I.

Personalitatea, trăsăturile personalității și iertarea ca dispoziție a

personalității.

Pentru a putea vorbii de personalitate, trebuie să se referim la un du-te-vino de la sensul

idiografic, adică specific al individului la sensul nomotetic, bazat pe generalizare. Termenele de
idiografic și nomotetic, venind din limba greacă, unul referindu-se la specificul, particularul,
celalalt la general.

În psihologie, analiza personalității persoanelor, deoarece omul este unic, unicitatea

aceasta este cercetată într-o formă combinată a celor două orientări, atțt idiografică cât și
nomotetică, cu toate că specifică persoanei umane este cea idiografică1.

Personalitatea poate fi definită ca fiind realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre

noi: complexă deoarece cuprinde componente extrem de variate (anatomo- fiziologice, psihice şi
socio – culturale) şi dinamică, pentru că, în ciuda relativei stabilităţi a caracteristicilor sale,
personalitatea este supusă evoluţiei în timp, atât în plan filogenetic - istoric, cât şi în plan
ontogenetic – individual.

G. W. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul

individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic.“ (Allport, 1991), ori același autor consider și că personalitatea este modul de a fii a
unui individ in mod real, indifferent de perceptia celorlalti sau de metodele prin care studim
persoana.

M. Golu (1993) consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de condiţii interne“ care se
structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ
stabile. Aceste condiţii interne au rol de mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care este
supus omul în decursul vieţii sale.

După I. Radu (1991), personalitatea se defineşte, capătă contur şi se formează în

contextul relaţiilor interpersonale şi sociale, însuşirile de personalitate rezultând din contactele cu
alţii şi în cadrul relaţiilor cu ceilalţi, aici așezându-se foarte bine ideea de iertare a aproapelui.

1
A nu se confunda cu termenul ideografică, unde ide- din greacă , inseamnă idee.
 S. Chelcea (1998) afirmă că personalitatea umană poate fi definită atât ,,din exterior“ – ca
ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psiho-comportamentale din
partea altora, cât şi ,,din interior“ – ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi
socio-morale, elemente care sunt achiziţionate în procesul socializării individului.

Trăsăturile personalității, se identifică ca fiind toate particularitătile personale pe scală

largă și des întânite, sau relative întânite, astfel că unii pot fii caracterizati ca usor sensibili, sau
altii cu trasaturi de decizie puternic evidențiate, în sfârsit, psihologul Allport care a structurat
teoria trăsăturilor, aducând în vedere trăsături afective, trăsături dinamice, trăsături
temperamentale, trăsături psihice.

Allport consideră ca pentru a contura personalitatea individului e necesar să asculti

cuvintele pe acre se rosteste spontan. Astfel că din cele 18 000 mii de termeni identificati ca fiind
factori de decizie in conturarea personalitătii, au clasificat trăsăsturile de personalitate ale
persoanelor astfel:

Trăsături cardinale; aflate în varsul piramidei, care conturează personalitatea unei

persoane alături de cele centrale. Trăsăsturi centrale; prin acestea oamenii se diferențiază unii de
altii. Trăsăsturi secundare; în număr foarte mare, situate la baza piramidei şi care sunt „mai puţin
evidente, mai puţin generalizate, mai puţin constante şi mai puţin active decât dispoziţiile
centrale.” (Alport, 1991).

Abraham Maslow, psiholog American umanist, caracteriza constructia personalitătii unei

persoane pe modelul structural al piramidei nevoilor, astfel că omul trece prin cele 5 trepte ale
piramidei, unde își canalizează toată energia și puterile spre a le satisfice pentru a ajunge în
varsul piramidei adică la self-actualizare. Așadar cele 5 niveluri sunt: nevoile fiziologice; nevoile
de Securitate; nevoile sociale; nevoile de stimă; și self actualizarea.

Așadar o trăsătură de personalitate împărțită pe mai multe fațete este agreabilitatea.

Agreabilitatea, apare ca o dimensiune pregnant interpersonală, cuprinzând în nucleul său

altruismul, comportamentul cooperant, atitudinea simpatetică, de întrajutorare, cu tendinţa de a-i
considera pe ceilalţi la fel de simpatetici şi pregătiţi pentru a ajuta. Scorurile joase descriu un
comportament dominant şi antagonist, egocentric, sceptic faţă de intenţiile altora, competitiv.
Faţetele sunt:
 încredere – dispoziţia individului de a fi încrezător în ceilalţi, considera oneşti şi bine
intenţionaţi;

francheţe – modul deschis, sincer, franc şi ingenios de manifestare;

altruism – manifestarea unui interes activ pentru binele altora, generozitatea,

consideraţia pentru bunăstarea acestora;

amabilitate – tendinţa de a ceda rugăminţilor celorlalţi, de inhibare a agresivităţii, de

uitare a neplăcerilor şi de IERTARE a greşelilor celorlalţi;

modestie – atitudine modestă, fără a se putea vorbi de o lipsă de încredere în propriile

forţe; sensibilitate – atitudinea de simpatie şi preocupare faţă de semeni, sensibilitatea faţă de
nevoile celorlalţi.

Bibliografie:

Abraham Maslow, Motivație și Personalitate, trad. Andreea Răsuceanu, Ed. Trei,

București, 2007.

Viorel Robu, Psihologia Personalității, Ed. Lumen, Iași, 2017.

Mihail Golu, Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucuresti, 1993.