SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA ROMÂNI

Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu Postul Crăciunului (15 noiembrie) si țin până la
Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri, care diferă de la o zonă la alta, având în
centru marile sărbători creștine prăznuite în această perioadă. Reperele mai importante sunt: Postul
Crăciunului, sfântul Andrei, sfântul Nicolae, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfântul Ioan.P
Postul Crăciunului este, in felul său, un paradox: un post de bucurie; desi in tradiția creștina
postul înseamnă pocaința, asceza, întristare. Postul Crăciunului însa înseamnă toate acestea numai în
masura în care simbolizează întunericul în care se afla lumea înainte de venirea Mântuitorului. Dar
întrucat așteaptă și prevesteste Nașterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post ușor, cu dezlegare la
pește in fiecare sâmbătă, duminică și sărbătoare mai importantă.
Caracteristice perioadei acestui post, în comunitatea românească sunt pregătirile pentru marea
sarbatoare a Crăciunului (atât din punct de vedere gospodăresc, cât și din cel al obiceiurilor) și serbarea
sărbatorilor creștine din aceasta perioadă. Pentru comunitatea de până la începutul secolului al XX-lea,
aceasta este perioada șezatorilor, întrucat, în nopțile lungi de iarna, era vreme destulă pentru lucrul de
mână, dar și pentru distracții; aceasta era și perioada când se cunoașteau flăcaii cu fetele, pentru a se
căsători, după Bobotează. Dar datorită lipsei acelor nevoi economice si culturale, pentru societatea
româneasca de astazi, acele vremuri au ajuns doar o amintire.
Pe 21 noiembrie este o altă sărbătoare importantă, cunoscută în popor sub numele de Ovidenie.
Este vorba de Intrarea in Biserică a Maicii Domnului, care a ramas vreme de 12 ani in Sfanta Sfintelor
a templului iudaic, pentru ca apoi sa fie logodită cu dreptul Iosif. In popor se spune că, in aceasta zi,
cerurile se deschid și animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte napraznica.
Pe 4 decembrie se ține Sfanta Varvara (Barbara) izbavitoarea de otrava, de bube și pazitoarea
lumii de Antihrist. Sfanta Varvara este și marea ocrotitoare a minerilor. De aceea este cinstita cu
ardoare mai ales in zonele miniere ale țării.
Ziua sfantului Nicolae (6 decembrie) este o zi de mare bucurie pentru români. Dovada cinstei
pe care o aduc românii acestui mare făcător de minuni sunt numeroasele persoane care ii poarta numele
( Nicolae, Nicoleta,etc). Această mare sărbătoare o simt și copiii care sunt foarte nerăbdători să vadă ce
le pune Moșul Nicolae in ghetuțe , o trdiție păstrată și inspirată de minunile pe care le făcea sfântul
ajutandu-i pe oamenii nevoiași noaptea, in ascuns , pentru a se feri de lauda oamenilor.
Cu strașnicie se mai ține si Sfântul Spiridon, Facatorul de minuni (12 decembrie), fiind
considerat tot un mare facator de minuni .El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de
mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este
cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie.În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se
află într-o biserică din insula Corfu .Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului
Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face
nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul
Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi
vindecă.
Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (după
calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12
sărbători domneşti (praznice împărăteşti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de
Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări unde creştinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, şi se
prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.
Peste tot unde există suflare românescă cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai
importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte
spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă
în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.
Pentru lingvişti, cuvântul "Crăciun" este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba
latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin
că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. În folclor se spune că
Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în
casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia
acestuia în grajd, unde dă naştere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui
Hristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul
în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele
oamenilor.
Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele
să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească "Scoală, gazdă, din pătuţ" există şi la
valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de "Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé".
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti
Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este "mersul cu icoana", un fel de colindat care
se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi
creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor
se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit
pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi -
merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului
începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii.
Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au
fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu,
"O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion
Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în
seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment
important ce anticipă Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi:
cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de
Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.
ANUL NOU este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasă. Ea marcheaza trecerea în
noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind și ziua de praznuire a Sfântului Vasile
cel Mare. In această perioada se întalnesc mai multe obiceiuri populare, având, în general, caracter
distractiv sau de urare, dar implicând și tradiția românească, mai veche sau mai noua.Înnoirea anului
conține in sine ideea perfecțiunii începuturilor, a beatitudinii vârstei de aur. De aceea este așteptata cu
bucurie. Românii considera că există o corespondență între "îmbătrânirea anului" si vârsta sfinților din
calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi (Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei
serbati la inceput sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).
Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca "timpul
merge tot pe vechi", cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa calendarul civil,
ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si interdictiile acestuia (sarbatorile,
postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar alaturi de aceste calendare, si-au facut un
calendar popular, "al babelor". De acesta tin muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici
magice, etc. De aceea, nu se poate vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate,
exista diferite grupuri care au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si
in cazul orasenilor putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia
cu statul si cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de
viata privata si/ sau comunitara.
Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea romaneasca,
de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau
personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita caracterului lor spectacular, sau
pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru castigul pe care-l au cei ce le practica,
sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si a cetei deja formate pentru obiceiurile de
Craciun).
Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si
contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri morale
si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu urari pentru Noul
An; mai recent, chiar pe e-mail.
Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac
vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori. Altii,
sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa, pentru a vedea cum
va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.
Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabana,
sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu joc, mancare si
bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu sampanie, aprind artificii, sau
pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.
Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de
animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (1): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c) capra,
camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si personaje travestite.
Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in obiceiurile dobrogene, in
ultimul timp.In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc
clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte multe
asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care se
practica.Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn
clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele sunt
acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele danseaza
impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc prezinta adesea scene
comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe vremea comunismului, se facea
aluzie la regim si la conditiile de trai. In mod traditional, capra joaca in mijloc, fiind inconjurata de
celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile flacailor care au sarcina de a o juca.In zona
Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste si cerb sau cerbut.
Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala, panglici si clopotei. Uneori este
impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou, de hartie colorata. Se spune ca turca era
jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se
departeaza de ei ingerul cel bun si sunt lasati in voia celui rau.
Botezul Domnului sau Boboteaza din 6 ianuarie, alaturi de ziua Sfantului Prooroc Ioan
Botezatorul si Inaintemergatorul Domnului, praznuita in 7 ianuarie, marcheaza sfarsitul sarbatorilor de
iarna si, totodata, al celo dedicate nasterii Mantuitorului.
Din suita celor 12 sarbatori crestine importante face parte si Boboteaza (Botezul Domnului),
tinuta in fiecare an in ziua a sasea a lunii ianuarie.Boboteaza este una dintre cele mai importante
sarbatori, atat pentru crestinii ortodocsi, cat si pentru cei catolici. Potrivit scrierilor, in 6 ianuarie,
Mantuitorul Iisus Hristos a fost facut cunoscut lumii. De aceea, Biserica mai numeste Boboteaza si
"Aratarea Domnului", " Dumnezeiasca Aratare" sau "Epifania", care provine din limba greaca si
inseamna "aratare", "descoperire", "revelare", potrivit Mediafax.
Boboteaza (6 ianuarie) si Sfantul Ioan (7 ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi
sarbatoare. In ajun, adica in 5 ianuarie, este zi de post negru, la fel ca in ajunul Craciunului sau in
Vinerea Mare dinaintea Pastilor.
Aproape in aceeasi perioada, in pustiul Iordanului isi incepuse activitatea profetica Ioan
Botezatorul. Prin invatatura sa, acesta ajunsese sa uimeasca si sa atraga multi oameni. Desi invataturile
sale erau inscrise in Legea lui Moise, Ioan Botezatorul venea cu ceva nou: curajul sa le spuna pe fata si
sa le reaminteasca permanent oamenilor ca "s-a apropiat imparatia cerurilor". Cand Mantuitorul a
aparut pe malul Iordanului, Sfantul Ioan Botezatorul, luminat de Duhul Sfant, l-a recunoscut si l-a
aratat multimilor. Momentul in care Mantuitorul Iisus Hristos a primit botezul este consemnat de toti
cei patru evanghelisti.
Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan, unde boteza Ioan Botezatorul,
cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a spus: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine", iar la
raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, acesta a fost botezat in cele din urma de catre Ioan.
Boboteaza este o manifestare a celor trei elemente ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre
Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar tatal din cer il declara ca fiind
fiul sau.
In Ajunul Bobotezei, slujitorii sfintelor altare merg la casele credinciosilor pentru a le aduce,
prin stropirea cu apa sfintita, binecuvantarea Sfintei Treimi. Postul din Ajunul Bobotezei a fost randuit
inca din vremea de inceput a crestinismului.
Boboteaza, ca si Craciunul, este precedata de un ajun deosebit, care in trecut concentra o
multitudine de practici si credinte ce decurg in special din datina numita "umblatul preotului cu
botezul" sau "Chiralesa". Chiralesa provine din neo-greaca si inseamna "Doamne, miluieste!". Exista
credinta ca, strigand Chiralesa, oamenii capata putere, toate relele fug si anul va fi curat pana la Sfantul
Andrei (30 noiembrie).
Credinciosii si preotii considera ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, pentru ca a fost
sfintita printr-o indoita chemare a Sfantului Duh, iar sfintirea are loc chiar in ziua in care Mantuitorul s-
a botezat in apele Iordanului. Apa sfintita la biserica in aceasta zi si luata de credinciosi are puteri
miraculoase, ea nu se strica niciodata. Prin agheasma se intelege atat apa sfintita, cat si slujba pentru
sfintirea ei. "Agheasma mare" se savarseste numai de Boboteaza, spre deosebire de "Sfintirea cea
mica" a apei, care are loc in biserica in prima zi a fiecarei luni, iar in case, la sfestanie. Totodata,
Agheasma mare se poate bea doar timp de opt zile, intre 6 si 14 ianuarie, altfel este necesara aprobarea
preotului duhovnic spre a fi folosita.
Sarbatoarea Bobotezei este cunoscuta atat in Biserica Ortodoxa, cat si in Biserica Romano-
Catolica. Botezul Domnului este amintit inca din secolul al II-lea d.Hr de Sfantul Clement Alexandrinul
si in secolul al III-lea de Sfantul Grigorie Taumaturgul. Incepand cu secolul al IV-lea, cuvantari
dedicate acestei sarbatori gasim atat la parintii rasariteni, cat si la cei din Apus. Initial, in Rasarit,
Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului. Din secolul al IV-lea a fost adoptata si in
Biserica apuseana, fiind cunoscuta si ca "Sarbatoarea celor trei magi". Tot atunci au fost despartite cele
doua mari sarbatori: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului, ca in Apus,
si 6 ianuarie, pentru Boboteaza.
În traditia populara, dupa mersul cu Ajunul de Craciun, cu uratul de Anul Nou, copiii mergeau
cu Chiralesa de Boboteaza, iar in unele locuri se mai mergea cu uratul de Sfantul Ioan, atunci cand erau
vizati doar cei care purtau numele sfantului. La Sfantul Ioan se incheiau sarbatorile de iarna, iar
oamenii isi intrau in ritmul normal al lucrurilor si vremurilor.Orice pelerinaj facut in zilele noastre in
Tara Sfanta are un loc de oprire la raul Iordan, care izvoraste din Muntii Libanului, apoi traverseaza
Marea Galileii si dupa un lung si sinuos traseu se varsa in Marea Moartă.
Locul real al Botezului mantuitorului este insa in Iordania. Dar intrucat Iordania nu este inclusa
in toate pelerinajele, probabil din ratiuni financiare, pe malul israelian al Iordanului a fost amenajat un
spatiu unde crestinii imbracati in camasi albe lungi, numite "crijme" intra in rau.
Unii preoti ii cufunda de trei ori in apa pe credinciosii adulti, repetand intr-un fel botezul.
Preotii ortodocsi romani spun ca botezul este unic, de aceea binecuvanteaza pelerinii stropindu-i cu apa
din Iordan. Aceste ritualuri pot fi vazute in tot anul pe durata pelerinajelor, fara legatura cu Boboteaza.
Biserica Ortodoxa din Ierusalim sau Patriarhia Ortodoxa Greaca a Ierusalimului nu a adoptat calendarul
bisericesc indreptat si, impreuna cu Patriarhia Rusa, Patriarhia Georgiei, Patriarhia Sarba si Sfantul
Munte Athos, precum si cu credinciosii romani din Basarabia, sarbatoresc dupa calendarul neindreptat,
adica la o diferenta de 13 zile de sarbatorile noastre.