat, cele trei tipuri de definitie sunt limitate; ficare in sine nu rezolva problema definirii personalitatii. Probabil ca solutia ar putea fi corelarea si integrarea lor, astfel incat sa se complementarizeze.

Definirea operationala a personalitatii Reprezinta un mod alternativ de definire, derivat din vizunea pozitivista. Potkay: aceasta definitie ar trebui sa reprezinte un fel de stadiu pentru celelalte definitii ale personalitatii, reusind sa furnizeze si posibilitatile de cercetare ale acesteia. Definitia propusa ia in considerare mai multe elemente: diferentele individuale; dimensiunile comportamentale ce pot fi interpretate ca un continuum de acte comportamentale, la capatul acestui continuum stau extremele dimensiunilor comportamentale. Spre exemplu: extraversie introversie constiinciozitate delasare sociabilitate nonsociabilitate dominanta - subordonare conformism nonconformism. Pentru simplitate si pentru usurarea intelegerii si localizarea acestor dimensiuni comportamentale, Potkay propune o scala cu sapte trepte. Ceea ce se amplaseaza la extreme caracterizeaza cel mai bine personalitatea ceea ce este plasat la mijloc este
8

mai vag, mai ambiguu conform lui Potkay. Deci, relevante sunt extremele. Aceste dimensiuni reprezinta trasaturi de personalitate. Trasaturile, astfel definite, sunt caracteristici interne corespunzatoare unei pozitii extreme pe scala comportamentelor. Cum trasaturile exista in combinatii variate/ proportii diferite, este posibila determinarea unor profile de personalitate. Profilul de personalitate reprezinta o combinatie de trasaturi; rezumatul grafic al personalitatii. Definitia operationala a personalitatii: personalitatea unui individ este un set de elemente de-a lungul dimensiunilor comportamentale, fiecare corespunzand unei trasaturi, de unde rezulta un profil unic, diferit de la un individ la altul. Un exemplu dat de Potkay: avem trei personalitati imaginare; la ele se testeaza trei dimensiuni comportamentale, in trei situatii diferite (invatare/ la clasa-C, munca-M, petrecerea timpului liber-TL).

Structura unei personalitati nu este adesea atat de simplificata asa cum apare in tabel. In realitate, comportamentele umane nu tind asa evident spre extreme. Pentru a diferentia riguros cele trei personalitati ar trebui sa realizam profilele de personalitate:

Autorul considera ca definitia operationala a personalitatii se apropie mai mult de modul de intelegere a personalitatii, asa cum o realizeaza specialistii, dar si profanii. Din analiza grafica putem retine: credinta, in faptul ca oamenii se manifesta la fel, constant in diferite situatii (rezulta din tabel); cand sunt implicate numai unele dimensiuni, indivizii pot fi foarte asemanatori, chiar identici (exemplul lui Marius si al lui Mircea la sociabilitate); credinta in existenta diferentelor individuale intre oameni; dupa unii acestea ar da esenta conceptiei despre personalitate (profilele, pozitionarea diferitelor trasaturi care sunt comune tuturor); nu numai savantii pot cunoaste personalitatea, ci fiecare om se poate cunoaste; fiecare are propria interpretare de sine / a conceptului de sine prin care se intelege.

Acceptiunile notiunii de personalitate Exista trei mari acceptiuni care au importanta teoretica si practic-aplicativa: 1. acceptiunea antropologica 2. acceptiunea psihologica 3. acceptiunea axiologica.

10

1. Antropologia filosofica prezinta interes deoarece, aceasta incearca sa raspunda la intrebarea care este esenta omului? Diferitele orientari filosofice au pareri diferite: antropologia filosofica clasica esenta omului e data, imuabila; existentialismul esenta este ceva accidental, perisabil, care nu are durabilitatea / persistenta in timp. De-a lungul timpului a aparut o disputa: filosofia sociala si alte orientari filosofice/ psihologice pun accent pe mediu mai ales cel social. Ele pornesc de la ideea ca la nastere omul nu este o personalitate, ci doar un candidat pentru dobandirea atributului de personalitate. Aceasta se dobandeste prin preluarea, asimilarea conditiilor de mediu extern, social. B. Watson sustinea ca suntem ceea ce facem si facem ceea ce ne cere / impune mediul. Aceasta acceptiune antropologico-filosofica spune ca personalitatea este ansamblul relatiilor sociale (preluate, interiorizate, cristalizate in individ si in relatiile sale obiective). Ea este foarte larg raspandita in psihologie. Sara Hampson (1982): personalitatea e o constructie sociala. Relevanta acestei acceptiuni este data de faptul ca: se subliniaza rolul factorilor externi in formarea personalitatii, geneza ei; ne ajuta sa intelegem ca valoarea, semnificatia, calitatea personalitatii depind de calitatea relatiei sociale, a mediului (de la nivelul societatii la microgrup). Spre exemplu: familia structurata duce la o personalitate optima, echilibrata, pe cand familia dezorganizata, la o personalitate dezechilibrata. Se poate produce contrariul (de exemplu in carentele educative); ne ajuta practic sa intelegem cum trebuie sa actionam asupra personalitatii. Astfel, daca dorim sa formam o personalitate, mai intai actionam asupra mediului, cream mediul optim. Daca dorim sa schimbam personalitatea, atunci, intai modificam mediul, nu ne adresam direct personalitatii, ci mediului; are si o implicatie pedagogica: profesorul trebuie sa organizeze, sa imbine aptitudinea cu mediul, relatia sociala. Rezulta constructia sociala a clasei(de exemplu, asezarea in banci dupa relatii, influente etc.). 2. Acceptiunea psihologica: personalitatea este ansamblul conditiilor interne. Apare necesitatea de a raspunde la intrebari: Care este natura acestor conditii interne? Care sunt caracteristicile lor? Care e rolul indeplinit de ele? Conditiile interne au fost cel mai bine definite de S. Rubinstein care arata ca aceste conditii interne sunt de fapt cauzele externe care au fost interiorizate; cauzele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne care nu sunt altceva decat primele. Deci, de la nastere, exista conditii interne, mai ales de natura biologica, fiziologica; acestea sunt numeroase. Pe masura ce cauzele externe actioneaza, ele sunt asimilate si conditiile interne se amplifica / diversifica. Apar si conditii interne de natura strict subiectiva (insusirile psihice). Personalitatea reprezinta asadar ansamblul insusirilor psihice.
11

Insusirile psihice constituie sintetizari / generalizari ale unor dominante ale proceselor psihice (nu simple insumari). De exemplu: spiritul de observatie. Aceste insusiri sunt: 1. relativ stabile; 2. definitorii pentru om / personalitatea umana; 3. exprima esenta personalitatii; 4. generalizate (utilizabile in diferite situatii); 5. unice, irepetabile, ireductibile. Insusirile psihice programeaza personalitatea umana, ceea ce este benefic pentru ca pot anticipa comportamentul personalitatii respective. Relevanta acceptiunii: in personalitate un rol important il are si constructia interna a omului. Constructia interna mediaza, filtreaza influentele externe, deci personalitatea nu depinde numai de exterior. Calitatea manifestarilor exterioare / a comportamentelor depinde de calitatea insusirilor / conditiilor interne; in plan educational nu trebuie neglijata constructia interna: individualizarea invatamantului, tratarea diferentiata a elevilor. De exemplu: aplicarea de teste cu nivel de dificultate de la usor spre foarte greu. Fiecare va merge pana unde poate. Mult mai bine decat formarea claselor diferite. 3. Acceptiunea axiologica: in decursul existentei umane, omul asimileaza nu doar experienta de cunoastere, ci si practica. El asimileaza si sisteme de valori naturale si spirituale, chiar semnificatia existentei umane in general, criteriile si procedeele de valorizare. Toate acestea (mai ales ultimele) se instituie in personalitate ca factori si mecanisme reglatoare ale personalitatii. Deci, omul isi ataseaza si o nota de valoare. Personalitatea reprezinta ansamblul de valori. Exista doua nivele de valorizare a personalitatii: simplu, rezulta din modul de structurare a personalitatii (mai elevat la persoana X decat la persoana Y ca mod de organizare); nivelul produselor realizate de om, care face saltul de la consumator la producatorul de valori. Aceasta acceptiune trebuie interpretata cu prudenta; superficial ar putea duce la teorii nestiintifice, chiar retrograde (ex: rasismul, in care valoarea o reprezinta albii). Relevanta acceptiunii: omul este inclus in teoria si sistemul valorilor din punct de vedere practic se ajunge la valorizarea mediului social. Concluzii cu privire la personalitate: 1. personalitatea este o entitate sintetica bio-psiho-sociala si cultural-valorica; 2. personalitate poarta functiile epistemice, pragmatice, axiologice (cunoaste, actioneaza, valorizeaza); 3. personalitatea este produsul imprejurarilor (atitudine proeminenta in educatie) si creatoare de imprejurari (in ontogeneza sa).

12

DESCRIPTIA PERSONALITATII Exista doua modalitati de a descrie personalitatea; in termenii unitatilor tematice descriptive (utd) in termenii de dimensiuni, laturi, componente etc. Precizare: una din primele sarcini ale unei stiinte este aceea de a descrie obietul sau de observatie; de a preciza care sunt proprietatile si caracteristicile acestuia. Intrebarile cheie pentru acest demers sunt: Ce este personalitatea? Cum este ea? Descriptia incepe prin a fi substantiala si sfarseste prin a fi relationala (surprinde componente si relatii intre elemente). Descriptia este un demers precizat inca de filosofia fenomenologica si neopozitivism. Ea a fost preluata si in psihologia personalitatii, unde a condus fie la delimitarea laturilor componente, fie la precizarea unor unitati minimale de analiza. 1. Descriptia personalitatii in termeni de unitati tematic descriptive Unitatile tematice descriptive (utd) nu sunt de ordin comportamental concret, ci sunt inferate, nu pot fi observate direct, nemijlocit. Practic, sunt constructii mentale/ ideale care conduc spre surprinderea aspectelor comune, ale conduitelor unui individ. In plus, conduc la ipoteze deduse din constanta prezumata sau anticipata a comportamentelor / conduitelor. In ambele cazuri aceste aspecte sunt degajate pe baza inregistrarii covariatiei (corelatiei) acelor elemente care fac obiectul observatiei. Categorii de utd: 1. trasaturi personale, 2. factori de personalitate, 3. deprinderi / habitudini comportamentale, 4. motive, 5. EU (self-concept), 6. roluri sociale, 7. atitudini, 8. constructe personale. Fiecare utd a generat tipuri de teorii ale personalitatii, ulterior integrate in modele explicativ-interpretative ale personalitatii. Acestea au fost subsumate unor perspective distincte de abordarea a personalitatii, care in final au devenit traditii de abordare a personalitatii. 1. Descrierea personalitatii in termeni de trasaturi: Cel mai simplu mod de a descrie o persoana in vederea explicarii / prevederii comportamentului sau, consta in a presupune ca aceasta poseda o serie de trasaturi. Comportamentul apare ca manifestare, expresia a acestor trasaturi. Acesta este si modul la care recurge profanul. In plus, savantul, cercetatorul, ar trebui sa raspunda la
13

intrebari precum: Ce sunt trasaturile?, Care e natura lor?, Care sunt relatiile dintre trasaturi?, Care sunt caracteristicile, proprietatile lor?. Trasaturile reprezinta particularitati relativ stabile ale personalitatii (plan general). In plan comportamental, trasaturile sunt predispozitii de a raspunde la fel (invariant) la o varietate de stimuli, situatii-stimuul. Altfel spus, trasaturile sunt seturi de acte covariante sau patternuri invariante determinate de o variabila latenta consistenta. Trasatura se exprima printr-o eticheta verbala aplicata unor comportamente comune, specifice care sunt intalnite in diferite contexte. Ea rezuma si condenseaza aceasta varietate si mutitudine de comportamente specifice. De exemplu: timiditatea rezuma stangacie, hipersensibilitate, consumul energetic mare. In psihologie exista foarte multe descriptii de acest gen. G. Allport a elaborat o teorie cu privire la trasaturi in care sustinea ca exista doua tipuri; unele comune pentru toti oamenii, acestea neputatnd fi considerate trasaturi de personalitate in adevaratul sens al cuvantului; altele dispozitionale / individuale, numai acestea putand fi trasaturi de personalitate (la randul lor subimpartite in trasaturi: 1. cardinale, 2. centrale, 3. secundare). Phillipe Lersch sustinea ca trasaturile sunt de comportament (modul cum individul se exteriorizeaza, fara a preciza originea lor, nu le sustine cauzal. De exemplu: mai multe persoane au trasaturi de sociabilitate, dar la fiecare, cauzele sunt diferite: interne, mimate/ neautentice etc). de performanta (capacitati, abilitati care-i permit performanta). Spre exemplu: inteligenta, creativitatea, adaptabilitatea. Se refera la toate aspectele exterioare. de esenta (aspecte interne, subiective, proprii, specifice individului. Surprind si aspecte pur interne). Exista astazi o multitudine de instrumente diagnostice ce urmaresc determinarea trasaturilor (California Personality Inventory H. Gough; California Q-sort J. Block etc). Pasii ce trebuie urmati ar fi: determinarea trasaturilor stabilirea relatiilor dintre trasaturi pentru a se ajunge la depistarea structurii personalitatii. Avantaje: - simplitatea demersului. Aceasta descriptie este foarte apropiata de cea a profanului (ex: nu necesita instrumente foarte complicate), de experienta cotidiana. Dezavantaje: - termenii folositi pentru determinarea trasaturilor nu sunt mereu obiectivi, de multe ori au continut confuz, imprecis, variabil de la un instrument la altul; - pentru ca aceste trasaturi sunt inferate, in procesul de atribuire pot aparea erori, rezultand deformarea (voluntara sau involuntara) imaginii personalitatii; - descriptia de acest fel se centreaza mai ales pe interior, pierzandu-se din vedere rolul factorilor de mediu.
14

2. Descriptia personalitatii in termeni de factori este foarte apropiata de precedenta. Difera de modul cum se ajunge la stabilirea factorilor de personalitate (folosind tehnica analizei factoriale de prelucrare statistico-matematica, ce presupune reducerea unui numar foarte mare de trasaturi la la un numar restrans de factori). Analiza factoriala nu este decat o simpla tehnica, ea nu furnizeaza informatii despre semnificatia psihologica a factorului care e determinat prin analize si interpretari foarte riguroase. Factorul de personalitate este diferentiator (o personalitate difera de alta). Analiza factorilor face trecerea de la descriptia calitativa a personalitatii la cea cantitativa (unul din avantajele acestei descrieri pentru ca aceasta atrage un grad mare de obiectivitate, rigoare ce lipsea primeia). Foarte multi autori au folosit analiza factoriala (Cattell 16P.F., Guilford, Eysenk). Big Five (Digman, 1990; Goldberg, 1990, Costa & McCrae, 1993) reprezinta cea mai extinsa abordare factoriala a personalitatii la ora de fata. Limitele: - exista probleme ridicate de constanta personalitatii si universalitatea trasaturilor; - fiind foarte generali, acesti factori nu diferentiaza personalitatea, ci evidentiaza ceea ce este comun unei intregi populatii si nu ceea ce este specific fiecarei persoane! 3. Descriptia in termeni de habitudini se dezvolta in psihologia behaviorista. Sa ajuns la concluzia ca psihicul poate fi analizat in termenii relatiei S R. Asocierea relativ stabila stimul reactie genereaza o deprindere. Personalitate nu e altceva decat acest ansamblu de habitudini; produsul final al sistemului de habitudini ce se dezvolta progresiv de la nastere reprezinta personalitate (idee de baza a behaviorismului). B. Watson sustinea ca personalitatea este ansamblul de habitudini relativ stabile si independente, achizitionate prin invatare si determinate prin factori situati in mediul individului. Daca la nastere, oamenii sunt relativ asemanatori, pe masura evolutiei, rezulta personalitati diferite (acceptiunea antropologica a personalitatii). Interesul pentru notiunea de habitudine in psihologie: este posibil ca pornind de la aceasta notiune sa evidentiem plasticitatea personalitatii, capacitatea ei de modificare; notiunea clarifica mecanismul de achizitie a conduitelor si caracteristicilor personalitatii; notiunea, orientand spre exterior/mediu social, a compensat deficientele orientarilor anterioare (ex: introspectionismul). Limite: se accentueaza prea mult caracterul nemijlocit al relatiei S R, omitand ceea ce este intre stimul si reactie; se ignora rolul factorilor biologici (chiar ereditari) si psihologici (ex: rolul experientei traite, proceselor cognitive, simbolice). 4. Descriptia in termeni de motive
15

Motivele sunt stari interne care determina, impulsioneaza, mobilizeaza, directioneaza, activeaza individul. Semnificatia acestei descriptii consta in faptul ca se trece de la aspectul situational la dinamica interna a personalitatii (caracterul procesual al conduitei cu baza interna). Personalitate este ansamblul motivelor interdependente. Probleme: Ce sunt motivele? Cum se organizeaza / relationeaza intre ele? De retinut: au aparut modalitati diferite de concepere a interactiunii motivelor pornind de la numarul lor: teorii monotematice: un singur motiv e esential (ex: Adler vointa de putere) teorii politematice: pluritate de motive distincte, rezultand o lista de motive (Mc Dougall s.a.). teorii atematice: recunosc o multitudine de motive, trebuinte, dar declara ca este imposibil de realizat o sistematizare a lor. Avantaje: introduc ipoteza dinamicii personalitatii, cu accent pe schimbare, forta psihologica, mecanisme susceptibile de a explica schimbarea personalitatii. Pentru ca motivul sa fie mai explicativ pentru personalitate, trebuie precizate si conditiile in care se activeaza motivele, devenind stimulante. Abordarea cognitiva a motivatiei, ca preocupare mai recenta, incearca sa delimiteze atat mecanismele intelectuale, dar si particularitatile situatiilor concrete. Este considerata experienta individuala, dar e anticipat si viitorul. 5. Descriptia personalitatii in termeni de EU (self-concept) In psihologie, atunci cand s-a pus intrebarea care ar fi elementele centrale / nucleul personalitatii, unii ceretatori au raspuns ca EUL reprezinta acest nucleu. Se pune accent deosebit pe rolul experientei interioare, subiective; pe maniera in care omul se percepe pe sine si percepe lumea, cum el traieste, structureaza, elaboreaza propria experienta de viata, conduitele sale adaptate si manifeste. Psihologia personalitatii se indreapta tot mai mult spre notiunea de EU, care tine seama tot mai mult de subiectivitatea individului. Integrarea Eului in conceptia personalitatii s-a realizat diferit de autori: Allport si Cattell au integrat Eul in teoria trasaturilor; Hilgard: Eul este un concept unificator necesar intelegerii motivatiei umane; Krechfield: Eul este nucleul in jurul caruia graviteaza toate trebuintele si scopurile individului; Jung: Eul ca subiect al constiintei, diferit de Eul ca subiect al psihismului constient si inconstient; Freud: Eul mediator intre Sine, Supraeu si realiatatea inconjuratoare. Notiunea de Eu a dat posibilitatea sa surprinda exact sensul conduitei traite a individului, a capacitatii de a proiecta si a se autodetermina. Dezavantaje: - investigarea empirica a Eului e extrem de diferita; - Eul ramane o notiune generala, speculativa. 6. Descrierea personalitatii in termeni de roluri sociale
16

S-a dezvoltat o data cu expansiunea psihologiei sociale: statut si rol sunt concepte fundamentale ale psihologiei sociale ale persoanei. Personalitatea este ansamblul de roluri jucate de un individ. Personalitatea nu poate fi descrisa, explicata decat situand individul intr-un context social, in care se dezvolta, actioneaza actual. Conduitele lui sunt functie de valorile, trebuintele grupului. Fiecare membru al grupului are drepturi si indatoriri fata de ceilalti, ceea ce permite realizarea interactiunii dintre ei. Aceasta descriptie a personalitatii inseamna: - a o amplasa in contexte sociale; a o vedea ca asumandu-si si invatand roluri ca urmare a sanctiunilor pozitive/ negative ale grupului; - a interpreta personalitatea ca un rezultat al apartenentei individuale la grup / grupuri. Avantaje: - atentioneaza asupra rolului factorilor sociali, chiar deplaseaza centrul de greutate de pe dependenta pe interdependenta; - permite cercetarea empirica a individului. Limite: desi accentul este pe socializare/ aculturatie, aceste notiuni sunt mai mult descriptive decat explicative, pentru ca nu se precizeaza suficient conditiile determinante ale achizitionarii comportamentelor. S-a uitat legatura cu fenomenul invatarii, ceea ce s-a remediat dupa studierea invatarii sociale. Situeaza determinantii conduitei exclusiv in afara individului, adica la nivelul grupului in care traieste, astfel incat individul isi pierde consistenta proprie. Desi sustine unicitatea personalitatii provenita din modul de combinare a rolurilor, acest unic este totusi impersonal, rezultatul unor combinatii exterioare ce nu tin cont de capacitatile individului. 7. Descriptia personalitatii in termeni de atitudini Atitudinea este pozitia individului fata de ceva (obiectul atitudinii). Este o constructie ipotetica inferata, pornind de la conduitele individuale consistente si covariante. Nu poate fi observata direct. Are mereu un obiect ce nu poate fi redus la stimulii externi/interni. Obiectul este tot ce poate deveni fenomen al experientei personale, pentru ca atitudinile se formeaza prin experimentare. Este o relatie/ produs al relatiei individ mediu si individ situatie. Atitudinile nu sunt izolate, rezultand sisteme atitudinale, ceea ce e vizibil in comportamente. Personalitate este sistemul de atitudini, format de la interactiunea factorilor ereditari si de mediu intr-o istorie a dezvoltarii individuale. Personalitatea este contextul in care se organizeaza evenimente biografice ale individului. Avantaj: Intrucat, atitudinile sunt stabile avem posibilitatea predictiei comportamentale.

8. Descriptia personalitatii in termeni de constructepersonale G. Kelly (1952) Teoria constructelor lansa cateva aumptii de baza, pe care se fundamenteaza conceptul de cosntruct personal:
17

1. oamenii se comporta precum savantii pentru ca au / isi construiesc teorii despre universul lor. Pe aceasta baza, ei elaboreaza ipoteze, asteptari, iar in urma verificarii/infirmarii lor, ei isi schimba punctele de vedere. 2. comportamentele actuale depind de cunoasterea anticipata a cursului evenimentelor, deci omul nu e reactiv, ci anticipativ. 3. anticiparea depinde de o serie de lentile pe care omul le construieste pentru a putea sa-si priveasca propriul univers. Aceste lentile se numesc constructe. Constructele sunt concepte bipolare care ne ajuta sa categorisim asemanari si deosebiri percepute in mediul ambiant. Sunt mijloace cu care interpretam situatiile in care ne aflam. Constructele (personale) sunt diferite de notiuni (invariabile). Spre deosebire de notiuni (etichete verbale), constructele sunt instrumente de previziune strict subiective. Personalitatea este ansamblul constructelor care asigura specificul si unicitatea comportamentelor. Este sistemul constructelor. Tipuri de constructe: - personale, ce se diferentiaza de la individ la individ; - mobile, variabile pe masura ce omul interpreteaza succesiv replicile evenimentelor. Noile dovezi duc la modificarea constructelor personale in intregime sau partial. Avantaje: - o noua modalitate de interpretare a structurii personalitatii; - se propune chiar o noua metoda de diagnoza a acestor constructe. Limite: - caracter intelectualist. Concluzii cu privire la utd: 1. utd ar putea fi ordonat in trei grupe: - internaliste, ce pun accent pe interior, subiectiv; - externaliste (mediul, societatea, habitudini, roluri); - mixte / de sinteza (atitudini, constructe). 2. fiecare utd luata in sine e limitata ca putere explicativa a personalitatii. Luate impreuna apare posibilitatea complementarizarii. 3. este evident progresul de la una la cealalta. Fiecare utd aduce ceva nou, completand-o si chiar depasind-o pe cealalta. Acestea nu se anuleaza reciproc! Descrierea prin utd este importanta din punct de vedere teoretic (teorii / modele perspective de abordare a personalitatii traditii).

2. Descrierea personalitatii in termeni de laturi sau dimensiuni componente ale personalitatii Problema: Care sunt aceste laturi/ dimensiuni din care se compune personalitatea? Opiniile sunt diverse functie de dezvoltarea, evolutia cunoasterii psihologice. a. Psihologia traditionala: aceste componente/ dimensiuni erau identificate pornind de la componente mai generale ale vietii psihice, pornind de la procesualitatea vietii
18

psihice. Rezulta ca personalitatea are o componenta cognitiva, afectiva, motivationala, actionala. Pericolul consta in a reduce personalitatea fie la una din dimensiuni, fie la conglomeratul pe care-l formeaza. Aceasta descriptie nu aduce informatii in plus fata de analiza in sine a componentelor, cel mult se adauga unele caracteristici ca urmare a incluziunii in personalitate: caracteristice, stabile, constante (altfel tineau de dinamica proceselor). Dar nu era depistat continutul specific al personalitatii ca entitate unitara si originala. b. Cand cunoasterea psihologica a evoluat, obiectul psihologiei devenind activitatea. A aparut si un prototip pentru determinarea componentelor personalitatii. T. Cretu, Psihologia scolara (1987): vorbind despre caracteristicile activitatii, genereaza implicit dimensiunile personalitatii. Activitatea are nevoie de: suport energetic (temperamentul) operatii, actiuni, instrumente (aptitudini, capacitati) disponibilitatea de finalizare pe axa scop mijloc (caracterul). M. Zlate este de acord cu aceasta afirmatie, insa considera ca in personalitate intra si alte dimensiuni (in afara de temperament, aptitudini si caracter), pe care psihologia tindea inainte sa le subsumeze si includa in sfera aptitudinilor: inteligenta si creativitatea. Pornind de la definitia activitatii, ca relatie intre organism mediu., autorul arata ca, la nivelul organismului, principala latura relationala, valorica si reglatoare a personalitatii este caracterul. Relatia cu mediul presupune consum energetic, diferit de la unul la altul; latura dinamico-energetica este temperamentul. Consumul energetic are finalitate adaptativa: prin latura instrumentala (aptitudini, capacitati), latura rezolutiv- productiva (inteligenta) si cea transformativ-creatoare (creativitatea). Dar, inteligenta are aspecte proprii ce o deosebesc de aptitudini, la fel ca si de creativitate. Creativitatea, pana in anii `50, nici nu era luata in seama. Ea nu era considerata o dimensiune de sine-statatoare a personalitatii, ci un capitol al psihologiei, o implicatie a dinamicii celorlalte procese psihologice. Inteligenta, ca si creativitatea are continuturi proprii, caracteristici si functionalitati ireductubile. Intre ele nu exista o relatie de presupunere reciproca (alt argument ca sunt entitati distincte), mai mult sunt in opozitie, coreleaza slab. O confirmare in psihologia contemporana americana este Big Five.

19

TEMPERAMENTUL Definirea temperamentului Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personalitatii. Dinamica deoarece ne furnnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala este conduita individului. Energetica deoarece ne arata cantitatea de energie de care dispune individul si modul in care o consuma. Persoanele se diferentiaza intre ele sub aspectul cantitatii de energie, unele fiind pline de energie, altele lipsite, devitalizate. De asemenea, unele isi folosesc energia intr-o maniera echilibrata, in timp ce altele o descarca violent, intempestiv. Temperamentul este latura personalitatii care devine vizibila inca de la nastere. El se exprima direct si nemijlocit in conduita individului fie ea verbala, afectiva sau motorie. Cativa indicatori de recunoastere a temperamentului: Ritmul si viteza desfasurarii proceselor psihice; Intensitatea proceselor psihice (in speta afective); Durabilitatea manifestarilor comportamentale; Modul de intrare si iesire dintr-o actiune, trecerea de la o actiune la alta; Impresionabilitatea si impulsivitatea; Tempoul cu care se desfasoara procesele psihice etc. Toti acesti indicatori apar in conduita cotidiana a oricarei persoane, insa nivelul lor si modul intercorelare face ca fiecare individ sa capete un profil temperamental inalt specific. Tipologii temperamentale De-a lungul timpului, plecand de la anumiti indicatori temperamentali, cercetatorii au incercat sa realizeze clasificari ale persoanelor in cateva categorii majore, astfel incat persoanele care au fost reunite intr-unul si acelasi tip temperamental sa poata fi descrise prin similitudine. Astfel, in functie de criteriul de la care s-a plecat, au fost definite mai multe tipologii temperamentale. Tipologii temperamentale substantialiste Reprezinta primele tipologii elaborate inca din antichitate. Hipocrate si Galenus, au considerat ca temperamentul este dat de amestecul potrivit, temperat (de aici si denumirea de temperament) al unor umori pe care le contine organismul uman (sange, limfa, bila galbena, bila neagra). Umorile au constituit asadar criteriul de clasificare temeperamentala. Daca amestecul echilibrat ar fi dus la un temeperament perfect, excesul uneia din aceste umori ar fi condus la temperamente imperfecte. Persoanele la care predomina sngele tipul sangvin ar avea o irigatie bogata, vasele dilatate, fata surazatoare, fericita si o atitudine optimista. Predominanta limfei tipul flegmatic
20

ar ilustra functii fiziologice incetinite, persoana avand o fata cu trasaturi rotunjite, ar fi apatica, letargica, iar psihocomportamental lenta, poate chiar inerta. Bila galbena, produsa de ficat, s-ar asocia cu proemeinenta arcadelor, nasului, iar comportamental cu o conduita pasionala, impulsivitate, violenta tipul coleric. Bila neagra, ar genera intensitatea si profunzimea proceselor nervoase, fata ar fi zvelta, ochii plecati, gura amara, iar psihocomportamental persoanele ar fi interiorizate, autoreflexive tipul melancolic. Aceasta clasificare nu dispune azi de valoare stiintifica, criteriul de clasificare si mai ales explicatiile lansate nefiind valide. Totusi, merita apreciata intuitia de geniu a celor doi autori, in sensul ca acestia au realizat ca temperamentul are o baza bio-chimica si ca unele tulburari psihocomportamentale sunt date de dezechilibre situate in acest plan. De asemenea, trebuie amintit ca etichetele celor 4 tipuri temperamentale propuse de Hipocrate si Galenus, sunt in uz si la ora de fata, insa cu alte continuturi. Tipologii constitutionale E. Kretschmer, plecand de la un ansamblu de date si masuratori (determinari antropometrice, observatii, relatari subiective, masurarea timpului de reactie, probe grafologice etc.) a ajuns la stabilirea a 4 tipuri constitutionale: Tipul picnic, se caracterizeaza prin expansiunea cavitatii viscerale, tendinta de a acumula grasime, statura mijlocie, extremitati scurte, rotunde. Tipul astenic, caracterizat printr-un aspect longilin, segmentele corpului fiind alungite. Tipul atletic, caracterizat de dezvoltarea armoniaoasa a scheletului si a aparatului muscular. Tipul displastic, caracterizat de prezenta unor malformatii congenitale. In plan psihologic, picnicii s-ar inscrie in tipul ciclotim, iar astenicii in tipul schizotim. Ciclotimul manifesta treceri rapide sisuperficiale de la o stare psihica la alta (bucurie-tristete, calm-impulsivitate). Schizotimul manifeta neconcoradata intre aparenta si esenta. Dupa Kretschmer, constitutia ar determina nu doar temperamentul ci si predispozitia spre anuite boli. Astfel, picnicul-ciclotim ar fi predispus la tulburarea maniacodepresiva (actualmente tulburarea afectiv-bipolara) in timp ce astenicul-schizotim ar fi predispus la schizofrenie. Temperamentul ar fi acea parte a psihiculuim, care se afla in corelatie cu structura corpului prin intermediul elementului humoral comun. Un alt autor, Sheldon (1940), pleca de la cele trei foite embrionare: endoderm, mezoderm, ectoderm. Fiecare din acestea ar conduce in mod direct la o constitutie asociata: constitutia endomorfa, mezomorfa si ectomorfa, care la randul lor s-ar asocia in mod direct cu un anumit tip temeramental: visceroton, somatoton si cerebroton. Tipologii psihologice Exista clasificari psihologice foarte vechi ale temepramentului, originea acestora fiind in diverse orientari filozofice. De exemplu: F. Schiller distingea doua tipuri temperamentale Naivul, orientat in afara si Sentimental, orientat spre viata interioara. W. Oswald descria tipul Romantic, preocupat de sine si tipul Savant, preocupat de realitate.
21

Nietzche, pornind de la Apollon (zeul artelor) si Dionisos, distingea tipul Apolinic care in viziunea lui se caracteriza prin armonie, echilibru, precumpanire, stapanirea pasiunii, intelepciune, de tipul Dionisiac descris de autor ca dezechilibrat, impulsiv, pulsional, cu un puternic dinamism al vietii si cu descatusarea fortelor (intr-o maniera necenzurata). Aceste clasificari au inspirat alte tipologii psihologice. Carl Gustav Jung, plecand de la observarea sensului de orientare a personalitatii spre interior versus exterior distingea tipul introvertit versus extravertit. Intre aceste doua extreme, dupa Jung, se pozitioneaza persoanele care au o orientare echilibrata, prudenta in ambele directii, tipul ambivert. Pentru Jung, extravertitii sunt inclinati catre dinamismul vietii practice, catre exterior, sunt mai sociabili, comunicativi, adaptabili. Introvertitii, au tendinta de a se desprinde de lumea externa si de a se replia asupra propiului psihic, devin izolati, mai putin comunicativi, reflexivi. Heymans si Wiersma, au realizat o alta tipologie psihologica, fundamentata pe trei dimensiuni: emotivitatea (gradul de emotivitate) distinge oamenii emotivi de cei putin emotivi sau neemotivi; activismul (gradul de activism) distinge oamenii dinamici, activi de cei pasivi, spectatori, inerti; rezonanta (ecoul evenimentelor exterioare asupra trairii psihologice) separa tipul primar persoane caracterizate de un ecou psihologic slab, care traiesc aici si acum si care trec peste intamplari foarte usor, de tipul secundar ce include acele persoane la care evenimentele externe sau actiunile celorlalti lasa urme adanci, durabile.
EMOTIVITATE mare mica ACTIVISM activ pasiv REZONANTA primara secundara

Prin combinarea celor trei dimensiuni (criterii), fiecare cu cate doua pozitii, autorii au descris 8 categorii temperamentale: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. E nA P E nA S E A P E A S nE A P nE A S nE nA P nE nA S = temperament nervos = temperament sentimental = temperament coleric/ activ-exuberant = temperament pasional = temperament sangvinic/ realist = temperament flegmatic = temperament apatic = temperament amorf
22

(Legenda: E= emotiv, nE= neemotiv, A= activ, nA= non-activ/ pasiv, P= primar, S= secundar). Din punct de vedere psihodiagnostic, autorii au recurs la construirea unui chestionar de determinare a tipului temperamental. In practica exista doua proceduri de determinare a temperamentului unei persoane: procedura rigida pe baza scorurilor obtinute la fiecare din cele trei dimensiuni ale chestionarului, persoana este incadrata intr-un singur tip temperamental, chiar atunci cand scorul acesteia este in zona de mijloc a scalei de masura (scala tip Likert cu 10 trepte); procedura flexibila persoana care obtine scoruri de mijloc la una, doua sau la toate cele trei dimensiuni, poate fi incadrata in doua, patru, respectiv opt tipologii temperamentale (caz mai rar). Aceasta tipologie foarte cunoscuta a fost preluata de psihologia franceza. Gaston Berger, Andre Le Gall au introdus alte dimensiuni complementare pe langa cele trei initiale: largimea campului constiintei- ingustarea campului constiintei dominare- submisivitate extraversie- introversie tandrete- insensibilitatea afectiva aviditatea- nonaviditatea Astfel, paleta descriptiva a tipurilor temperamentale in mod potential ar fi mai larga. Totusi autorii nu au reusit construirea unui instrument diagnostic pentru surprinderea tipului temperamental. Ei au mentinut cele 3 dimensiuni fundamentale, adaugand maxim o dimensiune in plus. De exemplu: tipul nervos a fost caracterizat suplimentar de autori prin ingustarea/ largimea campului de constiinta. Prin aceasta rezulta o diversificarea interna a unuia si aceluiasi temperament. Astfel, temperamentul nervos poate contine in el mai multe variante: melancolic: introvertit, inclinat spre reverie; frivol: se abandoneaza tentatiilor, nu e fixat de nimic, avid de nou; isteric: rupe legatura cu realul, se abandoneaza pulsiunilor afective; mitoman: inclinat spre fabulare, compensare golurilor din viata, cu capricii; dezaxat: putin emotiv, inchis, receptiv la fapte/ imagini excitante; hiperemotiv: fricos, cu teama de necunoscut. H. Eysenck: preia dimensiunea extraversie-introversie de la Jung si adauga o alta dimensiune nevrozismul (nevrotismul): care se refera la stabilitatea versus instabilitatea psiho-comportamentala a unei persoane. Conteaza gradul de orientare

23

spre o dimensiune. Daca se depasesc anumite limite se schimba tipul temperamentului: normal nevrotic psihotic. Tipologia psihofiziologica Aceasta pleaca de la considerarea concomitenta a unor dimensiuni obiective si subiective. Cea mai cunoscuta este tipologia propusa de I. Pavlov, care a studiind tipurile de activitate nervoasa superioara, descopera o serie de caracteristici ale proceselor nervoase de excitatie (se refera la starea de activism a celulei nervoase) si inhibitie (starea de activism mult diminuata). Pavlov distinge trei caracteristici sau parametri de analiza a acestor doua procese corticale: 1. intensitatea, energia, forta, de care dispun proceselor nervoase = distinge tipul puternic versus slab; 2. raportul excitatie-inhibitie = determina echilibrul neuro-cortical altfel spus arata ce predomina la un moment dat sau in mod constant; 3. mobilitatea psiho-nervoasa = repeziciunea cu care un proces il inlocuieste pe celalalt. Aceste trei caracteristici au fost determinate de Pavlov prin metode obiective (experimente de laborator). Totusi, asa cum arata autorul, ele pot fi observate si prin metode subiective (exemplu: usurinta de adormire-trezire,viteza de surprindere a imaginilor diferitelor figuri duble raportata la unitatea de timp). Combinarea acestor trei criterii de analiza il conduce pe Pavlov la identificarea si caracterizarea a 4 tipuri temperamentale.
Intensitate Echilibru Mobilitate P E M P E nM P nE M S (lipsit de energie) (Legenda: P-puternic, S-slab; E-echilibrat, nE-neechilibrat; M-mobil; nM-nonmobil/ inert) Sangvinic Flegmatic Coleric Melancolic

Tipologii psihosociologice E. Spranger, a plecat de la premiza ca omul, intrucat traieste intr-un mediul concomitent natural dar si cultural (omul fiind creator de bunuri culturale), urmareste intodeauna un tel care pentru el reprezinta o valoare. Valorile, in opinia lui Spranger, determina tipuri temperamentale. Astfel, valorile s-ar asocia in maniera urmatoare: adevarul-tipul teoretic utilitatea/ pragmatismul-tipul economic armonia-tipul estetic altruistul-tipul social puterea-tipul politic uniune spirituala-tipul religios.
24

In contrast cu Spranger, trebuie facuta observatia ca aceasta tipologie este mai curand una caracteriala intrucat, valorile sunt dimensiuni structurale ale atitudinilor, iar acestea din urma, alaturi de trasaturi, sunt componente structurale ale caracterului (prin definitie latura relational-valorica). K. Horney, plecand de la o serie de observatii (efectuate in cadrul psihanalizelor), considera ca relatiile interpersonale ar fi criteriul in baza caruia pot fi desprinse urmatoarele tipuri temperamentale: tipul complezent: orientat spre oameni, spre nevoile lor; tipul agresiv: orientat impotriva oamenilor; tipul detasat: care se indeparteaza sau ramane nepasator fata de oameni. Tipologii psihopatologice Acestea sunt mai putin riguroase, intrucat adesea se rezuma la listarea unor insusiri fara vreun criteriu solid de incadrare. E. Kahn distingea urmatoarele tipuri: nervos (cu o fenomenologie nevrotiforma), anxios (sensibilitate si teama exagerate), agresiv-exploziv (impulsivi, violenti, reactii brutale, netemperate), hipertimic (euforic, optimism exagerat), depresiv (pesimism, spirit critic exagerat), instabil (cu oscilatii puternice), amoral (lipsit de scrupule), isteric, bizar, etc. Schneider, uzand de paralelismul cu anumite tulburari psihiatrice, distingea tipul: hipomaniac, depresiv, maniac, isteroid, apatic, psihastenic. Concluziv se poate afirma ca tipologiile temperamentale difera intre ele prin: 1. numarul si natura dimensiunilor considerate in clasificare; 2. numarul tipurilor stabilite (2, 4, 8 tipuri etc); 3. gradul de fundamentare teoretica si metodologica. Unele tipologii (filosofice) accentueaza rolul deductiei, speculatiei teoretice, altele (psihofiziologice, psihologice) accentueaza rolul observatiei si al cuantificarii empirice; 4. profunzimea analizei si interpretarii psihologice a tipurilor temperamentale identificate; 5. utilitatea teoretica dar si practic-aplicativa. Exemplu: cele 4 tipologii ale lui Hyprocrat, cu revizuirea continuturilor efectuata de Pavlov, se potrivesc in aproape oricare schema temperamentala moderna. 6. valoarea operationala si posibilitatea de descriere, explicare si predictie a patternurilor invariante ale fiecarei persoane. Limitele tipologiilor temperamentale: 1. afirma mai mult decat pot dovedi; 2. unele sunt mai degraba constructii teoretice, baza pe imaginatie si mai putin verificate empiric sau validate stiintific; 3. desi au pretentia unor modele exhaustive, ofera aspecte si modele partiale ale personalitatii;
25

4. caracterul static, de determinare univoca a temperamentului. Exemplu: de la constitutional la psihologic (fara influente sociale) sau de la socio-cultural la psihologic (fara biologic/ ereditar); 5. unele tipologii raman simple ipoteze de cercetare (mai mult sau mai putin plauzibile) ce-si asteapta confirmarea/ infirmarea.

Probleme general-teoretice ale temperamentului 1. ce exprima temperamentul si ce rol indeplineste in cadrul personalitatii? 2. care e natura psihologica a temperamentului? 3. temperamentul e innascut sau dobandit? 4. care e relatia dintre ANS si temperament 5. exista temperamente ideale? 6. exista temperamente pure? 7. cum se exprima cel mai bine temperamentul? 8. poate fi inlocuit un temperament cu altul? care ar trebui sa fie atitudinea educatorilor fata de temperament? Este temperamentul innascut sau dobandit? Marea majoritate a psihologilor a considerat ca temperamentul e innascut. Argumentele invocate au fost: temperamentul constituie latura primordiala a personalitatii, prima care functioneaza si se manifesta chiar de la nastere; temperamentul e o latura generala si maximal constanta in toata viata individului; temperamentul reprezinta manifestarea tipului de activitate nervoasa superioara (ANS) in planul vietii psihologice, iar ANS e innascuta. M. Zlate arata ca o implicatie teoretica a acestor argumente, este contestarea temperamentului ca latura distincta a personalitatii, intrucat este contrazisa flagrant ideea larg impartasita de personlogi, conform careia omul nu se naste cu personalitate, ci devine personalitate. Totusi, cum observa si M. Zlate, unii autori sugereaza ca temperamentul nu e total innascut. Allport: temperamentul se bazeaza foarte mult pe determinarea genetica (nu exclusiv!). Temperamentul e un aspect al personalitatii cel mai dependent de ereditate (nu in totalitate!). Buss si Plomin (1975): temperamentul spre deosebire de alte aspecte ale personalitatii, este mostenit primar... reprezinta parti ale constitutiei cu care suntem echipati de la nastere. Diferentele psiho-comportamentale sunt explicate nu nu mai genetic ci si prin influente de mediu. Ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de temperament, ci mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau scazut al scarii raspunsurilor. Cel care activeaza raspunsurile potentiale este mediul. Plecand de la aceste asumptii, Zlate arata ca omul poate influenta mediul social, care la randul lui influenteaza temperamentul. Exemplu: o persoana sociabila creeaza un
26

mediu specific in jurul ei, care o va face sa reactioneze intr-o anumita maniera la diverse alte stimulari. Personalitatea este, in acest context restrans de analiza, produsul dintre temperamentul mostenit si mediul supraadaugat. Puterea mediului asupra temperamentului ar fi totusi destul de limitata. Relatia dintre tipul ANS (activitatea nervoasa superioara) si temperament M. Zlate considera ca, de exemplu, doua personane identice din punct de vedere al ANS (persoanele A si B: ambele puternice, neechilibrate, excitabile = colerice), nu vor fi identice din punct de vedere temperamental. Mai degraba vor fi personalitati colerice de nuante diferite. Astfel, tipul de temperament (ANS) nu se manifesta direct, ci mijlocit de masa legaturilor temporale si alte componente ale personalitatii. Trasaturile temperamentale sunt mediate, manifestate inegal, astfel ca, aceleasi insusiri pot implica manifestari comportamentale diferite. Aceeasi idee era sustinuta si de P.P.Neveanu: tipul determina categoria de temperament; dezvoltarea psihologica conditioneaza modul concret de manifestare. Initial, s-a pus semnul echivalentei intre ANS si temperament; s-au definit unul prin altul. Ulterior, s-a observat ca ANS are un continut mai restrans. P.P.Neveanu: tipul de ANS nu se transfera mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica temperamentala. Unele particularitati ale ANS se manifesta mai mult (echilibru, mobilitate), altele mai putin, adesea mascat. Una si acceasi trasatura de tip conduce insa la manifestari psiho-comportamentale diferite datorita filtrarii prin reteaua de reflexe conditionate sau prin experientele indirecte (sistemul relatiilor cu lumea).

27