Timpul sacru al Naşterii Domnului

(material articol revista eparhială, 01.11.2012,

conferință Reuniunea Mariană,„Sfânta Cruce”, 04.12.2017)

Pr. can. Gîrboan Emil

Se apropie cu paşi repezi timpul şi bucuria Naşterii Domnului. Vă invit să ne

oprim cu atenţie asupra acestui timp liturgic pentru a ne bucura de DAR şi pentru a
deprinde BUNĂTATEA ce izvorăşte din acest praznic luminat. Darul oferit omenirii
este Pruncul Dumnezeiesc care vine în lume, aşa cum atât de frumos spune colindul
popular, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Şi pentru că celebrăm această
minunată sărbătoare a darului, ca nişte buni copii ai Tatălui ceresc e important să
creştem sufleteşte, învăţând şi practicând bunătatea...
Era Crăciunul şi într-un sat urma să se organizeze o reprezentaţie despre
Naşterea Domnului. Toţi erau foarte entuziasmaţi, doreau ca spectacolul să fie o
reuşită. Actorii erau copii, dar între ei era unul cu probleme; nu ştia nimeni de ce, dar
era mult mai lent decât ceilalţi la învăţătură. Voia şi el să aibă un rol, iar profesoarei i
s-a făcut milă văzându-l atât de dornic şi i-a dat un rol mic: el trebuia să fie hangiul
care-i refuza pe Maica Domnului şi pe Sfântul Iosif să intre în hanul lui, pentru că nu
mai era loc. În ziua punerii în scenă, teatrul era neîncăpător, erau oameni chiar şi în
picioare. Când au ajuns la momentul în care Iosif şi Fecioara Maria se aflau în faţa
hanului şi venise rândul copilului să-şi spună replica, s-a întâmplat ceva neaşteptat.
Iosif a bătut la poartă, a ieşit hangiul care trebuia să-i gonească, dar când a văzut
perechea tânără şi, mai ales – pe femeia însărcinată cu cel ce avea să fie Mântuirea
noastră – copilului i s-au umplut ochii de lacrimi şi le-a zis: „Poftiţi, intraţi, doamna
poate dormi în patul meu, iar eu voi dormi pe jos". S-a aşternut o linişte profundă în
sală şi multora li s-au umplut ochii de lacrimi. Spectacolul a fost un succes, în ciuda
faptului că nu a fost fidel realităţii din noaptea de Crăciun şi toţi au simţit că ceva s-a
schimbat în viaţa lor. Acel copil le-a dat o lecţie de dragoste, de bunătate; în inocenţa
lui i-a învăţat pe membrii comunităţii sale că trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm pe
ceilalţi indiferent cine sunt ei, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu şi suntem pe
această lume ca să facem bine, fără a cere nimic în schimb...
Să reflectăm acum şi asupra detaliilor acestei perioade liturgice. Naşterea cu
trup a Domnului Isus Hristos1 – dacă considerăm ordinea cronologică a vieţii
Mântuitorului – poate fi considerată cea dintâi sărbătoare împărătească cu dată fixă,
deşi nu este tot atât de veche ca sărbătoarea Paştilor sau Rusaliile, care îşi au originea
în raport cu sărbătorile iudaice care le corespund. În practica religioasă, mentalitatea
primitivă a omenirii a pus iniţial accentul pe ziua morţii şi învierii divinităţilor şi
nicidecum pe ziua naşterii lor, iar calendarele creştine, de asemenea, amintesc ziua
morţii sfinţilor. Vedem aici motivul pentru care în Biserica primară cultul
Mântuitorului s-a concentrat mai ales în jurul morţii şi al învierii Sale; de aceea şi
Naşterea Domnului este considerată ca fiind o sărbătoare mai nouă decât Paştile.
Putem urmări vechimea ei în documente până la sfârşitul secolului al III-lea, când -
după o tradiţie consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei
lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au murit arşi de vii într-o
biserică din Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului 2.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că, la început, data acestei sărbători
era diferită pentru creştinii din Apus şi cei din Răsărit. Astfel, în Apus, cel puţin de la
începutul secolului III, Naşterea Domnului se sărbătorea ca şi astăzi, la 25 decembrie,
potrivit unei vechi tradiţii conform căreia recensământul lui Cezar August – în timpul
căruia Sfântul Luca ne spune că s-a născut Isus – a avut loc la 25 decembrie, în anul
754 de la fondarea Romei. Sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă că aceasta este o tradiţie
foarte veche şi că, la Roma, Naşterea Domnului s-a serbat de la început la 25
decembrie: „Este evident că (Domnul) S-a născut în timpul primului recensământ. Şi
cel care vrea să afle timpul în care s-a făcut recensământul, are putinţa să ştie exact
acest lucru, cetind codicii care se păstrează de obşte în arhivele Romei... Noi am
primit ziua de la cei care ştiu bine acestea şi locuiesc în oraşul acela (Roma). Cei
care locuiesc acolo o prăznuiesc de la început şi dintr-o veche predanie, iar ei ne-au
transmis acum cunoştinţa acesteia”3. Acelaşi lucru îl va susţine şi Sfântul Ieronim

1
Luca 2, 1-21
2
BRANIŞTE, Ene, Liturgica generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 131
3
SF. IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la praznicele împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 5
2
mai târziu, într-o predică ţinută la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie: „Convingerea
că în această zi S-a născut Hristos, spunea el, este veche şi universală.”
În_Răsărit, până în secolul IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu
Boboteaza, adică la 6 ianuarie, această dublă sărbătoare fiind numită Sărbătoarea
Arătării Domnului. Această practică îşi are justificarea în cuvântul Evangheliei care
spune că atunci când a venit la Iordan pentru botez Isus avea cam 30 de ani 4, prin
urmare Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut. De fapt, atât în
Răsărit cât şi în Apus, Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată,
fixată în funcţie de solstiţiul de iarnă, numai că orientalii au stabilit-o după vechiul
calcul egiptean la 6 ianuarie, în timp ce apusenii au recalculat-o în funcţie de data
exactă la care a fost atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.
În ceea ce priveşte momentul separării celor două sărbători, liturgiştii sunt de
acord că sărbătoarea Naşterii s-a celebrat pentru prima dată la 25 decembrie în
Biserica din Antiohia5 în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în 379, când Sfântul
Grigore de Nazianz a rostit cuvântul de învăţătură care îl va inspira pe imnograful
Cosma de Maiuma să compună Canonul Naşterii Domnului. Din prima jumătate a
secolului V, sărbătorirea în ziua de 25 decembrie a fost introdusă şi în Biserica
Alexandriei, şi apoi s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană, doar armenii
serbând încă şi astăzi Naşterea Domnului la 6 ianuarie, odată cu Boboteaza.
Desigur, după stabilirea datei celebrării la 25 decembrie, sărbătoarea Naşterii
Domnului a atras după sine fixarea datelor altor sărbători, strict legate cronologic de
ea, şi anume: Tăierea împrejur a Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire şi
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, în calendarul răsăritean s-a
adoptat prăznuirea unor sfinţi importanţi din Vechiul şi Noul Testament, aceste
sărbători fiind grupate înainte şi după data Naşterii Domnului, a căror vechime este
atestată încă din secolul IV. Astfel, sărbătoarea Naşterii a devenit al doilea punct
cardinal al anului bisericesc după Sfintele Paşti, pentru că, aşa cum data Paştilor
ghidează ciclul sărbătorilor mobile, tot astfel Crăciunul reglementează ciclul
sărbătorilor importante, cu date fixe.

4
Luca 3, 23
5
BRANIŞTE, Ene, op.cit., p. 132
3
 În ceea ce priveşte celebrarea, fiind considerată una dintre cele mai mari
sărbători creştine, ziua Naşterii Domnului s-a prăznuit întotdeauna cu mare
solemnitate. În primul rand, liturgiştii din toate generaţiile s-au preocupat ca
credincioşii să cunoască bine simbolurile liturgice din cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii
Liturghii care se referă la Naşterea Mântuitorului6. Să ni le amintim şi noi.
Referindu-ne la pregătirea darurilor de pâine şi vin pentru Liturghie, prima
prescură, din care se scoate Sfântul Agneţ, simbolizează pe Sfânta Fecioară, din care
s-a născut Domnul cu trup, iar scoaterea Sfântului Agneţ din prescură înseamnă
întruparea şi naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, căci Sfântul Agneţ, adică
pecetea scoasă din prescură, semnifică trupul omenesc al Mântuitorului. Se numeşte
astfel de la cuvântul latin „agnus”, adică „miel”, pentru că Mântuitorul, prin
analogie cu mielul pascal al evreilor, a fost văzut dinainte de Isaia proorocul,ca un
miel de jertfă, iar Sfântul Ioan Botezătorul l-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatele lumii”7.
Proscomidiarul, adică locul din Altar unde se pregătesc darurile, semnifică
locul Naşterii, Betleemul, iar Discul pe care se aşează Sfântul Agneţ este peştera sau
ieslea în care s-a născut Domnul.
Asteriscul sau Steluţa, care se aşează peste Disc, ne aduce aminte de steaua
care s-a arătat la Naştere şi a călăuzit paşii magilor: „Şi venind steaua, a stat
deasupra locului unde era Pruncul născut”8.
Acoperămintele care se pun peste Daruri simbolizează scutecele cu care a fost
înfăşat dumnezeiescul Prunc, iar tămâierea lor înseamnă ofranda omagială de smirnă
şi tămâie, adusă de magii de la răsărit Pruncului Divin. Acoperirea Darurilor şi
lăsarea lor la Proscomidiar până la Ieşirea cea Mare, simbolizează viaţa ascunsă a lui
Isus, petrecută în Nazaret şi Capernaum, înainte de începerea activităţii Sale publice.
Referitor la celebrările propriu-zise cu ocazia sărbătorii, constatăm o serie de
oficii care s-au format şi practicat din vechime, s-au dezvoltat pe parcursul istoriei
ritului bizantin şi, în mare parte, se regăsesc şi înfrumuseţează cultul public al
Bisericii şi astăzi. Astfel, în ziua precedentă Naşterii Domnului se ajuna, în cadrul
6
GÎRBOAN, Emil, Naşterea Domnului în simbolurile Liturghiei bizantine, revista „SUFLETE CURATE”, Remeţi pe
Someş, nr. 2, 2003
7
Ioan 1, 29
8
Matei 2, 9
4
oficiului din Ajun se administra catehumenilor Sfântul Botez, ca şi la Paşti şi la
Rusalii, şi se citeau Ceasurile împărăteşti, numite astfel pentru că în Bizanţ participau
la celebrarea lor şi împăraţii, iar la noi domnitorii, cu toată curtea lor. Tot în Ajun,
slujitorii Bisericii umblau cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le
vesti măritul praznic de a doua zi. În timp, s-a instituit şi Postul Crăciunului, ca
mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Însăşi ziua sărbătorii
era zi de repaus; până şi sclavii erau scutiţi în această zi de muncile obişnuite. Prin
legi civile erau interzise spectacolele, jocurile de teatru şi cele din palestre şi circuri.
De asemenea, în cultul extern era interzisă îngenunchierea din ziua Naşterii până în
ajunul Bobotezei, regulă păstrată până astăzi de cărţile noastre bisericeşti.
Totuşi, bucuria Crăciunului nu ar fi desăvârşită dacă nu ne-am strădui să
învăţăm cum să trăim Naşterea Domnului şi din spiritualitatea marilor noştri ierarhi,
închinarea noastră evlavioasă de astăzi fiind datorată, de fapt, pastoraţiei şi jertfei lor.
De aceea, în încheierea cuvântului meu, vreau să amintesc cuvintele de suflet
cuprinse în Scrisoarea Pastorală de Crăciun a Cardinalului Iuliu Hossu, din anul
19329:
„Cât este de adevărat cuvântul Domnului: «Căutaţi înainte de toate împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.» Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea lui. Sufletul lui Dumnezeu, care însufleţeşte toate. Dreptatea,
temelia împărăţiei lui Dumnezeu şi temelia a toată clădirea sănătoasă, a toată
împărăţia şi pe pământ. Din acest suflet vor izvorî toate: pacea şi bucuria sufletească.
«Hristos se naşte. Să ne luminăm popoare». «Ca fiii luminii să umblăm... căci
zilele rele sunt.» Să urmăm calea deschisă de Domnul. Să lepădăm pe omul cel vechi
şi să îmbrăcăm pe omul cel nou, zidit întru sfinţenie şi dreptate. Sufletul vieţii noastre
creştineşti să fie sufletul Domnului: inimă curată şi spirit drept. Din acest suflet să
izvorească faptele dragostei creştineşti. În această lumină să îmbrăţişăm, cu dragoste,
pe toţi. Cu mai mare căldură pe cei ce Domnul i-a chemat fraţii săi mai mici. Pe cei
lipsiţi, pe cei slabi, pe cei goi, pe cei bolnavi, pe cei asupriţi, pe toţi cei în suferinţă,
cu care Domnul s-a identificat. Împăratul cerurilor pe pământ s-a arătat şi cu oamenii

9
CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul creştin, nr. 24, 1932
5
a petrecut şi de bună voie a luat asupra sa toată sărăcia, toată durerea şi suferinţa. Aşa
a plecat pe cărarea dumnezeeştii sale evanghelizări de la ieslea Viflaimului.
Ne cheamă Domnul să-L urmăm, să facem binele. Să iubim cu fapta. În
numele Domnului nostru Isus Hristos, vă rog pe toţi şi vă îndemn, ajutaţi pe cei
săraci, îmbrăcaţi pe cei goi, hrăniţi pe cei flămânzi. Sunt fraţii cei mici ai Domnului.
Cu dragoste dumnezească i-a numit aşa. Sunt fraţii noştri. Orice le veţi fi făcut,
Domnului i-aţi făcut. Pliniţi bucuria sufletului creştinesc, faceţi bine nu numai din
milă, ci pentru dreptate. Pliniţi dreptatea Domnului.”
O sărbătoare binecuvântată tuturor! Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

BIBLIOGRAFIE

Documente ale Magisteriului Bisericii

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

Lucrări

SFÂNTUL IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la praznicele împărăteşti, trad. de pr.

D. Fecioru, Bucureşti, 1942

CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul creştin, nr. 24, 1932

BRANIŞTE, Ene, Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,

2002

GÎRBOAN, Emil, Naşterea Domnului în simbolurile Liturghiei bizantine, revista

„Suflete curate”, Remeţi pe Someş, nr. 2, 2003