PSIHOLOGIA PERSONALITATII Note de Curs 2018 2019

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

COMUNICĂRII
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII
NOTE DE CURS
Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU
Constanța 2018
TEMATICA
Cursul 1. Personalitatea: Delimitări conceptuale (individ, individualitate,

persoană, personalitate, personaj); Definiţii ale personalității: definiții prin efect
extern, definiții prin structură internă, definiții pozitiviste; Accepțiunile conceptului
de personalitate.
Cursul 2. Teorii și modele ale personalității: Teoriile psihanalitice ale
personalității; Teoriile psihometrice ale personalității; Teoriile umaniste ale
personalității; Teoriile behavioriste ale personalității, Teoriile cognitive ale
personalității; Modelul trăsăturilor de personalitate.
Cursul 3. Modele alternative de evaluare a personalității: Modelul
situaționist; Modelul interacționist; Modelul dispozițional sumativ; Abordarea
condițională a constructelor dispoziționale.
Cursul 4. Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalității:
Definire și criterii de identificare; Clasificarea temperamentelor (tipologii
temperamentale, tipologii constituționale, tipologii psihologice, tipologii
psihofiziologice); Repere ontogenetice ale dezvoltării temperamentului.
Cursul 5. Aptitudinea – latura instrumentală a personalității: Definirea
conceptului; Definirea aptitudinilor în opoziţie cu capacităţile; Caracterul înnăscut
sau dobândit al aptitudinilor; Clasificarea aptitudinilor.
Cursul 6. Inteligența – latura rezolutiv-productivă a personalităţii:
Delimitări conceptuale; Modele explicativ-interpretative ale inteligenței (modelul
psihometric, modelul factorial, modelul genetic, modelul psihocognitivist, modelul
neuropsihologic, modelul ecologic, modell triarhic); Relaţia dintre inteligenţă şi
personalitate; Inteligența emoțională.
Cursul 7. Caracterul – latura relațional-valorică și de autoreglaj a
personalității: Accepţiunile noţiunii de caracter; Trăsături şi atitudini – elemente
structurale ale caracterului; Modele explicativ-interpretative ale caracterului
(modelul balanței caracteriale, modelul cercurilor concentrice caracteriale, modelul
piramidei caracteriale).
2
Cursul 8. Creativitatea – latura transformativ-constructivă a

personalității: Definirea conceptului; Accepţiunile creativității: ca produs, ca
proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune complexă a personalităţii;
Factorii creativităţii; Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă
Cursul 9. Structura și dezvoltarea personalității: Relații între laturile
personalității (relaţia dintre temperament şi caracter, relaţia dintre aptitudini şi
caracter, relaţia dintre temperament şi aptitudini ); Devenirea personalității; Tipuri
de personalitate.
Cursul 10. EUL, nucleu al personalităţii: Eul şi natura sa psihică; Eul şi
conştiinţa; Eul şi personalitatea; Eul şi tipurile de Euri şi de personalitate.
Cursul 11. Sinele, genul și identitatea: Concepția despre sine (imaginea de
sine, stima de sine, idealul de sine, sentimentul de sine); Teoria proprium-ului;
Teoria dezvoltării sinelui; Teorii asupra dezvoltării identității de gen; Acceptarea
de sine și încrederea în sine.
Cursul 12. Motivația și personalitatea: Ierarhia trebuințelor primare;
Trebuințele cognitive primare; Diferențe între trebuințele superioare și cele
inferioare.
Cursul 13. Stresul și personalitatea: Stresul şi sensibilitatea fiziologică;
Reacții psihologice la stres; Deprinderi de control al stresului; Eul şi mecanismele
de apărare; Personalitatea și vulnerabilitatea la stres.
Cursul 14. Trăsăturile de personalitate și sănătatea: Personalitatea şi
longevitatea; Personalitatea și bolile cardiace; Nevrozismul ca factor de risc în
numeroase maladii; Trăsăturile și comportamentele legate de sănătate; Patologia
personalității.
3
BIBLIOGRAFIE
1. Allport, G. W. (1991), Structura și dezvoltarea personalității, București:

Editura Didactică și Pedagogică.
2. Aniței, M., Chraif, M., Burtăverde, V., Mihăilă, T., Tratat de psihologia
personalității, București: Editura Trei.
3. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002), Introducere
în Psihologie, București: Editura Tehnică.
4. Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2009). Introducere în
Psihologia personalităţii (ediţia a doua). Oradea: Editura Universităţii din
Oradea.
5. Crețu, R. Z. (2005), Evaluarea personalității. Metode alternative, Editura
Polirom: Iași.
6. Denollet J. (2000), Type D personality: a potential risk factor refined. Journal
of Psychosomatic Research; 49:255–266.
7. Haynes, X., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura
ALL.
8. Ionescu, Ș., Jacquet, M. M., Lhote, C. (2002), Mecanismele de apărare. Teorie
și aspecte clinice, Iași: Editura Polirom.
9. Keirsey, D. (2009), Personalitate şi temperamente. Descriere şi compatibilităţi,
Iași: Editura Polirom.
10.Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M. C. (2005), Psihologia personalității.
Trăsături, cauze, consecințe, Iași: Editura Polirom.
11.Mânzat, I. (coord.) (2000), Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul ființei,
București: Editura Eminescu.
12.Pânișoară, G., Pânișoară I. O. (2010), Motivarea eficientă, Iași: Editura
Polirom.
4
13.Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, București: Editura Trei.

14.Zlate, M. (2006), Fundamentele psihologiei, București: Editura Universitară.
I. PERSONALITATEA
Personalitatea apare sub două aspecte:

- ca realitate psihologică; -
în calitate de concept.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular.
În calitate de concept, psihologia personalităţii atrage atenţia asupra faptului
că nu trebuie neglijate celelalte domenii ale psihologiei deoarece ea se regăseşte în
toate teoriile şi concepţiile psihologice.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă
fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni
psihologice.
Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă n-ar avea
aproape nici o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, neraportate la
personalitate.
Practic, dat fiind faptul că personalitatea este cea mai complexă şi adeseori cea
mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o
influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm ea reprezintă principalul ghid în
modelarea concretă a omului.
Numai cunoscând laturile, structura, finalitatea personalităţii vom putea
selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare
educativă.
5
Allport a descoperit, încă din 1936, existenţa în limba engleză a 18000 de

termeni prin care pot fi făcute descripţii psihologice ale personalităţii. Dintre
aceştia 4504 termeni desemnează trăsături de personalitate reale, moduri stabile şi
consistente de ajustare a individului la mediul său. Ceilalţi termeni implică
comportamente specifice şi temporare, evaluări, metafore.
I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În literatura de specialitate se utilizează nediferenţiat o serie de termeni care

sunt de multe ori folosiţi unul în locul celuilalt, şi anume: individ, individualitate,
persoană, personalitate, personaj.
I.1.1. Conceptul de individ

Individul reprezintă totalitatea însuşirilor biologice (ereditare şi dobândite)
care asigură adaptarea la mediul natural.
El desemnează caracterul indivizibil al organismului. De aici rezultă o serie de
caracteristici ale individului:
- este un produs în întregime determinat biologic;
- este un reprezentant al speciei, indiferent dacă aceasta este umană, animală
sau vegetală;
- este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.
I.1.2. Conceptul de individualitate

În decursul existenţei individului însuşirile biologice se specializează, se
ierarhizează, se integrează căpătând astfel unele note distinctive originale.
Individualitatea este individul cu organizarea sa specifică, diferenţială,
irepetabilă şi ireductibilă.
Individualitatea exprimă acel atribut al organizării structural-funcţionale
interne care face ca un individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie şi să
reprezinte un dat unic şi ireductibil.
Individualitatea este, de asemenea, valabilă şi aplicabilă în caracterizarea
tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferenţiază prin
6
modul organizării lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea

biologică la una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-individuale.
I.1.3. Conceptul de persoană

Persoana este corespondentul, în plan social, a individului în plan biologic.
Persoana reprezintă individul uman, ca entitate concretă, într-un cadru
relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care
asigură adaptarea la mediul social-istoric istoric şi în cadrul acestor însuşiri se
subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se
afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient
atitudinile faţă de realitate.
Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în
ontogeneză, graţie procesului de socializare. Noţiunea de persoană este aplicabilă
doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.
Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.
De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se
caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a
percepţiei realităţii înconjurătoare.
I.1.4. Conceptul de personalitate

De-a lungul timpului, ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă un
proces de structurare în urma căruia se diferenţiază între ele şi se valorizează
devenind unice.
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea
superioară a persoanei. Trebuie făcută o distincţie între persoană şi personalitate:
- persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane care trăieşte şi îşi
realizează destinul pe lume şi ea trebuie studiată de psihologia generală.
- Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce-l
distinge şi îl detaşează pe un om de altul.
Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest
context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei
componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de
persoană).
7
I.1.5. Conceptul de personaj Are

două accepţiuni:
- personajul ca manifestare în afară, în comportament a persoanei şi
personalităţii;
- personajul ca „persoană în rol”, omul interpretat ca un rol social.
Fiecare om poate juca mai multe roluri, deci el se manifestă prin mai multe
personaje, îşi relevă faţă de alţii mai multe faţete ale personalităţii sale. Tipuri de
personaje:
- personaje sociale (joacă roluri aşteptate sau impuse de societate);
- personaje volitive (joacă roluri pe care şi le impun singure conform
propriilor aspiraţii);
- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor pentru a-şi ascunde
propria personalitate).
Datorită faptului că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că
personajul este veşmântul social al personalităţii, mecanismul ei de apărare.
Personajul este o „faţetă”, o imagine fragmentară a persoanei, o mască, o
aparenţă în spatele căreia se ascunde persoana.
Persoana şi personajul nu se identifică; în timp ce persoana este o creaţie
originală, personajul este rutină, automatism.
I.2. DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII
Definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi uneori chiar

contradictorii. Totuşi există: definiţii prin efect extern, prin structură internă şi
pozitiviste.
I.2.1. Definiţii prin efect extern
Când spunem despre cineva că „are” sau „nu are” personalitate se are în
vedere, pe de o parte cum se manifestă persoana respectivă în exterior şi pe de altă
parte modificările pe care ea le produce în comportamentul semenilor.
8
Cu cât efectele externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea

cuiva este mai puternică.
Allport dă astfel de definiţii: „personalitatea este suma totală a efectului
produs de un individ asupra societăţii”; „personalitatea este ce cred alţii despre
tine”.
Definiţiile prin efect extern au avantajul că oferă posibilitatea de a cunoaşte
personalitatea semenilor noştri. Dar ele au şi unele limite:
- se confundă personalitatea cu rolul ei, adică cu personajul;
- întinde o capcană: dacă există o persoană care influenţează oameni diferiţi în
moduri diferite înseamnă că are personalităţi diferite?
- stabilesc o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi capacitatea ei
de influenţare şi modificare a conduitei altora. Aici se ridică o întrebare: o
persoană care influenţează are o personalitate bogată, iar o persoană care nu
influenţează nu dispune de personalitate? I.2.2. Definiţii prin structură
internă
Conform acestor definiţii personalitatea este o entitate obiectivă, este ceva ce
există cu adevărat, ceva valoros.
Cea mai cunoscută definiţie structural-esenţialistă a personalităţii este cea dată
de Allport în 1937: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului
a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic”.
O definiţie asemănătoare a dat şi Eysenck: „personalitatea este organizarea
mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi
fizicului unei persoane , această organizare determină adaptarea sa unică la
mediu”.
I.2.3. Definiţii pozitiviste
Aceste definiţii au apărut ca reacţie la definiţiile structuraliste. Cei care au
promovat acest tip de definiţii au stabilit că ceea ce cunoaştem sunt propriile
noastre operaţii pe care le facem când studiem personalitatea.
Allport dă o astfel de definiţie: „personalitatea este conceptualizarea cea mai
adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de
ştiinţă o poate da la un moment dat ”.
Acest tip de definiţii introduc personalitatea pe calea cercetării obiective,
riguroase pozitiviste. Dar există şi eroarea că definesc obiectul de cercetare în
9
funcţie de metodele utilizate care pot fi şi imperfecte. Trebuie de fapt adaptate

metodele la obiect.
Dincolo de aceste definiţii reducţioniste s-a încercat definirea personalităţii ca
entitate complexă, eterogenă, după natura substanţial-calitativă a „elementelor”
care o compun.
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul
adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific, caracteristic şi
unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe”. (Wiggins, 1971).
În opinia lui MacKinnon (1944) personalitatea este compusă din două definiții
care ar trebui păstrate distinct. Prima definiție se referă la personalitate din
perspectiva observatorului unei persoane, modul cum este percepută acea persoană
de către alte persoane, aici fiind vorba de reputația acesteia, reputația este
construită pe comportamente trecute, fiind imaginea pe care o creezi altor persoane
despre ceea ce ești tu ca individ. A doua parte se referă la interacțiunile
interpersonale ale individului. Aceste comportamente sunt orientate spre alte
persoane, se referă la partea socială a personalității și este în continuă interacțiune
cu procese intrapersonale (apud Aniței, Chraif, Burtăverde, Mihăilă 2016, p. 49)
„Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic (mod de explicare ştiinţifică a comportamentului orientat al
sistemelor organice), determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică
specifică, individualizată” (Golu, 1993).
„Personalitatea este o construcție plastică și originală de însușiri stabile și
definitorii care permit caracterizarea omului atât ca individualitate unică și
irepetabilă, cât și încadrarea sa într-o tipologie, ceea ce îngăduie elaborarea unor
predicții valide cu privire la comportamentul său” (Aniței et al., 2016).
I.3. ACCEPȚIUNILE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE
Există o multitudine de accepțiuni ale conceptului de personalitate. Se consideră

de către specialiști că trei dintre ele sunt esențiale și complementare una în raport
cu cealaltă.
1. Accepțiunea (semnificația, înțelesul, sensul) antropologică a personalității
are meritul de a plasa și integra omul în sfera vieții sociale. S-a decis că
esența omului, deci și a personalității umane o reprezintă ansamblul relațiilor
sociale în expresia lor internalizată. Calitatea personalității depinde de
calitatea mediului social, a relațiilor sociale în care ea se formează,
10
imperfecțiunile mediului social, repercutându-se asupra ei ducând la

fenomene de înstrăinare și destructurare. Această accepție, se consideră că
are și exagerări. Piaget spune că personalitate ”nu este o ladă pe care o
umple societatea”.
Dacă individul este conceput doar ca purtător al esenței, aceasta l-ar
condamna la pasivitate, la resemnarea în fața unei esențe care ăi este străină.
Esența omului nu este transplantată în el, ci zămislită de el însuși, contruită
progresiv de către om prin încorporarea dimensiunilor sociale.
2. Accepțiunea psihologică vede personalitatea ca un ansamblu de condiții
interne de natură psihologică, subiectivă, numite însușiri psihice pentru a le
diferenția de condițiile interne de altă natură (aspectele intelective,
motivaționale, energizoare, aptitudinale și atitudinale). Însușirile psihice
programează comportamentul uman, dând posibilitatea anticipării lui. În
1950, Cattell, definea personalitatea ca „ceea ce ne permite să anticipăm ce
va face individul într-o situație dată”.
3. Accepțiunea axiologică a personalității are în vedere omul valorizat
( intelectual, moral, social),deci omul ca valoare.
În decursul existenței sale, omul asimilează nu doar experiența de cunoaștere
și pe cea practică, elaborată social-economic, ci și sistemul de valori
materiale și spirituale, el asimilează semnificația existenței și activității
umane în general, criteriile și procedeele de apreciere-valorizare-alegere și
fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane. Prin
asimilarea tuturor acestor aspecte, personalitatea capătă o importantă
dimensiune axiologică, valorică.
Cele trei accepțiuni ale noțiunii de personalitate sunt complementare. Dacă
prima pune accent pe factorii și cauzele externe (mediul în general), cea de-a doua
atrage atenția necesității luării în considerare a interiorității mediatoare a omului,
cea de-a treia relevă importanța nu a oricărui mediu în formarea personalității, ci
doar a celui valorizat.
11
II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII
În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a cercetărilor efectuate de

către psihologi asupra personalităţii şi a găsit un număr de 50 de definiţii distincte
ale termenului. Cu toate că părerile erau diferite asupra a ceea ce se înţelege prin
personalitate, totuşi Allport a constatat că ideile lor aveau trei elemente comune:
- fiecare dintre noi are o personalitate unică;
- personalităţile noastre sunt compuse dintr-o mulţime de caracteristici
diferite;
- aceste caracteristici rămân stabile în timp, sunt destul de constante.
Unii psihologi adoptă o abordare idiografică a personalităţii care presupune
studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor individuale în care se
manifestă personalităţile oamenilor. Alţi psihologi adoptă o abordare nomotetică a
personalităţii, prin care se analizează felul în care personalităţile oamenilor pot fi
încadrate în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia acestora.
Teoriile personalităţii au apărut, în general, ca urmare a implicării în activităţi
clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienţi cu diverse probleme psihice.
Există trei şcoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor
psihologice ale personalităţii:
- şcoala psihanalitică a lui Sigmund Freud şi a discipolilor săi;
- şcoala psihometrică, al cărei reprezentant celebru este Hans Eysenck;
- şcoala umanistă, care include teorii avansate de către Carl Rogers şi de alţi
psihologi care au adoptat o abordare similară.
II.1. ABORDAREA PSIHANALITICĂ A PERSONALITĂŢII
II.1.1. Teoria psihanalitică a lui Freud

Freud s-a ocupat de isterie – problemă clinică în care pacienţii au dureri
cumplite, dar care nu pare să aibă o bază organică. El a constatat că pacienţii săi
isterici păreau să aibă amintiri şi asociaţii adânc îngropate şi puternic marcate
afectiv. Aducerea acestora la suprafaţă părea să-i ajute. El a elaborat o tehnică de
asociere liberă şi de analiză a „greşelilor de exprimare” şi a visurilor, care i-a
12
permis să cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat, Freud a elaborat metoda

cunoscută sub denumirea de tehnică psihanalitică. Scopul acesteia este procesul
catharctic prin care toate traumele emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând
pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a le
stăpâni.
Freud a elaborat un model în care mintea umană era văzută ca un aisberg,
având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei:
- conştient – partea minţii de care suntem conştienţi; Nivelul conștient constă
în toate lucrurile de care suntem conștienți, inclusiv lucruri pe care le știm
despre noi și despre mediul înconjurător.
- preconştientul este acea parte a minţii în care staţionează amintiri şi
gânduri, care, temporar, sunt uitate, dar care pot fi aduse în conştient dacă
este neesar. Preconștientul constă în acele lucruri la care am fi atenți dacă
am dori, locul unde sunt stocate amintirile pentru a fi disponibile mai ușor.
Freud a privit preconștientul ca fiind locul în care gândurile sunt
inconștiente la momentul respectiv, dar nu sunt reprimate și astfel sunt
disponibile pentru a reveni în amintire și în conștient (de exemplu efectul
„îmi stă pe limbă”)
- inconştientul, în care Freud considera că este îngropat un strat mai profund
al minţii, ale cărui componente nu ajung niciodată la conştienţă. Aici sunt
ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Constă în
acele lucruri care sunt în afara conștientului, inclusiv amintiri numeroase,
gânduri și impulsuri de care nu suntem conștienți. Se consideră că o mare
parte din ceea ce este stocat în inconștient este neplăcut sau conflictual: de
exemplu impulsuri sexuale catalogate drept „inacceptabile”. În timp ce
aceste elemente sunt stocate în afara conștientului, se consideră că acestea ne
influențează comportamentul.
Freud considera că personalitatea umană este compusă din trei părţi:
- Sinele (id) – este prima parte a personalităţii care conţine toate imboldurile
lăuntrice, pulsiunile şi instintele. El este în întregime egoist, manifestându-se
numai pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei
dorinţe.
- Eul (ego) – funcţionează pe baza principiului realităţii. Pe măsură ce are loc
desprinderea individului de prima perioadă a copilăriei, începe să apară o
mlădiţă mai realistă a sinelui. Eul încearcă să satisfacă solicitările sinelui,
13
dar într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea şi care să nu producă

dificultăţi mai târziu.
- Supraeul (superego) – este un fel de „părinte interior” indicându-i
individului ce „ar trebui” să facă şi conţinând toate ideile, datoriile şi
responsabilităţile individului, ca parte a atribuţiilor sociale. În multe privinţe,
această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi sinele, deoarece
exigenţele sale sunt atât de pretenţioase încât ar fi imposibil de realizat. Şi
din nou eul, acţionând conform principiului realităţii, trebuie să menţină
echilibrul între realitate şi solicitările supraeului.
Figura 1. Nivelurile conștiinței
Figura 1 ilustrează nivelurile respective de id, ego și superego. În această

diagramă, linia albastră strălucitoare reprezintă împărțirea dintre conștiință
(deasupra) și inconștient (de mai jos). Sub această linie, dar deasupra id-ului, este
nivelul preconștient. Cel mai mic segment este inconștientul. Ca și eul, superego-ul
are elemente conștiente și inconștiente, în timp ce Sinele este complet inconștient.
Când toate cele trei părți ale personalității sunt în echilibru dinamic, individul este
considerat a fi sănătos mental. Cu toate acestea, dacă eul nu poate să medieze între
Sine și Superego, apare un dezechilibru sub formă de suferință psihologică.
14
Figura 2. Cele trei structuri ale personalității
Acest tip de abordare a personalităţii este numit psihodinamic, deoarece

concepe eul ca având rolul de a menţine un echilibru dinamic între cele trei tipuri
de exigenţe care îi sunt impuse: de la sine, de la supraeu şi de la realitate. Totuşi
sinele şi supraeul se află în inconştient şi este important ca eul să le împiedice să
treacă în conştient. Prin urmare, eul elaborează o serie de mecanisme de apărare,
care îi permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de sine şi de supraeu.
Au existat multe critici la adresa abordării freudiene a personalităţii. Teoria
freudiană poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea
evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ce se poate întâmpla, iar o
teorie ştiinţifică este considerată, în general corectă, dacă pe baza ei se pot formula
predicţii.
II.1.2. Teoria psihanalitică a lui Jung

Carl Jung (1875-1961) a extins teoriile lui Freud, introducând conceptele de
arhetip, inconștient colectiv și individuație – sau procesul psihologic de integrare a
opusurilor, inclusiv a conștientului cu inconștientul, în timp ce se păstrează relativa
lor autonomie (Figura 3). Jung s-a concentrat mai puțin pe dezvoltarea infantilă și
pe conflictul dintre Sine și Superego, și mai mult pe integrarea diferitelor părți ale
persoanei.
15
Figura 3. – Teoria lui Jung

Următoarele sunt conceptele lui Jung, utilizate și
astăzi:
A. Imaginația activă: se referă la activarea proceslor imaginației pentru a
ajunge la semnificațiile inconștiente ale simbolurilor noastre.
B. Arhetipuri: imaginile primordiale reflectă patternurile de bază sau temele
universale comune ale tuturor care sunt prezente în inconștient. Aceste imagini
simbolice există dincolo de spațiu și timp. Exemple de arhetipuri: umbra, animus,
anima, înțeleptul bătrân și copilul inocent. Mai există, de asemenea, arhetipuri din
natură cum ar fi focul, oceanul, râul, muntele.
16
Figura 4. Exemple de arhetipuri
1. Anima este arhetipul care simbolizează componenta feminină inconștientă a

psihicului masculin. Tendințe sau calități adesea văzute ca fiind feminine.
2. Animus este arhetipul care simbolizează componenta masculină inconștientă
din psihicul feminin. Tendințe sau calități privite ca fiind masculine.
3. Sinele este arhetipul care simbolizează totalitatea personalității. Reprezintă
străduința pentru unitate, întreg și integrare.
4. Persona este masca sau imaginea pe care persoana o prezintă lumii. Este
construită pentru a lăsa o anumită impresie asupra altora, ascunzând natura reală a
individului.
5. Umbra este partea personalității de care persoana nu este conștientă în
public. Poate avea trăsături pozitive sau negative.
6. Visele sunt expresii specifice ale inconștientului care au o structură definită,
cu scop, indicând o idee sau intenție de bază. Funcția generală a viselor este de a
restaura echilibrul psihic al persoanei.
7. Complexele sunt, în general, material simbolic reprimat emoțional și
inconștient care nu este compatibil cu conștientul. Complexele pot cauza tulburări
psihologice constante și simptome de nevroză. Cu ajutorul intervenței terapeutice,
acestea pot deveni conștiente și se poate reduce impactul lor.
17
C. Individuația: Jung credea că ființele umane sunt întregi, dar că majoritatea

oamenilor au pierdut contactul cu părți importante ale lor. Prin ascultarea mesajelor
viselor noastre și a imaginației, putem intra în contact și reintegra diferite părți.
Scopul vieții este individuația, care este procesul de integrare a conștientului cu
inconștientul, integrând multe componente ale psihicului. Jung susținea „Ai
încredere că îți oferă semnificație și acceptă-l ca ghidul tău” (Jung, 1951, p. 3).
Fiecare ființă umană are o natură specifică și o chemare unică a sa, iar dacă acestea
nu sunt satisfăcute printr-o uniune a conștientului și a inconștientului, persoana se
îmbolnăvește. Astăzi, termenul de „individuație” este utilizat în mass media pentru
a descrie o nouă printare și tehnologii online care permit
„personalizarea în masă” a mediei (ziare, online, televiziune) astfel încât
conținuturile să se potrivească intereselor fiecărei persoane, făcând trecerea de la
producția în masă a conținuturilor pentru toți cititorii, privitorii, ascultătorii sau
utilizatorii online (Chen, Wang, & Tseng, 2009). Teoreticianul Marshall McLuhan,
s-a aliniat acestui curent în personalizarea viitorului cărților tipărite într-o lume
interconectată virtual (McLuhan & Nevitt, 1972).
D. Mandala: pentru Jung, mandala (în sanscrită însemnând „cerc”), era un
simbol al întregului, completului și al perfecțiunii și simboliza Sinele.
E. Mister: pentru Jung, viața era un mare mister, iar el credea că oamenii
înțeleg foarte puțin din acesta. El nu ezita să spună „Nu știu” și întotdeauna
recunoștea când ajungea la capătul înțelegerii sale.
F. Nevroză: Jung a avut o bănuială că ceea ce trecea drept normalitate era chiar
forța ce splita personalitatea clientului. El a susținut că a încerca să fii „normal”
încalcă natura internă a persoanei și era în sine o formă de patologie. În spitalele
psihiatrice, el se întreba de ce psihiatrii nu sunt interesați în ce au de spus pacienții
lor.
G. Povestea: Jung a concluzionat că fiecare persoană are o poveste iar atunci
când are loc o deraiere, acest lucru se petrece din cauză că propria poveste a fost
respinsă sau negată. Vindecarea și integrarea vine atunci când persoana își
descoperă sau redescoperă propria poveste.
H. Simbolul: un simbol este un nume, un termen sau o imagine familiară în
viața de zi cu zi, dar pentru Jung are altă conotație, dincolo de înțelesul
convențional și evident. Pentru Jung, un simbol implica ceva vag și parțial
necunoscut sau ascuns și nu era niciodată definit precis. Simbolurile viselor purtau
mesaje de la inconștient către mintea rațională.
18
I. Inconștientul: principala paradigmă, conform lui Jung, susține că toate

produsele inconștientului sunt simbolice și pot fi luate drept mesaje de îndrumare.
Cu acest concept, există două tipuri de inconștient:
1. Inconștientul personal: acest aspect al psihicului nu intră în sfera
conștientului persoanei dar apare în comportamentul evident sau în vise.
2. Inconștientul colectiv: acest aspect al inconștientului se manifestă în teme
universale din existența umană. Ideea inconștientului colectiv presupune că istoria
rasei umane, încă din cele mai primitive timpuri, este prezentă în toți oamenii.
J. Testul asocierilor verbale: este o tehnică de cercetare pe care Jung a
utilizat-o pentru a explora complexele din inconștientul personal. Aceasta consta în
a citi 100 de cuvinte unei persoane, unul câte unul, apoi persoana dă ca răspuns un
alt cuvânt de-al său.
Tipurile psihologice
Conform lui Jung, oamenii diferă în moduri de bază, chiar dacă instinctele
care ne guvernează sunt aceleași. Jung a distins două atitudini generale –
introversie și extraversie - și patru funcții – a gândi, a avea sentimente, a simți și a
intui:
1. Introvertul – direcționat spre interior, are nevoie de intimitate și spațiu,
alege solitudinea pentru a-și reumple energia, adesea reflectă.
2. Extravertul – direcționat spre exterior, are nevoi sociale, alege oamenii ca
sursă de energie, adesea este orientat spre acțiune.
3. Funcția de gândire - logic, vede relația dintre cauză și efect, distant, sincer
și pune întrebări
4. Funcția sentimentală – creativ, cald, intim, are seimțul valorizării pozitive
sau negative (nu este același lucru cu emoția).
5. Funcția de simțire – senzorial, orientat către corp și simțuri, detaliat, concret
și prezent.
6. Funcția intuitivă – vede multe posibilități și situații, merge pe bănuieli,
nerăbdător cu detaliile lumești, impractic, uneori nu este prezent.
II.2. ABORDAREA PSIHOMETRICĂ A

PERSONALITĂŢII
19
II.2.1. Teoria lui Eysenck asupra personalităţii

Abordarea lui Freud era idiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca
scop înţelegerea modului în care se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la
fiecare individ. Dar alţi psihologi au început să-şi concentreze atenţia asupra
modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei, iar această abordare
este nomotetică. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea
testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice
de tipul inteligenţei, reactivităţii sau personalităţii.
Eysenck a fost puternic influenţat de tradiţia behavioristă. El a adoptat
varianta eşantionării din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane,
punându-i subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.
Testele sale au fost elaborate sub formă de chestionare şi prin analiza rezultatelor la
aceste chestionare cercetătorul a reuşit să elaboreze o teorie a personalităţii.
Tipul de teorie elaborată de către Eysenck este deseori cunosută sub
denumirea de teoria trăsăturilor de personalitate (factorilor de personalitate),
deoarece implică încercarea de a compara oamenii utilizând diverşi factori sau
aspecte ale personalităţii şi observarea modului în care se îmbină aceştia.
Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale
personalităţii, o tehnică numită analiză factorială. În urma cercetărilor efectuate, a
tras conluzia că par să existe două dimensiuni esenţiale ale personalităţii:
extraversiunea şi nevroza (neuroticism). Mai târziu, în 1976 a adăugat o a treia
dimensiune, psihoza (psyhoticism), deoarece simţea că acest aspect al
personalităţii nu se justifică prin ceilalţi doi factori. Fiecare din aceşti factori
principali este compus din câţiva factori secundari. Astfel, pentru extravertit
factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a
riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinţa şi responsabilitatea.
Un chestionar conceput să măsoare gradul de extraversiune sau introversiune
ar conţine întrebări care să testeze comportamentul corespunzător fiecărui factor
secundar: „Vă place să fie multă agitaţie în jurul dvs.?”; „În general, puteţi să vă
transpuneţi rapid gândurile în cuvinte?”.
Factori secundari pentru nevroză: respectul de sine, bucuria, teama,
obsesivitatea, autonomia, ipohondria şi vinovăţia. El a testat aceşti factori prin
întrebări de tipul: „Deveniţi nervos în lifturi şi tuneluri?”; „Aveţi migrene
puternice?”; „Vă simţiţi uneori stângaci când sunteţi cu superiorii?”. Din
răspunsurile la aceste întrebări, Eysenck obţinea scorul global pentru nevroză.
20
Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numără elemente de tipul

singurătăţii, insensibilităţii, indiferenţei faţă de alţii, nonconformismului, opoziţiei
faţă de practicile sociale şi lipsei de conştiinţă. Această dimensiune a personalităţii
nu este perfect identică cu celelalte două, deoarece Eysenck a constatat că
majoritatea oamenilor obţin scoruri mici sub acest aspect.
De asemenea, el consideră că extraversiunea şi nevroza sunt total
independente. Ar putea exista introvertiţi nevrotici şi extravertiţi nevrotici sau ar
putea exista introvertiţi stabili şi extravertiţi stabili.
Au existat şi critici la adresa abordării lui Eysenck. Una este legată de
eşantionul foarte limitat pe care l-a utilizat (şapte sute de soldaţi care erau trataţi
pentru boli nervoase) şi alta a fost aceea că folosirea chestionarelor presupune că
rezultatele sunt influenţate de dispoziţia de moment a celor chestionate. La o
întrebare de tipul „Aţi prefera să staţi acasă singur, sau să mergeţi la o petrecere
plictisitoare?” se pot primi mai multe răspunsuri de la aceeaşi persoană, în funcţie
de starea de moment (şi posibil, de perioada scursă de la ultima petrecere la care a
participat).
II.2.2. Teoria lui Cattell asupra personalităţii

Raymond Cattell, în 1965 a elaborat şi el o teorie a factorilor de personalitate,
într-o manieră similară celei a lui Eysenck. El considera că factorii de personalitate
ar putea fi împărţiţi în două tipuri: factori externi şi factori interni.
Factorii externi formează personalitatea aparentă – acele trăsături de
personalitate pe care le observă ceilalţi. Dar sub acestea există un set de trăsături
interioare care formează baza personalităţii. Cattell a considerat că există 16 factori
interni esenţiali pe care îi posedă fiecare om într-o măsură mai mare sau mai mică.
Factorii lui Cattell au fost identificaţi prin analiza factorială a trei tipuri
diferite de date, pe care el le-a numit: date-L, date-Q şi date-T. „L” vine de la
life-record, ceea ce s-ar traduce prin „consemnări din viaţă”, între care se numără
informaţiile referitoare la notele obţinute la şoală, absenţele de la lucru ş.a.
Scorurile Q, de la questionaires sunt obţinute din chestionare cu întrebări
referitoare la obiceiurile şi sentimentele personale şi în sfârşit, datele T (de la test)
sunt obţinute din rezultatele subiecţilor la teste obiective, de tipul testelor de
inteligenţă. Cattell a tras concluzia că există şaisprezece factori esenţiali de
personalitate, elaborând un test de personalitate cunoscut sub denumirea de 16 PF.
21
Totuşi, mulţi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv că datele pe care
le-a utilizat în formularea teoriei sale şi în redactarea testelor de personalitate erau
destul de superficiale şi că factorii de personalitate propuşi de el se înscriu în
categorii prea rigide pentru a fi operante.
II.2.3. Metode psihometrice de identificare a dimensiunilor personalităţii

Concepţiile contemporane despre trăsături sunt strâns legate de procesele de
măsurare şi de evaluare necesare pentru a identifica dimensiunile fundamentale ale
personalităţii. În vederea cercetării trăsăturilor se are în vedere câteva ipoteze
despre numărul şi natura dimensiunilor principale, apoi se elaborează un chestionar
pentru măsurarea lor. Pasul următor este cercetarea utilităţii reale a chestionarului
ca instrument de măsură şi modificarea itemilor acestuia pentru a elimina
deficienţele constatate.
Oricât de atent ar fi conceput chestionarul, este nevoie şi de evaluarea oficială
a adecvării lui, prin aplicarea psihometriei, ştiinţa măsurătorilor psihologice.
Psihometria oferă tehnicile statistice care ne spun cât de bun este un anumit
chestionar ca unealtă de măsurare. O importanţă deosebită are analiza factorială,
datorită utilizării ei în cercetarea structurii fundamentale a trăsăturilor
personalităţii. Orice test trebuie să îndeplinească în mod satisfăcător patru criterii
esenţiale:
fidelitate, validitate, standardizare şi etalonare.
Fidelitatea se referă la acurateţea cu care chestionarul măsoară o anumită
calitate. Un test psihometric nu are nici o relevanţă dacă rezultatele sale sunt
afectate de procese temporare sau trecătoare.
Există trei modalităţi prin care psihologii estimează fiabilitatea (fidelitatea)
unui test psihometric. Cea mai simplă dintre acestea este metoda test-retest. În
cadrul acesteia se efectuează testul asupra unui grup de persoane, iar mai târziu se
repetă acelaşi test. Dacă testul este fiabil rezultatele ar trebui să fie foarte
asemănătoare de fiecare dată.
O altă tehnică este de a elabora două versiuni distincte ale aceluiaşi test şi de a
observa dacă se obţine acelaşi rezultat când testaţi aceleaşi persoane, în situaţii
diferite. Aceasta este cunoscută sub denumirea de metoda formelor alternative.
A treia tehnică utilizată pentru testarea fidelităţii este metoda înjumătăţirii.
În cadrul acesteia un test este împărţit în două: itemii cu soţ şi itemii fără soţ. Prima
testare se face cu o jumătate din întrebări (itemi cu soţ), iar următoarea – asupra
22
aceloraşi subiecţi – cu cealaltă jumătate (itemii fără soţ). Dacă testul este fiabil,
cele două jumătăţi ar trebui să furnizeze rezultate similare.
Fidelitatea este exprimată sub forma unui coeficient de corelaţie. Acesta are o
valoare între –1 şi +1, care exprimă cât de bine se potrivesc rezultatele obţinute în
urma aplicării celor două teste sau a celor două jumătăţi de test. Ca regulă generală,
testele de capacitate trebuie să aibă o corelaţie de +0,8, sau mai mare pentru a fi
considerate fiabile, iar testele de personalitate +0,6, sau mai mult. Dacă valoarea
este ceva mai mică decât aceasta, rezultatele testului nu sunt demne de încredere.
Statistica alfa-Cronbach este un instrument de măsurare a fidelităţii, utilizat
frecvent, calculată pe baza unui singur set de itemi. Ea este , într-adevăr, corelarea
testului cu el însuşi. În general, valoarea coeficientului creşte atât în funcţie de
creşterea corelării dintre itemi, cât şi în funcţie de creşterea numărului de itemi ai
testului.
Validitatea presupune că testul măsoară cu adevărat ceea ce intenţionează
cercetătorul să măsoare. Măsura în care un test estimează, într-adevăr, ceea ce se
intenţionează reprezintă gradul său de validitate. Există patru tipuri de validitate:
- validitatea superficială; -
validitatea criteriului;
- validitatea construcţiei; -
validitatea ecologică.
Validitatea superficială este cea mai simplă, aceasta arătând numai dacă un
anumit test pare să măsoare ceea ce se doreşte.
Validitatea criteriului. În acest caz validitatea testului este măsurată prin
compararea rezultatelor sale pe baza unui alt criteriu (cum ar fi compararea
rezultatului unui test de inteligenţă cu reuşita şcolară obişnuită).
Există două tipuri de validitate a criteriului: validitate concurentă şi
validitate predictivă. Validitatea concurentă este verificată atunci când testul este
comparat cu o altă măsură aflată la îndemână – cum ar fi efectuarea unui test de
inteligenţă şi compararea sa cu rezultatele la un examen pe care studentul l-a dat
deja. Validitatea predictivă este verificată atunci când rezultatele testului sunt
comparate cu ceva care trebuie să se întâmple în viitor, după ce persoana a fost
testată – cum ar fi testarea cuiva pentru selecţia pe postul de manager şi, mai târziu
observarea raporturilor dintre performanţele sale concrete într-o activitate de
conducere şi rezultatele testului. Stabilirea validităţii predictive este importantă în
prima fază a elaborării chestionarului şi în aplicaţii.
23
Validitatea construcţiei arată dacă un test psihometric este elaborat în spiritul

teoriei pe care se doreşte să o verifice. Esenţa validităţii construcţiei este faptul că
între trăsătură şi criteriile externe există corelaţii prevăzute pe baza unei teorii
ştiinţifice adecvate, nu pe baza bunului simţ sau a unei analize superficiale a
caracteristicilor trăsăturii. De exemplu, am putea folosi o teorie psihobiologică a
personalităţii pentru a prevedea modul în care o anumită trăsătură se va corela cu
ritmul cardiac.
Validitatea construcţiei reiese din întreaga plasă de informaţii empirice şi
analiză teoretică ţesută în jurul unei trăsături, numită uneori reţea nomologică.
Problemele cu care se confruntă validitatea construcţiei sunt cele ale stabilirii
adevărului ştiinţific. Validitatea construcţiei este întotdeauna relativ provizorie şi
poate fi slăbită sau întărită de cercetările noi.
Validitatea ecologică arată dacă testul măsoară fenomenul real în lumea de zi
cu zi pe care trebuie să o reprezinte. De exemplu, dacă un test de extraversiune
identifică într-adevăr persoanele sociabile şi prietenoase în viaţa cotidiană.
Standardizarea. Testele psihometrice trebuie să fie standardizate. Există trei
etape ale acestui proces:
- trebuie să fie cert că toţi subiecţii sunt testaţi în aceleaşi condiţii, astfel încât
conţinutul testului să determine rezultatul şi nu faptul că unii
experimentatori au explicat mai clar cerinţele sau oricare alt factor
întâmplător de acest tip. În manualul experimentatorului să fie clar redactate
şi definite condiţiile exacte pentru administrarea testului.
- elaborarea normelor populaţiei – tabele generale care permit
experimentatorului să aprecieze felul în care scorul obţinut de un individ se
raportează la alţi membri ai populaţiei. Standardizarea unui test presupune
aplicarea acestuia la un număr foarte mare de subiecţi, pentru a determina
rezultatele caracteristice, media şi abaterile standard pe o anumită populaţie.
- certitudinea că rezultatul testului corespunde standardelor stabile. Noile teste
trebuie să dea rezultate similare testelor mai vechi, ducând la o distribuţie
normală, dacă eşantionul este destul de mare.
Pe lângă problemele legate de fidelitate, validitate şi standardizare există o
serie de aspecte ale testării psihometrice care fac distincţia între testele nomotetice
şi cele idiografice.
Testele nomotetice sunt utilizate pentru a găsi legi sau principii generale, deci
pentru a compara indivizi diferiţi pe aceeaşi scală.
24
Testele idiografice sunt destinate analizei caracteristicilor unei singure

persoane. Nu au ca scop compararea mai multor persoane, în schimb încearcă să
asigure o descriere aprofundată a capacităţilor sau a caracterului unei persoane.
Teoriile elaborate de către Eysenck şi Cattell, sunt ambele teorii nomotetice.
Ei au identificat principii generale ale personalităţii (trăsături de personalitate) şi
apoi au elaborat teste care măsoară scorurile unui individ în raport cu fiecare dintre
aceste trăsături. Deci, atât inventarul personalităţii al lui Eysenck, cât şi testul de
personalitate 16 PF al lui Cattell, sunt teste nomotetice.
Dacă am analiza testul de personalitate elaborat pe baza teoriei personalităţii a
lui Rogers, am observa că acesta este un test idiografic, al cărui singur scop este
acela de a oferi terapeutului posibilitatea de a intui specificul activităţilor mintale
ale individului supus testului şi nu au în vedere comparaţia între trăsăturile
persoanei respective şi cele ale altor căteva persoane sau ale majorităţii populaţiei.
Testele idiografice au ca scop explorarea unicităţii, a atributelor specifice unui
individ. Datorită acestui lucru, ele pot pătrunde destul de adânc în mecanismele
interne ale minţii individului respectiv. Pe de altă parte, testele nomotetice, sunt
elaborate pe principiul că există legi sau trăsături generale care guvernează
comportamentul uman şi au ca scop estimarea felului în care un anumit individ se
raportează la aceste trăsături generale.
Testele de personalitate sunt deseori utilizate în selecţia profesională, deoarece
este important de ştiut dacă persoana respectivă este candidatul potrivit pentru un
anume post. Nici un test nu poate să garanteze acest lucru, dar o trăsătură care se
dovedeşte deosebit de puternică sau deosebit de fragilă poate fi importantă pentru
slujba respectivă şi cunoaşterea ei îi va fi de ajutor celui care face selecţia ,
indicându-i tipul de informaţii suplimentare necesar pentru luarea deciziei.
II.3. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII
Teoria personalităţii elaborată de Carl Rogers, în 1959, a fost o provocare la

adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers susţine că
fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai
mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că problemele nevrotice sau
psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii unei fiinţe umane
este în mod consecvent reprimat. El se referă la acest lucru folosind termenul
25
nevoie de autoactualizare – necesitate de actualizare sau de realizare a

potenţialului propriu.
Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că evaluăm
prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează
dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când cele care ne
inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute.
Deoarece fiecare individ are capacităţi şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează
propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă
nu perfect identice.
Rogers îşi concentrează teoria pe ideea „sinelui” deoarece, în lucrul cu
pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor
interioare”, pentru care a propus denumirea de concepţia despre sine (selfconcept)
şi că, deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor.
O altă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este
necesitatea preţuirii. El susţinea că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte
persoane, preţuire care să se manifeste prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu
respect.
În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un
comportament „adecvat”. Ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un
anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de
comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt
cunoscute sub denumirea de condiţii de valoare şi sunt foarte importante în
ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile
de comportament aprobate de societate.
După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa
conflictelor între „condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare,
deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în
decursul vieţii, care îi preţuiesc necondiţionat. Preţuirea necondiţionată este
deosebit de valoroasă pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot
timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,
înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de
autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea
produce.
Teoriile umaniste diferă de cele ale psihanaliştilor sau ale psihometricienilor
prin faptul că primele considerăpersonalitatea umană ca fiind imuabilă o dată ce
26
individul a atins vârsta adultă. Teoriile umaniste admit faptul că oamenii se pot
schimba la orice vârstă şi că este posibil, chiar la vârsta adultă, ca individul să
treacă prin modificări de personalitate destul de profunde, dacă i se schimbă mediul
şi expectanţele.
II.4. TEORIILE COGNITIVE ALE PERSONALITĂȚII
II.4.1. Teoria constructelor personale a lui Kelly

O altă teorie a personalităţii a fost elaborată de George Kelly, în 1955. El
considera că lucrul cel mai important este felul în care înţelegem ceea ce ni se
întâmplă, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o metodă prin care
terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea.
Această procedură este cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică.
Kelly spunea că fiinţele umane se comportă ca nişte oameni de ştiinţă în
experienţele şi activităţile lor zilnice – nu ne amintim pasiv lucrurile care ni se
întâmplă, ci ne gândim şi elaborăm teorii referitoare la ele. El susţinea că
dezvoltarea continuă a acestor mici teorii şi testarea lor din perspectiva factorilor
pe care îi adunăm în experienţa noastră zilnică, reprezintă cogniţia socială. Dacă
teoria nu se potriveşte atunci căutăm alta. Tot timpul elaborăm şi ne ajustăm
viziunile referitoare la ceea ce se întâmplă în jur.
Modelul lui Kelly de „om de ştiinţă” se aplică cunoaşterii noastre, în general,
dar el considera că fiinţele umane sunt cele mai importante elemente din mediul
nostru individual. Elaborăm continuu viziuni asupra altor fiinţe umane, pe care le
folosim ca bază pentru reacţiile noastre , atunci când întâlnim persoane
necunoscute.
Kelly afirma că fiecare dintre noi elaborează un set de constructe personale pe
care le utilizează pentru a înţelege lumea şi oamenii din jur. Aceste constructe sunt
bipolare (ex. sensibil/insensibil). Important este faptul că aceste constructe sunt
personale. Ele pot fi: supraordonate (bun/rău) şi subordonate (mai puţin aplicabile
– face cafea bună/face cafea proastă).
Constructele personale
Kelly afirma că indivizii umani privesc lumea într-un mod asemănător
oamenilor de ştiinţă, formulând ipoteze şi apoi testându-le. Ei observă evenimente
şi le interpretează, iar această construire a realităţii reprezintă o perspectivă unică a
27
persoanei respective asupra lumii. Aceeaşi scenă poate fi percepută în mod diferit
de două persoane, tiparul unic formulat de fiecare poartă numele de construct,
reprezentând modul unei persoane de a privi evenimentele lumii sale, de a le
explica şi interpreta.
De-a lungul vieţii dezvoltăm multe astfel de constructe, unul pentru fiecare
situaţie, eveniment sau persoană cu care intrăm în contact. Repertoriul de
constructe creşte continuu pe măsură ce experienţa noastră se îmbogăţeşte, iar
constructele deja existente se rafinează pe măsură ce se schimbă şi evenimentele
sau persoanele pe baza cărora s-au format. Constructul nu este de fapt niciodată
finalizat, pentru că nu poate fi creat unul care să anticipeze orice eventualitate.
Revizia lui este absolut necesară, individul trebuind să aibă constructe alternative
spre care să se îndrepte. Oamenii sunt liberi să îşi modifice sau să îşi schimbe
constructele, dar aceste acţiuni trebuie să fie bazate pe experienţa acumulată.
Constructele nepotrivite pot să facă mai mult rău decât bine.
II.5. MODELUL TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE
Trăsăturile sunt elemente fundamentale ale personalităţii. Spunem despre un

om că este posac şi timid, dar muncitor; despre o femeie că este dificilă, vorbăreaţă
şi zgârcită.
Concepţia despre trăsăturile de personalitate este la fel de veche ca limbajul
omenesc. Concepţiile uzuale despre trăsăturile de personalitate conţin două
presupuneri de bază:
- în primul rând, trăsăturile se menţin în timp. Suntem de acord cu faptul că,
în mod firesc, comportamentul unei persoane poate varia într-o oarecare
măsură în funcţie de situaţie, dar şi cu faptul că există un nucleu constant,
care defineşte o anumită persoană: petele leopardului ce nu se schimbă.
Aşadar, există diferenţe între indivizi care se disting în anumite situaţii (ex.
ne putem aştepta de la un student pe care l-am perceput ca „anxios” să fie
extrem de tulburat şi neliniştit la examene şi în contextul unor evenimente
din viaţa personală).
- în al doilea rând, se consideră că trăsăturile influenţează nemijlocit
comportamentul (ex. dacă o persoană începe să cânte din senin o melodie
veselă am putea spune că este veselă/fericită, încercând să explicăm
comportamentul. Dar această explicaţie se află pe un tărâm nesigur, din
28
cauza circularităţii ei, adică, o persoană poate deveni veselă prin încercarea
de a cânta).
Trebuie admis faptul că nici o teorie a trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă
nu ia în considerare şi nu explică variabilitatea conduitei unei persoane. Presiunile
din mediul înconjurător, persoanele cu care stabileşte relaţii şi contracurenţii din
persoana însăşi pot întârzia, mări, deforma sau inhiba complet conduita pe care am
aşteptat-o în mod normal ca rezultat al trăsăturilor unei persoane. Dar pe lângă
această porţiune variabilă, persoana mai dispune şi de o porţiune constantă care
poate fi desemnată cu conceptul de trăsătură.
Allport (1937) considera că trăsăturile sunt „structuri mentale organizate,
diferite în cazul fiecărui individ, care iniţiază şi dirijează comportamentul”.
Dacă scopul psihologiei este să explice comportamentul, atunci trăsăturile de
personalitate au valoare în calitate de construcţii, în măsura în care contribuie la
atingerea acestui obiectiv. În prezent dovezile referitoare la existenţa trăsăturilor
provin din consistenţa actelor separate şi observabile ale comportamentului. Actele
separate sunt „indicatori” ai trăsăturilor (Stagner, 1961).
Allport a stabilit o distincţie între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale:

- Trăsăturile comune sunt acele dimensiuni în raport cu care indivizii pot fi
comparaţi între ei.
- Dispoziţiile personale se referă la amprenta sau configurarea unică a acestor
trăsături în cazul unei persoane.
Ex. Doi indivizi pot fi amîndoi sinceri, dar se poate ca felul în care sinceritatea
se corelează cu celelalte trăsături să fie foarte diferit. Unul, atent la sentimentele
celor din jur va spune câteodată o mică minciună neutră, deoarece sunt mai
importante sentimentele decât sinceritatea. Celălalt apreciind mai mult sinceritatea
va spune întotdeauna adevărul, chiar dacă în acest fel răneşte sentimentele altcuiva.
De asemenea, oamenii pot avea aceleaşi trăsături, dar din motive diferite: o
persoană poate fi conştiincioasă pentru că ţine la părerea celorlalţi despre sine, iar
pentru o altă persoană conştiinciozitatea poate însemna nevoia de a păstra ordine în
viaţă.
Trăsăturile diferă şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra
comportamentului, iar unele dispoziţii personale, fiind organizate ierarhic, au o
influenţă mai mare asupra comportamentului decât altele.
Allport a clasificat dispoziţiile în:
29
- dispoziţii cardinale – dispoziţii dominante care influenţează toate aspectele

comportamentului (altruismul în cazul Maicii Tereza);
- dispoziţii centrale – sunt tendinţele mai puţin pătrunzătoare ale
răspunsurilor individuale. Cei mai mulţi deţin 5-10 dispoziţii centrale care
conduc majoritatea reacţiilor şi controlează o gamă întinsă de situaţii
obişnuite, cotidiene (prietenia pentru ex. anterior).
- dispoziţii secundare – interese şi tendinţe specifice mult mai restrânse,
exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale activităţii şi conduitei individului:
preferinţa pentru un anumit gen de haine, tendinţa de a avea biroul în ordine
în ciuda unei aparenţe personale dezordonate.
Clasificarea dispoziţiilor permite prezentarea personalităţii ca sistem organizat
concentric. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include
trăsăturile centrale, iar cel exterior cuprinde trăsăturile secundare.
Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a personalităţii,
posibilitatea de consolidare şi generalizare a unei trăsături (dezirabile) şi de slăbire
şi restrângere a razei de influenţă a altei trăsături (indezirabile).
Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii
conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice: cognitive, afective, motivaţionale
şi voliţional-valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de
„obiectele sociale”.
Se delimitează astfel:
- trăsăturile globale, care definesc personalitatea (sistemul caracterial) în
ansamblu;
- trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional-socială a
componentelor psihice.
Caracteristicile trăsăturilor globale:
- unitatea – care face ca în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de
conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;
- pregnanţa – care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a
semnificaţiilor şi atitudinilor în cadrul profilului general, iar pe de altă parte,
gradul de intensitate şi consolidare a componentelor dominante;
- originalitatea – specificitatea şi individualitatea personalităţii, gradul de
deosebire a unui profil de altul;
30
- plasticitatea – defineşte „disponibilitatea” structurilor de a se schimba, de a

se adecva la dinamica realităţii sociale;
- stabilitatea scopului – reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor
care imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră;
- integritatea – exprimă rezistenţa la influenţele şi presiunile perturbatoare
(negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza
căreia se diferenţiază şi se manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:
- trăsături de natură cognitivă: reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi

opusul lor;
- trăsături de natură afectivă: sentimentalismul, timiditatea;
- trăsături de natură motivaţională: lăcomia, rapacitatea, avariţia,
mercantilismul şi opusele lor;
- trăsături de natură intersubiectivă: solicitudinea, spiritul de cooperare,
spiritul de întrajutorare, altruismul şi opusele lor;
- trăsături de natură morală: bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea,
modestia şi opusele lor;
- trăsături de natură voliţională: curajul, independenţa, perseverenţa,
fermitatea, hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor.
II.5.1. Trăsături şi situaţii

Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este
realizarea de predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.
Dar ce anume determină comportamentul uman: trăsăturile sau situaţia în care se
găseşte individul?
Adepţii teoriei trăsăturilor (Allport, Eysenck, Cattell) consideră că deşi faptele
de conduită ale unei persoane prezintă o anume variabilitate situaţională, pe termen
lung, observaţia furnizează un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi
interpretare. Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau
particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan
comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în
acelaşi fel la o varietate de stimuli.
Privită astfel, trăsătura are la bază câteva afirmaţii implicite:
31
- comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi

reacţii obişnuite în raport cu o categorie întreagă de situaţii;
- oamenii se schimbă în funcţie de frecvenţa oricărui tip de comportament; -
personalitatea are o anumită stabilitate.
Psihologii situaţionişti critică această teorie, afirmând despre comportamentul
personal şi social că depinde în mod hotărâtor de situaţia în care se găseşte
subiectul. Ei afirmă că potrivit teoriei învăţării sociale persoanele achiziţionează
diverse comportamente ca răspuns la anumite situaţii.
Dezbaterile ştiinţifice dintre cele două modele explicative au dus la
dezvoltarea abordărilor personalităţii de tip interacţionist. În aceste modele
noţiunea de trăsătură nu este abandonată, ci considerată dintr-o perspectivă
dinamică. Subiectului i se atribuie o intenţie, el manifestă trăsături, dar şi stări care
corespund actualizării unei trăsături la un moment dat. El influenţează situaţiile, iar
situaţiile influenţează comportamentul. Astfel, comportamentul are un dublu
determinism – trăsături, situaţii.
Un rol important este acordat credinţelor subiectului, felului în care el
interpretează situaţia şi îşi apreciază performanţa, ca şi strategiilor de adaptare la
situaţie.
III. MODELE ALTERNATIVE DE EVALUARE A

PERSONALITĂȚII
Personalitatea, așa cum a fost ea definită de M. Golu (1993, 2000 apud Crețu,
2005), ca un sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilistic, a fost
nevoie să fie descompusă în unități elementare pentru a putea fi măsurată. În acest
context, au început să apară ofertele din partea psihologilor. Astfel, unii autori au
propus focalizarea cercetării pe constelațiile motivaționale, alții pe cele valorice,
unii pe dispoziții sau trăsături, alții pe constructe, variabile-persoană, roluri sociale
etc. Diversitatea a devenit dezarmantă, iar cercetarea personalității a luat mai
degrabă aspectul unor preocupări neobișnuite. Din această cauză, treptat, s-au
conturat o serie de soluții teoretico-metodologice alternative, grupate în câteva
modele de referință.
32
O diferențiere majoră între modelele alternative a constituit-o nivelul de

plasare a cauzelor și modul consecvent de conceptualizare a consistenței
comportamentale de manifestare a personalității. Fiecare dintre aceste modele a
conceptualizat selectiv fie forța variabilelor interne, fie pe cea a variabilelor
situaționale, fie interacțiunea dintre acestea în determinarea comportamentului
persoanei.
În continuare, vom prezenta aportul teoretico-metodologic a patru modele
alternative constituite în aria de cercetare a personalității, dincolo de modelul clasic
dispozițional sau modelul trăsăturilor, pe care deja l-am analizat. Aceste modele pe
care le vom explica sunt: modelul situaționist, modelul interacționist, modelul
dispozițional sumativ și abordarea condițională a constructelor dispoziționale.
În acest peisaj, principalul vector derivat din modelele alternative este
conceptul de consistență.
III.1. MODELUL SITUAȚIONIST
În opinia lui Endler (1973), măsurarea personalității bazată pe metodologia

propusă de modelul trăsăturilor (dispozițional) fiind frecvent criticată din cauza
lipsei unor dovezi empirice solide care să certifice o consistență comportamentală
cross-situațională (cercetare în domeniul situaționist), a explicat apariția orientării
situaționiste: „Eșecul în a obține o validare a constructelor utilizând tehnici
corelaționale a fost invocat drept element de suport pentru modelul specificității
situaționale” (apud Crețu, 2005).
Situaționiștii au contestat primordialitatea trăsăturilor în ceea e privește
succesiunea cauzală a secvențelor comportamentale. În opinia lui Epstein (1979):
„conform modelului trăsăturilor, personalitatea manifestă puțină stabilitate,
întrucât comportamentul este determinat aproape exclusiv de variabilele
situaționale”.
O serie de cercetători din perioada anilor ’60 ai secolului XX au ales să
dovedească și să explice consistența personalității mai degrabă pe baza invocării
intervenției din exterior a unor factori situaționali determinativi, minimalizând în
același timp până la excludere rolul trăsăturilor ca predispoziții comportamentale
stabile. În acest sens, modelului clasic dispozițional de reprezentare și măsurare a
personalității i-a fost contrapus un model situaționist, în care sursele inductoare de
variație (consistență) comportamentală sunt situate în exteriorul persoanei.
33
În perimetrul cercetării personalității, paternitatea modelului situaționist i-a

fost atribuită lui Walter Mischel, mai mult datorită faptului că în lucrarea sa
Personality and Assessment (1968), a formulat critici virulente la adresa lansării
modelului dispozițional, aducând ca argument faptul că dispozițiile generalizate,
atribuite unei persoane, trebuie să reflecte experiența sa particulară și modul de
interpretare a mediului sau situației.
Modelul situaționist presupune că manifestările comportamentale sunt
inițiate și direcționate exclusiv din exterior, de către factorii situaționali care
acționează asupra persoanei într-un anumit context și nu de către
predispozițiile interne.
Stimulii externi constituie sursa principală de variație a comportamentului, pe
lângă aceștia acționând și alte categorii de stimuli de întărire care au căpătat
această valoare pe baza unui lung șir de condiționări repetate sau pe baza modelării
sociale.
Consistența comportamentală nu este presupusă de situaționism decât ca
răspuns (R) la repetarea influențelor determinative ale aceleiași situații (S).
Specificul situațional al comportamentului este explicat pe baza unei învățări
discriminative susținută de istoria reîntăririlor proprii individului.
Dacă pentru adepții modelului dispozițional trăsătura reprezintă principalul
factor cauzal al comportamentului, acest factor fiind localizat intrapsihic (în
interiorul persoanei), pentru situaționiști, variabila situație (ansamblul de stimuli
contextuali activatori) preia această funcție determinativă a comportamentului.
Unitatea de bază a analizei la nivelul modelului situaționist nu poate fi decât
situația, care este tratată prin prisma caracteristicilor fizice, psihologice, precum și
a stimulilor grupați prezenți într-o situație, care produc reîntărirea
comportamentului.
Întrucât consistența personalității a fost plasată de situaționiști la nivelul
variabilelor externe (situaționale), dispunând de o forță cauzală, principala metodă
de cercetare acreditată de aceștia a devenit experimentul, iar metoda de culegere a
datelor a fost observația sistematică, ce a permis analiza frecvențelor
comportamentale sau a ratelor de răspuns. Metoda favorită a prelucrării datelor
experimentale a fost analiza de varianță, iar pentru designurile destinate
condiționării operante, ca alternativă a fost aleasă înregistrarea cumulativă a
comportamentelor.
34
Situaționismul a acordat foarte puțină atenție factorilor genetici, biologici,

accentuând mai ales rolul proceselor de învățare prin reîntărirea sau modelarea
socială a comportamentului.
Mulți cercetători au pus la îndoială deopotrivă validitatea conceptualizărilor,
pe cea a metodologiilor și chiar consecvența în atingerea scopurilor propuse.
Bowers (1973) considera că situaționismul poate fi amendat pentru două erori
grave:
 identificarea sau echivalarea greșită a relației S-R cu metoda experimentală;
 explicarea limitată a cauzalității, precum și limitarea explicației științifice la
cauzalitate.
În opinia autorului, situaționismul a pus semnul egal între relațiile S-R și
distincția operată de paradigma experimentală între variabilele independente și cele
dependente.
Criticile aduse modelului situaționist au sugerat că, dacă cercetătorul
realizează analiza comportamentului în contextul celui prezentat mai sus, devine
clar faptul că nu va putea ajunge decât la concluzii privind specificitatea sa
situațională. Dar, dacă se acceptă tehnicile corelative alături de cele experimentale,
atunci se poate dovedi că orice comportament nu rămâne în dependență absolută
față de factorii situaționali, ci dimpotrivă, dispune de consistență cross-situațională.
Unul dintre meritele clare pe care le-a adus modelul situaționist în cercetarea
personalității este acela că a minimalizat încrederea acordată culegerii datelor prin
self-report, readucând în atenție necesitatea realizării unor măsurători de tip
concret, comportamental, în baza cărora să se poată pronunța sentințe clare cu
privire la invarianța comportamentală.
III.2. MODELUL INTERACȚIONIST
Multă vreme, măsurarea personalității s-a făcut de pe poziții de partizanat față

de unul sau altul din modelele prezentate anterior, rezultatele obținute exprimând
în consecință, doar o parte trunchiată a realității supuse investigării științifice.
Ca o alternativă la modelul trăsăturilor și la modelul situaționist a fost propus
modelul interacționist sau biocognitivist. Kenrick și Dantchik(1983 apud Crețu,
35
2005), analizând clivajul dintre trăsături și situație ce a caracterizat psihologia

personalității, arătau că interacționismul „este într-adevăr un compromis fericit
care permite ambelor părți ce au intrat inițial în dispută să concluzioneze că în
cele din urmă fiecare a avut dreptate”.
Pentru interacționiști, măsurarea personalității nu poate fi redusă la efectele
principale reprezentate de persoană sau situație, ci aceasta trebuie focalizată pe
interacțiunea celor două variabile ca unitate minimală de analiză.
Una dintre cele mai vechi și articulate concepții interacționiste destinate
abordării empirice a personalității a fost prezentată de Lewin, în anul 1936. El
vorbește despre organizarea topologică a personalității distingând spațiul de viață
(persoana și mediul psihologic extern), zona de contact sau de graniță (partea
activată a persoanei aflată sub influența factorilor interni sau externi) și mediul
extern (factorii străini spațiului de viață la un moment dat).
Figura 5. Spațiul de viață reprezentat dinamic (sursa: Crețu, 2005, p. 60)
Spațiul psihologic de viață definește totalitatea factorilor ce determină

conduita unei persoane la un anumit moment. În concepția lui Lewin (1936) acest
construct exprimă o interrelație dinamică, ce permite, în conexiune cu legitățile
psihologice, lansarea unor predicții despre ceea ce este și ceea ce nu este posibil.
Interrelația dinamică este de fapt expresia modului de organizare a spațiului
psihologic de viață situat, din punct de vedere topologic, în interiorul zonei de
contact, între granițele căreia se cuprind persoana și mediul său determinativ (fizic,
social). Dincolo de zona de graniță se află „factori străini” care nu pot fi derivați
36
din stările anterioare ale spațiului de viață, dar care pot intra oricând în zona de
contact.
Spațiul de viață, respectiv universul psihologic, este definit din această
perspectivă ca „dinamic deschis”, întrucât zonele de contact au proprietăți
dependente de influența factorilor străini spațiului psihologic.
Transpunerea în practica de măsurare a personalității a teoriei interacționiste a
condus la diferențierea a două modele diferite:  modelul interacționist mecanicist;
 modelul interacționist dinamic.
Modelul interacționist mecanicist ia în considerare acțiunea unilaterală a
variabilelor reprezentate de persoană și situație (considerate independente) asupra
comportamentului (considerat variabilă dependentă). Cu alte cuvinte, se susține
faptul că interacțiunea dintre persoană și situație explică cea mai mare parte din
varianța comportamentală.
Figura 6. Modelul interacționist mecanic (sursa: Crețu, 2005, p. 64)
În cazul modelului interacționist dinamic, psihologia interacționistă este

preocupată de investigarea științifică a interdeterminărilor Persoană x Situație în
producerea reacțiilor comportamentale. Cu alte cuvinte, comportamentul se poate
converti din variabilă dependentă într-o variabilă independentă aplicată asupra
antecedentului Persoană x Situație.
37
Figura 7. Modelul interacționist dinamic (sursa: Crețu, 2005, p. 66)
Exemplificare: amânarea sau anularea unei gratificații promise, adică

frustrarea (S), l-ar putea determina pe un copil instabil afectiv (P) să-și manifeste
comportamental furia, spărgând (C) vaza preferată a mamei. Odată produs, acest
comportament ar putea să-l determine pe copil să reevalueze cognitiv situația,
resimțind-o afectiv mai puțin frustrantă, ceea ce l-ar putea motiva în mod constant
să se comporte mai puțin furios, eventual relaxat, sau dimpotrivă, în funcție de
modul posibil de activare a fiecărei componente din acest sistem de variabile,
rezultatul ar putea fi total pe dos (Crețu, 2005, p. 65).
Încercând să surprindă elementele centrale comune din diverse cercetări,
Magnusson și Endler (1976) au extras patru postulate, considerate fundamentale
pentru modelul interacționist dinamic:
• comportamentul manifest este o funcție a unor interacțiuni multidirecționale,
a unor procese continue sau a feedback-ului dintre individ și situația dată;
• individul este un agent activ, intențional în acest proces interactiv;
• în cadrul interacțiunii, din perspectiva persoanei, factorii cognitivi și
motivaționali sunt determinanții comportamentali esențiali;
• din perspectiva situației, semnificația psihologică a situației pentru individ
este cel mai important factor determinant.
În cadrul procesului de interacțiune, persoana poate fi considerată un agent
activ și intențional, care selectează activ anumite situații sau anumite caracteristici
38
situaționale ce corespund scopurilor sale, în funcție de istoria experiențelor sociale

achiziționate.
III.3. MODELUL DISPOZIȚIONAL SUMATIV sau ANALIZA

FRECVENȚEI COMPORTAMENTALE (AFC)
Modelul dispozițional sumativ a fost introdus de David Buss și Kenneth

Craik, pe la începutul anilor 1980, pentru a depăși o serie de limite pe care
cercetătorii le întâmpinaseră în demersurile lor de măsurare a personalității,
proiectate în baza modelului clasic dispozițional. În opinia lor, trăsăturile nu pot
servi unor scopuri explicative, deși mulți practicieni au fost tentați să treacă de la
aspectul descriptiv la cel cauzal, intrând într-o relație circulară. De pildă, dacă o
persoană va fi observată în repetate rânduri că stă și nu face nimic, se va spune
despre ea: „X se comportă ca un leneș”; dacă, ulterior, această descriere va fi
generalizată de la nivelul comportamental la nivelul întregii persoane, afirmând că
„X este leneș”, prin intermediul abstractizării se va ajunge la inferarea trăsăturii:
„X are trăsătura leneviei”. Dacă starea inițială a persoanei a condus la atribuirea
unei trăsături și apoi invocăm aceasta în calitate de cauză a acelor stări
caracteristice, vom intra într-o relație tautologică (cerc vicios, pleonasm).
De aceea, Buss și Craik (1983c apud Crețu, 2005, p. 73) au considerat că în
cercetarea dispozițiilor comportamentale ar trebui să se diferențieze trei elemente:
• constructul dispozițional (eticheta) – dominanța;
• manifestarea comportamentală a dispoziției – manifestare autoritară; 
explicația cauzală a manifestării – genele, rolurile.
Conform modelului sumativ, bazat pe analiza frecvenței comportamentale,
certificarea unei trăsături se face retroactiv, doar atunci când analiza
observațională, efectuată pe o anumită perioadă de timp, a înregistrat o anumită
frecvență a apariției indicatorilor comportamentali multipli și relevanți. Astfel,
referenții comportamentali ai unei trăsături studiate nu apar neapărat toți simulta, ci
mai degrabă sunt dispersați în timp. De aceea, agregarea lor în mai multe ocazii de
observație va crește fidelitatea temporală (stabilitatea) acelei trăsături măsurate.
În baza acestui model, trăsăturile pot fi atribuite numai în măsura în care un
număr suficient de mare de instanțe comportamentale aparținând aceluiași domeniu
comportamental tematic comun pot fi înregistrate într-o unitate de timp
considerată. Dacă o persoană înregistrează într-o unitate de timp fie o mare
39
varietate de comportamente , aparținând de pildă prieteniei, fie doar câteva, însă cu

o frecvență mare de apariție, atunci trăsătura poate fi atribuită acelei persoane. În
schimb, dacă pe o anumită perioadă de timp persoana nu manifestă acele
comportamente ce țin de trăsătura prieteniei, atunci această trăsătură nu poate fi
atribuită acelei persoane.
III.4. ABORDAREA CONDIȚIONALĂ A CONSTRUCTELOR

DISPOZIȚIONALE
Acest model a fost propus de către Jack Wright și Walter Mischel (1987),
termenul „condițional” referindu-se la faptul că modelul se focalizează pe
contingența (legătura) dintre o situație și un comportament care ia forma unei
propoziții ipotetice (condiționale) de forma „dacă... atunci...”. Autorii afirmă: „În
modelul condițional sau contextual propus de noi, constructele dispoziționale sunt
reprezentate drept concepte care leagă categoriile comportamentale de categoriile
condiționale în care se așteaptă că se vor produce acele comportamente. Modelul
postulează că structura și funcția constructelor dispoziționale sunt cel mai bine
dezvăluite prin identificarea clusterilor contingențelor specifice de tipul „dacă...
atunci...”, condiție-comportament, pe care oamenii le afișează (Wright și Mischel,
1987 apud Crețu, 2005, p. 83).
În cazul acestui model, trăsătura de personalitate nu mai reprezintă o etichetă
sau o propoziție sumativă aplicată unei tendințe comportamentale generalizate, ci o
propoziție de tip condițional care specifică contextul necesar pentru apariția unui
comportament.
Conform modelului , unitatea de bază care constituie și prin care se exprimă o
trăsătură este dată de probabilitatea apariției unui comportament (set
comportamental) ca urmare a activării unei condiții specifice (set de condiții). În
contrast cu ipotezele modelului sumativ – la nivelul căruia trăsăturile sunt
conceptualizate în baza frecvenței de apariție a unor referenți comportamentali
relevanți, înregistrați pe o anumită perioadă de timp în anumite contexte, fără a
exista însă un control al activării condițiilor contingente specifice -, modelul
condițional pune sub control strict condițiile activate. Astfel, în cadrul acestui
model, trăsăturile apar definite ca „seturi de probabilități condiționale
contextualcomportamentale” și nu ca simple probabilități ale ratei
comportamentale de bază.
40
Constructele dispoziționale sunt reprezentări conceptuale ce constau în două

categorii (situații și comportamente) unite printr-o relație (probabilistică) de tipul
„dacă...atunci...” (figura 7). De pildă, în ceea ce privește constructul dispozițional
al agresivității, modelul stipulează o categorie comportamentală în care pot fi
incluse elemente fizice (lovește, împinge etc.) și verbale (amenință, provoacă etc.)
și o categorie situațională antecedentă, care conține acele situații interne (supărare,
frustrare) sau externe (incitări, amenințări) care amorsează potențialul
comportamental al persoanei. Cele două categorii sunt unite printr-o relație de tip
probabilistic. Categoriile comportamentale, ca și cele situaționale, au de cele mai
multe ori granițe și conținuturi fuzionabile (fuzzy) și nu delimitate exact.
Figura 8. Ilustrarea unui construct dispozițional conform modelului condițional

(sursa: Crețu, 2005, p. 84)
Abordarea contextuală reușește să surprindă foarte bine consistența

comportamentală dintr-o perspectivă interacționist-dinamică. Persoana, situația și
interacțiunea dintre ele sunt exprimate concomitent într-o singură ecuație în care
termenii sunt definiți într-o manieră de tip fuzzy (fuzionabil) și relaționați într-o
manieră de tip probabilistic. Spre deosebire de modelele clasice, care minimizau
rolul situației, modelul condițional necesită specificarea într-o manieră explicită a
proprietăților situaționale răspunzătoare de variația comportamentală.
41
IV. TEMPERAMENTUL
Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor

psihice şi actelor motorii precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea,
echilibrul dă structura temperamentală a personalităţii.
N. Sillamy (2009) defineşte temperamentul ca „un ansamblu de elemente
biologice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea”.
Temperamentul este de natură afectivo-reactivă. Aproape toate clasificările
temperamentelor iau în calcul fie emotivitatea, fie reactivitatea.
Pentru Allport (1991) nu există nici un dubiu cu privire la natura
afectivreactivă a temperamentelor: „Temperamentul se referă la sensibilitatea faţă
de o stimulare emoţională, forţa şi viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea
dispoziţiei sale predominante şi toate particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii
dispoziţiei".
Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi
bioenergetice se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice –
percepţie, memorie, gândire, afectivitate – şi se reflectă în comportament. Când
vorbim de temperament în plan psihologic, nu ne gândim la constituţia fizică sau la
procesele metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacţionează şi se
manifestă individul sub aspect dinamico-energetic în diferite situaţii externe:
rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii,
intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor; echilibrul sau impulsivitatea derulării
răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; disponibilitatea la comunicare
interpersonală; capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi
de lungă durată; rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă şi se concretizează numai la persoana care se
manifestă, se comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta.
Temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte
valenţe şi sens real numai în plan psihocomportamental.
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.
Dinamică pentru că ne furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă,
mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita
individului. Energetică deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care
dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată această energie.
42
Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai
pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire).
IV.1. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR
Oamenii pot fi grupaţi în funcţie de trăsăturile lor asemănătoare, chiar dacă

există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi temperamentale, între aceştia.
IV.1.1. Tipologii temperamentale

Aceste tipologii iau în considerare unele substanţe existente în corpul
omenesc. Hipocrate şi Galenus au pus la baza clasificării temperamentelor diferite
umori prezente în corpul omenesc: sânge, limfă, bila galbenă şi bila neagră. Ei
considerau că amestecul potrivit, temperat (de aici şi termenul de temperament) al
acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament
perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.
Filozoful grec Teofrast (371-287 î.Hr), în cartea sa Caracterele, este primul
care face o clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea
temperamentelor pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care au
prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj şi
voluntariat, aceia care au mai multă bilă galbenă sunt colerici, fiind repezi la
mânie, netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind
despotici, neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt dominaţi de
pasivitate şi calm şi au fost numiţi flegmatici.
Dacă la o persoană predomină sângele, aceasta va avea faţa destinsă,
surâzătoare, fericită, va fi satisfăcută, optimistă (sanguinic). Dacă predomină
limfa, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar
psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare, inertă
(flegmatic). Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat se asociază cu faţa
rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele respective
fiind violente, pasionante, impulsive (coleric). Persoanele la care organismul este
impregnat de bila neagră, care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor
nervoase, faţa va fi zveltă, delicată, ochii plecaţi, gura amară, iar
psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliză,
concentrare (melancolic).
43
Figura 8. Cele patru tipuri temperamentale
IV.1.2. Tipologii constituţionale

Aceste tipologii iau în calcul constituţia corporală, morfologică a individului,
considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit comportament.
Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizând un ansamblu de instrumente de
investigaţie şi studiind bolnavii psihici, a sesizat o corespondenţă frecventă între
simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern. El a
elaborat o tipologie pe criterii morfologice care cuprinde trei tipuri principale şi un
tip accesoriu, mai puţin individualizat:
44
- tipul picnic – ciclotim: se caracterizează prin expansiunea cavităţii

viscerale, prin tendinţa de a acumula grăsime, piele întinsă, faţă moale,
sistem osos fragil, extremităţi moi, rotunde, scurte;
- tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constituţie verticală,
trunchi cilindric, cutia toracică plată, umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi
rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături
feminine la bărbaţi şi masculine la femei (leptos-îngust, strâmt);
- tipul atletic – vâscos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii,
epidermei; umeri laţi şi bazin îngust, partea de sus a corpului dezvoltată în
lărgime, gât lung degajat;
- tipul displastic – reuneşte numeroase varietăţi dismorfice, cu malformaţii
congenitale.
Din punct de vedere medical, tipurile stabilite de Kretschmer se asociază cu
predispoziţii psihopatologice diferite: tipul picnic – ciclotim predispune la tulburări
maniaco-depresive; tipul leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburări de
natură schizoidă (schizofrenică); tipul atletic – vâscos şi cel displastic predispune la
epilepsie.
În vederea stabilirii şi descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice,
Sheldon procedează la fotografierea a 4000 de studenţi, pe care îi supune apoi
studiului pentru identificarea variabilelor principale. În final au fost identificate şi
reţinute 17 variabile printre care: înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a
capului, distanţa de la mărul lui Adam la ombilic şi sex, lungimea mâinilor şi
picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular şi osos, fineţea pielii, suprafaţa pielii
etc.
Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei
membrane embriogenetice (din care derivă organele interne, sistemul muscular şi
osos, organele de simţ şi sistemul nervos): endoderma, mezoderma şi ectoderma,
pe baza cărora au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf
(visceroton), mezomorf (somatoton) şi ectomorf (cerebroton).
45
Figura 9. Cele trei tipuri somatice
Tipul ectomorf se caracterizează prin faptul că este foarte slab. Are masa
musculară redusă și grăsime puțină, cu oase subțiri și lungi. Metabolismul este
foarte rapid și datorită arderilor intense ectomorful are dificultăți mari în a lua în
greutate, indiferent că este vorba despre grăsime sau mușchi.
Mezomorful este tipul atletic, cu strat de grăsime redus și constituție

musculoasă. Este lat în umeri, îngust în talie și are oase relativ groase. Câștigă
repede masă musculară și arde grăsimea cu ușurință; din această cauză răspunde
foarte bine la diferite antrenamente și diete.
46
Endomorful este tipul gras, cu strat adipos mare (localizat, în special, în

partea de mijloc a corpului) dar și masă musculară mare. Solid, are o structură
osoasă masivă și este lat în bazin. Cu un metabolism lent, acest tip se îngrașă foarte
ușor și slăbește foarte greu.
IV.1.3. Tipologii psihologice

Una dintre cele mai răspândite şi cunoscute tipologii temperamentale după
criterii psihologice a fost schiţată de olandezii Heymans şi Wiersma (1909).
Cei doi, unul psiholog şi celălalt psihiatru, pornesc de la ideea că
temperamentul se compune din trei elemente fundamentale: emotivitate, activism,
rezonanţă, care în combinaţii variate, formează scheletul temperamentului.
Emotivitatea defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, persoana care
vibrează în orice situaţie şi la orice nimic, mai mult decât media semenilor.
Activismul caracterizează persoana pentru care acţiunea, efortul sunt totul; ea
acţionează din proprie iniţiativă, spre deosebire de persoana inactivă care
47
acţionează împinsă din afară, care se plânge de efortul depus, se simte epuizată
după o activitate.
Rezonanţa sau ecoul, răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra psihicului se
manifestă diferit: unii oameni trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele nu lasă
nici o impresie asupra lor, iar alţii se orientează după trecut, sunt puternic marcaţi
de evenimentele exterioare, care se prelungesc şi le acaparează trăirile psihice.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-neemotiv,
activnonactiv, primar-secundar) rezultă un număr de 8 temperamente: nervos
(E.nA.P); sentimental (E.nA.S); coleric (E.A.P); pasionat (E.A.S); sanguinic sau
realist (nE.A.P); flegmatic (nE.A.S); amorf (nE.nA.P); apatic (nE.nA.S).
Nervosul este tipul emotiv, nonactiv, primar (E-nA-P) care se
caracterizează prin dispoziţie variabilă, impulsivitate, violenţă, insensibil la
obiectivitate, tendinţă de a înfrumuseţa realitatea, are gust pentru bizar, macabru,
pentru negativ. Le Senne spune că nervosul prezintă o debilitate a sentimentelor
morale, vanitate şi insurecţie. Valoarea lui dominantă este divertismentul.
Sentimentalul este emotiv, nonactiv, secundar (E-nA-S), introvertit, centrat
pe viaţa lui interioară care îl protejează, îl susţine, îl consolidează, este un tip
meditativ, vulnerabil, scrupulos, indiferent faţă de evenimentele externe, caută
solitudinea, ocoleşte oamenii. Valoarea lui dominantă este intimitatea.
Colericul este emotiv, activ, primar (E-A-P), generos, cordial, plin de
vitalitate şi exuberanţă, are aptitudini oratorice, dorinţă de exteriorizare, simte
nevoia de acţiune, de iniţiativă, gust pentru noutate, crede în progres, îşi manifestă
vehement emoţiile. Valoarea dominantă este acţiunea.
Pasionatul este emotiv, activ, secundar (E-A-S), dominat de ambiţii, dorinţa
de succes, ştie să-şi stăpânească şi să-şi utlizeze violenţa,trăieşte numai pentru
opera sa, pentru misiunea sa, se regăsesc în el atât tensiunea cât şi blândeţea,
neîncrederea lui se poate transforma în bunătate faţă de cei pe care-l iubesc, are o
mare putere de muncă, manifestă atracţie pentru istorie şi trecut. Valoarea lui
dominantă este îndeplinirea scopului propus.
Sangvinicul este nonemotiv, activ, primar (nE-A-P), extravertit, politicos,
spiritual, ironic, sceptic, apt pentru a fi conducător, abil, preţuieşte experienţa, dă
dovadă de iniţiativă şi o mare supleţe spirituală, are un remarcabil simţ practic.
Valoarea dominantă este succesul social.
Flegmaticul este nonemotiv, activ, secundar (nE-A-S), perseverent, respectă
obiceiurile şi principiile, este punctual, obiectiv, demn de încredere, ponderat,
48
manifestă dispoziţie egală, este tenace, răbdător, are tabieturi, este pedant, are
simţul umorului, posedă un optimism rece. Valoarea dominantă este legea.
Amorful este nonemotiv, nonactiv, primar (nE-nA-P), conciliant, tolerant
prin indiferenţă, tenace şi uneori încăpățânat, lipsit de energie, liniştit, calm,
reflexiv, puţin comunicativ, nepunctual. Valoarea dominantă este plăcerea.
Apaticul este nonemotiv, nonactiv, secundar (nE-nA-S), închis, interiorizat,
taciturn, sobru, conservator, puţin vorbăreţ, rob al habitudinilor (obișnuințelor),
iubeşte singurătatea. Valoarea dominantă este liniştea.
IV.1.4. Tipologii psihofiziologice

Pe baza datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor
condiţionate, Pavlov a reuşit să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei
proprietăţi naturale care alcătuiesc tipul general de activitate nervoasă superioară
(tip a.n.s.): forţa, mobilitatea şi echilibrul.
În funcţie de forţă se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul
puternic şi tipul slab. În funcţie de mobilitate: tipul mobil şi tipul inert. În
funcţie de echilibru: tipul echilibrat şi tipul neechilibrat.
Cele trei însuşiri naturale interacţionează, formând patru tipuri generale de
activitate nervoasă superioară:
- tipul puternic-echilibrat-mobil
- tipul puternic-echilibrat-inert
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil
- tipul slab
Pavlov a pus în corespondenţă cele patru tipuri generale de sistem nervos cu
cele patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
- tipul puternic-echilibrat-mobil – sanguinic: vioi, comunicativ, sociabil,
adaptabil, controlat;
- tipul puternic-echilibrat-inert – flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent,
greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi
frustraţii;
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil – coleric: rezistent, vioi, hiperactiv,
irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive, instabilitate
49
comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie

şi plictiseală rapidă la monotonie.
- tipul slab – melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Numărul tipologiilor, diversitatea termenilor folosiţi, multiplicitatea
abordărilor pot da impresia de confuzie. La o analiză atentă, vom constata că există
numeroase corespondenţe în schemele de clasificare. Fără îndoială, majoritatea
tipologiilor existente au tendinţa de a lua în seamă doar aspectele parţiale ale
temperamentului. În acest caz, o tipologie veritabilă ar trebui să ia în considerare,
simultan, componentele morfologice, fiziologice şi psihologice.
IV.2. PROBLEMELE GENERALE ALE TEMPERAMENTULUI
Temperamentul este de natură afectivo-reactivă. Aproape toate clasificările

temperamentelor iau în calcul fie emotivitatea, fie reactivitatea. La Allport nu există
nici un dubiu cu privire la natura afectiv-reactivă a temperamentelor:
„Temperamentul se referă la sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională, forţa şi
viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate
particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei”.
Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul
vieţii psihice. El reprezintă modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai
ales de stilul comportamental al omului.
Psihologii, în cvasiunanimitate, consideră temperamentul ca fiind înnăscut. El
este una dintre laturile primordiale ale personalităţii, manifestându-se extrem de
timpuriu, este o latură generală şi maximal constantă pe parcursul vieţii,
reprezentând manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) în sfera
vieţii psihice, şi dacă tipul a.n.s. este înnăscut înseamnă că şi temperamentul este
înnăscut.
Dar au exista și voci care au considerat că temperamentul nu este total
înnăscut.
Zlate (2006) consideră temperamentul ca structură psihică, deşi larg
determinat genetic, că este modelat de condiţiile socio-culturale, existenţiale ale
individului. Influenţa ereditară asupra psihocomportamentului nu este directă, ci
mediată, filtrată de socio-cultural. Prin temperamente omul influenţează mediul
social care la rândul lui afectează temperamentele.
50
Buss și Plomin (1975) arată, la rândul lor, că: ,,temperamentul, spre deosebire
de alte aspecte ale personalității este moștenit primar...reprezintă părți ale
constituției cu care suntem echipați de la naștere. Diferențele
psihocomportamentale sunt explicate nu numai genetic, ci și prin influențe de
mediu. Ceea ce moştenim nu este un grad specific sau o cantitate de temperament,
ci, mai degrabă un răspuns potenţial, aflat la un nivel înalt, mediu sau scăzut a
intensităţii răspunsurilor. Cel care reactualizează aceste răspunsuri este mediul”.
Temperamentul, ca structură psihică, deşi larg determinată genetic este, în
expresia lui finală, și mai ales funcţională, modelat de condiţiile socio-culturale
existenţiale ale individului.
Influența ereditarului asupra comportamentului nu este directă, ci mediată,
filtrată de socio-cultural.
V. APTITUDINILE
Aptitudinea este latura instrumentală a personalității.

Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii
sub aspect adaptativ-instrumental concret. Ea răspunde la întrebarea „ce poate şi ce
face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se
leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă.
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice, relativ stabile, care-i
permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate.
În sens larg, termenul de aptitudine exprimă potenţialul adaptativ general al
individului uman, pe baza căruia el reuşeşte să facă faţă, mai mult sau mai puţin
bine, multitudinii situaţiilor şi solicitărilor externe şi să-şi satisfacă stările de
necesitate. Aceasta ţine de logica internă a dezvoltării oricărui organism animal
pentru asigurarea supravieţuirii în condiţiile variabile ale mediului şi atingerea
finalităţii proprii şi a celei de specie.
În sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicat numai omului şi el
desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l
posedă realizarea, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social
a unor performanţe superioare mediei.
51
Aptitudinea, fie că este vorba de accepţiunea lărgită , fie de cea restrânsă, se

diferenţiază şi se individualizează în concordanţă cu structura obiectivă a sarcinilor
(solicitărilor) şi scopurilor care compun o activitate integrală. De aceea, ea
reprezintă o matrice internă care se „mulează” pe o formă de activitate şi care, la
rândul ei, generează o activitate. Iar cum activitatea solicită personalitatea ca tot –
sub raport instrumental, performanţial – şi atitudinea, care stă la baza desfăşurării
şi finalizării ei, trebuie să includă toate acele componente care concură direct sau
indirect la obţinerea performanţelor specifice.
Nu orice însuşire psihică este o aptitudine. Pentru ca o însuşire psihică
să devină aptitudine trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
● să fie individuală, diferenţiatoare în planul performanţei (şi nu comună,
asemănătoare celorlalţi oameni – de exemplu, a merge, a mâncaetc.);
● să asigure efectiv finalitatea activităţii (însuşirile psihice individuale care
opresc sau împiedică activitatea nu sunt aptitudini – de exemplu, nervozitatea,
lenea etc.);
● să asigure realizarea activităţii la un nivel calitativ superior (şi nu mediu,
stereotipizat – cunoştinţe, priceperi, deprinderi);
● să dispună de un înalt grad de operaţionalitate şi eficienţă (deci
interesează nu însuşirile în sine, ci nivelul lor de dezvoltare – aptitudinea
presupunând un nivel superior de dezvoltare a însuşirilor psihice -, şi nici
însuşirile considerate izolat, separate unele de altele, ci modul lor de îmbinare,
de organizare internă într-un tot unitar).
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde următoarele verigi:
• veriga informaţională – un ansamblu organizat de reprezentări, cunoştinţe,
idei, înţelegeri şi interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii;
• veriga procesual-operatorie – sistem închegat de operatori şi condiţii
logice care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului
mental al produsului ce se propune a fi obţinut;
• veriga executorie – include acţiuni şi procedee mentale şi motorii de punere
în aplicare şi de finalizare a modelului;
• veriga dinamogenă sau de autoîntărire – reprezentată de motivaţie şi
afectivitate;
• veriga de reglare – se delimitează două secvenţe: una de selectare şi
orientare valorică, în care rolul principal revine sistemului atitudinal şi alta
52
de coordonare, optimizare şi perfecţionare reprezentată de funcţia

evaluativcritică a conştiinţei şi de voinţă, care dă măsura capacităţii de
mobilizare şi perpetuare a efortului pentru a surmonta obstacolele,
dificultăţile şi eşecurile.
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în
cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ să capete un caracter înalt variabil,
atât în funcţie de natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, produsele realizate
nefiind toate la acelaşi nivel valoric.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind
influenţată şi de împrejurările externe, de mediu. La mulţi indivizi aptitudinile se
pot pierde dacă nu beneficiază de condiţiile favorabile necesare structurării şi
manifestării lor.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este
talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a
aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă
creaţia de valori noi şi originale.
Există şi o formă mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă
într-o activitate creatoare de înaltă însemnătate istorică pentru societate şi care, de
asemenea, se manifestă în diferite domenii cum ar fi: ştiinţa, tehnica, arta etc.
Această formă de puternică originalitate o constituie geniul.
Posibilitatea dezvoltării multilaterale a aptitudinilor există la oricare dintre
noi. În şcoală, majoritatea elevilor învaţă cu succes la aproape toate disciplinele.
Mai târziu, datorită specializării cerute de nevoile societăţii, aceştia îşi restrâng aria
activităţii lor. Talentul nu este un privilegiu al câtorva oameni excepţionali.
Amploarea şi plasticitatea talentului, observate la vârste fragede, indică existenţa
unor premise naturale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane.
Bogăţia intereselor, dragostea pentru muncă, grija pentru dezvoltarea multilaterală
a aptitudinilor sunt condiţii esenţiale pentru ca ele să se poată manifesta devreme şi
cu putere.
V.1. DEFINIREA APTITUDINILOR PRIN OPOZIŢIE CU

CAPACITĂŢILE
„Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităţi, preexistând acesteia

din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia
53
educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei

aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate” (Pieron, 1952 apud Zlate 2006, p.
369).
Aptitudinea este interpretată ca o condiţie congenitală a unei anumite
modalităţi de eficienţă. Această definiţie este însă inacceptabilă după opinia altor
autori.
„Chiar dacă am reuşi să eliminăm influenţa oricărei formaţii educative
sistematice, nu vom putea cunoaşte niciodată substratul congenital decât în starea
în care l-au adus condiţiile de viaţă pe care subiectul le-a cunoscut înainte de a fi
examinat, condiţii ce sunt în funcţie de factori socio-economici” (Reuchlin, 1954
apud Zlate 2006, p. 370).
Din cele două definiţii reiese că aptitudinea este anterioară capacităţii, ea este
o condiţie a ei. Florin Ștefănescu-Goangă „Capacitatea este aptitudinea plus
câştigul ei în calitate şi cantitate, venit prin exerciţiu” (Bejat, 1971 apud Zlate
2006, p. 370).
O asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii
ca de la parte la întreg, aptitudinea putând fi considerată doar ca un segment al
capacităţii, care alături de aptitudini cuprinde şi alte segmente.
V.2. ÎNNĂSCUT-DOBÂNDIT: O PROBLEMĂ

CONTROVERSATĂ ÎN PSIHOLOGIE
Problema privind natura şi determinismul aptitudinilor a fost şi continuă încă

să fie puternic controversată. Controversa apare referitor la caracterul înnăscut sau
dobândit al aptitudinilor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii individuale native. Aceste dispoziţii
sunt premisele naturale ale aptitudinilor. În rândul lor sunt cuprinse:
particularităţile diferiţilor analizatori, ale dinamicii activităţii nervoase superioare,
ale relaţiei dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare. La aceste particularităţi
mai pot fi adăugate însuşirile anatomofiziologice mai generale, cum ar fi o
constituţie fizică mai robustă care-l fac pe om mai apt pentru anumite forme de
activitate profesională sau sportivă.
Dat fiind faptul că ideea caracterului înnăscut al aptitudinilor nu s-a dovedit
prea productivă, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobândite, formate
în decursul vieţii individului. La naştere, există o serie de predispoziţii, de
54
potenţialităţi, care devin realităţi numai dacă sunt raportate la condiţiile favorabile
ale mediului intern şi extern.
Dispoziţiile sau premisele naturale constituie numai una din condiţiile
procesului complex de formare a aptitudinilor; prin ele însele dispoziţiile nu
asigură dezvoltarea nici unei aptitudini. Pentru ca aptitudinile să se formeze şi să se
dezvolte este necesară o activitate intensă şi organizată în domeniul respectiv,
însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor adecvate. Interesele constituie un puternic
stimul pentru dobândirea de noi cunoştinţe, îmbogăţirea vieţii psihice pentru
dezvoltarea aptitudinilor. Prin urmare, deşi aptitudinile depind de dispoziţii, ele
sunt totdeauna un rezultat al dezvoltării, al exercitării lor într-o activitate sau alta.
Predispoziţiile au un caracter polivalent. Pe baza unei predispoziţii se pot
dezvolta mai multe aptitudini diferite, în funcţie de condiţiile vieţii şi activităţii
omului. Diferenţierea aptitudinilor depinde de influenţele social-educative, de
interesele şi activitatea individului, de activitatea de specializare.
Predispoziţiile nu trebuie înţelese ca nemodificabile, ca date o dată pentru
totdeauna. În procesul dezvoltării aptitudinilor, în condiţiile unei activităţi adecvate
se modifică şi se dezvoltă şi predispoziţiile. De exemplu, se modifică forţa
proceselor nervoase, echilibrul şi mobilitatea lor, adică se modifică tipul de
activitate nervoasă superioară, care este o componentă dispoziţională. De
asemenea, se modifică capacitatea de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, a
componentei corticale a analizatorilor.
Pe baza cercetărilor efectuate până în prezent, se poate formula ipoteza că, în
cea mai mare parte, structura unei aptitudini se datoreşte deopotrivă eredităţii şi
mediului şi numai o mică parte acţiunii „separate” a unuia sau a altuia din cei doi
factori.
Dar, în procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul,
cât calitatea lor. O ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de
favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini evidente (ex: un debil
mintal nu va ajunge niciodată la performanţe înalte, chiar dacă este pus în cele mai
bune condiţii de mediu). Pe de altă parte, o ereditate superioară va fi neputincioasă
dacă condiţiile de mediu sunt nesatisfăcătoare (ex: o persoană care se naşte cu auz
absolut necesar activităţii muzicale, şi-l va deteriora sau şi-l va pierde dacă
lucrează într-o cazangerie). Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali să coincidă
din punct de vedere al calităţii lor, atunci performanţele ar fi maxime.
V.3. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

55
Aptitudinile pun în evidenţă o organizare internă complexă, apărând ca

necesară o diferenţiere şi o clasificare a acestora. Criteriul cel mai larg acceptat în
acest scop este sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii, pe baza căruia au
fost delimitate: aptitudinile generale şi aptitudinile speciale.
Aptitudinea generală este considerată acea aptitudine care este solicitată şi
intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de
sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al
oricărui individ, care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în
condiţiile variabile ale mediului.
Sub denumirea de aptitudini generale se reunesc mai multe funcţiuni psihice,
care, pe de o parte sunt implicate în toate formele de activitate, iar pe de altă parte,
sunt proprii tuturor oamenilor: memoria, imaginaţia şi inteligenţa. În mod curent,
sub eticheta de aptitudine generală se regăseşte doar inteligenţa, ea subsumând atât
memoria, cât şi imaginaţia. Dar, în cadrul aptitudinilor generale mai sunt incluse şi
capacitatea de învăţare şi spiritul de observaţie.
Etimologic, termenul de inteligenţă provine din latinescul inter-legere, care
înseamnă în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. Pornind de la acest punct
de vedere, se poate stabili o primă definiţie: inteligenţa este capacitatea de a
stabili relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente cât mai diverse.
Cunoaşterea comună ne prezintă inteligenţa drept capacitate generală de
adaptare la mediu, de găsire a soluţiilor optime în situaţii noi, inedite.
Deşi reprezintă o condiţie esenţială a unei adaptări şi relaţionări optime cu
mediul, inteligenţa generală nu determină prin sine însăşi nici nivelul reuşitei
şcolare şi nici pe cel al reuşitei profesionale. Obţinerea unor performanţe în
domeniile amintite nu reclamă obligatoriu existenţa unei inteligenţe superioare,
fiind suficientă şi o inteligenţă de nivel mediu. Aceasta înseamnă că performanţa
într-o activitate complexă specifică este condiţionată şi de alţi factori: nivelul unor
aptitudini speciale, motivaţia atitudinea, voinţa.
Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care
asigură obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere particulare de
activitate profesională.
Aptitudinile speciale se structurează şi se dezvoltă selectiv în interacţiunea
sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme
ale activităţii profesionale. Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare
56
pregnant diferenţiate şi de mare intensitate, care „dictează” direcţia de evoluţie a

personalităţii.
Clasificarea aptitudinilor speciale se face după genul activităţii în cadrul
căreie se manifestă:
- aptitudini artistice – pentru literatură, muzică, pictură, sculptură, actorie
etc.;
- aptitudini ştiinţifice – pentru matematică, fizică, astronomie, biologie etc.; -
aptitudini tehnice – pentru proiectarea, producerea şi întreţinerea a tot ceea ce
înseamnă maşină;
- aptitudini sportive – pentru atletism, gimnastică, pentru jocul cu mingea
etc.;
- aptitudini manageriale – organizare, administraţie, conducere-comandă; -
aptitudini pedagogice – de a face materialul accesibil elevilor, de a cunoaşte şi
înţelege psihologia elevului, limbaj clar şi expresiv, de a face munca
instructiveducativă mai eficientă etc.
În interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aptitudini cu un grad de
individualizare şi de specializare şi mai ridicat.
Deşi aptitudinea specială se leagă de realizarea unor performanţe superioare
mediei, ea prezintă tabloul unui continuum valoric destul de întins, făcând ca
persoanele care o posedă să se diferenţieze semnificativ între ele. Această
diferenţiere se constată în toate profesiile în care sunt implicate aptitudinile
speciale.
VI. INTELIGENŢA
Inteligenţa este latura rezolutiv-productivă a personalităţii.
57
Termenul de inteligenţă provine din latinescul intelligere, care înseamnă a

relaţiona, a organiza sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de
relaţii între relaţii.
Filosoful francez Descartes definea inteligenţa ca fiind „mijlocul de a
achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Din această
definiţie putem desprinde cele două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă:
- ca sistem complex de operaţii: ştiinţa nu este posibilă fără punerea în
funcţiune a unor operaţii intelectuale;
- ca aptitudine generală: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscută fără a
dispune de o capacitate generală.
Când vorbim de inteligenţă ca sistem complex de operaţii avem în vedere
operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia,
corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea
deznodământului şi consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi
reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade
crescânde de dificultate.
Aceste operaţii şi abilităţi scot în evidenţă trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele
vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul
deprinderilor obişnuinţelor;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea; 3.
adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.
Astfel, inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresie a
organizării superioare a tuturor proceselor psihice.
Când vorbim de inteligenţă ca aptitudine generală, avem în vedere implicarea
ei cu succes în extrem de numeroase şi variate activităţi. Este vizată îndeosebi
finalitatea ei.
Trebuie remarcat faptul că pe lângă inteligenţa generală, cu ajutorul căreia
rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, mai există şi forme specializate de
inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permite finalizarea cu
succes doar a unui singur tip de activităţi.
Considerând cele două accepţiuni (ca sistem complex de operaţii şi ca
aptitudine generală) strâns legate între ele, s-a recurs la o definiţie compozită:
58
„Inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională,

capacitatea de a învinge provocările vieţii” (Wechesler, 1975).
Cei mai mulţi cercetători înclină să considere inteligenţa capacitatea generală
de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme, dar sunt şi alţii,
mai puţini la număr, care consideră că inteligenţa implică diferite tipuri de abilităţi.
Astfel, Howard Gardner, în 1983, introduce conceptul de inteligenţă multiplă. El
stabileşte şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică, spaţială,
muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală. Aceste forme de inteligenţă
variază de la individ la individ, dar şi de la cultură le cultură.
Lui Gardner i de reproşează că în concepţia sa nu se referă la inteligenţă, ci la
talent, la creativitate sau la „virtuţi”.
Teoria factorială susţine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional
al inteligenţei. Astfel, pe baza comparării şi corelării rezultatelor la diferite teste,
sau identificat trei categorii de factori:
- un factor general (G), descoperit pentru prima dată de C. Spearman, care
intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcini (probe);
- mai mulţi factori de grup (6-7), care intervin în rezolvarea unei anumite
clase de sarcini (probe), ca de pildă, un factor numeric (N), implicat în
sarcinile de calcul, un factor verbal (V), implicat în rezolvarea sarcinilor
verbale (ordonarea cuvintelor, înţelegerea propoziţiilor etc.), un factor
imaginativ (I), solicitat în rezolvarea sarcinilor de transformare şi combinare,
un factor mecanic (W), implicat în dezvăluirea şi înţelegerea raporturilor
funcţionale dintre elementele unui „agregat”;
- un număr mai mare de factori specifici (SI), care intervin în rezolvarea unor
sarcini individuale din cadrul unei clase. Aceşti din urmă factori corelează
mai puternic cu diferitele aptitudini speciale şi, ca atare, se exclud din
structura inteligenţei înţeleasă ca aptitudine generală.
VI.1. MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE

INTELIGENŢEI
S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni şi perspective specifice de

concepere a inteligenţei, atât sub raport teoretic, cât şi practic. Aceste perspective
s-au comasat în modele explicativ-interpretative ale inteligenţei.
59
VI.1.1. Modelul psihometric

La baza acestui model stau cercetările psihologului francez Alfred Binet
(1904) făcute asupra intelectului copiilor. El a elaborat un instrument pe baza
căruia să poată depista copiii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în
învăţământul de masă. Împreună cu Th. Simon stabilesc o suită de probe care
aproximează compoziţia operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie,
raţionament, vocabular, cunoştinţe) şi care sunt cuprinse într-un instrument de
măsură numit Scara metrică Binet-Simon (1908 și 1911).
Mai târziu, Lewin Terman revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în
America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată că vârsta
mentală este distanţa parcursă între vârsta noului-născut şi inteligenţa adultă, iar
Q.I-ul este raportul dintre distanţa parcursă şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte
cuvinte raportul dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică.
Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele vârste fiind exprimate în luni)
Mai târziu, prin anii ’30, psihologul David Wechesler imaginează o scară
a inteligenţei pentru adulţi (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar
descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala (WAIS-R) şi vor produce o
versiune pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for Children, Revised, -
WISC-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de
abilităţi, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de
diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului investigat.
VI.1.2. Modelul factorial

Acest model continuă şi adânceşte modelul psihometric, psihologii începând
să fie interesaţi de modul de prelucrare a rezultatelor obţinute în urma aplicării
testelor de inteligenţă. Una dintre modalităţile propuse a fost cea a analizei
factoriale, de către Spearman (1904).
În interiorul acestui model pot fi desprinse câteva tendinţe semnificative:
- tendinţa unitară – Spearman (1904, 1927) evidenţiază faptul că activităţile
intelectuale conţin un factor comun, iar în funcţie de varietatea activităţilor
în care inteligenţa operează intervine şi un factor special, diferit de la o
sarcină la alta. Primul a fost numit factorul g, celălalt, factorul s. După
opinia lui Spearman, inteligenţa ar fi o combinaţie liniară a celor doi factori.
60
- tendinţa pluralistă recurge la multiplicarea numărului de factori. Thurston

(1938, 19479, dezvoltând diferite procedee de analiză factorială, a găsit alţi
opt factori comuni în spatele factorului g. Aceşti factori au fost numiţi
abilităţi mentale primare.
- tendinţa ierarhică este preocupată atât de înmulţirea cantitativă a factorilor,
cât şi de ierarhizarea lor. Burt şi Vernon au mai adăugat pe lângă factorii g şi
s ai lui Spearman o a treia categorie de factori, numiţi factori de grup, pe
care i-au amplasat între ceilalţi. Astfel, factorii nu sunt dispuşi linear, ci sunt
ordonaţi şi dispuşi piramidal.
Modelele factoriale ale inteligenţei, aduc, pe lângă rigurozitatea prelucrărilor
matematice, o nouă viziune asupra inteligenţei şi anume interpretarea ei dintr-o
perspectivă structurală.
VI.1.3. Modelul genetic

Cel care ilustrează cel mai bine acest model este Jean Piaget. El porneşte în
lucrarea sa Psihologia inteligenţei (1974) de la premisa că inteligenţa este o relaţie
adaptativă între organism şi lucruri.
Adaptarea reprezintă, după Piaget, echilibrarea între asimilare (încadrarea
noilor informaţii în cele vechi) şi acomodare (restructurarea impusă de noile
informaţii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificată cu
inteligenţa.
Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce prin
acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală. Când asimilarea este
superficială, iar acomodarea se produce greoi, atunci şi echilibrarea inteligentă va
fi insuficientă.
VI.1.4. Modelul psihocognitivist
Acest model îşi propune să răspundă la întrebarea „de ce?” funcţionează
inteligenţa într-un fel sau altul? Inteligenţa are funcţii de culegere de informaţii, de
prelucrare a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratată în termenii procesării
informaţiilor. Specificul noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau
procesele mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Cercetătorii au încercat să determine componentele cognitive ale inteligenţei.
Astfel, Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale acesteia:
metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în planificarea,
conducerea şi luarea deciziei); componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri
61
subordonate strategiilor de soluţionare); componentele achiziţiei informaţiilor (cele

care intervin în colectarea, încadrarea selectivă a informaţiilor).
VI.1.5. Modelul neuropsihologic

Acest model descrie inteligenţa în termenii ariilor fizice ale creierului. Luria
(1966, 1979) şi Milner (1974), studiind abilităţile cognitive ale pacienţilor care
aveau operaţii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit că
afectarea emisferei drepte se asocia cu deficienţe de recunoaştere, de reamintire, în
timp ce afectarea emisferei stângi, cu deficienţe de gândire, înţelegere şi limbaj.
Rezultatele acestor cercetări vin în sprijinul ipotezei „creierului divizat” sau a
specializării funcţionale a emisferelor cerebrale.
VI.1.6. Modelul ecologic
Presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental de operare. Pentru
această activitate sunt utilizate două strategii de lucru:
1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale
(muncitori, marinari, chelneri etc.) în contextele fireşti de viaţă;
2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce măsură variază
comportamentul inteligent în funcţie de cultură.
VI.1.7. Modelul triarhic

Reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare.
Sternberg arată că teoria inteligenţei cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuală – examinează relaţiile inteligenţei cu mediul exterior;
2. subteoria componenţială – se detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite
alte componente interne ale personalităţii
3. subteoria celor două faţete – este centrată pe relaţiile inteligenţei atât cu
contextul exterior, cât şi cu componentele ei interne, accentul căzând pe
achiziţiile din psihologia învăţării, deoarece învăţarea este veriga de legătură
dintre mediul extern şi cel intern.
VI.2. RELAŢIA DINTRE INTELIGENŢĂ ŞI PERSONALITATE
Inteligenţa, deşi este o latură a personalităţii, ea intră în interacţiune nu doar

cu celelalte laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, adică cu personalitatea.
62
Inteligenţa este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în situaţiile

vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi: de a evita ce este
vătămător şi de a reţine ceea ce este bun, util. Răspunsul venit din interior la
prescripţiile exterioare nu este altceva decât răspunsul inteligenţei care este
accelerat sau obstrucţionat de o mulţime de factori de personalitate: dorinţe, temeri,
satisfacţii, nemulţumiri, entuziasm, descurajare etc.
Relaţiile semnificative dintre inteligenţă şi personalitate:
- precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce calitatea
rezultatului, de personalitate;
- rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate;
- asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau
rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate;
- nivelul de dezvoltare al inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei,
modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate;
- tulburările personalităţii au ecouri asupra inteligenţei;
- dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate duc la regresiunea ambelor.
VI.3. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Emoţiile constituie evaluări sau judecăţi pe care le facem asupra lumii. Emoţia
implică o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificaţia unui eveniment
sau a unei situaţii. Această evaluare depinde de factori legaţi de cultură şi de
personalitatea subiectului. Cu alte cuvinte emoţia depinde de modul în care o
persoană evaluează şi analizează o situaţie.
Prin emoţii judecăm lumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau
rea, deci o judecăm după un sistem de valori. A iubi sau a urâ, a fi temător, a fi
trist, a fi ruşinat, a fi mânios, a fi optimist sunt judecăţi emoţionale asupra unor
situaţii.
VI.3.1. Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale (IE)

Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că persoanele
care au un cotient intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligenţei,
stabilit prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică) înalt sau o inteligenţă
academică foarte bine dezvoltată se descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în
63
timp ce altă categorie de subiecţi, deşi au un QI mai redus în comparaţie cu primii,

au rezultate deosebite în practică. Cum reuşesc aceştia să facă faţă oricând
împrejurărilor de viaţă?
În urma unui studiu efectuat în 1988 de către Sternberg s-a ajuns la concluzia
că ei dispun de o altă abilitate decât inteligenţa academică, datorită căreia reuşesc
să depăşească obstacolele vieţii de zi cu zi, abilitate ce a fost raportată la
inteligenţa socială, care desemnează capacitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii
cu oamenii.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de a
acţiona inteligent în cadrul relaţiilor interumane. Şi alţi psihologi şi-au dat seama
că abilitatea care asigură succesul în viaţa cotidiană este distinctă de inteligenţa
academică (teoretică), dar constituie în acelaşi timp un fel de sensibilitate specifică
faţă de practică şi relaţiile interumane. Astfel s-a născut inteligenţa emoţională.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată într-o
teză de doctorat, în SUA, în 1985, de către Wayne Leon Payne, care considera
inteligenţa emoţională ca o abilitate ce implică o relaţionare creativă cu stările de
teamă, durere şi dorinţă.
Mayer şi Salovey (1997) consideră inteligenţa emoţională ca fiind
„capacitatea de a supraveghea propriile emoţii şi pe cele ale altora, de a le
distinge unele de altele şi de a folosi informaţiile în dirijarea propriilor
gânduri şi acţiuni”.
În 1992, Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv a stabilit
componentele IE pe care le-a grupat în cinci factori:
Aspectul intrapersonal:
- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile
sentimente;
- optimism (asertivitate) – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi
disponibilitatea de exprimare a gândurilor, a credinţelor, a sentimentelor,
dar nu într-o manieră distructivă;
- respect – consideraţie pentru propria persoană – abilitatea de a respecta şi
accepta ce este bun;
- autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacităţi potenţiale,
capacitatea de a începe să te implici în căutarea unor scopuri, ţeluri care au
o anumită semnificaţie şi un anumit înţeles pentru tine;
64
- independenţă – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în propriile

gânduri şi acţiuni, capacitatea de a fi liber de dependenţele emoţionale.
Aspectul interpersonal:
- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi a aprecia sentimentele
celorlalţi;
- relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi a menţine (întreţine) relaţii
interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin
intimitate, oferire şi primire de afecţiune;
- responsabilitate socială – abilitatea de a-şi demonstra propria
cooperativitate ca membru contribuabil şi constructiv în grupul social
căruia îi aparţii sau pa care i-ai format. Adaptabilitate:
- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi de a
defini problemele pentru a genera şi implementa potenţialele soluţii
efective;
- testarea realităţii – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia)
corespondenţele între ceea ce înseamnă o experienţă (trăire) şi care sunt
obiectivele existente;
- flexibilitate – abilitatea de a-şi ajusta gândurile, emoţiile şi
comportamentul pentru a schimba situaţia şi condiţiile. Controlul
stresului:
- toleranţa la stres – abilitatea de a te împotrivi evenimentelor şi situaţiilor
stresante fără a te poticni şi, de asemenea, abilitatea de a face faţă acestora
în mod activ şi pozitiv;
- controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau a amâna impulsivitatea
şi de a goni tentaţia care te determină să acţionezi în grabă.
Dispoziţia generală:
- fericire – abilitatea de a te simţi satisfăcut de propria viaţă, de a te distra
singur şi împreună cu alţii, de a te simţi bine;
- optimism – abilitatea de a vedea partea strălucitoare a vieţii, de a menţine o
atitudine pozitivă chiar în pofida adversităţilor.
În viziunea lui Daniel Goleman (1995) constructele inteligenţei emoţionale
sunt:
 conştiinţa de sine – încredere în sine;
65
 auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea,

inovarea;
 motivaţia – dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
 empatia – a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
 aptitudinile sociale – influenţa, comunicarea, managementul conflictului,
conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de
lucru în echipă.
Steve Hein, în 1996, încearcă o prezentare a inteligenţei emoţionale pe baza
consultării celor mai reprezentative lucrări în domeniu şi oferă câteva definiţii
acesteia:
• inteligenţa emoţională înseamnă să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea
ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu aceasta;
• inteligenţa emoţională înseamnă să ştii să deosebeşti ce-ţi face bine şi ce-ţi
face rău şi cum să treci de la rău la bine;
• inteligenţa emoţională înseamnă să ai conştiinţă emoţională, sensibilitate şi
capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung
fericirea şi supravieţuirea.
De asemenea, Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenţei emoţionale şi
a „culturii emoţionale” presupune parcurgerea mai multor etape:
 identificarea propriilor emoţii – unde este responsabilă folosirea listei de
cuvinte care desemnează sentimente;
 asumarea responsabilităţii pentru emoţiile identificate, lucru care este
dificil;
 învăţarea compasiunii şi empatiei şi încercarea de a le aplica în practică zi
de zi.
Formarea inteligenţei emoţionale este într-o mare măsură tributară unor
obişnuinţe sau automatisme învăţate, având la bază modele emoţionale în familie
sau în mediul şcolar. Inteligenţa academică este mai flexibilă, mai independentă de
contextele concrete în care se construieşte. Este de remarcat că atât inteligenţa
emoţională, cât şi cea generală au un caracter adaptativ, asigurând supravieţuirea
persoanei.
VI.3.2. Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale
66
Empatia poate fi definită ca fiind „un fenomen psihic de retrăire a stărilor,

gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a
eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea
modului în care celălalt interpretează lumea”.
Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe
abilitatea de a citi informaţiile provenite prin canalele nonverbale. Cuvintele pot
exprima relativ puţin din sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se
bazează pe capacitatea de a intui sentimentele oamenilor, atribuind o maximă
atenţie informaţiilor de tip nonverbal: tonul vocii, mimica, gesturile şi mişcările
persoanei ş.a. Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune
persoana decât în „ceea ce” spune persoana, mai ales când între latura verbală şi
cea nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau chiar contradicţii. În cazul
unor discordanţe între cele două modalităţi de comunicare, cele care sunt percepute
ca atare sunt semnalele nonverbale.
Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de
referinţă al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi şi de a realiza rolul
social – şi transpunerea emoţională, acţiunea de activare a unei experienţe de
substituire în trăirile lui, menţionate prin identificarea afectivă a partenerului,
preluarea stării lui de spirit.
Empatia ca dimensiune a inteligenţei emoţionale se manifestă în special sub
forma unei trăsături de personalitate. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei
îmbină experienţa afectivă, care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în planul
cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea unor criterii apreciative diverse, adaptate
situaţiei.
Există cinci aspecte ale inteligenţei emoţionale:
- perceperea clară (corectă), ordonată a emoţiilor personale şi ale altora;
- exersarea capacităţii de a răspunde cu emoţia şi comportarea adecvată
(realist, nedistorsionat, adaptat) la situaţiile variate de viaţă;
- implicarea într-o relaţie interpersonală, având capacitatea de a exprima
onest emoţiile, arătând deopotrivă consideraţie şi respect;
- alegerea muncii (profesiei, activităţii) care aduce satisfacţie emoţională,
evitând amânarea, dubiile şi nerealizările;
- capacitatea de a lucra echilibrat şi de a se recrea, de a se relaxa în viaţă.
67
Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor

persoanelor care le înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt
bine adaptate social şi în general puţin anxioase.
Altruismul se referă la acţiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat
semenilor nostri. Empatia determină altruismul în două stadii:
- receptivitatea, observarea suferinţelor altuia, care se află în oscilaţie
temporară cu propria persoană, cu experienţa noastră personală la
suferinţă;
- apariţia actului altruist ca urmare a nevoii de a reduce propriile noastre
suferinţe empatice.
Puşkin arată că „avem simpatie pentru cei nenorociţi dintr-un oarecare spirit
de egoism, vedem că de fapt nu suntem singurii nenorociţi”. A avea simpatie
pentru fericirea altora presupune un suflet cu adevărat nobil şi dezinteresat. De
fapt, una dintre direcţiile antrenării inteligenţei emoţionale vizează educarea acestei
calităţi de a te bucura de fericirea şi de succesele altora.
Diderot consideră că „omul cel mai fericit este acela care face fericiţi cât mai
mulţi oameni”.
VII. CARACTERUL
VII.1. ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE CARACTER
Una din însuşirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este
caracterul. Cuvântul derivă din limba greacă şi înseamnă „trăsătură”,
„particularitate”, „semn”. Caracterul deosebeşte persoana ca individualitate
psihologică faţă de alte persoane.
Caracterul, fiind considerat latura relaţională a personalităţii, responsabil
de felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii, el a fost
definit cel mai adesea ca o pecete sau o amprentă ce se imprimă în comportament,
ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul
căreia se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de
răspuns.
68
Datorită faptului că exprimă valoarea morală personală a omului, caracterul a

mai fost denumit şi profilul psiho-moral al acestuia, evaluat după criterii de
unitate, consistenţă şi stabilitate.
Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală,
relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece
pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor,
orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.
În sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trăsăturilor esenţiale şi
calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent.
În interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi
funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, aspiraţii, idealuri,
conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc, toate corelate şi integrate întro
structură unitară.
În sens restrâns, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini şi
trăsături esenţiale şi stabile, derivate din orientarea şi voinţa omului.
VII.2. TRĂSĂTURI ŞI ATITUDINI – ELEMENTE

STRUCTURALE ALE CARACTERULUI
Definind caracterul în funcţie de noţiunea de trăsătură, trebuie să determinăm

conţinutul noţiunii de trăsătură caracterială.
Trăsăturile nu sunt direct observabile, ele pot fi descifrate din viaţa
individuală sau prin interpretarea faptelor de conduită observabile. Trăsăturile
reprezintă nivelul de organizare a comportamentului, bazat pe corelaţiile dintre
diferite obişnuinţe.
Trăsăturile caracteriale sunt acele particularităţi psihice individuale care
fac parte integrantă din structura caracterului. Fiind însuşiri esenţiale şi
durabile ale persoanei, ele determină un mod constant de manifestare.
Datorită acestui fapt, cunoscând trăsăturile de caracter, putem prevedea cu
multă probabilitate cum se va comporta un individ într-o împrejurare sau
alta.
De exemplu, cunoscând ca trăsătură de caracter a unui om hărnicia, ştim cum
se va comporta când are de îndeplinit o sarcină, ştim că va da dovadă de exigenţă,
străduinţă, manifestări care constituie criterii ale hărniciei. La un leneş ne aşteptăm
la lipsă de exigenţă, delăsare, superficialitate. La fel vom şti că un om curajos va
înfrunta cu bărbăţie situaţiile periculoase, pe când un laş va da bir cu fugiţii.
69
Trăsăturile caracteriale nu sunt o manifestare întâmplătoare a persoanei. Este

adevărat că leneşul poate săvârşi fapte de hărnicie uneori, dar asta numai sporadic,
nu se poate contabiliza ca trăsătură de caracter.
Pot fi considerate trăsături de caracter numai însuşirile care exprimă o
atitudine stabilizată (pozitivă sau negativă) faţă de realitate şi care se manifestă
constant şi durabil în faptele de conduită ale omului. Este vorba tocmai de
trăsăturile derivate din orientarea şi voinţa omului:
- trăsăturile derivate din orientare dezvăluie atitudinile persoanei faţă de
realitate (faţă de alţi oameni, faţă de muncă, faţă de sine);
- trăsăturile volitive conferă conduitei umane un caracter activ şi de finalitate
(energie, fermitate, hotărâre, perseverenţă etc.).
Trăsăturile de caracter sunt asociate unei aprecieri morale:
- trăsături pozitive: sârguinţa, onestitatea, modestia, generozitatea, curajul
etc.; - trăsături negative: lenea, necinstea, înfumurarea, egoismul, laşitatea
etc.
Această încadrare este necesară deoarece caracterul se formează în procesul
integrării individului într-un sistem de relaţii sociale. De altfel, se şi afirmă că
„prin determinările social culturale la care sunt supuse structurile psihice umane,
atitudinile de la nivelul caracterului devin atitudini-valori” (Tucicov-Bogdan).
Când vorbim despre caracter avem în vedere persoana în totalitatea ei, sinteza
specifică a trăsăturilor ei caracteriale, aflate într-o strânsă interdependenţă.
Caracterul nu este ceva ce se suprapune, ca o suprastructură, peste procesele
psihice ale omului, el reprezintă un sistem de trăsături organizate ierarhic.
David Keirsey, care s-a ocupat mulţi ani de temperament, consideră că relaţia
temperament-caracter este analogică celei de tip hardware (căruia îi corespunde
temperamentul) şi software (căruia îi corespunde caracterul). Totodată autorul
insistă şi asupra diferenţelor fundamentale dintre acestea: „Astfel, temperamentul
este forma înnăscută a naturii umane; caracterul este forma energetică, care se
dezvoltă prin interacţiunea temperamentului cu mediul” (Keirsey, 2009, p.38).
De la naştere, individul învaţă să se integreze treptat într-un sistem de relaţii
sociale, tot mai complexe, pe măsură ce trece din familie în şcoală şi apoi în
societate. Toate aceste sisteme de relaţii „externe”, de modele socio-culturale de
comportare, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini mai
mult sau mai puţin consolidate şi generalizate faţă de oameni, faţă de activitate,
70
faţă de propria persoană. O dată formate, atitudinile respective se obiectivează, ori

de câte ori situaţiile o cer, în fapte de conduită corespunzătoare.
Atitudinile se exprimă adeseori în comportament, prin intermediul trăsăturilor
caracteriale. De exemplu, atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar
fi: modestia, demnitatea, amorul propriu, încrederea în forţele proprii, siguranţa
de sine etc.
Pe această cale se formează trăsăturile sale caracteriale, care la început sunt
determinate de condiţii sociale pentru ca o dată consolidate să exprime condiţiile
interne ale persoanei. În acest sens, caracterul nu este altceva decât unitatea
relaţiilor stabilizate ale persoanei cu mediul social. Conceput în acest fel, caracterul
apare ca o expresie a esenţei sociale a omului.
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături,
caracterul apare ca o componentă relativ stabilă, diferenţiatorie pentru om şi cu o
mare valoare adaptativă. El îndeplineşte numeroase funcţii în viaţa psihică a
individului şi îndeosebi în plan comportamental:
- funcţia relaţională – pune în contact persoana cu realitatea, facilitând
totodată stabilirea relaţiilor sociale;
- funcţia orientativ-adaptativă – permite orientarea şi conducerea de sine a
omului, potrivit scopului său;
- funcţia de mediere şi filtrare – oferă persoanei posibilitatea de a filtra prin
propria-i simţire şi gândire tot ceea ce întreprinde;
- funcţia reglatoare – creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria
sa conduită.
În virtutea îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a fost considerat „nucleul
personalităţii”.
VII.3. MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE

CARACTERULUI
VII.3.1. Modelul balanţei caracteriale

Acest model a plecat de la ideea că atitudinile există două câte două, una
opusă alteia şi că nici o persoană nu dispune doar de una dintre trăsăturile perechi,
cea pozitivă sau cea negativă. Aceste trăsături opuse (bun-rău, cinstit-necinstit;
egoist-altruist etc.)se găsesc la una şi aceeaşi persoană în proporţii şi amestecuri
71
diferite. Se ştie că leneşul poate săvârşi acte de hărnicie, că generosul poate fi

egoist în anumite situaţii.
Nu există un om absolut bun, absolut generos, indiferent de condiţii, de
solicitări, de persoanele cu care se stabilesc relaţii, pentru că o asemenea bunătate
sau generozitate nelimitată ar echivala cu .....prostia.
La naştere trăsăturile caracteriale se află în poziţia zero, evoluţia lor fiind
teoretic egal probabilă. În realitate însă, omul va evolua spre un pol sau spre altul,
după cum reacţiile lor vor fi întărite sau respinse social.
Putem să ne închipuim o balanţă cu două axe sau talere înclinându-se când
într-o parte , când în alta şi în cele din urmă stabilindu-se la unul dintre poli, în
funcţie de:
- natura, tipul, numărul şi valoarea situaţiilor de viaţă parcurse de copil;
- întărirea sau sancţionarea lor exterior-educativă; - gratificarea sau
condamnarea lor;
- asimilarea sau respingerea lor prin învăţare.
Dacă un copil care dăruieşte altuia o jucărie este aprobat sau lăudat de cei din
jur, el are toate şansele să evolueze spre generozitate. Dacă, dimpotrivă, acelaşi
copil, pentru acelaşi gest este admonestat, reproşindu-i-se gestul, el va evolua spre
avariţie.
Când numărul situaţiilor şi întăririlor este egal (una pozitivă şi una negativă)
copilul se află într-o dispoziţie tensional-conflictuală, echivalentă stării de
disonanţă cognitivă, comportamentul său fiind fie de expectativă, de aşteptare a
ceea ce va urma , a ce se va repeta, fie de căutare activă pentru a depăşi sau cel
puţin pentru a reduce disonanţa pe care o trăieşte. În această situaţie, balanţa este în
echilibru sau tinde să se dezechilibreze. Dacă, însă, numărul situaţiilor şi întăririlor
pozitive îl întrece pe cel al celor negative, atunci evoluţia spre rolul pozitiv este
evidentă, balanţa dezechilibrându-se în favoarea trăsăturilor caracteriale bune.
În ambele cazuri o trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare în
conduita individului numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusă ei. Trăsătura
învinsă nu dispare însă, ci se păstrează sub forma unor reziduri, putând fi
reactualizată în diferite alte situaţii. Trăsătura care dispune de stabilitate este prima,
nu cea de-a doua care are o manifestare întâmplătoare în comportament.
Trebuie luat în considerare faptul că în provocarea luptei sau ciocnirii între
trăsături o mare semnificaţie o au atât influenţele educative exterioare, cât şi
propriile forţe ale celui în cauză, care poate evita sau contracara influenţele
72
negative ale mediului şi căuta, apropia, asimila pe cele pozitive. El se poate opune
sau sustrage primelor , le poate provoca sau chiar crea pe celelalte. În acest proces,
caracterul se schimbă din „mod de reacţie, în mod de relaţie”, reacţia fiind
spontană, insuficient motivată şi controlată conştient, iar relaţia este stabilă,
conştientizată, adânc motivată şi susţinută valoric.
Modelul balanţei caracteriale are următoarea relevanţă:
- explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a
dezvoltării acestuia care constă, în principal, în opoziţia dintre contrarii, în
ciocnirea şi lupta lor;
- sugerează interpretarea caracterului nu doar formându-se ca rezultat automat
şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se cu participarea
activă a individului;
- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.
Când pe unul din talerele balanţei se adună mai multe trăsături pozitive, putem
vorbi de un „om de caracter”, iar când precumpănitoare sunt cele negative, vorbim
de un „om fără caracter”. Cînd balanţa se află în echilibru, avem de a face cu un
caracter indecis, indefinit, contradictoriu.
VII.3.2. Modelul cercurilor concentrice caracteriale

Acest model își are originea în concepția lui G. Allport cu privire la însușirile
(trăsăturile) de personalitate clasificate în:
- trăsături comune – care îi aseamănă pe oameni, în virtutea cărora aceștia
pot fi asemănați unii cu alții)
- trăsături individuale, denumite dispoziții personale ( ele diferențiindu-i pe
oameni unii de alții).
Trăsăturile comune sunt de trei tipuri:
1. Cardinale dominante, cu semnificație majoră pentru viața oamenilor,
constituind rădăcina vieții. Sunt puține la număr,( una, doua), dar cu rol esențial în
comportament, controlându-le pe celelalte în situații deosebite.
2. Centrale evidente, generalizate, constante, controlând un număr mare de
situații obișnuite, comune. Acestea sunt mai numeroase, dar intervin în situații
obișnuite de viață.
73
3. Secundare periferice, mai puțin active, care exprimă aspecte neesențiale de

manifestare a individului. Ele au o existență minoră și latentă. Sunt mai numeroase,
dar au o existență latentă și controlează mai puțin comportamentul individului.
Clasificarea lui Allport a sugerat dispunerea dispozițiilor în 3 cercuri
concentrice:
- În cercul din mijloc sunt plasate trăsăturile cardinale;
- În următorul cerc sunt trăsăturile centrale;
- În cercul periferic , cel mai mare sunt trăsăturile secundare.
Trăsăturile caracteriale autentice sunt doar primele 2 care dispun de constanță.
Trăsăturile secundare ar putea reprezenta fie reziduuri caracteriale, adică
trăsături care au ieșit învinse din conflictele și contradicțiile care au avut loc, fără
să dispară însă cu totul, fie potențialități caracteriale, adică trasături aflate în
germen, dar care la un moment dat ar putea deveni active.
Trăsăturile aflate în cele 3 cercuri concentrice au un caracter mobil, flexibil,
putând trece, în funcție de cerințe, situații, dintr-un cerc în altul. Nu este vorba doar
de faptul că situații diferite declanșează întrarea în funcțiune a unor trăsături
diferite, ci chiar transformarea, convertirea trăsăturilor caracteriale negative în
pozitive sau invers. În acest proces rolul esențial revine educației care poate plănui
o serie de măsuri menite a contribui la deplasarea unor trăsături dintr-un cerc în
altul. Prin educație, omul își poate da seama de valoarea trăsăturilor caracteriale,
care sunt bune și care sunt rele, care trebuie formate și promovate în conduită și
care trebuie estompate sau chiar înlăturate. La realizarea unor astfel de
transformări, individul este forțat de însăși situațiile, împrejurările, normele,
valorile cu care intră în contact. Ceea ce era acceptabil și dezirabil la un moment
dat devine intorelabil sau indezirabil la un alt moment dat.
Modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor însușiri de
personalitate, mai ales atunci când nu cunoaștem sau când nu suntem siguri de
semnificația deținută de acestea.
VII.3.3. Modelul piramidei caracteriale

Acest model are la bază părerile acelor autori care consideră că esențial pentru
caracter este nu atât numărul atitudinilor și trăsăturilor, ci modul lor de organizare,
relaționare și structurare. Eysenck era de părere că „relațiile dintre atitudini și
trăsături sunt cu mult mai importante decât însăși atitudinile și trăsăturile luate
fiecare în parte”.
74
Atitudinile se leagă, se înlănțuie și sunt condiționate unele de altele formând

un adevărat sistem. Ideea ierarhizării trăsăturilor caracteriale se impune de la sine.
Zlate consideră că această ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde:
-În vârf, trăsăturile esențiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanță
pregnantă și generalizate
-Spre bază, trăsături din ce în ce mai particulare.
Așa cum în piramida conceptelor, fiecare concept reprezintă un nod de care se
leagă toate celelalte, tot așa în piramida caracterului fiecare trăsătură de caracter va
constitui un nod aflat în relație cu toate celelate.
La nivelul trăsăturilor caracteriale relațiile sunt extrem de varilabile de la un
individ la altul. Una poate fi trăsătură dominantă la individul X și alta la individul
Y. Ceea ce la unul este subordonat, la altul poate fi supraordonat. De aici derivă
specificul caracterial al fiecărui individ. Oferă posibilitatea înțelegerii caracterului
ca un sistem organizat și bine structurat și conduce spre ideea diferențierii
mijloacelor actiunii educative.
Cele trei modele explicativ – interpretative ale caracterului se depășesc unul
pe altul. Dacă în primul este vorba doar despre o singură trăsătură caracterială, cu
aspectele ei contradictorii, în cel de-al doilea apar mai multe trăsături, însă dispuse
într-o oarecare dezordine, mai ales în interiorul fiecărui cerc, pentru ca în cel de-al
treilea cerc acestea să se lege unele de altele, să genereze structuri și sisteme
caracteriale, specifice fiecărui individ în parte.
Modelele propuse pretind intervenția educațională de evocare și întărire cu
perseverență a acestor factori, condiții și motive care conduc la formarea unui
caracter unitar, echilibrat, dezirabil social și de a lua măsuri împotriva factorilor,
condițiilor și motivelor care ar putea înclina balanța spre polul negativ.
VIII. CREATIVITATEA
În contemporaneitate, creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante

probleme, depăşind cu mult sfera psihologiei şi pătrunzând în cele mai diverse
specialităţi ştiinţifice.
75
Creativitatea este o capacitate foarte complexă. Ea face posibilă crearea de

produse reale sau pur mintale, constituind un progres în plan social. Componenta
principală a creativităţii este imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune
motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea nu se
obţine cu uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa, perseverenţa în a face
numeroase încercări şi verificări.
VIII.1. DEFINIREA CREATIVITĂŢII
Termenul “creativitate” a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a

desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi
limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la
aptitudini (inteligenţa), atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul
dintre motivele principale pentru care, în dicţionarele de personalitate, apărute
înainte de 1950, termenul “creativitate” nu este inclus. Cu toate acestea, abordări
mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii, s-au realizat şi înainte de 1950,
noţiunea fiind consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu,
imaginaţie sau fantezie creatoare (Rocco, 2001).
Conceptul de creativitate îşi are originea în conceptul latin creare care
înseamnă zămislire, făurire, naştere. În accepţiune largă, creativitatea constituie un
fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În accepţiune
mai îngustă şi mai specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni
importante: ca produs, ca proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune
complexă a personalităţii (Zlate, 2000).
VIII.1.1. Creativitatea ca produs

Majoritatea psihologilor, când au definit creativitatea, s-au referit la
caracteristicile produsului creator. Ca şi caracteristici esenţiale ale unui produs
creator au fost considerate, pe de o parte noutatea şi originalitatea lui, iar pe de
altă parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă.
Referindu-se la trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou pentru
subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate), Taylor, în 1959, descrie cinci
planuri ale creativităţii:
- creativitate expresivă – se manifestă liber şi spontan, în special în desenele
sau construcţiile copiilor mici;
76
- planul productiv este planul creării de obiecte (materiale sau ideale)

specific muncilor obişnuite (olar, ţesătoare);
- planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante (inventatori);
- creativitatea inovatoare se regăseşte la oamenii talentaţi;
- creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce
schimbări radicale într-un domeniu şi a cărei personalitate se impune de-a
lungul mai multor generaţii.
Pe primele trei planuri, noul este legat de experienţa de viaţă, pe cînd ultimele
două planuri fac raportarea la universul de semnificaţii al unei culturi. Noutatea
produsului trebuie considerată numai corelativ cu utilitatea lui.
VIII.1.2. Creativitatea ca proces

Această accepţiune vizează caracterul procesual al creativităţii, faptul că ea nu
se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele. Mai
mulţi autori au stabilit patru etape ale procesului creator:
- prepararea – se adună informaţii, se fac observaţii, se delimitează scopul
ori problema, se schiţează o ipoteză sau un proiect general;
- incubaţia – este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găseşte soluţia,
concretizarea operei e nesatisfăcătoare; incubaţia poate dura ani de zile;
- iluminarea – este momentul fericit când apare soluţia, când opera este
văzută într-o lumină mirifică. În artă i se mai spune inspiraţie, iar în ştiinţă
intuiţie. În această etapă se realizează în ritm rapid obiectivele urmărite
iniţial;
- verificarea – este necesară după concepţia iniţială, pentru eliminarea
eventualelor erori sau lacune. Artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri.
Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea
individuală şi mai puţin pentru cea de grup.
Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creaţie, capătă o expresie
desfăşurată, trece din virtualitate în realitate.
VIII.1.3. Creativitatea ca potenţialitate general umană

De-a lungul timpului, creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau un
har divin, rezervat unor privilegiaţi ai soartei, unei minorităţi. La un moment dat, s-
77
a emis ipoteza că ar fi o capacitate înnăscută, transmisă pe cale ereditară. Aceste

concepţii nu au făcut altceva decât să frâneze studiul ştiinţific al creativităţii.
Dar, sub o formă latentă, virtuală, în grade şi proporţii diferite, ea se găseşte la
fiecare individ, creativitatea fiind o capacitate general umană. Ca dovadă stă
numărul mare de inventatori cu brevet din multe ţări ale lumii.
VIII.1.4. Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii

Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a
individului, iar la rândul ei, se subsumează şi integrează organic în structurile de
personalitate, devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale
personalităţii.
Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalităţii. Guilford
(1951) considera că personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate,
flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de
redefinire.
De asemenea, Taylor (1964) considera că anumite trăsături de personalitate,
cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigui, încrederea în
propria activitate creatoare sunt definitorii pentru personalităţile creatoare.
Oamenii de ştiinţă sunt, de cele mai multe ori, cei care au o personalitate
puternică, emoţionalitate stabilă, rezistenţă la presiunile conformiste,
autoconducere elevată, nevoie crescută de independenţă, gândire abstractă.
Persoanele înalt creatoare sunt inventive, independente, neinhibate, versatile,
entuziaste, pe când cele mai puţin creative se descriu şi sunt descrise ca dispunând
de un bun caracter, de preocupări pentru semeni, sunt persoane încrezătoare în
convenţionalitate.
VIII.2. FACTORII CREATIVITĂŢII
Există factori extrem de diverşi ca natură, structură şi valoare care acţionează

asupra individului pentru a genera contextul propice funcţionării creativităţii.
Dintre aceşti factori pot fi amintiţi (Zlate, 2000):
- Factorii interiori-structurali care sunt de natură psihologică. În categoria
acestor factori sunt incluşi:
78
 factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea creatoare cu forma ei esenţială,

gândirea divergentă, orientată spre o varietate de soluţii);
 factorii afectiv-motivaţionali (curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii
motivaţionale, tendinţa de autorealizare, tendinţa de a comunica, nevoia de
nou şi claritate impulsionează la creaţie);
 factorii de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali) care cresc
sau frânează potenţele creatoare ale individului. Dintre factorii care
facilitează creativitatea amintim: iniţiativa, tenacitatea, atitudinea activă
faţă de dificultăţi, asumarea riscului, îndrăzneala în gândire, iar dintre cei
care inhibă creativitatea merită să menţionăm: indecizia, autodescurajarea,
timiditatea excesivă, frica de critică sau eşec.
- Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali – sunt legaţi de
particularităţile sociale, de orânduire, de clasa socială, de grupul căruia
aparţine individul, de condiţiile materiale favorabile sau precare;
- Factorii psihosociali se referă la climatul psihosocial în care trăieşte
individul. Climatele destinse, cooperatoare, bazate pe încurajarea schimbului
de idei, favorizează creaţia, în timp ce climatele tensionate, conflictuale,
rigide, conformiste, o inhibă.
- Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de prezenţa sau absenţa influenţelor
educative ale familiei, procesului de învăţământ, influenţa educativă a
colectivului de muncă etc.
Analiza acestor factori ai creativităţii conduce la identificarea potenţialului
creator (capacitatea unui individ de a produce noul) şi a creaţiei ca atare
(desfăşurarea efectivă a unui act creator).
Potenţialul creator nu poate asigura desfăşurarea actului creator decât prin
asigurarea condiţiilor adecvate de stimulare psihoindividuală, socială şi culturală.
VIII.3. RELAŢIA DINTRE CREATIVITATE ŞI INTELIGENŢĂ
Cercetările efectuate nu au confirmat existenţa unei corelaţii crescute între

inteligenţă şi creativitate. S-a încercat găsirea răspunsurilor adecvate acestei
problematici şi, după opinia mai multor psihologi, corelaţia scăzută s-ar datora atât
erorilor de eşantionare, cât şi unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoză
79
folosite. Testele de inteligenţă şi creativitate erau atât de asemănătoare între ele

încât se finalizau prin măsurarea aceloraşi atribute.
Totuşi, corelaţiile modeste dintre inteligenţă şi creativitate s-ar datora faptului
că prin testele de inteligenţă se măsura gândirea convergentă, iar prin cele de
creativitate , gândirea divergentă, total opuse între ele. Atributele psihice care
facilitează inteligenţa nu sunt aceleaşi cu cele implicate în creativitate.
După opinia lui M. Zlate, principala dificultate în stabilirea unei corelaţii
corecte între cele două dimensiuni ale personalităţii provine din extrapolarea
nejustificată a corelaţiilor rezultatelor testelor de inteligenţă şi creativitate asupra
inteligenţei şi creativităţii, considerate ca forme de activitate umană (Zlate, 2000).
În sprijinul acestei ipoteze aducem şi remarcile lui M. Bejat, care afirmă că
inteligenţa intervine de-a lungul întregului proces creator, mai mult în prima şi
ultima etapă (prepararea şi verificarea) şi mai puţin în celelalte (Bejat, 1971).
Dinamica personalităţii poate fi explicată numai prin dinamica interacţiunilor
susţinute dintre inteligenţă şi creativitate.
IX. STRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
Prezentarea laturilor personalităţii separate, independente unele de altele, este

justificată doar de raţiuni analitice, în realitate ele interacţionează, se organizează,
se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o
arhitectonică specifică.
Luând în considerare constituţia tripatrită a personalităţii (temperament,
aptitudini, caracter) vom prezenta câteva relaţii între componentele ei.
IX.1. RELAŢIA DINTRE TEMPERAMENT ŞI CARACTER
Unii autori, plecând de la modul lor de definire şi mai ales plecând de la

tipologiile caracteriale, care sunt, de fapt, tipologii temperamentale, nu au putut să
le diferenţieze şi au recurs la amestecul lor. Confundarea caracterului cu
temperamentul şi a temperamentului cu tipul de activitate nervoasă superioară,
conduce la imprecizii terminologice şi creează mari dificultăţi în plan practic.
80
Alţi autori au recurs la separarea temperamentului de caracter, argumentul

invocat în favoarea acestui punct de vedere îl reprezintă existenţa unor manifestări
temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale şi uneori chiar în
ciuda acestora.
Sunt şi alţi autori care susţin ideea interacţiunii dintre temperament şi caracter,
dar ei consideră această interacţiune de tip antagonist. Între temperament şi
caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea caracterului având
loc ca urmare a unei continue destrămări a complexului tipologic, concomitent cu
reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului. Consecinţa unei astfel de
viziuni este că, în lupta dintre temperament şi caracter, s-ar ajunge, în cele din
urmă, la lichidarea temperamentului, sau, în cel mai fericit caz, la golirea lui de
consistenţă.
Nici una dintre aceste viziuni (amestec, separare, interacţiune de tip
antagonic) nu este convingătoare şi realistă. Adevărata soluţie a relaţiei dintre
temperament şi caracter o constitue relevarea interinfluenţelor reciproce cu efecte
benefice, constructive sau, dimpotrivă, erodante şi dezechilibratoare ale
personalităţii. Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului,
atunci constatăm prezenţa următoarelor situaţii:
- temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în
comportament a trăsăturilor caracteriale (generozitatea va fi exteriorizată
diferit de către coleric şi melancolic);
- temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale (colericul,
fiind predispus spre percepţii rapide dar cu unele erori, va predispune şi spre
o anumită instabilitate caracterială);
- temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor
trăsături caracteriale (echilibrul sanguinicului şi flegmaticului are influenţe
benefice în formarea trăsăturilor caracteriale, pe când neechilibrul-excitativ
al colericului afectează negativ formarea trăsăturilor de caracter).
Influenţa caracterului asupra temperamentului constă în controlarea, reglarea
celui din urmă şi se concretizează în următoarele situaţii:
- caracterul inhibă, reţine anumite însuşiri temperamentale (mai ales pe
acelea care se asociază în plan comportamental cu efecte negative);
- maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată
manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative;
81
- valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan

comportamental cu efecte pozitive.
Se poate deduce că fiecare din cele două componente ale personalităţii deţine
o anumită „putere” asupra celeilalte. Acest aspect apare cu pregnanţă când una
dintre componente o domină pe cealaltă, până la anihilarea ei.
Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au
tendinţa de a reprima atât de mult trăsăturile temperamentale, încât
psihocomportamental apar ca nişte automate.
Persoanele subcontrolate, cu slăbiciuni caracteriale, vor cădea pradă
trăsăturilor temperamentale, care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.î
Numai prin efort voluntar conştient, prin organizarea superioară a caracterului
omul îşi poate lua în stăpânire propriul temperament. Rolul reglator al caracterului
nu trebuie însă să fie excesiv, să meargă până la anihilarea temperamentului.
IX.2. RELAŢIA DINTRE APTITUDINI ŞI CARACTER
Între aptitudini şi caracter există o strânsă relaţie. Această relaţie poate fi

descrisă ca fiind concordantă sau discordantă. De exemplu, se poate spune despre
un om că este inteligent, dar şi bun, cinstit, harnic, în timp ce despre un altul că este
inteligent, dar rău, incorect, leneş. Aceleaşi afirmaţii se pot face şi despre un om
neinteligent. Din corelarea caestor variabile apar patru situaţii tipice:
82
-
oameni cu aptitudini şi cu trăsături pozitive de caracter (oameni cu caracter);
- oameni fără aptitudini, dar şi fără caracter
(oameni cu trăsături negative de caracter);
- oameni cu aptitudini, dar „fără caracter”; -
oameni fără aptitudini, dar cu caracter.
Primele două situaţii sunt de congruenţă (acord, potrivire), iar următoarele
două de noncongruenţă (dezacord, nepotrivire). Ele conduc în plan psihologic la
efecte total diferite: de consonanţă sau de disonanţă, ultimele fiind trăite ca o stare
de disconfort psihic care se cer a fi eliminate sau măcar reduse.
Dintre cele patru situaţii descrise doar prima exprimă interacţiunea optimă
dintre aptitudini şi caracter, celelalte fiind dezavantajoase, în grade şi proporţii
diferite, pentru personalitate. Personalitatea va fi afectată cu atât mai mult cu cât
dezacordul dintre aptitudini şi caracter este mai profund.
Foarte importante sunt relaţiile de interinfluenţare reciprocă dintre aptitudini
şi caracter. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează
punerea în valoare a capacităţilor. De multe ori, datorită lipsei unui caracter bine
format multe potenţialităţi rămân latente. Iar cele existente nu sunt valorificate
maximal. Aşadar, caracterul valorizează aptitudinile.
Relaţiile dintre aptitudini şi caracter pot fi evaluate după următoarele criterii:
- nivelul la care se situează cele două variabile (superior, mediu sau inferior;
prevăzând surclasarea aptitudinilor prin atitudini sau invers);
- sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ;
negativ univoc sau biunivoc; cvasineutral);
- caracterul raporturilor dintre aptitudini şi atitudini (direct sau indirect).
IX.3. RELAŢIA DINTRE TEMPERAMENT ŞI APTITUDINI
Este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Temperamentul, ca

latură dinamico-energetică a personalităţii, nu predetermină aptitudinile, dovada
fiind dată de formarea uneia şi aceleiaşi aptitudini pe oricare temperament sau a
mai multor aptitudini pe fondul unui singur temperament. Raportat la aptitudini,
temperamentul joacă rol de predispoziţie. El poate avantaja sau provoca dificultăţi
în formarea aptitudinilor, acestea fiind depăşite prin antrenament sau compensare.
De asemenea, modificarea manifestărilor temperamentale este în măsură să
conducă la modificarea aptitudinilor. De aceea, în virtutea unor tendinţe de
83
-
adaptare a temperamentelor la activitate, se vorbeşte despre o oarecare
profesionalizare a temperamentelor.
Concluzionând, putem afirma că între laturile personalităţii există relaţii de:
ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra temperamentului şi
aptitudinilor şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica maximal;
- interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de
periclitare, rigidizare şi chiar anulare reciprocă;
- compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra
laturii care le-a generat.
IX.4. DEVENIREA PERSONALITĂŢII
Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi

continuă toată viaţa omului. Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine
personalitate. Deşi procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii se produce
de-a lungul întregii vieţi a individului, există totuşi unele perioade, când el
cunoaşte o mai mare accentuare, implicând restructurări majore sau stabilizări
parţiale.
Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preşcolaritate) sunt puse
marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă
personalitatea să fie, în linii mari, constituită deoarece dispune de toate laturile şi
chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.
Kurt Lewin, referindu-se la dezvoltarea personalităţii , distingea trei niveluri
de structurare a acesteia:
- nivelul structurilor primare – insuficient diferenţiate, fără conexiuni
interne între elementele componente;
- nivelul structurilor semi-dezvoltate – caracterizat prin diferenţierea
interioară a elementelor componente şi specifice fiecărui subsistem;
- nivelul structurilor dezvoltate – individualizarea subsistemelor psihologice
ale personalităţii (cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive), integrarea lor
succesivă într-o structură funcţional-echilibrată.
Zlate (2006) stabileşte zece criterii ca fiind relevante pentru denenirea
personalităţii. Omul devine personalitate atunci când:
84
-
- devine conştient de lume, de alţii, de sine;
- îşi elaborează un sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine;
- desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute;
- emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate;
- creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător
de valori;
are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se dedice
unor idealuri;
- şi-a format capacitatea de control şi autocontrol;
- se integrează armonios şi util în colectivitate;
- ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii;
- poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi.
IX.5. TIPURI DE PERSONALITATE
Luând în considerare unele aspecte structural-funcţionale şi altele ce vizează

finalitatea adaptativă a personalităţii, putem desprinde următoarele tipuri:
 personalităţi imature psihologic şi social – caracterizate prin structuri
psihice componente simple, prin lipsa corelaţiei logice dintre ele, printr-o
funcţionalitate neeficientă, imprevizibilă, inegală şi prin capacităţi
adaptative extrem de scăzute la situaţiile noi;
 personalităţi mature psihologic şi social – se disting printr-o mare
complexitate structural-funcţională, prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la
cele mai diverse situaţii, prin eficienţă sporită;
 personalităţi accentuate – caracterizate prin tendinţa de a aluneca în
anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează serios capacităţile
adaptative ale individului;
 personalităţi destructurate – se deosebesc total de media populaţiei,
incapabile de a se adaptasolicitărilor şi împrejurărilor vieţii.
Psihologii s-au centrat îndeosebi pe definirea şi caracterizarea personalităţii
mature, iar Allport a stabilit şase caracteristici ale acestui tip de personalitate:
85
-
- extensiunea simţului Eului, adică încorporarea în personalitate a unor sfere
noi ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale;
- depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte persoane; manifestarea
capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă relaţională;
- dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei;
- percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea
externă;
- sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de intuiţie,
autocunoaştere, umor;
- trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare; sunt capabile de a-şi
forma o concepţie generală despre lume pe care o vor transpune în practică.
Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii are loc şi maturizarea
ei socială. Aceasta se exprimă în umanizarea şi socializarea indivizilor, în
asimilarea modelelor socio-comportamentale definitorii pentru om, vizând
86
precădere împlinirea vocaţională a individului, implicarea lui nemijlocită în

activitatea socială.
IX.6. PERSONALITATEA MODALĂ
Încercând să definească personalitatea modală, I. Radu (1994) afirma:

„personalitatea modală este o structură sau variantă de personalitate, surprinsă
într-un portret colectiv, care selectează trăsături psihice cu frecvențele cele mai
ridicate – față de complementarele lor – într-o colectivitate dată. Se înțelege prin
frecvență maximă nu neapărat 100%, ci frecvențe situate deasupra unui prag
empiric fixat în funcție de ansamblul de date.”
Într-o colecţie de date, valoarea cu frecvenţă maximă este numită, în
statistică, mod. Se vorbeşte de reacţie sau atitudine modală în sens de trăsătura de
mare răspândire într-o colectivitate. Prin extensiune, se conturează termenul de
personalitate modală în sens de structură sau variantă de personalitate, surprinsă
într-un portret colectiv, care selectează trăsături psihice cu frecvenţele cele mai
ridicate faţă de complementarele lor într-o colectivitate dată. Informaţia brută este
recoltată prin mijloace de evaluare şi cadre de clasificare (tipologii) validate în
psihologie. Astfel, prin frecvenţă maximă se înţeleg nu neaparat 100%, ci
frecvenţe situate deasupra unui prag empiric fixat în funcţie de colecţia de date
„Personalitatea modală desemnează trăsăturile cele mai frecvente prezente
într-o populație anume, trăsături care vor diferenția acea populație în raport cu
alte populații.” (Aniței, 2000, 40)
De asemenea, în Dicționarul de psihologie, P. Popescu-Neveanu (1978, 536)
definește personalitatea modală ca „latură sau mod al personalității totale luată în
raport cu un sistem anume (profesie, familie, organizații, etc.).”
Cu alte cuvinte, personalitatea modală reprezintă trăsătura sau ansamblul de
trăsături centrale (identificate statistic), cu frecvenţă majoritară de distribuţie într-o
populaţie dată.
X. EUL, NUCLEU AL PERSONALITĂŢII
87
Mulți autori ai literaturii de specialitate au ajuns la concluzia că „nucleul”

personalității îl reprezintă Eu-l, fără investigarea căruia nu s-ar putea înțelege nici
structura, nici rolul personalității.
X.1. ETAPELE DE EVOLUȚIE ALE CONCEPȚIILOR DESPRE

EU
În opinia lui Zlate (2006), concepțiile despre Eu au parcurs în evoluția lor patru
etape istorice:
1. psihofilosofică (până în anul 1900);
2. psihanalitică și interacționistă (între 1900-1940); 3.
„autonomistă” și psihoumanistă (între 1940-1980);
4. psihosocială (din 1980 până în zilele noastre).
Reprezentanții primei etape (până în 1900) sunt Bergson, în Europa, și
William James, în America, ambii interpretând Eul prin prisma stărilor de
conștiință și a părților lui constitutive. James face pentru prima oară distincția
dintre Eu ca obiect al cunoașterii și Eu ca subiect al cunoașterii, deci între cel ce
este cunoscut și cel care cunoaște, introducând totodată o viziune complexă în
interpretarea Eului care este analizat în termeni de părți constitutive, ca sumă
totală nu doar a ceea ce individul consideră despre sine (despre corpul său sau
despre trăsăturile și abilitățile sale spirituale), ci și despre familia, prietenii,
activitățile sale. Eul este analizat după următoarea schemă: elementele sale
integrante (Eul material; Eul social; Eul spiritual); sentimentele și emoțiile
provocate de Eu sau conștiința valorii sale (mulțumire, nemulțumire, orgoliu,
suficiență, vanitate, amor propriu, modestie, umilință etc.); actele prin care Eul
tinde să se afirme și să se apere (instinctele de conservare, de expansiune, de
apărare etc.).
A doua etapă (între 1900-1940) este susținută în Europa de Sigmund Freud,
iar în America de George Herbert Mead. La Freud atât sub raport structural, cât și
funcțional, Eul este o verigă intermediară între Sine și realitatea exterioară: pe de o
parte Eul ține sub control tendințele instinctive, brutale ale Sinelui, iar, pe de altă
parte, observă lumea exterioară și caută cele mai propice ocazii de satisfacere a
tendințelor inconștiente. Așadar, Eul este subordonat în totalitate Id-ului și
realității externe. Din perspectiva lui Mead (1963), Eul are origini sociale (el nu
există de la naștere, ci se constituie progresiv în experiența și activitățile sociale,
nefiind altceva decât altul internalizat, iar experiența socială, rezultatul asumării și
jucării rolurilor ca procese integrate în viața socială). El consideră că cel mai
88
important mecanism psihologic prin care se construiește Eul este comunicarea,

realizată prin gesturi simbolice transformate în limbaj, cu ajutorul căreia individul
intră în relație nu numai cu alții și cu societatea, dar și cu sine însuși. De
asemenea, Mead (1963) introduce conceptul de Eu total (Eu unificator sau Eu
complet) compus dintr-o serie de părți sau fațete elementare, definit în raport cu
comunitatea din care individul face parte, cu situația în care el se găsește, cu
ansamblul relațiilor pe care le întreține și le traversează. Dacă procesele sociale
sunt unitare, atunci și Eul va fi unitar, iar dacă procesele sociale sunt
dezorganizate, disociate, atunci și Eul va fi disociat, dedublat. Când unitatea Eului
complet se distruge, când Eul se disociază sau se dedublează în Euri elementare,
datorită disoluției proceselor sociale, atunci vom asista la degradarea personalității.
A treia etapă (între 1940-1980) este reprezentată de ceea ce s-a numit
„psihologia Eului” și „psihologia umanistă”. Continuatorii lui Freud, nemulțumiți
de faptul că acesta a dat o mare importanță Sinelui, deplasează centrul de greutate
pe analiza Eului, considerând că acesta dispune de o independență, de o autonomie
în raport cu celelalte formațiuni ale personalității, dar și cu mediul înconjurător.
Un reprezentant de seamă a etapei „psihologiei Eului” este Hartman (1939) a
considerat că Eul este autonom atât la originea, cât și prin funcționarea sa, adică
prin felul în care își utilizează sursele de energie de care dispune. Eul este
înnăscut, ca și Sinele, dar se va diferenția treptat de el, astfel încât, dacă într-o
stare inițială aparatele specifice Sinelui (pulsiunile) există amestecate cu cele
specifice Eului
(capacitatea de a percepe, învăța, memoriza, gândi, acționa), mai târziu, ca urmare
a formării unor aparate achiziționate (deprinderi, mecanisme de apărare etc.), Eul
își va căpăta o tot mai mare autonomie. Funcția esențială a Eului este adaptarea
rațională la mediul înconjurător. În jurul anilor ’50-’60 începe să se contureze o
nouă orientare psihologică, și anume „psihologia umanistă” a cărui fondator este
A. Maslow, care a luat în considerare Eul omului normal, care este membrul unei
anumite societăți, ce trăiește în diverse tipuri de grupuri sociale, ce este implicat și
nevoit să facă față unei multitudini de relații sociale. În cadrul psihologiei
umaniste se vorbește despre Eul autoactualizat (Maslow), care ajunge la
realizarea de sine, viața omului fiind dominată de valoarea perfecțiunii, succesului,
împlinirii, calmului, satisfacției, liniștii interioare, precum și lipsa de teamă,
anxietate, frustrări și insatisfacții, și de Eul autentic (C. Rogers), adică Eul așa
cum este în realitate, netrucat, nemascat sau disimulat. Atingerea stadiului de Eu
autoactualizat sau de Eu autentic nu se poate obține în orice fel de societate, ci
doar într-o societate Eu-psihică unde s-ar putea ajunge la o deplină realizare a
personalității umane.
89
A patra etapă (începând din 1980 și până în prezent) este caracterizată de

redescoperirea Eului de către psihologia socială din necesitatea interpretării
situaționale și interrelaționale a Eului, raportat la viața și relațiile colective ale
oamenilor și nu doar la componentele interioare ale vieții psihice, precum și din
nevoia deplasării centrului de greutate spre implicațiile practice ce vizează direct
viața și existența concretă a oamenilor. Această a patra etapă se mai caracterizează
și printr-o mare expansiune a problematicii Eului în alte domenii ale psihologiei.
Dacă în domeniul psihiatriei și psihologiei patologice sau medicale ea era
prezentă, acum capătă o amploare și mai evidentă, Eul fiind conectat cu cele mai
diverse fenomene, cum ar fi: anxietatea, stresul, fobiile, depresia, obsesiile,
perturbările psihosomatice. Se vorbește chiar de un Eu alcoolic, despre diviziunea
și restabilirea lui, dramele și conflictele interne ale alcoolicului reflectă
dihotomiile și contradicțiile din societate. Și alte discipline, cum ar fi Psihologia
vârstelor, Psihologia deficiențelor, Psihologia etnologică și comparată devin din ce
în ce mai interesate de problematica Eului.
X.2. EUL ŞI NATURA SA PSIHICĂ
Este recunoscut faptul că definirea Eului este foarte complexă datorită

diversităţii accentelor controversate cu intenţia de a surprinde mai exact locul şi
rolul Eului în structura personalităţii.
De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile
Pavelcu definea Eul ca fiind “o entitate unică, personaj ascuns privirii din afară,
agent al acţiunilor noastre originale şi libere”.
Allport spunea: “Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi, regiunea
caldă, centrală, strict personală a vieţii, un fel de nucleu al fiinţei noastre”.
Paul Popescu Neveanu definea astfel Eul: “este conştiinţa de sine, nucleul
sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine,
atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori”.
Din multitudinea de definiţii date Eului s-au conturat trei modalităţi distincte
de definire, şi anume:
- prin sublinierea locului şi rolului Eului în structura personalităţii;
- prin stabilirea proprietăţilor lui;
- prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.
Referindu-ne la primele două modalităţi, majoritatea autorilor relevă locul şi
rolul central al Eului, de nucleu al personalităţii, unitatea, stabilitatea lui. În ceea
90
ce priveşte natura psihică a Eului, se ridică întrebarea: Eul este simţire sau
gândire? Emoţie sau reflexie? Majoritatea autorilor precizează că Eul este de fapt
conştiinţă, dar o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire. În cazul Eului este
vorba despre conştiinţa de sine, dar esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa,
orientarea spre realizarea scopurilor.
Dar şi autorii care au considerat că „Eul rămâne veşnic simţire subiectivă”
consideră că, în urma procesului de limpezire a Eului de elementele primitive,
acesta se transformă într-o formă superioară. Iată deci cum gândirea, reflexivitatea,
intenţionalitatea, procese prin intermediul cărora omul se cunoaşte pe sine, se
gândeşte pe sine, apar ca elemente primordiale ale Eului.
Muzafer Sherif (1968) definea Eul ca fiind „o formațiune dobândită în
preparația psihologică a individului, constând în atitudini intercalate pe care
individul le-a dobândit în relația cu propriul corp și părțile sale, cu capacitățile
sale, cu obiectele, cu persoanele, familia, grupurile, valorile sociale, scopurile și
instituțiile care definesc și reglementează modul său de relaționare cu ele în
situații și activități concrete”.
Dar psihologia genetică şi cea patologică contrazic aceste puncte de vedere.
Prima arată că până se ajunge la Eul reflexiv, conştient de sine, se parcurge o serie
de faze iniţiale, preparatorii, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă.
Psihologia patologică precizează că atunci când structurile superioare ale
personalităţii se alterează, funcţionale rămân cele afective.
În momentul de faţă, Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca
reglator al conduitei dispunând însă, atât într-un caz cât şi în altul, de o puternică
bază afectiv-motivaţională. Este studiat rolul Eului în procesele de prelucrare a
informaţiilor, se formează teorii asupra Eului în care locul central îl au emoţiile şi
prelucrarea preconştientă a informaţiei, se analizează procesele Eului (inteligenţa
reflexivă, „pierderea” Eului în lumi imaginate, utilizarea particulară a
mecanismelor de apărare) bazate pe implicarea concomitentă a aspectelor
cognitive, afective şi motivaţionale.
Din perspectiva Eului ca „organizator al cunoaşterii” se desprind patru
caracteristici esenţiale:
- Eul este o structură de cunoaştere;
- Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
- Eul este un focar al perspectivei afective;
- Eul dispune de faţete difuze (publice, personale şi colective) fiecare
contribuind la perspectiva afectivă a Eului.
91
Încercând să găsească un răspuns la întrebarea: Care este natura psihică a

Eului? Zlate consideră că psihologia socială ar putea răspunde cel mai bine prin
teoria constructelor personale a lui Kelly.
Constructul este o imagine, un model al lumii, un discriminant creat de
persoană, care dă sens şi direcţionalitate comportamentului. Bun-rău,
inteligentprost, cum sunt-cum aş vrea să fiu, demn de încredere-nedemn de
încredere, cum obişnuiam să fiu-cum sunt acum reprezintă constructe personale
prin care discriminăm, organizăm şi anticipăm realitatea.
Dacă sistemul noţiunilor este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind
faptul că noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul constructelor este
diferenţiat de la un individ la altul.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus putem considera că Eul este un
construct sintetic şi personal care izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se
exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional. Prin
intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuşi,
se evaluează şi îşi anticipă comportamentul.
X.3. EUL ŞI CONŞTIINŢA
Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui

însuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. În
timp ce conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a
lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia
esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative în
mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii
obiective, pe când conştiinţa despre sine se întemeiază pe modelul eului şi pe
trăsăturile personale.
În opinia lui Pierre Janet „Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a
sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită
prin limbă, bazată pe un model comunicaţional intern şi intern-extern, constând
din reflectare codificată prin cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi
autoreglaj la nivelul coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă,
esenţială “ (27, p. 138).
Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă,
între ele existând un adevărat abis, psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă,
manifestă tendinţa de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una
92
dintre aceste poziţii nu este corectă, realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa

ca fiind distincte, totuşi complementare, existând concomitent de-a lungul întregii
vieţi conştiente a individului.
Ey (1997), luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arăta că înaintea ei
există o subiectivitate confuză, o simţire, un câmp de experienţă, în timp ce la un
nivel superior de dezvoltare a ei există Eul ca o rezultantă structurată şi istorică a
ei, ca o subiectivitate conştientă de la ea însăşi, care integrează experienţa trecută a
individului.
Ey (1997) înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se
dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la
conştiinţa de sine. În trecerea omului de la subiectivitatea difuză la subiectivitatea
conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a Eului,
ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eului care evidenţiază traiectoria
axiologică a persoanei. Dacă la început individul se confundă cu propria sa
experienţă, pe parcurs, o dată cu apariţia Eului, el şi-o controlează şi valorizează.
X.4. EUL ŞI PERSONALITATEA
Relaţia dintre Eu şi personalitate este asemănătoare celei dintre Eu şi

conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi personalitatea nu sunt despărţite, ci sunt într-o
continuă interacţiune şi interdependenţă. Eul este doar nucleul personalităţii, doar
un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi
trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar
cosmice.
Nivelul de dezvoltare al Eului influenţează nivelul de dezvoltare al
personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de
conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare a
întregului comportament al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat,
persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar, Eul şi
personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne
naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni
personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate atunci
când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu şi nici faptul că
degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii.
Mai trebuie remarcat faptul că Eul stabileşte o bază contextuală şi o
perspectivă mai amplă de interpretare a personalităţii. Se consideră că Eul conţine
şi exprimă personalitatea:
93
- o conţine în sensul că îi posedă corpul, numele, obiectele, activităţile,

trebuinţele, dorinţele aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile,
rolurile sociale;
- o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii;
- o defineşte din interior, simţind-o, gândind-o;
- o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.
X.5. EUL ŞI TIPURILE DE EURI ŞI DE PERSONALITATE
Cei mai mulţi autori atrag atenţia asupra existenţei la unul şi acelaşi individ a
mai multor Euri. Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:
1. caracteristicile şi proprietăţile lor:
- consistente şi inconsistente;
- complet sau total actualizate şi incomplet sau parţial actualizate; - stabile şi
fragile;
- slabe şi puternice.
2. locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului:
- Eul profund (exprimă intimitatea psihică a individului) şi Eul social (are
rol în implicarea individului în viaţa socială);
- Individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare), adică subiectul ce
se poate gândi pe sine cu aceeaşi obiectivitate ca şi pe alţii;
- Eul intim – format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare
credit, acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează
sistemele de valori împărţite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi
valorile de clasă, profesionale etc.; Eul public – angajat în contactele
umane sau în activităţile în care automatismele sunt suficiente.
3. structura lui psihologică internă:
- Eul subiectiv (imaginea de sine a individului) şi Eul reflectat (imaginea de
sine reflectată în alţii în funcţie de părerea lor);
- Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de
personajele pe care le joacă; Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau vrea să pară
pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii, a face faţă presiunilor
mediului său; Eul actual – ceea ce este în prezent, un fel de compromis
între aspiraţiile profunde şi presiunile mediului spre uniformitate; este un
94
eu sclerozat deoarece multe dintre resursele individului nu au fost încă

actualizate;
- Eul imaginar – imaginea de sine a individului, cum crede că este; Eul
aspiraţie sau dorinţă – cum ar vrea să fie; Eul real – cum este;
4. interpretarea lor în termeni de „parte” sau „întreg”, „element” sau
„totalitate”:
- Eul total şi Eul elementar;
- Eul vigil, treaz (care apare în starea de veghe) şi Eul oniric (din timpul
somnului), ambele dând naştere Eului total, care este un Eu divizat şi totuşi
unitar.
5. criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai înainte:
- Eul material, Eul spiritual şi Eul social (reunite dau Eul natural, de fapt
Eul total al individului);
- Dacă raportăm Eul la prezent întâlnim un Eu actual, iar dacă îl raportăm la
viitor, atunci întâlnim Eul virtual.
Zlate consideră că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există mai multe
personalităţi, ci una şi aceeaşi personalitate, ce conţine însă „faţete” diferite, tot
aşa în una şi aceeaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur
care dispune la rândul lui de „faţete” distincte. Astfel, la cele şase „faţete” ale
personalităţii, el asociază şase „faţete” ale Eului, şi anume:
- Eul real (cum este);
- Eul autoperceput (cum crede că este);
- Eul ideal (cum ar vrea să fie);
- Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi); - Eul reflectat (cum crede
că îl percep alţii); - Eul actualizat (cum se manifestă).
Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, instabile,
dedublate, accentuate, ci şi Euri unitare şi armonios dezvoltate, instabile,
dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică pentru Personalitate
şi Eu evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom
înţelege că dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că
nucleul ei – adică Eul – este instabil.
Existenţa unei simetrii între structura şi tipologia Eului oferă un cadru mai
larg şi mai dialectic de aplicare şi interpretare a ambelor realităţi psihologice.
95
XI. SINELE, GENUL ȘI IDENTITATEA
XI.1. CONCEPȚIA DESPRE SINE
Ana Muntean (2006, p. 213) consideră că „Sinele reprezintă un set de reguli

personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură
continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim și care sunt
inerente. Oamenii se comportă ca și când ar avea internalizat un sistem de reguli
de comportament proprii, marca lor. Acesta alcătuiește sistemul sinelui”.
Aceeași autoare, referindu-se la conceptul de sine, afirmă că acesta este
alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor și atitudinilor pe care oamenii le
cultivă față de propria persoană, prin care se oglindește; este conștiința pe care o
are fiecare despre el ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecție și de
acțiune.
În opinia lui Hayes și Orrell (2003, p. 212) concepția despre sine reprezintă
ideea pe care o ai despre tine însuți și despre cine ești. „Concepția despre sine
include tot ceea ce știi sau crezi despre tine însuți – credințele, dorințele,
caracteristicile, sentimentele, chiar imaginea despre tine pe care o prezinți
celorlalți, cu alte cuvinte, concepția despre sine reprezintă modul tău intim de a te
defini.”
Din perspectiva acelorași autori, concepția despre sine are mai multe laturi:
 latura obiectivă, numită și imaginea de sine;
 latura evaluativă, numită stimă de sine;
 latura care descrie modul în care oamenii ar vrea să fie, numită ideal de
sine;
 latura legată de competențele și abilitățile persoanei, numită conștiința
propriei eficiențe;
 latura legată de modul în care persoana se identifică cu grupurile sociale,
numită identificare socială și modul în care sentimentul de sine a fost
modelat de contextul cultural în care persoana a crescut.
Imaginea de sine este alcătuită în esență dintr-un set de descrieri despre cum
ești. În ea sunt incluse informații despre sinele corporal, precum greutatea,
culoarea părului sau a ochilor și sexul. Sunt informații personale despre
cunoștințele și abilitățile individului, despre ceea ce îi place și ce nu și despre
atitudinile sale. Imaginea de sine mai conține informații obiective despre individ în
relație cu societatea extinsă căreia îi aparține: informații despre locul în care
96
locuiește și în ce condiții; din ce grupuri și cluburi sociale fac parte, ce școală sau
liceu urmează. Imaginea de sine se conturează în parte din propria experiență, dar
rezultă și din modul în care ceilalți oameni se comportă față de acea persoană.
Concepția despre sine conține și o latură evaluativă, numită stima de sine
(self-esteem). Procesul „evaluării” presupune cântărirea și judecata valorii. Toți
oamenii au atât puncte tari, cât și puncte slabe, iar stima de sine este compusă din
ambele.
Luând în considerare faptul că stima de sine implică atât integritate
personală, cât şi respect pentru ceilalţi, A. Muntean (2006, p. 215) afirmă:
„Construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care
părinţii îşi văd şi îşi îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în
capacităţile lor au, de regulă, părinţi cu o bună stimă de sine, toleranţi, care
definesc clar şi ferm limitele. Între aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi
creatori şi independenţi, având, totodată, sentimentul că sunt protejaţi. Aceşti
părinţi satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, respectă opiniile
acestuia şi le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privesc familia.”
Robert şi Monroe (1992 apud Băban, 1998, p. 103) văd stima de sine din
punct de vedere psihanalitic şi consideră că sursele sentimentelor de autoevaluare
şi autoapreciere se află în exterior, în sentimentul de iubire şi aprobare din partea
celorlalţi. O stimă de sine pozitivă şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii
responsabile şi abilitate de a face faţă presiunii grupului. Astfel, succesele şi
eşecurile din copilărie precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea
definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale
profesorilor, colegilor, fraţilor, prietenilor, rudelor contribuie la crearea imaginii
de sine a copilului (Băban, 2001, p. 48).
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile,
mecanismul circulaţiei cauzale funcţionând aici destul de pregnant: cei cu o înaltă
apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reuşesc mai
bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, o joasă stimă de
sine sporeşte riscul insucceselor, determinând astfel o viziune şi mai sumbră
asupra propriei persoane. S-a constatat că în timp ce indivizii cu o ridicată stimă de
sine îşi interpretează succesele în moduri diferite, apelând la o gamă largă de
atribuiri, şi se comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au
comportamente şi autoatribuiri mai restrânse şi deci sunt mai previzibile.
Stima de sine se modifică odată cu înaintarea în vârstă; de obicei ea diminuă
uşor spre începutul adolescenţei, pentru a creşte apoi în mod regulat şi substanţial.
Spre sfârşitul adolescenţei, tinerii adulţi de 19-20 de ani prezintă o stimă de sine
mai ridicată decât la vârsta de 8 sau 11 ani.
97
Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput –

conceptul de sine – şi sinele ideal (sau dorit), adică modul în care am vrea să arate,
sub multiple aspecte, persoana noastră. Sunt autori care consideră chiar că
discrepanţele de sine, adică distanţa dintre conceptul de sine şi sinele dorit ne dă
măsura preţuirii (stimei) de sine.
Idealul de sine se referă la cum ai vrea să fii dacă totul ar fi perfect. Oamenii
cu o stimă de sine scăzută cronică sunt cei al căror ideal de sine s-a bazat pe niște
așteptări nerealiste.
Conștiința propriei eficiențe se referă la cât de eficienți sau competenți
considerăm că suntem. Ea se referă la priceperi, abilități sau competențe
particulare. Poți avea încredere în forțele proprii în anumite domenii, dar nu și în
altele; poți să știi, de pildă, că ești bun în deprinderea unor abilități fizice sau în
asimilarea unor idei noi. În acest sens, stima de sine va depinde de cât de
răspândite sunt aceste domenii și de cât de mult prețuiești aceste competențe.
Identificarea socială constituie o altă latură importantă a concepții despre
sine. Identificarea cu un grup social îți dă un sentiment de apartenență, primul grup
social fiind reprezentat de familie, iar una dintre primele noastre identificări
sociale este aceea de membru al familiei. Sentimentul de apartenență dă un sens de
al „nostru” și al „lor” care nu are legătură cu competiția sau cu rivalitatea, ci ajută
la structurarea și înțelegerea mediului social.
Contextul cultural are o influență importantă asupra concepției despre sine.
Ideea omului ca „individ” separat, comună în societățile industrializate din Europa
și America de Nord, nu este la fel de comună în toată lumea. Există state și
anumite subculturi în care oamenii sunt văzuți ca parte a culturii și a grupului lor
familial și nu ca indivizi separați, izolați. Diferitele culturi au moduri diferite de a
gândi despre sine.
În opinia lui Schaffer (2007, p. 311), sinele este o entitate unitară, având o
serie de elemente constitutive, fiecare cu caracteristici şi curs de dezvoltare
proprii, dintre care cele mai importante sunt:
• Conştiinţa de sine – copilul înţelege că este o fiinţă distinctă de ceilalţi, o
entitate separată şi cu identitate proprie;
• Conceptul de sine – imaginea pe care copiii o formează despre ei înşişi
("Sunt băiat”, „Sunt sportiv”, „Sunt generos” etc.), răspunzând la întrebarea
„Cine sunt eu?”;
• Stima de sine – reprezintă aspectul evaluativ al sinelui şi care răspunde la
întrebarea „Cât de bun sunt?”, făcând referire la valoarea şi competenţele
98
individului pe care le trăieşte în relaţia cu sine, mergând de la extrem de

pozitiv la extrem de negativ.
Copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit în perioada 6-8 ani,
înţelegând acum natura subiectivă a sinelui. El începe să înţeleagă că fiecare este
diferit nu doar pentru că are o aparenţă diferită, ci şi pentru că are sentimente şi
idei diferite. În această perioadă devine evidentă stima de sine. Copilul se
mândreşte cu anumite calităţi care-i aduc succes şi recunoaştere din partea
celorlalţi. Sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor
determină stima sau respectul de sine.
XI.2. PROCESE ŞI ETAPE ÎN DEZVOLTAREA SINELUI
Părerile specialiştilor în ceea ce priveşte dezvoltarea sinelui sunt diferite,

unii dintre ei considerând că bebeluşii posedă o conştiinţă înnăscută a faptului că
există sau că această conştientizare se dezvoltă în primele săptămâni de viaţă
(Butterworth, 1995; Gibson, 1993 apud Harwood, Miller şi Vasta, 2010), în timp
ce alţii consideră că sinele se formează între vârstele de 6-30 de luni şi 3 ani
(Muntean, 2006). Mai sunt unii specialişti care susţin că un anumit sentiment al
sinelui se dezvoltă în primele 2-3 luni de viaţă, în timp ce copiii descoperă că ei
pot să facă să se întâmple unele lucruri în mediul care-i înconjoară (Rochat, 2003).
Această opinie este susţinută de autor prin considerarea unui rol deosebit de
important a proceselor perceptuale în faptul că copiii ajung să-şi dea seama că sunt
fiinţe separate de lumea care-i înconjoară.
Odată cu conştientizarea faptului că există separat de lucrurile din jurul lor,
bebeluşii încep să îşi înţeleagă activismul personal, respectiv pot înţelege că pot fi
agenţii sau cauzele unor evenimente care au loc în lumea lor. Ei mută jucării, bagă
diferite obiecte în gură şi lovesc cuburi, toate acestea sugerând o conştientizare a
faptului că există separat de aceste obiecte, dar şi că pot face ceva cu ele. Toate
acestea se întâmplă pe măsură ce copilul se apropie de vârsta de 1 an. Dar
activismul personal se poate dezvolta şi cu ajutorul primelor interacţiuni ale
copiilor cu adulţii care îi îngrijesc. Unii specialişti apreciază că, atunci când
părinţii sunt mai sensibili şi mai receptivi la semnalele transmise de bebeluşi,
aceştia îşi dezvoltă mai rapid o înţelegere a impactului pe care-l pot avea asupra
mediului (Kotchick, Dorsey şi Heller, 2005 apud Harwood, Miller şi Vasta, 2010).
Ana Muntean (2006, p. 217), plecând de la ipoteza conform căreia
dezvoltarea sinelui este favorizată de ataşamentul pozitiv şi e distorsionată de un
ataşament anxios sau sărac, consideră că schimburile pozitive între copil şi
99
persoana de îngrijire îl ajută să-şi dezvolte încrederea în sine, iniţiativa, identitatea

sexuală, relaţiile, înţelegerea şi toleranţa socială, hărnicia, capacitatea de adaptare
şcolară. Tot ea consideră că există trei mari etape în construirea sinelui:
 de la 0 la 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită,
este fascinat de chipul mamei, pentru ca la 4 luni manifestările lui să devină
comportamente cu valenţe sociale şi cu un oarecare autocontrol. Un astfel de
comportament este zâmbetul prin care copilul îi gratifică pe cei din jur. Dacă
până la 4 luni, copilul zâmbea ori de câte ori apărea o persoană în câmpul lui
vizual, în jurul acestei vârste el oferă zâmbetul doar persoanelor care i-au
făcut pe plac, distingând figurile familiare. Această perioadă este cea a
presinelui.
 De la 4 la 8 luni – copilul începe să se recunoască în oglindă şi să
perfecţioneze această recunoaştere după indicii vizuali asociaţi mişcărilor pe
care le face copilul.
 De la 8 la 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi
distinctive şi durabile. În jurul vârstei de 7-9 luni copilul începe să-şi
recunoască numele şi să înţeleagă restricţiile, „nu” şi numele său fiind
primele elemente de limbaj pe care le înţelege copilul, acestea având
puternică încărcătură emoţională.
Un număr remarcabil de cercetători au considerat că prima etapă a
construirii sinelui, aceea în care copilul înţelege că este o entitate distinctă de
ceilalţi, depinzând de calitatea interacţiunii cu ce-i care-l îngrijesc şi care duce la
dezvoltarea autorecunoaşterii vizuale, este marcat de momentul recunoaşterii în
oglindă şi de reacţiile copilului la imaginea lui reflectată, fiind momentul esenţial
în construirea sinelui. Dar, se pune întrebarea: „copiii îşi dau seama că imaginea
reflectată în oglindă este a lor?” Modalitatea de a afla dacă copilul se recunoaşte în
oglindă sau nu este modul în care denumeşte imaginea prin pronume precum eu
sau a mea sau şi prin numele copilului care intră în vocabularul său în primul an de
viaţă. Până pe la vârsta de 2 ani, majoritatea dintre copii pot spune despre
imaginea din oglindă că îi reprezintă pe ei.
Pentru a avea certitudinea că imaginea pe care o vede copilul în oglindă este
el, cercetătorii au făcut un semn colorat discret pe fruntea copilului, fiind un loc pe
care copilul nu-l poate vedea în mod normal, iar apoi a fost aşezat în faţa oglinzii.
În momentul în care copilul încearcă să atingă semnul, cercetătorii ajung la
concluzia că înţelege că cel din oglindă este chiar el, iar faţa pe care se află semnul
colorat este a lui. Folosind acest test, care este cunoscut sub numele de „testul
semnelor colorate”, ei au considerat că autocunoaşterea se manifestă începând cu
100
vârsta de 2 ani, neexistând dovezi că copiii mai mici de 15 luni se recunosc (apud
Harwood, Miller şi Vasta, 2010).
Schaffer (2007, p. 310), plecând de la considerentul că întrebarea „Cine sunt
eu?” este o provocare pentru copil până în adolescenţă, copilăria fiind dedicată
găsirii unui răspuns în acest sens, a considerat că cea mai bună modalitate de a
conceptualiza sinele şi de a răspunde la întrebarea „Ce este sinele?” ar fi sub forma
unei „teorii” pe care fiecare individ ar dezvolta-o, făcând referire la cine suntem şi
cum ne adaptăm societăţii. El spune: „este o teorie revizuită în mod repetat în
copilărie, în lumina dezvoltării cognitive şi a experienţei sociale: pe de o parte, pe
măsură ce cresc, copiii devin mai competenţi la nivelul conştiinţei de sine şi mai
realişti, iar pe de altă parte, percepţiile şi răspunsurile celorlalţi oameni vor juca un
rol tot mai central în modelarea acestei conştiinţe. Aşadar, teoria se construieşte
gradual în copilărie, îmbrăcând forme întrucâtva diferite pe parcursul stadiilor de
dezvoltare. Mai mult, formarea ei nu este niciodată completă, pentru că sinele nu
funcţionează niciodată ca un sistem total închis – dimpotrivă, întotdeauna va fi
afectat de experienţă şi, în mod particular, de evaluările celorlalţi.”
La vârsta de 2 ani, copiii demonstrează că îşi cunosc multe din
caracteristicile lor fundamentale. Pe măsură ce ei aud, în mod repetat, „băieţelul
meu” când se face referire la ei sau sunt aprobaţi atunci când spun corect câţi ani
au, învaţă cu ajutorul exemplelor o serie de etichete de categorizare care descriu
caracteristicile proprii. Mai târziu, la vârsta preşcolară, autodescrierile devin foarte
concrete şi implică, de obicei, trăsături fizice, obiecte posedate şi preferinţe. Dar,
informaţiile pe care le dă un copil de 4 ani nu sunt întotdeauna exacte în totalitate,
iar descrierile lor sunt adesea pozitive într-o măsură nerealistă, punând accent pe
atributele obiective, imediate (Sakuma, Endo şi Muto, 2000).
Copiii de vârstă şcolară depăşesc etapa afirmaţiilor referitoare la prezent şi
la fizic, începând să vorbească despre caracteristici mai puţin tangibile, cum ar fi
emoţiile sau pot combina atribute separate (bun la alergat), introducându-le într-o
categorie mai generală („Sunt un bun atlet”). Mai târziu, apar descrierile bazate pe
comparaţii sociale cu alte persoane, evaluând abilităţi sau talente faţă de cele ale
colegilor şi prietenilor. Încep să apară tendinţele de a face loc şi autoevaluărilor
negative mai intense şi sentimentelor mai generale, diferit de tendinţele de până
acum de a pune accent numai pe atributele pozitive (Harter, 2003 apud Harwood,
Miller şi Vasta, 2010).
În perioada de început a adolescenţei, în loc să se axeze pe caracteristicile
fizice şi pe obiectele posedate (ca în copilăria mică) sau pe trăsăturile de
101
comportament şi pe capacităţi (ca în copilăria mare), adolescentul este preocupat

de atitudini, trăsături de personalitate şi convingeri, implicând situaţii ipotetice.
La mijlocul adolescenţei, de obicei, sinele adoptă mai multe roluri diferite,
implicând atribute opuse sau contrastante – pot fi timizi în clasă, dar deschişi cu
prietenii. În această perioadă, pentru prima dată, autodescrierile conflictuale pot
genera sentimente de confuzie şi suferinţă, ca spre sfârşitul adolescenţei
caracteristicile opuse să fie adesea combinate în stiluri personale unice, iar această
perspectivă asupra sinelui să ajungă să fie considerată legitimă şi normală. Acum,
adolescenţii pot manifesta un comportament fals, acesta reprezentând o
comportare într-un mod care este intenţionat diferit de felul cum s-ar purta cineva
conform felului său real de a fi.
La această oră, încă nu se cunosc limitele autodezvoltării, dar aparent, sinele
continuă să se diferenţieze pe tot parcursul adolescenţei şi a vieţii adulte. Percepţia
copilului despre sine devine mai sofisticată şi mai rafinată odată cu vârsta. Sinele
este un produs al dezvoltării cognitive şi al feedback-ului pe care îl primeşte
copilul de la alte persoane. Pe măsură ce copiii internalizează expectanţele celor
din jurul lor, dezvoltă un sine ideal pe care îl folosesc pentru a-şi evalua sinele real
(Harwood, Miller şi Vasta, 2010, p. 557)
Din perspectiva Adrianei Băban (2003, p. 66) cunoaşterea de sine „se
dezvoltă odată cu vârsta şi cu experienţele prin care trecem. Pe măsură ce
persoana avansează în vârstă, dobândeşte o capacitate mai mare de autoreflexie.
Totuşi, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaştem pe noi înşine în totalitate;
cunoaşterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescenţa sau
tinereţea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni
noi ale personalităţii sau le dezvoltă pe cele subdimensionate. Cunoaşterea de sine
este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă influenţe
puternice de mediu.”
XI.3. TEORIA PROPRIUM-ULUI
Pentru a reuși să surprindă complexitatea procesului de personalizare, atât în

plan conștient, cât și în plan inconstient, Allport (1991) introduce ideea
„proprium-ului” concept unificator pentru simțul sinelui, care implică în același
timp valorizarea potențialităților adaptative ale sinelui. Astfel, proprium-ul
surprinde evoluția Eului, identitatea de sine, respectul de sine, spargerea
egocentrismului, trăite și simțite diferit, care se derulează succesiv sau
funcționează concomitent, ceea ce conduce la dezvoltarea identității proprii, a
102
conștiinței de sine a individului. Termenul de „proprium” este utilizat pentru a

acoperi atât „cunoscutul” cât și „cunoscătorul”, de a reda unitatea pe care o
presupune ființa umană în demersul ei evolutiv. Proprium-ul desemnează, în
ultimă instanță, „propria mea percepție asupra sinelui și propria mea concepție
despre sinele meu” (Allport, 1991 apud Mânzat, 2000, p. 213).
Allport (1991) identifică o stadialitate în evoluția proprium-ului, în care procesele
și structurile psihice alternează în realizarea personalității. Astfel, Allport
identifică opt etape:
1. Copilăria timpurie (0-0,5 ani) - în această perioadă nu există încă un simț al
self-ului, o percepție de sine. Copilul mic nu este conștient de el însuși,
neseparându-se de restul lumii; îi lipsește cu desăvârșire conștiința de sine. Se
poate spune despre el că este „unicentrat”, dar nu „centrat pe sine”. Nu există nici
o transformare în cursul vieții atât de importantă ca trecerea gradată de la stadiul
centrării absolute la stadiul în care copilul știe despre sine că este diferit de
ceilalți.
2. Simțul (identitatea) corporală (0,5-1 an) - apare prima descoperire -
propriul corp. Este fundamentul pe care se dezvoltă întreaga existență de sine. Este
primul element constitutiv din marea construcție pe care el o va realiza - conștiința
de sine.
3. Identitatea de sine - reprezintă fundamentarea unicității psihice, fenomen
singular în evoluția umană, prin faptul că identitatea de sine continuă chiar dacă
restul personalității suportă modificări ulterioare. Unul din factorii importanți în
structurarea identității de sine este însușirea limbajului, începând din al doilea an
de viață. Dobândind identitatea corporală și identificându-se prin limbaj, copilul se
consideră treptat pe sine, ca un punct de referință distinct, diferențiat de ceilalți.
4. Respectul față de sine - este momentul când copilul, în acțiunea lui de
cucerire a mediului, întâmpină bariere sau chiar opoziție. Astfel, când tendința sa
explorativă este frustrată, copilul simte aceasta ca pe o lovitură dată propriului
respect de sine, devine în mod acut conștient de sine. În acest stadiu copilul începe
să se simtă autonom și separat de ceilalți. În acest mod se cucerește pe sine însuși,
asemănările și deosebirile de ceilalți nu mai creează confuzie.
5. Extensia Eului - odată cu perioada preșcolarității copilul reușește să
înțeleagă punctul de vedere al celuilalt și, astfel, își perfecționează propriul simț al
separării de ceilalți. Sunt primii pași de la conștiința de sine la conștiința de altul.
6. Imaginea propriei deveniri – odată cu intrarea în cadrul educației formale,
copilul începe construcția intențiilor, scopurilor, responsabilităților morale și a
devenirii de sine ca element de creștere, necesare pentru viitoarea luptă de
103
autodepășire. Totuși, capacitatea de a gândi despre sine - cum este, cum vrea să
fie, cum ar trebui să fie - este doar un germene.
7. Eul ca factor rațional - acest stadiu aduce omului capacitatea de a gândi
reflexiv și formal. Procesul de „testare a realității “ începe să fie realizat cursiv, cu
intenționalitate și finalitate așteptată. Drumul său în viață depinde acum în primul
rând de raționalizarea contextului situațional.
8. Efortul personal central - pentru adolescent nucleul problemei identității
este alegerea unei ocupații sau a unui scop în viață, formându-și în acest sens
planuri, idealuri. Această caracteristică adaugă o nouă dimensiune personalității -
orientarea sinelui - realizabilă doar în măsura în care este întreținută de un efort
personal central, înțeles ca liant al întregului proces de realizare a sinelui.
Deși aceste aspecte ale proprium-ului apar în stadii succesive de viață, ele nu
funcționează separat, între ele existând interrelații și intercondiționări complexe,
realizându-se astfel, trecerea celor primare în cele secundare fără a-și pierde
identitatea. Acest fapt conduce la realizarea unui continuum evolutiv, personal.
XI.4. SEXUL ȘI IDENTITATEA DE GEN
Toate societățile umane fac distincția între bărbați și femei și așteaptă tipuri
diferite de comportament din partea lor. Totuși, nu toate societățile fac aceste
deosebiri în același mod și nu toate sunt la fel de rigide în păstrarea lor.
Identitatea sexuală este determinată de genele pe care le moștenim de la
părinți, sexul aparținând biologicului.
Identiatea de gen nu este totuna cu identitatea sexuală, ea fiind socială și se
referă la modul în care copiii de sexe diferite sunt modelați pentru a se conforma
expectațiilor sociale, la cum ar trebui ei să fie.
Identitatea de gen constituie latura concepției de sine care provine din
experiențele trăite în societate ca bărbați sau ca femei.
De-a lungul timpului, psihologii au propus mai multe explicații pentru modul
în care se dezvoltă identitatea de gen. Noi ne vom opri asupra Teoriei dezvoltării
cognitive, propusă de Kohlberg, în anul 1966. El a sugerat că achiziționarea de
către copil a identității de gen se face în etape și că acestea sunt legate, la rândul
lor, de alte etape ale dezvoltării cognitive.
Etapele identității de gen la Kohlberg sunt următoarele:
104
• Etapa Identitate de gen primară - la vârsta de 2/3-5 ani – copilul își

cunoaște genul, dar lipsește consecvența, de exemplu, el crede că își poate
schimba genul, îmbrăcându-se diferit sau jucând jocuri diferite.
• Etapa Stabilitate a genului – la vârsta de 4/5-6 ani – copilul începe să
înțeleagă că genul nu se va schimba în viitor.
• Etapa Consecvență a genului – 6-7 ani – copilul consideră acum genul ca
fiind consecvent de-a lungul timpului și al situațiilor. El devine conștient de
propriul său gen, de faptul că acesta îl ajută să-șidefinească sentmentul de
sine și acordă mai multă atenție modelelor de rol de același sex cu al său
decât celor de sex diferit.
Aceste etape sugerează că procesul achiziționării identității de gen începe o
dată cu prima clasare a copilului în rândul băieților și fetelor, în care se include și
el, iar apoi cu atenția pe care copilul o acordă lucrurilor pe care le fac băieții sau
fetele și cu construcția propriilor sale idei referitoare la gen și la ceea ce este
adecvat acestuia. Copilul acționează apoi în moduri care corespund acestor idei și
învață să valorizeze comportamentul care este adecvat sexului său.
XII. MOTIVAȚIA ȘI PERSONALITATEA
XII.1. DEFINIREA MOTIVAȚIEI
Aria definirii motivației este, în general, întinsă în literatura de specialitate,

definițiile propuse de diverși autori subliniind unul sau altul dintre aspectele
considerate esențiale. Unele dintre aceste definiții sunt centrate mai degrabă pe
proces, iar altele țintesc mai mult o descriere a structurii motivației.
G. Pânișoară și I.O. Pânișoară (2010, p. 16) prezintă o serie de definiții ale
unor autori, astfel:
 „Motivația este ceea ce energizează, direcționează și susține un
comportament”;
 „Motivația se referă la factorii interiori individului, care stimulează, mențin
și canalizează comportamentul în legătură cu un scop”;
 „Motivația se referă la dinamica comportamentului, procesul de inițiere,
susținere și direcționare a activităților organismului”;
105
 „Motivația se referă la influențele care guvernează inițierea, direcționarea,

intensitatea și persistența comportamentului”.
 „Motivația reprezintă măsura în care un efort persistent este dirijat pentru
realizarea unui scop”.
În Dicționarul de Psihologie, Ursula Șchiopu (1997, p. 464) definește
motivația drept „o structură de factori indisociabili temporar de activare în
conduite a unor caracteristici și cerințe ale personalității, care determină
manifestarea tensiunii sau a plăcerii implicate, dar și mesajul latent și de
suprafață al acesteia”.
Motivația nu poate exista în afara motivării, aceasta fiind un declanșator,
prin strategiile pe care le propune, al fenomenului de motivație, când aceasta din
urmă este necesară.
În opinia lui Paul-Popescu Neveanu (1978, p. 468) motivarea este definită
drept un „proces intelectiv cu semnificație morală prin intermediul căruia
persoana se raportează la motivele proprii sau ale celorlalți”.
XII.2. TEORII ALE MOTIVAȚIEI
XII.2.1. TEORIA LUI MURRAY

Contribuția cea mai importantă a lui Murray (1938) la teoria și cercetarea
personalității este folosirea conceptului de nevoi pentru a explica motivația și
direcția comportamentului. El a spus că „motivația este esența afacerii și motivația
se referă întotdeauna la ceva din interiorul organismului”.
O necesitate implică o forță fizico-chimică în creier care organizează și
dirijează abilitățile intelectuale și perceptuale. Nevoile ridică un nivel de tensiune;
organismul încearcă să reducă această tensiune acționând pentru a satisface
nevoile.
Astfel, nevoia de energizare și comportamentul direct activează
comportamentul în direcția adecvată pentru a satisface nevoile.
Nevoia (trebuinţa) reprezintă în concepţia lui Henry Murray (1938) un
construct ipotetic. Ea are o bază fiziologică care organizează şi direcţionează
procesele intelectuale şi abilităţile perceptive ale subiectului. Trebuinţele pot izvorî
din procese interne ale organismului (foame, sete) sau din evenimentele mediului
extern.
Indiferent de originea trebuinţelor, acestea cresc nivelul de activism, iar
organismul tinde să le reducă prin satisfacerea trebuinţei.
106
energizează
Trebuinţele şi conduita
direcţionează
Cercetările lui Murray (1938, p. 144-145) l-au determinat să formuleze o

listă cu 20 de necesități (trebuinţe, nevoi) majore, respectiv:
1. Dominanţă - nevoia de a controla mediul, de a direcţiona şi influenţa
comportamentul celorlalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă.
Nevoia de a restrânge, interzice sau de a redirecţiona un comportament.
2. Deferenţă - nevoia de a admira sau susţine o persoană considerată
superioară. Nevoia de a preţui, onora, elogia. Nevoia de a se conforma unor
tradiţii.
3. Autonomie - nevoia de a rezista constrângerilor şi restricţiilor. Nevoia de a fi
independent şi liber de a acţiona conform propriilor impulsuri. Nevoia, de a
se opune convenienţelor. Nevoia de a evita activităţile propuse de
personalităţi dominatoare.
4. Agresivitate - nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi prin forţă. Nevoia de
luptă, de revanşă. Nevoia de a se opune în forţă, de a pedepsi, de a deprecia,
umili, ridiculiza.
5. Supunere - tendinţa de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a
accepta injurii, blamări, critică, pedeapsă. Nevoia de a admite propria
inferioritate, căutarea şi satisfacţia obţinută din durere, pedeapsă, boală,
neşansă (ghinion).
6. Realizare - nevoia de a îndeplini sarcini dificile, de a depăşi obstacole şi de a
atinge standarde ridicate în activitate. Tendinţa de a rivaliza cu ceilalţi, de a
stăpâni, manipula, organiza obiecte, persoane, idei.
7. Stimulare - nevoia de a căuta şi de a obţine satisfacţii de pe urma unor
impresii senzoriale.
8. Nevoia de a ieşi în evidenţă (exhibiţionism) - nevoia de a face impresie, de a
fi văzut şi auzit, de a activa, uimi, fascina, intriga, şoca, amuza sau de a
întreţine atmosfera.
107
9. Nevoia de joc (ludică) - nevoie de a reacţiona din plăcere fără un scop

anume. Nevoia de a râde, de a glumi, de a acorda timp unor activităţi
sportive, de a dansa, de a frecventa petreceri (inclusiv băutură şi joc de
cărţi).
10. Afiliere - nevoia de a fi aproape şi de a coopera cu alte persoane care
seamănă cu subiectul sau îl agrează. Nevoia de a câştiga afecţiunea, de a
adera şi de a rămâne loial faţă de prieteni.
11. Respingere - nevoia de a se separa de persoane apreciate negativ.
Nevoia de a abandona, exclude, rejecta sau de a rămâne indiferent faţă de o
persoană considerată inferioară.
12. Suport - tendinţa de a fi gratificat prin intermediul unui ajutor,
simpatie, de a avea un susţinător, de a fi susţinut, ajutat, protejat, iertat,
consolat, încurajat de afecţiunea altuia.
13. Nurturanţă - nevoia de a acorda simpatie, de a gratifica nevoile altor
persoane neajutorate (copii, persoane slabe, infirme, lovite de viaţă,
bolnave). Nevoia de a ajuta, îngriji, susţine, consola, trata etc.
14. Evitarea inferiorităţii - nevoia de a evita umilirea, de a ieşi din
situaţiile jenante sau de evitarea condiţiilor în care subiectul poate ieşi
învins. Reţinerea de la unele activităţi datorită fricii de eşec.
15. Nevoia de apărare a Ego-ului - nevoie de a se autoapăra de atacuri,
critici, blamare. Nevoia de a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă.
16. Nevoia de contracarare - nevoia de a repara un eşec printr-o
contraacţiune, de a depăşi slăbiciunea de a reprima teama, de a menţine
autorespectul şi mândria la un standard înalt.
17. Nevoia de evitare a durerii - nevoia de a evita, de a scapă de situaţiile
periculoase. Nevoia de a-şi lua măsuri de precauţie.
18. Nevoia de ordine - nevoia de a pune lucrurile la locul lor de curăţenie,
organizare, echilibru, exactitate, precizie.
19. Nevoia de înţelegere - nevoia de a adresa întrebări şi de a primi
răspunsuri. Interesul pentru problemele teoretice, nevoia de a analiza şi
generaliza evenimentele.
20. Nevoia sexuală - nevoia de a iniţia şi menţine o relaţie erotică.
Murray (1938) arată că nu este obligatoriu ca toate aceste trebuinţe de bază să
se manifeste la o singură persoană. Există oameni care au resimţit de-a lungul
existenţei lor toate aceste nevoi, pe când alţii nu au trăit niciodată unele din ele.
108
Unele din aceste trebuinţe sunt congruente unele cu altele, în timp ce altele se
află în opoziţie.
Young, Klosko şi Weishaar (2003) consideră că la originea schemelor
disfuncţionale ale unei persoane se află următoarele cinci trebuinţe umane
nesatisfăcute:
1. nevoia de ataşament (securitate, stabilitate, acceptare şi nurturanţă),
2. nevoia de autonomie, competenţă şi identitate personală,
3. nevoia de libertate de a exprima propriile trebuinţe şi emoţii,
4. nevoia de spontaneitate, trebuinţa ludică, 5. nevoia de limitări realiste şi
autocontrol.
Aceiaşi autori descriu patru tipuri de experienţe timpurii care conduc la
structurarea schemelor cognitive dezadaptative: (1) frustrarea nevoilor primare ale
subiectului de către părinţi sau îngrijitori, (2) traumatizarea sau victimizarea, (3)
răsfăţul şi atenţia exagerată, (4) internalizarea selectivă sau identificarea cu un
părinte semnificativ de la care sunt preluate convingeri, sentimente, trăiri şi
modele de comportament.
Murray (1938) face o clasificarea a trebuinţelor astfel:
a) trebuinţe:  primare(visceroorganice, foame, sete, evitarea durerii, sex ctc.) 
secundare (psihogene):
- nu sunt mai puţin importante decât cele primare, dar apar
după trebuinţele primare;
- se referă la satisfacţii de natură intelectuală şi
emoţională.
b) trebuinţe  focalizate: pot fi satisfăcute de unul sau câteva „obiecte” scop 
difuze: pot fi satisfăcute de mai multe obiecte. Se referă la numărul de obiecte
care pot servi satisfacerii unei trebuinţe.
c) trebuinţe  reactive: implică reacţia la un stimul specific din mediu. Trebuinţa
apare numai atunci când apare şi obiectul (ex.: evitarea durerii apare doar atunci
când se iveşte un stimul ameninţător).
 practice: sunt activate indiferent de factorii din mediu (ex.: o
persoană flămândă caută de mâncare, nu aşteaptă să apară în mod
spontan ceva de mâncare).
d) trebuinţe:  manifeste: sunt direct exprimate pentru că societatea aprobă libera
lor manifestare (ex. nevoia de realizare).
109
 latente: se exprimă camuflat şi simbolic în vise şi fantezii (ex.

agresivitatea).
e) trebuinţe:  efective: conduc la un anumit efect direct.
 procesuale: se caracterizează prin aceea că satisfacţia rezultă din
activitatea însăşi (vezi trebuinţele funcţionale).
 modale: satisfacţia rezultă din modul în care este îndeplinită
activitatea (performanţă).
XII.2.2. TEORIA LUI MASLOW – IERARHIA TREBUINȚELOR

A. Maslow este un reprezentant al psihologiei umaniste. El a criticat atât
behaviorismul, cât şi psihanaliza, mai ales concepţia lui Freud. Studiind numai
ceea ce era mai rău în om (nevrozele şi psihozele) psihologia aparţinând acestor
şcoli a ignorat toate stările afective benefice cum ar fi: fericirea, mulţumirea,
satisfacţia sau pacea spiritului.
Una din diferenţele esenţiale faţă de ceilalţi doi capi ai psihologiei acelor
vremuri (Freud şi B.F. Skinner), a fost interesul mai degrabă scăzut al lui Maslow
faţă de oamenii bolnavi mintal sau nebuni, şi orientat către persoane pe care le
cataloga drept complet „funcţionale”, cu personalitate „sănătoasă” (sau mai bine
zis auto-actualizantă), cum ar fi Einstein, Lincoln, Jefferson, Schweitzer, Jane
Addams, Eleanor Roosevelt, Frederick Douglas ș.a.
Maslow (2007) spunea: „studiul unor specimene handicapate, imature,
bolnave poate conduce doar la o psihologie handicapată. Ea arată că psihologii au
subestimat natura umană neluând în considerare exemplarele cele mai creative,
mai mature şi mai sănătoase”.
Studiul celor mai reprezentative personalităţi ale speciei umane reprezintă
trăsătura distinctivă cea mai pregnantă a teoriei personalităţii la Maslow. Dacă vrei
110
să studiezi cât de repede aleargă un om trebuie să-i studiezi pe cei mai buni
alergători, nu pe cei mediocri, pentru a determina nivelul cel mai înalt al
potenţialului uman.
Teoria personalităţii la Maslow este de fapt o teorie a motivaţiei. El a studiat
biografiile unor personalităţi marcante şi a ajuns la concluzia că oamenii posedă în
interiorul lor nişte tendinţe instinctive spre creştere, dezvoltare şi autoactualizare,
mai precis spre valorificarea propriilor disponibilităţi.
Maslow afirmă că omul posedă un număr de trebuinţe înnăscute care
activează şi direcţionează comportamentul persoanei. Trebuinţele au un caracter
instinctiv. Comportamentele puse în acţiune pentru a satisface respectivele
trebuinţe au un caracter dobândit şi variază de la un individ la altul. Aceste
trebuinţe universale sunt organizate ierarhic. O trebuinţă de nivel superior nu este
activată până când nu sunt satisfăcute trebuinţele de nivel inferior (să fie
satisfăcute măcar parţial). Astfel, de pildă, o persoană flămândă sau ameninţată nu
va simţi nevoia de apartenenţă sau de dragoste. Când nevoia de apartenenţă sau
cea de dragoste sunt satisfăcute, omul poate simţi nevoia de stimă şi respect, iar
dacă şi acestea sunt satisfăcute, va fi pusă în funcţiune nevoia de autoactualizare.
Figura 10. Piramida lui Maslow – Ierarhia trebuințelor
Oamenii nu sunt motivaţi de toate aceste trebuinţe în acelaşi timp, doar o

singură trebuinţă fiind dominantă. De pildă, o femeie de afaceri nu va mai fi
dominată de trebuinţe fiziologice, ci va căuta stima şi auto-actualizarea. Cu toate
acestea ierarhia trebuinţelor poate fi răsturnată: astfel, dacă se produce o recesiune
111
economică şi persoana îşi pierde serviciul şi își cheltuieşte economiile, trebuinţele

fiziologice revin pe primul loc.
Trebuinţele cu poziţie inferioară în ierarhie sunt mai puternice.
O trebuinţă nu trebuie să fie total şi pe deplin satisfăcută, înainte ca o altă
trebuinţă din ierarhie să-şi facă simţită prezenţa. Maslow vorbeşte despre
aşanumita satisfacere parţială. Astfel, de pildă, el dă exemplul ipotetic al unui
individ care şi-a satisfăcut nevoile fiziologice în proporţie de 85%, cele de
securitate, în proporţie de 70%, cele de dragoste şi apartenenţă 50%, cele de stimă
40% şi cele de autoactualizare în proporţie de 10%.
I. Trebuinţele fiziologice
Sunt trebuinţele de hrană, apă, aer, somn şi sex. Sunt cele mai puternice
trebuinţe şi sunt capabile să blocheze total manifestarea celorlalte trebuinţe. O
trebuinţă care este satisfăcută nu mai reprezintă o trebuinţă şi joacă un rol minimal
în viaţa omului.
II. Trebuinţele de securitate
Ele implică: nevoia de siguranţă, stabilitate, protecţie, structurare, ordine şi
absenţa fricii şi anxietăţii.
Maslow este de părere că trebuinţele de securitate au o importanţă deosebită
pentru copii şi pentru adulţii nevrotici. Subiecţii normali și-au satisfăcut bine
aceste trebuinţe. El subliniază că lipsa structurării mediului înconjurător produce
anxietate la copii. Copilului trebuie să i se acorde libertate, dar numai în limitele
unor situaţii cărora acesta le poate face faţă.
La fel, un adult nevrotic are o mare nevoie de structură şi ordine în mediu
pentru că la el nevoia de securitate este încă dominantă. Nevroticul are tendinţa
compulsivă de a evita noul şi îşi organizează existenţa astfel încăt ea să fie cât mai
predictibilă (se conduce după rutine rigide).
Maslow subliniază că, deşi oamenii normali şi-au satisfăcut aceste trebuinţe,
ei mai au totuşi nevoie de un anumit grad de securitate. Majoritatea oamenilor
preferă predictibilul necunoscutului, ordinea haosului, un loc de muncă sigur unuia
care presupune aventura. Dar, la normali, spre deosebire de nevrotici, nevoia de
securitate nu are un caracter compulsiv.
III. Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Acestea pot fi satisfăcute în mai multe moduri: prin relaţii afectuoase cu alţi
oameni, în general, prin intermediul relaţiei cu o anumită persoană (iubit, prieten)
sau prin ocuparea unei anumite poziţii într-un grup sau în societate.
112
Maslow nu confunda iubirea cu sexul, dar recunoaşte faptul că activitatea

sexuală poate fi un mod de exprimare a nevoii de dragoste.
Eşecul satisfacerii trebuinţei de dragoste reprezintă, după Maslow, una din
cauzele fundamentale ale dezadaptării în societatea occidentală.
IV. Trebuinţele de stimă
Implică nevoia de respect din partea propriei persoane (sentimente de valoare
personală), cât şi din partea celorlalţi, sub forma trebuinţei de statut,
recunoaştere, succes social, faimă etc.
Satisfacerea trebuinţei de autostimă îl face pe individ să se simtă puternic,
valoros şi adecvat. Drept rezultat el devine mai competent şi mai productiv în toate
domeniile existenţei. Atunci când autostima lipseşte, subiectul se simte inferior,
neajutorat şi descurajat.
Maslow subliniază că autostima, pentru a fi eficientă, trebuie să se bazeze pe
aprecierea realistă a propriilor posibilităţi. În acelaşi timp, prestigiul, statutul şi
buna reputaţie trebuie să fie acordate pe merit.
V. Trebuinţa de autoactualizare
Se referă la realizarea deplină a tuturor posibilităţilor şi disponibilităţilor
fiinţei umane. Omul trebuie să devină ceea ce poate deveni în plan potenţial.
Chiar dacă celelalte trebuinţe sunt satisfăcute, persoana care nu este
autoactualizată va fi neliniştită şi nemulţumită.
Autoactualizarea poate îmbrăca multiple forme, nu doar realizarea artistică,
ştiinţifică sau politică. Astfel, o femeie care îşi creşte bine copiii şi este mulţumită
de acest lucru este autoactualizată.
Autoactualizarea presupune îndeplinirea mai multor condiţii: libertatea faţă
de restricţiile impuse de cultură sau de sine însuşi, faptul ca persoana să nu fie
distrasă de satisfacerea trebuinţelor de nivel inferior, persoana trebuie să se
autocunoască bine, să aibă o apreciere realistă a puterilor şi slăbiciunilor sale, a
aptitudinilor şi abilităţilor sale.
XII.2.2.1. Trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere: O ierarhie secundară

Maslow se referă şi la un alt set de trebuinţe umane - trebuinţele de
cunoaştere şi înţelegere, pe care nu le plasează în cadrul piramidei sale. El
consideră că nevoia de înţelegere şi curiozitatea au, la rândul lor, un caracter
înnăscut.
Argumente în favoarea existenţei acestor trebuinţe:
113
1) Studiile de laborator au arătat că animalele îşi explorează mediul fără alt

motiv decât curiozitatea;
2) Istoria a arătat că unii oameni şi-au riscat viaţa în interesul cunoaşterii;
3) Studiile au arătat că mulţi adulţi sănătoşi şi maturi sunt puternic atraşi de nou
şi necunoscut;
4) Maslow a întâlnit în practica sa clinică mulţi adulţi sănătoşi care sufereau de
plictiseală datorită existenţei lor monotone. Aceştia s-au simţit mult mai bine când
au fost implicaţi în activităţi intelectuale cu caracter provocativ.
Maslow sublinia faptul că interesele de cunoaştere încep să se manifeste spre
sfârşitul vârstei sugarului şi la începutul copilăriei timpurii. El este de părere
că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere este mai
puternică decât nevoia de a înţelege.
Între cele două ierarhii de trebuinţe există o interacţiune reciprocă. Astfel,
este imposibil ca un subiect să devină autoactualizat dacă trebuinţele sale de
cunoaştere sau înţelegere nu sunt satisfăcute.
Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii
care s-au dedicat unei cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau
pe cele de securitate.
XII.2.2.2. Caracteristicile persoanei autoactualizate:

Maslow este de părere că personalităţile autoactualizate nu reprezintă mai
mult de 1% din populaţie.
Caracteristicile acestora sunt:
1. O percepere eficientă asupra realităţii.
Personalitatea autoaclualizata este capabilă să perceapă lumea, inclusiv pe
ceilalţi oameni în mod clar şi obiectiv. Percepţiile lor nu sunt distorsionate de
teamă sau de anumite nevoi nesatisfacute. Nu au prejudecăţi şi idei preconcepute.
2. Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general.
Personalităţile autoactualizate îşi admit punctele tari şi slăbiciunile fără a avea
tendinţa de a distorsiona imaginea de sine şi fără tendinţa de a simţi o ruşine şi o
culpabilitate excesive referitoare la eşecurile şi imperfecţiunile sale.
3. Personalitatea autoactualizată se caracterizează prin spontaneitate,
simplitate şi naturaleţe.
Comportamentul personalităţii autoactualizate este deschis, direct, natural şi
nu este bazat pe jocul de rol social.Personalitatea actualizată nu are nevoie să-si
114
ascundă sentimentele şi să pretindă că este altceva decât este. Astfel de persoane

sunt ele însele, fără a fi agresive sau rebele.
4. Concentrare pe probleme mai curând decât pe propria persoană.
Personalităţile autoactualizate consideră că au un sens în viaţă, o anumită
datorie de îndeplinit. Ele se dedică unui scop.
Personalităţile autoactualizate nu se angajează în activitate pentru bani, glorie
sau putere, ci pentru satisfacerea metatrebuinţelor, pentru dezvoltarea propriilor
posibilităţi, pentru actualizarea disponibilităţilor eului.
5. Nevoia de intimitate şi independenţă.
Personalităţile autoactualizate nu numai că sunt sănătoase psihic şi pot
suporta izolarea de ceilalţi, fără efecte psihopatologice, ci chiar mai mult, ele au o
anumită nevoie de izolare şi solitudine decât alţi oameni.
Ei se bazează mai mult pe ei înşişi în satisfacerea trebuinţelor şi nu au o
dependenţă excesivă faţade ceilalţi. Datorită independenţei, aceste persoane
pot părea la prima vedere mai reci si mai neprietenoase deşi nu aceasta este
intenţia lor. Ei sunt pur şi simplu mai autonomi decât ceilalţi oameni şi nu
caută cu orice preţ să obţină căldură şi susţinere de la ceilalţi.
6. Prospeţimea permanentă a evaluărilor
Personalităţi autoactualizate au capacitatea de a percepe lumea înconjurătoare
cu prospeţime, mirare şi entuziasm. Ele vor ii capabile să se entuziasmeze de un
răsărit de soare, de o floare sau de o simfonie.
7. Trăirea unor experienţe de vârf („peak experiences").
Personalităţi autoactualizate au momente de extaz intens, de fericire, de
bucurie extremă - experienţe asemănătoare cu cele religioase. In cadrul unor astfel
de experienţe ego-ul este depăşit în cadrul unei trăiri de tip transcendent.
În timpul experienţelor de vârf, persoana se consideră puternică, încrezătoare,
hotărâtă.
8. Interese sociale.
La fel ca şi Adler, Maslow consideră că oamenii autoactualizaţi, sănătoşi
psihic sunt capabili să trăiască sentimente de simpatie şi empatie pentru omenire în
general. Ei au atitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi oameni (continuă să-i
simpatizeze chiar dacă aceştia îl dezamăgesc).
9. Relaţii interpersonale mai intense.
115
Deşi cercul de prieteni ai oamenilor autoactualizaţi nu este prea larg,

prieteniile lor sunt mult mai intense şi mai profunde decât ale celorlalţi oameni.
Frecvent ei au discipoli şi admiratori.
10. Subiecţii autoactualizaţi sunt mai creativi decât restul populaţiei, deşi
ei nu sunt totdeauna producători de opere artistice sau ştiinţifice. Ei pun în
evidenţă inventivitatea şi originalitatea în toate aspectele vieţii lor. Sunt
spontani, flexibili, deschişi şi nu se tem de faptul că ar putea face greşeli sau
că ar putea face un lucru stupid.
11.Structura de caracter de tip democratic, îi acceptă pe ceilalţi şi nu dau
dovada de prejudecăţi rasiale, religioase sau sociale.
Ei sunt dispuşi să asculte şi să înveţe de la oricine şi nu se poartă cu
superioritate faţă de persoanele cu o educaţie mai puţin elevată.
12. Rezistenţa la enculturaţie
Personalităţi foarte sănătoase sub aspect psihic, sunt autonome, suficiente lor
însele şi independente. Drept rezultat ele pot rezista presiunilor culturale şi sociale
care le impun anumite linii de gândire şi comportament. Ele nu se răzvrătesc în
mod deschis împotriva ordinii sociale şi normelor culturale, dar se conduc după
regulile lor interioare.
Personalităţile autoactualizate au şi ele imperfecţiunile lor. Subiecţii pot fi
adesea reci, duri, ascunşi, pot avea momente de îndoială sau teamă, ruşine sau
culpabilitate, conflicte sau încordări. Dar, astfel de trăiri, reprezintă excepţii de la
comportamentul lor firesc (sunt mai puţin frecvente şi au durată mai scurtă decât
la personalităţile obişnuite).
Dacă trebuinţa de autoactualizare este înnăscută, se pune problema de ce nu
devin toţi oamenii autoactualizaţi? Un motiv ar fi că, cu cât o trebuinţă se situează
mai sus în ierarhia trebuinţelor, cu atăt ea este mai puţin puternică. Trebuinţa de
autoactualizare nefiind puternică este uşor inhibată de condiţiile ostile de mediu.
Astfel, de pildă, Maslow dă exemplul modului în care sex-rolurile din cultura
occidentală inhibă tandreţea şi sentimentalismul la băieţi.
În cazul în care copilul este hiperprotejat, el nu va putea pune în acţiune noi
tipuri de comportament, ceea ce îl va împiedica să-şi dezvolte noi deprinderi şi
abilităţi.
Un alt motiv pentru care autoactualizarea poate fi blocată este ceea ce
numeşte Maslow „complexul lui Iona". Aceasta înseamnă că noi ne temem şi ne
îndoim de propriile posibilităţi şi capacităţi. Ne temem, dar în acelaşi timp ne
simţim provocaţi de propriile noastre capacităţi.
116
Al treilea motiv pentru care sunt atât de puţine persoane autoactualizate

constă în faptul că, drumul spre autoactualizare presupune mult curaj. Chiar atunci
când trebuinţele inferioare au fost satisfăcute, autoactualizarea presupune efort,
disciplină, autocontrol şi muncă intensă. Din acest motiv pare mai comod să ne
menţinem acolo unde ne aflăm, decât să căutăm mereu noi situaţii cu caracter
provocaţiv. A renunţa la rutini, la siguranţă şi la „căile bătătorite” presupune un
mare act de curaj.
Se pare că experienţele copilăriei sunt cruciale în inhibarea sau stimularea
trebuinţei de autoactualizare. Controlul excesiv şi rutina impuse copilului, dar şi
permisivitatea excesivă pot reprezenta factori nocivi.
Maslow atrage atenţia că o libertate excesivă poate conduce la anxietate şi
insecuritate la copil, ceea ce va frâna dezvoltarea viitoare.
Linia corectă constă, după Maslow, în a acorda copilului libertate în anumite
limite. În acelaşi timp, el subliniază rolul dragostei acordate copilului cât şi
satisfacerii nevoilor de bază în primii doi ani de viaţă pentru a asigura premisele
tendinţei spre autoactualizare.
117
XIII. STRESUL ŞI PERSONALITATEA
XIII.1. DEFINIREA STRESULUI
Etimologia cuvântului “stres” provine parţial din abrevierea cuvântului

englezesc “distres”, parţial din cuvântul “estrece” din vechea franceză, ce aveau
înţelesurile de „constrângere, suferinţă” şi derivate din latinescul “strictus”,
participiul trecut al lui “stringere”, cu înţelesul de “a trage (din) greu”. Termenul
de „stres” desemnează o serie de substantive înrudite ca înţeles dar cu nuanţe ce
pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune,
constrângere etc.
În limba română, termenul de stres a fost preluat iniţial cu ortografia din
limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată, cu un singur
“s” (stres) atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivale
(stresor )şi verbale (a stresa).
Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este
fiziologul canadian Hans Selye. El introduce conceptul de stres propriu-zis în anii
’50, concept ce ocupă un loc important mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În
concepţia lui Selye, stresul nu este decât o reacţie biologică şi generală, adică “o
stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător tuturor
modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”.
Cea mai bună definiţie îi aparţine tot lui Hans Selye: “stresul este răspunsul
nespecific pe care îl dă corpul la orice solicitare la care este supus”.
Derevenco (1998) prezintă o definiţie psiho-biologică a stresului, inspirată de
teoria cognitivă a stresului elaborată de şcoala lui Lazarus. Astfel, în această
definiţie accentul este pus pe “dezechilibrul biologic, psihic şi comportamental
dintre cerinţele (provocările) mediului fizic, ambiental sau social şi dintre
resursele – reale sau percepute ca atare – ale omului, de a face faţă (prin ajustare
sau adaptare) acestor cerinţe şi situaţii conflictuale”.
Definiţia reputatului profesor şi cercetător român M. Golu (1981) dată
stresului este: „stare de tensiune, încordare, disconfort, determinată de agenţi
afectogeni cu semnificaţie negativă (sau pozitivă, am adăuga noi, în cazul
eustresului), de frustrare sau reprimare a unor motivaţii (trebuinţe, dorinţe,
aspiraţii – inclusiv subsolicitarea), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării
unor probleme”.
118
Atunci când întâlnim o situaţie stresantă, întâi o evaluăm mental prin

intermediul a două elemente: riscul pe care-l poate conţine situaţia şi resursele
personale cu care încercăm să-i facem faţă.
Analiza psihologică a unei situaţii de stres poate lua aşadar trei forme:
1. nu există nicio ameninţare şi în acest caz stresul nu apare;
2. există o ameninţare, dar există şi capacităţi adecvate de a-i face faţă, stresul
va fi anihilat;
3. există o ameninţare, însă individul consideră că nu are capacităţile necesare
de a-i face faţă, aceasta ducând la instalarea stării de stres. Stresul poate fi
privit din trei unghiuri principale:
1. ca stimul (factor de stres) – este vorba despre un eveniment extern care
ameninţă şi care poate vătăma. Aceşti factori de stres sunt împărţiţi în trei
categorii:
- cataclismice, cum ar fi catastrofele naturale sau atacurile teroriste;
- personale, cum ar fi moartea partenerului;
- hărţuieli cotidiene, mai puţin grave, însă mai persistente şi mai
frecvente (să scoli copiii dimineaţa, să-i hrăneşti şi să ai grijă să
ajungă la timp la şcoală);
2. ca reacţie (tensionare) – este vorba despre senzaţia de nervozitate care
apare, de exemplu, atunci când trebuie să dăm un interviu sau să ţinem un
discurs. Reacţia implică atât componente emoţionale şi cognitive, cât şi
reacţii fizice (bătăi mai rapide ale inimii sau transpiraţie). Ar putea avea, de
asemenea, elemente motivaţionale, cum ar fi apatia şi pierderea interesului
care însoţesc epuizarea;
3. ca proces (tranzacţie) – factorul de stres şi tensionarea au un impact diferit
asupra oamenilor, în funcţie de caracteristicile persoanei şi de mediul în care
există factorul de stres. Aceleaşi evenimente externe au efecte diferite, în
funcţie de persoana care le trăieşte. De asemenea, persoana este văzută ca
agent activ care încearcă să soluţioneze cerinţele externe prin intermediul
unor strategii. Prin urmare, procesul stresului are un aspect ciclic, deoarece
individul încearcă să facă faţă factorilor de stres şi reacţionează la
modificarea situaţiei externe.
Stresul este interpretat în psihologie ca tranzacţia dintre factorul de stres
ambiental şi individ. În sens larg, stresul este rezultatul unei nepotriviri între
cerinţele unei anumite situaţii şi capacitatea percepută a individului de a îndeplini
aceste cerinţe.
119
XIII.2. MĂSURAREA STRESULUI
Măsurarea fidelă şi validă a reacţiilor la stres este esenţială pentru cercetarea

legată de personalitate. Din punct de vedere fiziologic, stresul este semnalat în mai
multe feluri: bătăile rapide ale inimii, transpiraţie, creşterea tensiunii şi niveluri
înalte de eliberare în sânge a „hormonilor de stres” (cortizol).
Reacţiile la stres sunt uşor de măsurat în situaţii controlate, prin expunerea
subiectului la o sarcină stresantă (cum ar fi vorbitul în public). Mai uzual, stresul
este măsurat pe baza unui chestionar de autodescriere: de la raportarea
evenimentelor majore din viaţă sau a hărţuielilor zilnice până la măsuri specifice
ale stresului profesional. În unele studii sunt folosite ambele tipuri de măsurători,
fiziologice şi prin autodescriere, permiţând, astfel, validarea chestionarului prin
raportarea la un instrument de măsură fiziologic sau, nu rareori, arătând disocierea
reacţiilor fiziologice cu cele autodescrise.
XIII.3. STRESUL ŞI SENSIBILITATEA FIZIOLOGICĂ
Cercetările demonstrează că reacţiile fiziologice la stres nu sunt aceleaşi la

toţi oamenii: unii sunt foarte reactivi, în vreme ce alţii sunt mai puţin reactivi. De
exemplu, reacţiile ritmului cardiac sunt exagerate la persoanele înclinate către
stres.
Conform modelului lui Selye, atunci când o persoană se confruntă cu o
situaţie stresantă, corpul se pregăteşte fie de fugă, fie să înfrunte factorul de stres.
Acest fapt este cunoscut ca „alarma” sau faza I din Sindromul general de
adaptare.
În prima fază, este activat axul „hipotalamic-hipofizar-corticosuprarenal”:
hipotalamusul stimulează hipofiza să secrete HACT (hormonul
adenocorticotropic), care, la rândul lui, determină glandele suprarenale să
elibereze în sânge epinefrină (adrenalină), norepinefrină şi cortizol. Aceşti
hormoni provoacă efectele caracteristice de transpiraţie, creştere a tensiunii şi a
ritmului cardiac – simptome pe care le identificăm uşor cu nervozitatea – ce ajută
corpul să „lupte” sau să „fugă”.
În a doua fază (împotrivirea) corpul încearcă să se adapteze la factorul de
stres care persistă. Scade nivelul excitaţiei (dar nu revine la nivelurile normale) şi
se refac stocurile de hormoni. Creşterea excitaţiei poate să nu fie perceptibilă
120
pentru observatorii externi, însă în această fază corpul este slăbit şi persoana
respectivă poate fi mai predispusă la apariţia unor probleme de sănătate, mentale
sau fizice.
În cele din urmă, dacă factorul de stres persistă, în a treia fază (epuizarea),
resursele corpului sunt consumate total şi este mult mai posibil să apară probleme
de sănătate şi chiar moartea (dacă factorul de stres este extrem).
Aprecierea cognitivă a aceluiaşi eveniment de către două persoane poate fi
foarte diferită. De exemplu, cineva care se teme de avion poate considera că
plecarea în concediu într-un loc aflat la multe ore de zbor distanţă este foarte
stresantă, în vreme ce o persoană căreia îi place să călătorească cu avionul poate
considera plecarea în concediu mai puţin stresantă.
XIII.4. EUL ŞI MECANISMELE DE APĂRARE
În opinia lui Lillamy (1980) ,,apărarea este un mecanism psihologic

inconştient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele
interioare între exigenţele şi legile morale şi sociale”.
În „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“ (1996), se
specifică faptul că mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care
protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de
stres. Se subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme de
apărare decât atunci când sunt deja activate.
După Şerban Ionescu şi colaboratorii săi, în lucrarea ,,Mecanisme de apărare”
(2002) –„mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente care vizează
reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare,
remaniind realitatea internă şi/sau externă şi ale căror manifestări –
comportamente, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente”.
La începutul lucrării sale „Eul și mecanismele de apărare “(1936/1993) Anna
Freud oferă o listă, devenită clasică în care sunt incluse 10 mecanisme de apărare :
1. Refularea - procesul de tragere a gândurilor în inconștient, prevenind astfel
gândurile dureroase sau periculoase să intre în conștient;
2. Regresia - întoarcerea la un stadiul timpuriu de dezvoltare în fața unui
impuls inacceptabil;
3. Formațiunea reacțională: convertirea unor dorințe inconștiente care sunt
percepute ca fiind periculoase, în opusul lor;
121
4. Izolarea: o eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee,

gând) conflictuală, în timp ce reprezentarea în cauză rămâne conștientă;
5. Anularea retroactivă: mecanism de apărare al eului care operează
inconștient pentru a rezolva un conflict emoțional și a reduce anxietatea prin
refuzul de a percepe aspectele mai neplăcute ale realității.
6. Proiecția: procesul de a atribui altora propriile gânduri, emoții inacceptabile
sau nedorite. Proiecția reduce anxietatea prin faptul că permite exprimarea
unor impulsuri sau dorințe fără a permite Eului recunoașterea acestora.
7. Întoarcerea către propria persoană: în fața conflictelor și amenințărilor,
răspunsurile defensive orientează către propria persoană criticile excesive,
furia și ostilitatea nejustificată. Această strategie protejează împotriva unei
posibile diminuări o stimă de sine vulnerabilă. Stilul răspusurilor
autohandicapante, pesimiste sau masochiste.
8. Transformarea în contrariu: aspectele neliniștitoare, perturbatoare ale
realității evoluează spre opusul lor, exemplul copilului care în loc să plângă,
începe să râdă (procesul de împingere a gândurilor în inconștient).
9. Sublimarea: refocusarea energiei psihice dinspre debușări negative spre
unele pozitive. Acelea care nu pot găsi un debușeu sunt recanalizate.
Sublimarea este procesul de transformare al libidoului în realizări sociale, în
artă, în sport.
10.Introiecția: a arunca în interior ceva ce vine din exterior. Normele
exterioare introiectate devin principii. Interiorizarea este un termen adesea
folosit ca sinonim al introiecției .
În opinia lui Freud ,,Funcţionarea Eu-lui, stă în satisfacerea simultană a
cerinţelor Sine-lui, Supra-Eu-lui şi Realităţii – cu alte cuvinte, el trebuie să fie în
stare să reconcilieze între ele, cerinţele acestora”.
Eu-l îndeplineşte astfel trei mari categorii de funcţii:
- unele faţă de realitatea exterioară (percepe realitatea, memorează, învaţă,
transformă lumea externă în avantajul său);
- altele faţă de sine (controlează instinctele, decide asupra satisfacerii,
amânării sau suprimării lor, ,,Eu-l trebuie să expulzeze sinele” adică să
elibereze omul din constrângerile inconştientului, funcţie prin excelenţă
pozitivă, constructivă, umanistă);
- în sfârşit faţă de Supra-Eu (ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl
impune, de valorile şi idealurile tradiţionale ale societăţii, aşa cum sunt ele
transmise de către părinţi.
122
Din acest punct de vedere, mecanismele de apărare (defensive) ale Eu-lui se află la
graniţa acestuia cu inconştientul, acolo unde se duce o luptă între pulsiuni şi
mecanismele de apărare care mediază şi hotărăşte satisfacerea lor sau nu.
Din discuţiile dintre A. Freud şi Sandler (1985/1989) cu privire la capitolul
IV din ,,Eu-l şi mecanismele de apărare” reies patru idei de bază despre ce
înseamnă o apărare reușită:
- reuşita apărării trebuie privită din punctul de vedere al Eu-lui şi nu în funcţie
de lumea exterioară;
- să interzică pătrunderea în conştient a pulsiunilor interzise, să îndepărteze
angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de neplăcere;
- în cazul refulării, reuşita efectivă este atunci când orice conştientizare
dispare;
- o apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos căci ea restrânge excesiv
domeniul conştiinţei ori domeniul competenţei Eu-lui sau falsifică realitatea.
Exemplu:
- apărare reuşită – sublimarea – nu blochează descărcarea unei pulsiuni, în
schimb se înregistrează o înlocuire a obiectului pulsiunii;
- apărare eşuată – sunt de regulă patogene – mobilizează multă energie şi
trebuie menţinută cu preţul unor mari eforturi. Fenichel aduce în discuţie
exemplul leşinului cu funcţie defensivă, care este însoţit de o oprire completă
a tuturor funcţiilor Eu-lui.
XIII.5. PERSONALITATEA ȘI VULNERABILITATEA LA

STRES
Relația ditre personalitate și stres a început să fie studiată deoarece psihologii

au observat că anumite comportamente determină stresul. Comportamentele sunt
determinate în mare măsură de personalitatea individului, ceea ce înseamnă că
există anumite relații între trăsăturile de personalitate și stres.
Unii cercetători au descoperit că diferenţele individuale din punctul de vedere
al reactivităţii fiziologice la stres sunt stabile în timp: este probabil ca persoanele
care au reacţii exagerate într-o situaţie să se comporte la fel şi în alte ocazii.
Trăsăturile de personalitate sunt legate constant de măsurile stării de bine şi
sa constatat că trăsătura cea mai proeminentă din punctul de vedere al reacţiilor la
stres este nevrozismul (N). În unele sensuri, nivelul înalt al lui N poate el însuşi să
fie considerat o formă de predispoziţie la stres: îngrijorarea permanentă,
123
sentimentele de inadecvare, tensionarea şi nervozitatea persoanei cu un nivel înalt

al lui N sunt senzaţii neplăcute, stresante. Însă aceasta nu înseamnă că persoanele
stabile emoţional nu se simt niciodată stresate, numai că stresul e într-o măsură
mai mică o caracteristică a vieţii lor de zi cu zi decât este pentru cineva labil
emoţional.
Evenimentele majore, cum ar fi o pierdere dureroasă, divorţul sau
concedierea, produc întotdeauna o anumită reacţie de stres, cu toate că amploarea
reacţiei variază în funcţie de personalitate.
În ultimii ani au câştigat teren abordările psihosomatice care, între altele,
evidenţiază rolul trăsăturilor imunogene de personalitate - locus of control,
autoeficacitatea, robusteţea psihologică, stima de sine - în declanşarea anumitor
afecţiuni.
Termenul de locus of control a fost introdus de Rotter (1966) şi desemna
„modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern
sau extern, controlabile sau necontrolabile”. Locus of control intern
desemnează faptul că responsabilitatea erorilor, dar şi meritul succeselor se
datorează defectelor, erorilor, respectiv aptitudinilor, cunoştinţelor şi
competenţelor persoanei în cauză şi mai puţin factorilor externi, pe când locus of
control extern supralicitează importanţa factorilor exteriori persoanei (hazard,
destin, divinitate etc) în determinarea succesului sau eşecului. Există încercări de
a face inferenţe cu eficacitatea copingului pornind de la aceste două categorii de
locus of control. Astfel, locus of control intern ar funcţiona drept protecţie în
stresul acut şi cronic (Cohen, Edwards 1989) prin receptivitatea crescută la
informaţiile din mediu cu mare valoare adaptativă, prin rezistenţa la presiunea
externă şi prin gradul crescut de adaptare la situaţie. Alţi autori consideră că
responsabilitatea personală configurată în locus of control intern reprezintă un
factor important în sanogeneză. Corelativ, locus of control extern reprezintă un
factor de vulnerabilitate la insatisfacţii şi eşecuri, conducând frecvent la
anxietate şi depresie.
Autoeficacitatea constă în convingerea unei persoane că dispune de anumite
capacităţi cognitive şi motivaţionale pe care şi le poate mobiliza în vederea
atingerii scopurilor propuse. Autoeficacitatea crescută este asociată cu o motivaţie
pe măsură şi cu creşterea posibilităţilor reale ale individului de a găsi soluţii
optime, pe când autoeficacitatea scăzută este asociată insuccesului,
autoblamării, depresiei şi anxietăţii. De altfel, există cercetări care relevă o
directă proporţionalitate între autoeficienţă şi funcţionarea sistemului imun, în
special a celulelor T, subpopulaţia NK (Iamandescu, 1996).
124
Robusteţea psihologică face trimitere directă la eficienţa mecanismelor

de coping prin locus of control intern, angajarea şi persistenţa în sarcină şi
percepţia schimbărilor survenite în viaţă drept provocări şi nu fatalităţi. Conceptul
de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă
individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea, a fost definită
ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi
comportamental. Conform autoarei, robusteţea implică următoarele trei
caracteristici: control, angajare, provocare/stimulare. Conceptul este inclus în
categoria factorilor cognitivi care exprimă atitudini și convingeri față de lume.
Stima de sine a fost definită ca autoevaluarea pozitivă sau negativă a propriei
persoane, exprimată prin diferite grade de aprobare/dezaprobare, indicând măsura
în care persoana se percepe ca fiind capabilă, valoroasă, importantă
(Coopersmith, 1967; Rosenberg, 1965). Pornind de la modelul ierarhic al stimei de
sine, Shavelson si colaboratorii (citați de Denis, 1996) postulează faptul că pe
lângă stima de sine globală se identifică aprecierea valorii proprii în diferite
domenii ale activităţii. În funcţie de ierarhia, respectiv de importanţa respectivelor
domenii ale activităţii în definirea sinelui, acestea contribuie cu ponderi
diferite la structurarea şi exprimarea stimei de sine globale. Succesele ridică
nivelul autoaprecierii şi nivelul valorii personale, deci al stimei de sine, eşecurile
scad aceste niveluri. Stima de sine scăzută este o parte a unui cerc vicios, în
care expectanţele negative duc la performanţe scăzute şi la insuccese. Acestea, la
rândul lor, se repercutează negativ asupra nivelului stimei de sine. În condiţiile
unor situaţii stresante, mai ales persoanele anxioase şi cu o stimă de sine scazută
pot avea mai puţine succese şi, deci, pot trăi sentimente ale eşecului.
În acestă direcţie se vorbeşte şi despre vulnerabilitate psihologică la stres,
identificându-se indivizi cu pattern-uri cognitive care îi fac mai susceptibili la
stres, pattern cognitiv ce reflectă o dependenţă de realizări sau de surse
externe de afirmare a modului în care individul se autoevaluează. O asemenea
dependenţă de realizări concrete sau de alte persoane pentru autoevaluare este
opusă concepţiei care afirmă rolul calităţilor înnăscute şi al caracterului şi face ca
simţul propriei valori să fie vulnerabil la tratamentul capricios al celorlalţi sau
la vicisitudinile vieţii.
Vulnerabilitatea psihologică pune în evidenţă vulnerabilitatea cognitivă
înrudită cu percepţiile dependenţei, perfecţionismului, atribuţiilor negative şi a
nevoii de surse externe de aprobare.
125
XIV. TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ŞI

SĂNĂTATEA
Este bine cunoscut faptul că trăsăturile de personalitate pot influenţa starea

fizică de sănătate. Imaginea omului de afaceri stresat, agresiv, pe care îl paşte
atacul de cord, e atât de obişnuită, încât a devenit un clişeu.
XIV.1. PERSONALITATEA ŞI LONGEVITATEA
Prezice sau nu personalitatea cât de mult vom trăi? Friedman şi colaboratorii

săi au descoperit, într-un studiu efectuat în 1995, că longevitatea era asociată cu
niveluri înalte ale conştiinciozităţii şi niveluri scăzute ale optimismului în copilărie
(evaluate de părinţi). Nivelurile scăzute ale conştiinciozităţii au fost asociate cu o
gamă de comportamente legate de sănătate, cum ar fi fumatul, consumul de alcool
şi stabilitatea socială şi profesională.
Alte studii au vizat mecanismul asocierii conştiinciozitate-sănătate: de
exemplu conştiinciozitatea este asociată cu un grad mai mare de îndeplinire a
recomandărilor medicului şi cu acceptarea controlului pentru depistarea
cancerului.
Cea mai studiată interfaţă dintre personalitate şi maladie este cardiopatia
ischemică, o îngustare a arterelor care aduc sângele la inimă, ceea ce predispune la
infarct miocardic şi angină. Friedman şi Rosenman au observat că pacienţii lor cu
cardiopatie ischemică prezentau „tiparul de comportament de tip A” cu mişcări
iuţi ale trupului, încleştarea pumnilor în timpul conversaţiei, vorbire explozivă şi
precipitată, respiraţie în partea de sus a pieptului, lipsa relaxării corporale,
agresivitate, impulsul de dominare şi de realizare a obiectivelor şi o tendinţă de a fi
obsedat de muncă (workaholic). La persoanele de tip A probabilitatea infarctului
miocardic este de circa două ori mai mare decât la celelalte persoane.
Tiparul de comportament de tip A a fost derivat din observațiile clinice
făcute de Friedman și Rosenman (1959) că factorii de comportament pot influența
nivelurile colesterolului seric independent de dietă. A fost definit ca „un complex
acțiune-emoție care poate fi observat la orice persoană care este implicată în mod
agresiv într-o luptă cronică, neîncetată de a obține mai mult și mai mult, în timp
126
din ce în ce mai puțin, și dacă este necesar, împotriva eforturilor opozante ale
celorlalte lucruri sau persoane”.1
Validitatea tiparului de comportament de tip A a fost inițial confirmată în
două studii de prevalență care au arătat niveluri de colesterol seric crescute și
manifestări clinice ale bolii cardiovasculare la tipul A, relativ la tipul B de
comportament – cel din urmă desemnând absența tiparului de comportament de tip
A.
Metaanalizele şi studiile efectuate constată, în mod consecvent, faptul că
ostilitatea în exprimare este partea din tipar care se leagă de riscul incidenţei
infarctului miocardic, justificând circa 2% din variaţia maladiei. Mecanismul
biologic al asocierii nu este încă lămurit deplin. Ostilitatea ar putea provoca
deteriorări în mod direct, prin creşterea tensiunii şi a ritmului cardiac şi prin
acumularea aterosclerotică sau ar putea contribui la comportamentele generale
riscante, cum ar fi nivelul ridicat al fumatului şi al consumului de alcool sau
scăderea disponibilităţii sprijinului social.
În legătură cu cancerul, cel mai des au fost investigate depresia şi disperarea
(care împărtăşesc variaţia cu nevrozismul). Există trei linii principale de cercetare:
- depresia sau disperarea ca factori de risc în apariţia cancerului;
- depresia sau disperarea ca factori comportamentali modificabili care ar putea
influenţa starea de bine a pacienţilor;
- depresia sau disperarea ca factori care influenţează evoluţia firească a
cancerului după diagnosticare.
Studiile despre legătura dintre depresie sau disperare şi cancer nu au adus
dovezi despre vreun risc sporit de apariţie a cancerului sau despre mortalitatea
excesivă după diagnosticare la persoanele cu un nivel înalt al acestor dimensiuni.
Totuşi depresia şi disperarea sunt indicatori ai suferinţei şi sunt importanţi din
punctul de vedere al calităţii vieţii după diagnosticare. Sprijinul sub forma
intervenţiilor educative conduse de experţi, chiar dacă nu afectează consecinţele
legate de boală, sunt benefice pentru că reduc depresia şi cresc starea mentală de
bine, în special pentru cei cu niveluri înalte de depresie la începutul programului.
XIV.2. PERSONALITATEA ȘI BOLILE CARDIACE
Contrar constructului tiparul de comportament de tip A, personalitatea de tip

D – denumită, de asemenea, personalitate de distres – a fost derivată din teoria
1 Friedman, M., Rosenman, R.H. (1974), Type A behaviour and your heart, New York: Knopf.
127
de personalitate și dovezile empirice existente, inclusiv analiza factorială și analiza

de cluster.
Taxonomia se bazează pe două trăsături stabile și generale, acelea de
afectivitate negativă și inhibare socială. Afectivitatea negativă denotă tendința
de a experimenta distres negativ crescut de-a lungul timpului și situațiilor, în timp
ce inhibarea socială se referă la tendința de a inhiba exprimarea acestor emoții
negative în interacțiunile sociale. Un scor mare în legătură cu ambele trăsături
denotă pe cei cu o personalitate de tip D (Denollet, 2000).
Din punct de vedere clinic, pacienții de tip D tind să se îngrijoreze, să aibă o
perspectivă sumbră asupra vieții și să se simtă tensionați și nefericiți. Aceștia sunt
mult mai ușor iritabili și, în general, sunt mai puțin susceptibili să experimenteze
stări de dispoziție pozitivă. În același timp, este mult mai puțin probabil ca aceștia
să împărtășească emoțiile negative cu alte persoane din cauza fricii de respingere
și dezaprobare. Pacienții de tip D, de asemenea, au, în general, mai puține legături
personale cu alții și tind să se simtă inconfortabil când se găsesc în preajma
străinilor.
Tipul D poate fi considerat un factor de risc psihologic cronic în măsura în
care pacienții de tip D tind să gestioneze emoțiile într-un mod caracteristic.
Constructul a fost dezvoltat inițial la pacienții cardiaci din Belgia, într-o încercare
de a investiga rolul trăsăturilor de personalitate în apariția bolii cardiovasculare.
Este important de notat faptul că acest contruct scoate în evidență trăsăturile de
personalitate normală, mai degrabă decât psihopatologică. Prin urmare, tipul D
reflectă un subgrup relativ omogen de comportamente care are o bază clară în
teoria psihologică, în timp ce tiparul de comportament de tip A reflectă „o
amestecătură eterogenă" de simptome comportamentale (Denollet, 2000).
XIV.3. NEVROZISMUL CA FACTOR DE RISC ÎN

NUMEROASE MALADII
Mai multe studii au implicat nevrozismul ca factor de predicţie a unor diferite

forme de afecţiuni, aducând dovezi care leagă nivelul înalt al nevrozismului de
afecţiuni cum sunt astmul şi tulburările gastrointestinale.
Nevrozismul este asociat cu o gamă largă de consecinţe legate de o stare mai
proastă a sănătăţii. Este implicat în tulburările psihosomatice, iar unele studii au
arătat că nivelul înalt al nevrozismului oferă prognoze mai puţin bune după
128
infarctul miocardic. Nevrozismul este asociat constant cu o stare mai proastă a

sănătăţii din autodescrieri, dar mai puţin constant cu măsurile obiective ale
sănătăţii , care ar putea reflecta „înclinaţia către boală” – fizică sau mentală – a
persoanei cu un nivel înalt al lui N. Totuşi, nivelul înalt al lui N a fost legat şi de
suprimarea funcţiei imunitare, astfel încât există mecanisme plauzibile din punct
de vedere biologic ale relaţiilor observate între N şi starea mai proastă a sănătăţii.
Nevrozismul ar putea, de asemenea, să fie benefic pentru sănătate, prin faptul
că simptomele bolilor – inclusiv cele grave cum este cancerul – sunt detectate şi
raportate mai repede de persoanele cu un nivel înalt de nevrozism în comparaţie cu
cele cu un nivel scăzut al lui N.
Studii foarte variate au arătat asocieri între bolile psihosomatice şi nevrozism.
De exemplu, pacienţii cu dispepsie neulceroasă au punctaje mai mari la
nevrozism.
În studii despre legătura dintre personalitate şi alte tulburări psihosomatice, la
rezultatul omniprezent că nivelul înalt de nevrozism se leagă de o tendinţă
generală către emoţii negative se adaugă indicatori ai unor efecte semnificative ale
introversiunii. Kellner, în 1991, a descris rezultate legate de nivelul înalt al
nevrozismului şi de introversiune în cazurile de colită. Acelaşi tipar al
personalităţii a fost găsit în alte afecţiuni, cum ar fi dispepsia neulceroasă şi
globus pharyngis (senzaţia de „nod în gât”), în lipsa oricărei stări patologice
structurale detectabile.
În studiile despre anumite tulburări psihosomatice se observă adesea relaţii
între diagnosticul respectiv (de exemplu, fibromialgia sau colita) şi nevrozism,
depresie sau anxietate. Pe lângă factorii personalităţii, sunt implicate şi maltratările
suferite în copilărie şi traumele psihologice din faza adultă.
Concluzionând, putem spune că afecţiunile psihosomatice tind să apară la
persoanele cu un nivel înalt al nevrozismului; la aceste grupuri există, în plus, o
tendinţă către introversiune.
XIV.4. PATOLOGIA PERSONALITĂȚII
Conform DSM-IV - „Tulburarea de personalitate este un tipar rezistent de

trăiri interioare și comportament care se abat sensibil de la așteptările culturii
persoanei respective, este extins și flexibil, s-a instalat în adolescență sau la
începutul fazei de maturitate, e stabil în timp și duce la suferință sau deficiențe.”
129
XIV.4.1. CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE
Tulburările de personalitate din DSM-IV se încadrează în trei grupări

(clusters):
- grupa A (bizar – excentric)
- grupa B (dramatic – emotiv)
- grupa C (anxios – temător)
Grupa A (bizar – excentric)

 Tulburarea de personalitate paranoidă
 Tulburarea de personalitate schizoidă
 Tulburarea de personalitate schizotipală
Tulburarea de personalitate paranoidă

Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt
interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că
nu există niciun motiv de îngrijorare.
Sunt exagerat de suspicioşi, tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor. Au
dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau
colegilor. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori „din
ţânţar armăsar”. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte, injurii sau
ofense.
În activitatea profesională depun multe eforturi şi, dacă se află în situaţia de a
munci individual, se descurcă foarte bine.
Faptul că sunt distanţi şi reţinuţi le creează numeroase dificultăţi
interrelaţionale, de integrare şi armonizare.
Există însă persoane în rândul celor cu tulburare de personalitate paranoidă care
au multă rigoare logică, argumentativitate, persuasiune, combativitate şi tenacitate,
devenind astfel extrem de dificil de contracarat într-un schimb de opinii.
Dacă sunt contrazişi sau respinşi tolerează greu frustrarea şi contraatacă violent.
În situaţia în care greşesc heteroatribuie eşecul.
Sunt mulţi care au tendinţa de a obţine şi păstra puterea, nu de puţine ori
supraestimându-şi calităţile.
130
Au o marcată tendinţă la autonomie fiind aproape incapabili să coopereze

deoarece îi dispreţuiesc pe cei slabi, incapabili şi sunt extrem de exigenţi şi
intransigenţi.
Tulburarea este mai frecventă la bărbaţi decât la femei. Prevalenţa este mai mare
la minorităţi, imigranţi şi surzi.
Tulburarea de personalitate schizoidă

Este, în principal, caracterizată de deficite sociale şi interpersonale manifestate
prin disconfort acut în relaţii şi reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime,
precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de
comportament.
Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează
comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale. Au preocupări
reduse ori absente pentru activitatea sexuală.
Deşi sunt izolaţi social şi au afectivitate aplatizată (caracteristici ale
schizofreniei), nu au tulburări de gândire (halucinaţii, idei delirante sau tulburări
de limbaj) şi de aceea nu pot fi consideraţi schizofrenici.
Incidenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei, cu un posibil raport de 2:1.
Tulburarea de personalitate schizotipală

Se caracterizează, printre altele, prin dificultatea de a alcătui şi menţine relaţii
strânse cu alţii. O persoană cu tulburare de personalitate schizotipală se va simţi
nelalocul ei printre oameni, ajungând până la disconfort extrem în public. Sunt
oameni excentrici, cu distorsiuni în gândire. Atribuie înţelesuri aparte şi ciudate
unor evenimente şi acţiuni neînsemnate. Sunt superstiţioşi din cale afară, au
tendinţa de a se încrede în teorii ale conspiraţiei şi se simt atraşi de fenomene
paranormale. Printre alte simptome se pot număra stările de anxietate, distimie şi
fobie socială.
Ideaţia este dominată de convingerea că posedă însuşiri rare, particulare
ilustrate prin:
 clarviziune,
 capacitate de premoniţie,
 telepatie sau  superstiţie.
131
Trăiesc experienţe perceptive insolite, incluzând iluzii corporale, obsesii cu

conţinut dismorfofobic. Au o gândire de tip magic şi un limbaj bizar (ex.: limbaj
vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat sau stereotip).
Sunt suspicioşi pe cei din jur şi ajung până la ideaţie paranoidă, acuzându-i
că tocmai complotează împotriva lor, că le vor răul sau îi vorbesc pe la spate. Cele
mai mici gesturi tind să fie interpretate ca fiind atacuri la persoană. Se comportă
şi/sau se îmbracă ciudat.
Grupa B (dramatic – emoțional)

 personalitatea antisocială 
personalitatea borderline
 personalitatea histrionică
 personalitatea narcisică
Tulburarea de personalitate antisocială

Denumiţi adeseori şi sociopaţi, aceşti indivizi sunt caracterizaţi de:
desconsiderarea şi violarea drepturilor altora, impulsivitate şi incapacitate de a
face planuri pe durată lungă, iritabilitate şi agresivitate, neglijenţă nesăbuită pentru
siguranţa sa sau a altora, iresposabilitate considerabilă indicată prin incapacitatea
repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi onora
obligaţiile financiare, lipsa de remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi furat sau
maltratat sau încercarea de justificare a acestor fapte, incapacitate de a se
conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea
repetată de acte care constituie motive de arest), incorectitudine, minţit repetat,
manipularea altora pentru profitul sau plăcerea personală.
Ignoră problemele personale curente şi de perspectivă. Au o instabilitate
psihică crescută. Afişează siguranţă de sine, aroganţă, se supraestimează.
În antecedentele personale distingem minciuna, înşelăciunea, evaziune
fiscală şi numeroase alte acte ilegale sau în orice caz imorale.
Aceşti indivizi pot stabili cu uşurinţă relaţii interpersonale, dar natura
acestoraeste superficială.
Tulburarea de personalitate borderline

Caracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale, imaginii de
sine şi afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive, joc patologic,
132
abuz de substanţe, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate etc. Indivizii

alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. Pot avea o perturbare de
identitate şi sentimentul cronic de vid interior.
Apar manifestări frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mania. Au un
comportament automutilant şi ameninţări recurente de suicid. Nu suportă
singurătatea şi sunt instabili afectiv. Au frecvente reacţii impulsiv-agresive la
incitaţii minime. Trăiesc sentimentul inconsistenţei sau dispersiei identităţii.
Comportamentul lor este imprevizibil, acreditează exclusiv afectiv celelalte
persoane împărţindu-i în „cei pe care îi iubesc şi cei pe care îi urăsc”. În istoricul
personal întâlnim acte autodistructive repetitive.
Tulburarea de personalitate histrionică

Este caracterizată de emoţionalitate excesivă şi de căutare a atenţiei.
Histrionicul se simte nemulţumit atunci când nu se află în centrul atenţiei. Îşi
schimbă rapid emoţiile care sunt superficiale. Catarsisul afectiv este facil.
Împrumută cu uşurinţă „temperatura” afectivă a anturajului în care se află fără să
manifeste o empatie autentică faţă de ceilalţi.
Este sugestionabil, uşor de influenţat. Are tendinţa de a dramatiza conţinutul
vorbirii şi un stil de comunicare colorat, impresionabil. Consideră relaţiile a fi mai
intime decât sunt în realitate. Are un comportament seducător şi provocator sexual.
Sunt manipulativi, orientaţi spre satisfacerea propriilor interese. Personalizează
relaţiile, dar au o redusă disponibilitate de menţinere a acestora. Manifestă interes
pentru noutate, stimulare sau schimbare. Se entuziasmează facil şi efemer. Se
autoipostaziază în roluri extreme sau insolite.
Manifestă intoleranţă la ignorare sau periferizare, putând exista repetateameninţări
cu suicidul.
Pot manifesta amnezia traumelor, frustrărilor şi afectelor dramatice, părând
detaşaţi în comparaţie cu dramatismul evenimentelor trăite şi povestite (la belle
indifference).
Tulburarea de personalitate narcisică

Caracterizată prin grandoare, necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie. Are
sentimental de autoimportanţă, fantasme de succes nelimitat, putere.
Necesită admiraţie excesivă şi îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile.
Este sensibil la critică, insucces sau pierdere.
133
Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere dorinţelor sale.

Profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile.
Este lipsit de empatie: este incapabil să cunoască sau să se identifice cu
sentimentele şi necesităţile altora. Are un comportament arogant, sfidător. De
asemenea, are sentimente ostile sau de invidie pe care le proiectează asupra
interlocutorilor.
Afişează o conduită distantă, arogantă, emfatică, fiind non-receptiv şi
insensibil la opinii diferite, sfaturi sau îndemnuri.
Nu rareori poate avea sentimente ostile sau malefice, pe care le proiectează
asupra interlocutorilor.
Este avid de titluri, demnităţi, onoruri, ranguri care consideră că i se cuvin.
Grupa C (anxios – temător)

 personalitatea evitantă
 personalitatea dependentă
 personalitatea obsesiv – compulsivă
Tulburarea de personalitate evitantă

Caracterizată prin inhibiţie socială, sentimente de insuficienţă şi
hipersensibilitate la evaluare negativă.
Evită activităţile profesionale care implică un contact interpersonal semnificativ
din cauza fricii de critică, dezaprobare sau respingere.
Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat şi inhibat în
relaţii noi din cauza sentimentelor de inadecvare.
Prezintă teama de a nu fi criticat sau umilit în public, trăind o stare de
aprehensiune sau de anxietate persistentă şi limitativă.
Deşi îşi doreşte să fie acceptat şi simpatizat, evită şi îi este teamă să iniţieze noi
relaţii interpersonale.
Are nevoie de tandreţe, securizare şi reasigurare.
Se consideră inapt social, inferior celorlalţi, neatractiv şi se subestimează. Este
ezitant în a-şi asuma riscuri ori în a se angaja în activităţi noi pentru a nu fi pus în
dificultate.
Are tendinţa de a exagera eventualele riscuri, eşecuri, pericole.
134
Trăieşte intens, dureros inacceptarea, refuzul, respingerea şi discriminarea, fiind

extrem de interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi.
Tulburarea de personalitate dependentă

Principala caracteristică este necesitatea excesivă de a fi supervizat, care duce la
un comportament submisiv şi adeziv şi la frica de separare.
Are dificultăţi în a lua decizii simple fără reasigurări şi sfaturi din partea altora.
Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii
ale vieţii lui, reducându-şi sau chiar anulându-şi iniţiativele.
Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu pierde
aprobarea sau suportul acestora.
Au stimă de sine redusă şi îşi subestimează calităţile şi disponibilităţile proprii.
Au nevoie de aprobare, de acceptare şi de susţinere.
Fac sacrificii în vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii. Acordă altora
girul propriilor sale responsabilităţi.
Le este teamă de abandon, manifestând o toleranţă excesivă faţă de persoana
investită ca protector.
Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care sunt dependenţi.
Au tendinţa de a interpreta orice contrariere sau dezaprobare ca expresia
neîncrederii sau incapacitării sale.
Merge foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi
voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute. Caută urgent o altă relaţie drept sursă
de supervizare când o relaţie strânsă se termină.
Îi este exagerat de frică de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit de
ajutor când rămâne singur.
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă

Caracterizată de preocuparea către ordine, perfecţionism şi control mental şi
interpersonal în detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei.
Este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri în aşa fel
încât obiectivul major al activităţii este pierdut.
Prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor, inflexibilitate,
intoleranţă faţă de indiferenţă, compromis şi corupţie.
135
Sunt militanţi ai standardelor înalte autoimpuse şi în aceeaşi măsură sunt foarte

exigenţi cu ceilalţi, având tendinţa de a le impune propriile standarde, rigori sau
stil de viaţă.
Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii, mergând până la excluderea
activităţilor recreative şi amiciţiilor.
Este hiperconştiincios, scrupulos şi inflexibil în probleme de morală, etică,
valori.
Refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia se
supun stilului său.
Adoptă un stil avar de a cheltui în ideea de a fi pregătit financiar în orice situaţie
neprevăzută.
Manifestă teamă de schimbare a activităţii cotidiene, a locului de muncă, a
locuinţei, fiind adepţi ai stabilităţii, conservatori.
Au incapacitate în a exprima sentimente tandre având puţine relaţii interpersonale.
Tulburările de personalitate, la momentul actual, sunt eterogene din punct de

vedere conceptual, informațiile despre ele sunt limitate și ceea ce se cunoaște în
prezent derivă, în mare parte, din categorii de populație clinică nereprezentative.
Conceptul fundamental de tulburări de personalitate are puține puncte de contact
cu literatura psuhologică despre structura și dezvoltarea personalității și se știu
puține lucruri despre mecanismele cerebrale care stau la baza trăsăturilor de
personalitate (Matthew, Deary și Whiteman, 2005, p. 339).
Subiecte taiate 3,18, 24, 33, 37, 40, 52,53,54,
Calsificarea temperamentelor
-tipologii temperamentale; sangvinic, coleric, flehmatic, melancolic.
-tipologii constitutionale ; picnic, leptosomatenic , atletic, vascos, displastic
136

PSIHOLOGIA PERSONALITATII Note de Curs 2018 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIA PERSONALITATII Note de Curs 2018 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

Cursul 1. Personalitatea: Delimitări conceptuale (individ, individualitate,

Cursul 8. Creativitatea – latura transformativ-constructivă a

1. Allport, G. W. (1991), Structura și dezvoltarea personalității, București:

13.Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, București: Editura Trei.

Personalitatea apare sub două aspecte:

Allport a descoperit, încă din 1936, existenţa în limba engleză a 18000 de

I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În literatura de specialitate se utilizează nediferenţiat o serie de termeni care

I.1.1. Conceptul de individ

I.1.2. Conceptul de individualitate

modul organizării lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea

I.1.3. Conceptul de persoană

I.1.4. Conceptul de personalitate

I.1.5. Conceptul de personaj Are

I.2. DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII

Definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi uneori chiar

Cu cât efectele externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea

funcţie de metodele utilizate care pot fi şi imperfecte. Trebuie de fapt adaptate

I.3. ACCEPȚIUNILE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Există o multitudine de accepțiuni ale conceptului de personalitate. Se consideră

imperfecțiunile mediului social, repercutându-se asupra ei ducând la

II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a cercetărilor efectuate de

II.1. ABORDAREA PSIHANALITICĂ A PERSONALITĂŢII

II.1.1. Teoria psihanalitică a lui Freud

permis să cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat, Freud a elaborat metoda

dar într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea şi care să nu producă

Figura 1. Nivelurile conștiinței

Figura 1 ilustrează nivelurile respective de id, ego și superego. În această

Figura 2. Cele trei structuri ale personalității

Acest tip de abordare a personalităţii este numit psihodinamic, deoarece

II.1.2. Teoria psihanalitică a lui Jung

Figura 3. – Teoria lui Jung

Figura 4. Exemple de arhetipuri

1. Anima este arhetipul care simbolizează componenta feminină inconștientă a

C. Individuația: Jung credea că ființele umane sunt întregi, dar că majoritatea

I. Inconștientul: principala paradigmă, conform lui Jung, susține că toate

II.2. ABORDAREA PSIHOMETRICĂ A

II.2.1. Teoria lui Eysenck asupra personalităţii

Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numără elemente de tipul

II.2.2. Teoria lui Cattell asupra personalităţii

II.2.3. Metode psihometrice de identificare a dimensiunilor personalităţii

Validitatea construcţiei arată dacă un test psihometric este elaborat în spiritul

Testele idiografice sunt destinate analizei caracteristicilor unei singure

II.3. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII

Teoria personalităţii elaborată de Carl Rogers, în 1959, a fost o provocare la

nevoie de autoactualizare – necesitate de actualizare sau de realizare a

II.4. TEORIILE COGNITIVE ALE PERSONALITĂȚII

II.4.1. Teoria constructelor personale a lui Kelly

II.5. MODELUL TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE

Trăsăturile sunt elemente fundamentale ale personalităţii. Spunem despre un

Allport a stabilit o distincţie între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale:

- dispoziţii cardinale – dispoziţii dominante care influenţează toate aspectele

- plasticitatea – defineşte „disponibilitatea” structurilor de a se schimba, de a

- trăsături de natură cognitivă: reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi

II.5.1. Trăsături şi situaţii

- comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi

III. MODELE ALTERNATIVE DE EVALUARE A

O diferențiere majoră între modelele alternative a constituit-o nivelul de

III.1. MODELUL SITUAȚIONIST