Cuvinte de învățătură ale Cuviosului Părinte Vichentie Mălău – †13 iulie

1945

Mărturiseau ucenicii lui că Părintele Vichentie nu judeca niciodată pe nimeni, orice păcat
ar fi văzut făcând. Ci îndată se ruga şi plângea pentru el. Odată a venit la el un călugăr şi i-
a zis: Părinte Stareţ, am văzut pe cineva mâncând de dulce în zi de post. Nu judeca! Nu
judeca, frate!, i-a răspuns Bătrânul. Poate i-a luat Dumnezeu mintea, de aceea a mâncat!

Într-o zi a văzut Stareţul doi fraţi vorbind la strană şi le-a zis: Nu vorbiţi, fraţilor, în
Biserică! Nici Îngerii nu vorbesc aici, iar voi vorbiţi?

Era atât de pătruns de frica lui Dumnezeu şi de bucurie, că întotdeauna vărsa lacrimi când
slujea. Spunea iarăşi ucenicul că, în fiecare dimineaţă, la ora 5 fix, Părintele Vichentie suna
clopotul de deşteptare.
- De ce suni clopotul aşa de dimineaţă, Preacuvioase? îl întrebau unii.
- Ca să se scoale Părinţii şi fraţii la rugăciune din timp, să-şi facă pravila şi canonul
călugăresc.
După ce suna clopotul, bătea în uşa ucenicului, zicând:
- Scoală, frate Gheorghe, la rugăciune! Hai, dragul tatei, să lăudăm pe Domnul. Iată,
păsările cântă afară şi ne fac de râs!

De ce nu dormi noaptea, Părinte Vichentie?

- Dacă vine Mirele în miezul nopţii? Să mă găsească dormind? răspundea Bătrânul. Şi se
folosea ucenicul de nevoinţa lui. După Utrenie, Părintele Vichentie se oprea în mijlocul
Bisericii şi întreba:
- Ce Sfânt avem astăzi? Aţi citit viaţa Sfântului de astăzi? Uite, aşa posteau şi se rugau
Sfinţii de demult, uite, aşa răbdau Mucenicii! Iar noi, Părinţilor, mâncăm şi dormim!
Uneori spunea ucenicului sau:
- Frate Gheorghe, să veniţi deseară cu toţii îa mine!
Seara vorbea cu fraţii cuvânt de folos din Sfânta Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din viaţa călugărilor aleşi, până la miezul nopţii. Îi învăţa rugăciunea lui lisus, îi sfătuia
cum să fugă din cursele vrăjmaşului, îi mângâia duhovniceşte, îi deprindea să picteze şi să
cânte pe note. La urmă cânta singur o podobie cu glas lin şi duios şi cu ochii înlăcrimaţi
zicea:
- Fraţilor, sa mergem la Biserică. Se aude clopotul de Utrenie!

Spuneau bătrânii care l-au cunoscut că Părintele Vichentie învăţa aşa de frumos pe
oameni, că toţi care îl ascultau plângeau.
- Dragii mei - zicea el -, aţi venit de departe, cu desagii în spate, desculţi peste dealuri,
trudiţi şi flămânzi, ca să vă închinaţi la Sfintele Mănăstiri! Bine aţi venit, fraţilor!
Dumnezeu să vă numere paşii...
La plecare, iarăşi le zicea:
- Sărutaţi, fraţilor, pământul acesta, că este loc sfânt. Aici au trăit atâţia Cuvioşi, pe care
numai Dumnezeu îi ştie! Iar credincioşii, închinându-se, plecau mai departe.

Un fiu duhovnicesc l-a întrebat:

- Părinte Vichentie, ce să fac sa mă mântuiesc?
Iar Bătrânul i-a dat o hârtie pe care scria:
- Mărturiseste-ţi cât mai des păcatele tale; fă-ţi canonul şi pravila de chilie; zi neîncetat
rugăciunea lui Iisus; apoi, păzeşte-ţi mintea de gânduri rele și fă ascultare la toate şi
tuturor; iubeşte singurătatea ca să fii scutit de a auzi, de a vedea, de a pofti şi de a critica,
pe drept sau pe nedrept; în faţa ta, toţi sa fie socotiţi ca Sfinţi. Sileşte-te să faci acestea cu
dragoste şi vei fi viu.

Într-o zi a spus Bătrânul către toţi:

- Părinţilor, iată, vin de departe mireni la Mănăstire, cu traistele pline de daruri. Iar noi le
primim darurile şi-i lăsam să plece deşerţi. Nimic nu le dăm înapoi. Căci, cine dintre noi se
roagă cu post şi cu lacrimi pentru ei? Sau cine le dă sfaturi şi cuvinte de mângâiere? Cine
mai face metanii pentru mireni? Vai de noi, Părinţilor! Să ştiţi că o să ne dea Dumnezeu în
judecată!

Să nu ne deznădăjduim, Părinţilor, chiar dacă greşim, ci să ne mărturisim, să părăsim

păcatul şi să avem nădejde. Că Dumnezeu, ca un Tată bun, mereu ne aşteaptă cu braţele
deschise.

Spunea iarăşi ucenicul că Bătrânul venea regulat la masă cu Părinţii, dar el nu mânca.
Numai seara gusta puţin. Servea la masă, citea cuvânt de învăţătură şi privea cu dragoste
cum mănâncă fiecare. Spuneau ucenicii lui că cea mai mare faptă bună a Stareţului era
aceea că nu judeca niciodată pe nimeni, ci întotdeauna lua aminte de sine. Lucrând într-o
zi cu fraţii la grădină şi observând pe unii că râd şi vorbesc de rău, a suspinat în sine şi-a
zis:
- Ei, fraţilor, mi-aduc aminte ce zicea Sfântul Apostol Pavel: „Niciodată nu am scos cuvânt
deşert din gura mea”. Iar eu, ticălosul, întotdeauna clevetesc, cârtesc, vorbesc de rău pe
fratele meu şi râd, în loc sa plâng pentru păcatele mele. Vai mie, fraţilor, se apropie ceasul
morţii mele şi nu ştiu ce răspuns voi da înaintea lui Hristos! Iar fraţii, auzind acestea,
tăceau şi se ruşinau de vorbele lui.

Spuneau iarăşi fiii săi duhovniceşti că Părintele Vichentie priveghea aproape în fiecare
noapte. Vara se nevoia în pădure şi iarna în chilie. De cum se lăsa întunericul, îşi lua
Psaltirea în traistă, lumânări şi chibrituri, şi se furişa în pădure. Acolo se ruga singur şi
făcea mii de metanii. Iar în zorii zilei se întorcea la chilie neobservat şi suna clopotul de
deşteptare.

Părintele, adesea îi învăţa pe călugări, zicând:

- Fraţilor, să facem lucrul Domnului fără lenevire, că suntem năimiţi lucratori în via Lui şi
fiecare, cum va lucra, aşa plată va lua. Nimic să nu facem din silă, nimic pentru bani, nimic
fără binecuvântare sau cu cârtire, ca să nu pierdem plata în Ziua Judecăţii. Că „cine face
ascultare cu dragoste, Liturghie săvârşeşte”. Toate ale călugărului sunt sfinte, căci
călugărul este afierosit lui Dumnezeu. De aceea, lucrul său să fie făcut cu binecuvântare;
cuvântul lui, înţelept şi dres cu sare; rugăciunea lui, curată ca ceara şi fierbinte ca focul;
chilia lui, simplă ca o peşteră, dar sfântă ca o Biserică.

La acest mare Părinte veneau zilnic mulţi săraci sa ceară milostenie. Cum bătea cineva în
uşă, îndată deschidea şi zicea:
- Vai, a bătut Hristos la uşa chiliei mele şi nu am ce să-i dau milostenie!
Şi îndată lua ce găsea în cale şi împărţea. Ori un prosop din cui, ori o pereche de ciorapi,
ori ceva bani, ori o bucată de pâine. Iar dacă nu avea nimic la îndemână, spunea săracului:
- Aşteaptă mata puţin afara! Iar el intra în chilie, se dezbrăca de cămaşă sau îşi scotea
bocancii şi îi dădea săracului, zicând:
- Primeşte, frate, măcar atât, că n-am altceva pe ziua de astăzi!
La urma adăuga:
- Vino să mănânci la trapeză. Nu cumva să pleci flămând!
Şi îl servea cu mâinile sale. Apoi îl petrecea până la ieşire.

Odată a venit un credincios la Bătrânul şi i-a zis:

- Părinte, cutare om mi-a făcut multe necazuri. Nu mai pot răbda.
Spune-mi ce să fac?
- Ascultă, mata, dragul meu. Nu te tulbura pe fratele în zadar, că nu el, ci diavolul este de
vină. Deci, nu rupe legătura dragostei care este mai scumpă decât orice pe lume.

Altădată au venit câţiva călugări la el şi i-au zis:

- Părinte Vichentie, spune-ne un cuvânt de folos.
- Părinţilor, - zise Bătrânul - de nimic nu ne va întreba Hristos la judecată, decât numai
atât: Pentru ce nu ne-am pocăit? Pentru ce nu ne-am plâns păcatele? Pentru ce am rămas
cu candelele stinse? Deci, siliţi-vă, dragii mei, siliţi-vă la pocăinţă. Că, iată, vine noaptea,
când nimeni nu mai poate lucra nimic. Vine moartea fără veste şi ne găseşte în păcate. Să
fim gata,
Părinţilor, să fim gata de drum!

A venit odată o Maică la Părintele Vichentie şi l-a întrebat:

- Preacuvioase, a venit o rudă la noi. Avem voie s~o găzduim în chilie?
- Maică, ascultă mata. Nici un ceas să nu găzduieşti pe mireni în chilie, ci numai la
arhondaric. Căci chilia călugărului este Biserică, este cămară de taină şi loc de nevoinţă. Iar
vorbirea cu mireni alungă plânsul călugărului, stinge candela rugăciunii şi depărtează pe
Hristos din inima lui.

Dacă observa vreun mirean că face sminteală în Mănăstire, îndată îi zicea:

- Ascultă, mata, frate. Mata trebuie să pleci din Mănăstire mai înainte de apusul soarelui,
că aici este foc. Aici este loc sfânt, unde sute de suflete se roagă lui Hristos. Aici rugăciunile
şi metaniile nu mai încetează, nici candelele Maicilor nu se sting. De aceea se cuvine să
intri cu sfială, să mergi încet, să ai privirea în jos, sa nu ţii pe nimeni de vorba şi sa te rogi,
că Mănăstirea este loc sfânt.

Spuneau ucenicii lui că Protosinghelul Vichentie mânca foarte puţin, numai cât să-şi
menţină viaţa. Tot ce căpăta de mâncare împărţea la cei din jurul lui, iar dacă îi mai
rămânea ceva, către seară se ducea la maicile sărace şi le zicea:
- Maică, m-a trimis Hristos la sfinţia ta cu ceva de mâncare. Te rog s-o primeşti în numele
Domnului!

Când venea vreun sărac la el şi nu avea ce să-i dea, se ducea la Maici şi le zicea cu glas
rugător:
- Maică, a venit Hristos la mine şi nu am ce să-i dau milostenie! Te rog, împrumută-mi 100
de lei şi, când voi avea, ţi-i voi da înapoi.
Iar Maicile, văzând dragostea lui pentru săraci, îi răspundeau:
- Poftiţi, Părinte, 100 de lei şi nu ni-i mai da înapoi, că vrem şi noi să miluim pe Hristos.
Aşa silea bunul păstor şi pe alţii să facă milostenie.

Spunea odată Bătrânul către Protosinghelul Eftimie, ucenicul său:

- Astă noapte, după ce am făcut câteva aţe de metanii, m-am aşezat puţin pe scaun să mă
odihnesc. După câteva minute am simţit că cineva mi-a smuls cu mânie metaniile din
mână şi le-a aruncat. Când am deschis ochii, am văzut în chilie o ceata de diavoli negri,
care săltau şi jucau. Dar îndată ce a început să strig către Hristos cu lacrimi, diavolii s-au
făcut nevăzuţi.

Zicea Părintele Vichentie:

- Cine caută a se îndulci de frumuseţi trupeşti este vinovat ca şi curvarul, şi, până nu pune
hotar, nu se poate împărtăşi. Ba şi anafura o ia spre păcat. Vai, şi ce mulţi mai sunt din cei
care cred că a pofti nu este nimic! Dar Hristos spune hotărât; Dacă ai poftit, iată ai şi curvit
în inima ta (Matei 5, 28).

Zicea iarăși Cuviosul:

- Pe Mântuitorul Hristos nimeni nu L-a văzut niciodată râzând, dar plângând L-au văzut
toţi adeseori. Nu pentru El plângea, ci pentru lumea rătăcită în pustietăţile păcatelor, unde
locuiesc vrăjmaşii omenirii, stând la pândă neadormiţi şi căutând ca fiarele sălbatice să
rupă şi să înghită pe toţi cei rătăciţi în acele pustietăţi.

81. Pentru cei ce vorbesc în Biserică, spunea:

- Vorbirea, glumele şi râsul în biserică sunt păcate contra Sfântului Duh, adică contra
puterii dumnezeieşti, căci prin acestea se dispreţuieşte sfinţenia Bisericii şi se dă prilej de
sminteală credincioșilor. Ba, ceva mai mult, aceste urâciuni au devenit astăzi un obicei
nedespărţit de Biserică şi de credincioşii săi.
Vai, ce dureros lucru este când singuri noi dispreţuim ce avem mai sfânt - Biserica - pe care
o avem moştenire de la Hristos! Despre aceasta însuşi Domnul spune: Casa mea, casă de
rugăciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari (Matei
21, 13).
Alteori iarăşi învăţa zicând:
- Fraţilor, vorbirea şi glumele în Biserică se aseamănă cu râsul la mormânt!

Zicea către o Maică:

- Dacă toată viaţa sfinţiei tale nu te vei hotărî ca pe toţi şi pe toate să-i crezi sfinţi şi sfinte,
nu te poţi mântui şi degeaba mai stai în călugărie. Eu cred din inimă că toţi sunt sfinţi şi
sfinte şi că Dumnezeu îi mântuieşte şi îi sfinţeşte aşa cum eu nu pot pricepe, nici sfinţia ta!
Zicea părintele Vichentie şi acestea:
- Vă încredinţez că cel ce urăşte, chiar motivat, pe aproapele său, se face atât de vinovat,
încât merită a fi tras la cea mai înalta instanţă de judecată. Iar cel ce defăima şi ponegreşte
pe aproapele, se aseamănă cu ucigaşii de oameni care se condamnă la cea mai grea
pedeapsă.

Înainte de plecarea sa în Banat, au venit la bătrânul doi ucenici - Părintele Climent şi

Părintele Cleopa - şi cu multe lacrimi i-au zis:
- Preacuvioase Părinte, în curând vei pleca de la noi şi nu ne vom mai vedea în viaţa
aceasta. Spune-ne ultimul cuvânt de folos.
Iar părintele Vichentie, punându-şi mâna pe grumazul Părintelui Cleopa şi cu cealaltă
lovind uşor în masă, a zis:
- Ascultă, mata, Părinte Cleopa, ascultă ce-ţi spune popa. Iată ultimul meu cuvânt: răbdare,
răbdare, răbdare! Şi când ţi se va părea matale că ai gătit-o, ia-o din nou de la capăt:
răbdare, răbdare, răbdare!
- Dar până când, Părinte Vichentie?
- Până la uşa mormântului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo în grădina Raiului. Şi
acolo cântă păsări aşa de minunat! Şi sunt copaci cu flori şi fructe de aur! Şi pajişti care
veşnic înfloresc. Şi sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea Cetele Sfinţilor. Acolo
vom auzi cântările Îngerilor. Acolo vom petrece în veci cu Domnul. Deci, fraţii mei, acolo
în Rai să ne întâlnim!

În vara anului 1945, marele duhovnic, Protosinghelul Vichentie Mălău, după o scurtă
suferinţă, şi-a dat sufletul în braţele Mântuitorului şi a fost petrecut la mormânt de peste
zece mii de credincioşi. Toţi l-au plâns şi l-au acoperit cu ţărână cu propriile lor mâini.
După şapte ani de zile, osemintele acestui Preacuvios Părinte, pline de bună mireasmă, au
fost strămutate la Mănăstirea Secu. Iar mâinile sale, cu care a săvârşit cele sfinte şi a miluit
pe cei săraci, au fost găsite întregi şi nevătămate, ca semn că Hristos l-a numărat în Ceata
Cuvioşilor Părinţi, pentru sfinţenia vieţii şi desăvârşita lui milostenie.