Odată, un om mergea cu maşina sa pe un drum lung şi singuratic.

Dintr-o dată motorul începu să dea rateuri iar

maşina se opri. Coborî şi aruncă o privire încercând să vadă ce are. Se gândi că va putea găsi de îndată
defecţiunea, întrucât o conducea de câţiva ani. Trecu mult timp, însă, şi nu reuşi să descopere ce avea motorul.
La un moment dat se apropie o altă maşină. Se opri, iar şoferul coborî ca să dea o mână de ajutor.
El îi spuse:
-«Aceasta este maşina mea dintotdeauna, o ştiu ca pe ochii din cap. Nu cred că tu o poţi repara.»
Celălalt insistă cu un zâmbet scurt. În cele din urmă, proprietarul maşinii spuse:
-«Bine, încearcă, dar nu cred că poţi.»
Îşi suflecă mânecile şi, în câteva minute, află care este problema pe care o avea, o rezolvă şi porni motorul.
Proprietarul, uimit, întrebă:
-«Cum de ai putut să o repari, de vreme ce este maşina mea şi o ştiu la perfecţie dar nu i-am găsit defecţiunea?»
Celălalt om îi răspunse:
-«Numele meu este Felix Wankel… Eu am inventat motorul rotativ pe care îl are maşina ta.»
De câte ori nu adoptăm înaintea Domnului o atitudine asemănătoare cu aceea a proprietarului maşinii faţă de acel
necunoscut! „Este viaţa mea” – îi spunem. „Este problema mea…”.
Dar cine a creat şi cine mi-a dat viaţa aceasta? Ei bine, El, autorul ei, este cel care cel mai bine poate să mă înveţe
cum să o folosesc. Şi, de asemenea, este cel care mă poate ajuta cel mai mult atunci când rămân în pană pe
drumul călătoriei mele zilnice.
Îţi las datele sale, dacă vei avea nevoie vreodată de un „mecanic” bun:
Numele mecanicului de suflete: Dumnezeu. Adresa: Cerul. Programul: 24 ore pe zi, 365 de zile pe an.
Garanţie: Veşnică. Telefon: Nu are, însă e de ajuns dacă te gândeşti cu credinţă la El.
Ah, şi foarte important: linia lui nu este niciodată ocupată.

Odată, Sfântul Filip Neri, care a văzut că mai mulţi credincioşi ies din biserică după ce au primit împărtăşania, fără a
face o rugăciune de mulţumire faţă de Domnul, a trimis pe doi ministranţi cu lumânări aprinse pentru ca să-i
escorteze pe acei „grăbiţi”.
-De ce? – întrebă unul dintre ei.
Iar sfântul răspunse:
-„Pentru ca să însoţească Preasfântul Sacrament pe care tu l-ai primit acum câteva clipe şi să-l preamărească în
locul tău”.
„Cu bun simţ e semn că eşti dacă ştii să mulţumeşti”. Văzând cum unii oameni ies de la Liturghie, în grabă, când
preotul încă nu a plecat de la altar, te întrebi: unde merg atât de grăbiţi?
Primii care pleacă de obicei nu sunt cei care au mai multe de făcut.
Nu e vorba de ocupaţie, de multe de făcut, ci de lipsă de delicateţe.

O poveste frumoasă care se referă, în mod diferit la acelaşi lucru, chiar dacă ideea consolatoarea de fond este
aceeaşi.
O tânără de douăzeci de ani se află pe patul de moarte după o viaţă dezordonată, inutilă şi sterilă. La un moment
dat îşi întinde mâinile sale deschise către preotul care o îngrijeşte, spunând cu tristeţe:
-Mă voi prezenta înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale.
Preotul scoate un crucifix din buzunar, i-l pune în mâinile sale întinse şi-i spune:
-Iată, acum le ai pline.
Cristos este tezaurul nostru, garanţia noastră.
Dacă pretindem să ne prezentăm înaintea Domnului sprijiniţi pe meritele noastre, va fi deoarece suntem confuzi,
neliniştiţi şi îngrijoraţi. Isus, meritele vieţii şi morţii sale, este speranţa noastră.
„Pe bună dreptate am pusă în el (Isus Cristos) speranţa fermă că vei vindeca toate durerile mele prin intermediul lui,
care şade la dreapta ta şi care mijloceşte pentru noi; de-ar fi altfel aş dispera. Pentru că multe şi mari sunt durerile
mele; da, sunt mlute şi mari, chiar dacă şi mai mare este medicamentul tău” (Sfântul Augustin: Confesiones, cartea
10,69).
Sprijiniţi pe El, nimic nu este de temut.

Henric al III-lea, regele Angliei, obişnuia să asculte liturghia în fiecare zi. Odată, unul dintre consilierii lui i-a spus:
-Maiestate, nu ar fi mai bine să ascultaţi o predică în loc de Sfânta Liturghie?
Regele i-a răspuns imediat:
-Îmi place să ascult cum se vorbeşte bine despre prietenii mei, însă prefer să-i văd şi să stau cu dânşii.
Pentru aceasta, de asemenea, mergem la Sfânta Liturghie: ca să stăm cu Domnul şi să ne umplem de Dumnezeu.
Contează cei care ne stau alături, întrucât sunt fraţii noştri, însă atenţia se îndreaptă – trebuie să se îndrepte – mai
întâi de toate către cel pe care nu-l vedem, dar care este prezent şi cu care vorbim.

Fratele Ioan era un călugăr simplu şi bun la suflet. Un accident, când mergea pe zăpadă, l-a lăsat cu braţele
paralizate.
Îl tulbura mult faptul că nu poate celebra Sfânta Liturghie. Cu mare încredere i-a cerut lui Dumnezeu minunea de a
putea mişca braţele câte o jumătate de oră în fiecare zi, în timpul Liturghiei. Domnul i-a ascultat ruga şi i-a acordat
ceea ce a cerut.
Liturghia călugărului paralitic s-a transformat în ştire de presă şi atrăgea mulţimile.
Într-o bună zi, un preot mai tânăr a ieşit să celebreze liturghia înaintea Fratelui Ioan. Mergea atât de lent cu
celebrarea încât călugărul miracolului a trebuit să meargă să celebreze liturghia lui la un altar lateral din biserică.
Oamenii care urmăreau liturghia preotului tânăr, văzându-l pe fratele Mâinii Uscate, uitând de liturghia pe care o
ascultau, s-au îmbulzit în jurul fratelui.
Fratele Ioan, plin de tristeţe, se gândea: „Atunci, Doamne, aceştia nu vin să asculte sfânta liturghie ci liturghia „mea”.
Nu vin pentru Tine ci pentru mine. În loc să-i ajut, le distrag atenţia şi-i deranjez… Trebuie să-ţi cer o altă favoare
care, Tu o ştii foarte bine, îmi vine foarte greu: să nu mi se mai mişte braţele.
Dumnezeu a intervenit din nou, dar nu după cum cerea dânsul: braţele lui şi-au recuperat mobilitatea deja pentru
totdeauna. La puţin timp după aceea „liturghia lui” deja nu mai era o ştire.
Şi Fratele Ioan se rugă astfel pentru oameni:
„Doamne, deschide-le ochii. Tu vezi că, faci o minune mică şi ei rămân uimiţi. În fiecare zi au la îndemână marea
minune a venirii tale pe altarele noastre… şi se plictisesc. Cine să-i înţeleagă pe oameni, Doamne?”
A consacra: lucrarea cea mai impresionantă pe care o poate realiza omul, preotul.
A asista la liturghie: a participa la minunea cea mai măreaţă, este zilnic la îndemâna noastră.

Când micuţul Toma a împlinit nouă ani, familia lui, conţii de Aquino, au încredinţat educaţia lui călugărilor de la
Montecassino. Toma a mers să locuiască la mănăstire.
Într-o noapte s-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare. Călugărul care îl avea în grijă pe copil s-a apropiat de dormitorul
acestuia cu teama de a nu se fi speriat de furtună. Spre surprinderea lui, a găsit patul gol. În zadar l-a căutat prin
toată mănăstirea. În cele din urmă, l-a găsit în biserică, ghemuit lângă Tabernacol şi îmbrăţişându-l.
-Ce faci aici? – îl întreabă călugărul.
-Îmi era tare frică de furtună şi, cum Isus potolea furtunile, am venit să stau cu El.
Călugărul surâse emoţionat.
Însă la Toma de Aquino, dragostea sa şi dorinţa de a sta aproape de Domnul în Sfânta Euharistie a crescut de-a
lungul întregii sale vieţi. Spre sfârşitul vieţii mărturisea că a învăţat mai mult stând în genunchi înaintea
Tabernacolului decât din toate cărţile de Teologie.
În Întrupare, Dumnezeu s-a contopit cu omenirea întreagă. În Euharistie, se contopeşte cu fiecare om în parte.
Dumnezeu mă iubeşte până într-acolo că se lasă mâncat.
Prezenţa din Tabernacol este izvor de pace şi de siguranţă. Domnul a rămas în Sfânta Împărtăşanie pentru a fi
viaticul nostru: aliment pentru călătoria noastră.
De câte ori, fiind prost alimentaţi, nu ne confruntăm cu lipsa de putere în împlinirea obligaţiilor noastre!
Niciodată omul nu ar fi visat la aşa ceva. Doar Dumnezeu poate ajunge până acolo.
O mamă obişnuia să se roage seara împreună cu fetiţa ei micuţă, la vreo şase anişori, trei Bucură-te, Marie, înainte
de culcare. Într-o seara, mama i-a spus:
-Astăzi ne rugăm un Bucură-te, Marie în plus la Maica Domnului pentru ca să o însănătoşească pe mătuşa Marta.
S-au rugat acest Bucură-te, Marie pentru mătuşa Marta, în fiecare seară, timp de câteva săptămâni. După aceea,
mama nu a mai spus nimic şi nu s-au mai rugat acel Bucură-te, Marie.
La a treia sau a patra seara de când nu au mai spus această rugăciune, fetiţa întrebă:
-Mamă, de ce nu ne mai rugăm pentru mătuşa Marta?
-Păi pentru că Sfânta Fecioară a însănătoşit-o deja – răspunse mama.
-Atunci dacă a însănătoşit-o – replică fetiţa – nu ar trebui să ne rugăm pentru a-i mulţumi?
Suntem mai înclinaţi să cerem decât să mulţumim. Acea întâmplare a celor zece leproşi vindecaţi dintre care doar
unul s-a întors să mulţumească lui Isus, se repetă în viaţa noastră zilnic. Din toate cele zece ori cât cerem, poate că
nu mulţumim niciuna.
Mulţumirea celui care cere deschide mâna celui care dă: recunoştinţa facilitează generozitatea.
Şi avem atât de multe pentru care să-i mulţumim lui Dumnezeu!

Un copil de cinci ani era foarte grav bolnav. Mama lui îl veghea stând nemişcată lângă patul său de suferinţă. Într-o
zi, micuţul îi spuse:
-«Mamă, lasă-mă singur, pentru că vreau să vorbesc cu Isus.»
Mama ieşi, deschise uşa camerei şi, fără să o închidă, rămase să vadă ce se petrece. Copilul îşi dădu seama şi-i
repetă:
-«Du-te, mamă, că vreau să fiu singur cu Isus.»
După o vreme o strigă:
-«Mamă, acum poţi veni. »
Niciodată mama nu avea să ştie ce a vorbit copilul ei cu Isus. La puţin timp după aceea micuţul avea să meargă în
Cer.
Binecuvântate mamele, capabile să facă în aşa fel încât copiii, de foarte mici, să-l vadă pe Isus ca pe unul de-al
casei. Ce izvor de bucurie şi de mângâiere vor găsi în prietenia cu El!
Toţi trebuie să cultivăm şi să îngrijim conversaţia şi prietenia cu Domnul. El ne-a numit „prieteni” şi vrea să fie
prietenul nostru.
Prietenii se fac prin conversaţii. Eu vreau, într-adevăr, şi caut să fiu prietenul său?
  În timpul ultimelor zile din viaţă aflăm de un alt episod care îmbogăţeşte şi creşte valoarea legendei sale.

        Deci i-a plăcut Domnului Dumnezeului nostru să arate semne evidente ale iubirii pe care i-o purta alesei sale
mirese. În cea mai aspră iarnă când toate erau acoperite de zăpadă a vizitat-o o rudă bună; la plecare a întrebat-o
dacă voia ceva de acasă de la ea. Rita a răspuns spunând că ar dori un trandafir şi două fructe din grădina sa.
Surâse femeia, crezând că ea delira din cauza violenţei bolii, şi plecă. Sosită acasă ea a intrat şi de cealaltă parte a
grădinii a văzut pe tulpina despuiată a unei plante pline de zăpadă un trandafir foarte frumos, iar în copac, două
fructe foarte coapte; şi uimită fiind din cauza contradicţiei sezonului şi a acelei clime friguroase, văzând floarea şi
fructele le-a cules şi i le-a dus Ritei».

Acesta este episodul care explică tradiţia trandafirilor: oriunde există o biserică dedicată ei, în ziua sărbătorii ei, 22
mai, este o forfotă de credincioşi devotaţi care aduc buchete de trandafiri care sunt binecuvântaţi.

         Nu a fost doar un miracol simpatic, ci un schimb mistic: pentru mulţi ani Rita a purtat în frunte dureroasa rană a
spinului; iar apoi, la sfârşitul pătimirii ei, Cristos i-a dăruit un trandafir.

         Atunci când Rita a murit (…şi imediat clopotele mănăstirii de la sine au bătut) ceva s-a întâmplat cu siguranţă
cu acel sfânt trup: a fost o abundenţă de miracole dăruite celor din jur: un neîntrerupt flux de cunoştinţe şi de
credincioşi devotaţi, un parfum intens care emana (fapt mărturisit în mod repetat până în zilele noastre): acel corp nu
a fost niciodată înmormântat şi nici supus coroziunii timpului, ci a fost imediat expus venerării în mănăstire.