ÎNDRUMĂRI MISIONARE

Botezul pruncilor în Biserica Ortodoxă

Între subiectele principale de divergenţă dintre teologia ortodoxă şi teologia cultelor

neo-protestante, este problematica botezului copiiilor sau pedobaptismul. Încă de la
începuturile Bisericii, Sf. Taină a Botezului, era actul prin care cineva devenea membru
al Bisericii lui Hristos. În acele vremuri majoritatea celor botezaţi erau maturi pentru că
lor li se adresa predica apostolică. Cu timpul însă, cei botezaţi au fost de toate vârstele, şi
toate stările. Pe timpul Sf. Ap. Pavel s-a ajuns până într-acolo încât unii botezau şi pe cei
morţi, pentru a le fi iertate păcatele.
Includerea copiiilor printre cei botezaţi, s-a făcut pe nesimţite, fără să existe
prescripţii anume pentru acest fapt. Paginile N.T. ne oferă informaţii cu privire la
botezurile care erau foarte numeroase în acele vremuri şi care se săvârşeau printre cei
care veneau la credinţă auzind predica apostolică.
În ziua Cincizecimii, după predica Sf. Ap. Petru s-au botezat ca la trei mii de suflete.
În cartea F.A. acelaşi apostol Petru afirmă : Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt, căci vouă şi copiiilor voştri vă este dată făgăduinţa (F.A. 2:38,39).
Este de presupus aşadar că printre cei trei mii, şi cei la care se referă textul citat se
aflau şi copii. Într-un alt text se afirmă că o ţară întreagă, Samaria, a primit botezul în
urma predicii lui Filip, fiind iarăşi de presupus că printre cei dintr-o ţară întreagă se aflau
şi copii.
În cărţile N.T. se fac mai multe referiri cu privire la botezul unor persoane pioase,
împreună cu întreaga lor casă : sutaşul Corneliu, Ştefana, temnicerul din Filipi, Lidia ş.a.
Ori este greu de dedus faptul că printre cei din casă nu se aflau şi copii.
Sf. Vasile cel Mare se referea într-o cuvântare a sa intitulată Îndemn la botez, la
faptul că botezul nu ar trebui amânat, mai ales că pe atunci erau mulţi dintre cei care
amânau botezul chiar până înainte de moarte.
Fericitul Augustin aminteşte în mărturisirile sale despre faptul că lui i s-a amânat
botezul foarte mult, şi că bunii creştini nu ar trebui să facă acelaşi lucru.
Înaintea martiriului său episcopul Policarp al Smirnei mărturisea că de 86 de ani îi
slujea lui Hristos, calculând după vârsta care o avea atunci, teologii au dedus că el s-a
botezat din fragedă copilărie.
Aşezămintele apostolice o lucrare din jurul anului 400, îi îndemna pe creştini :
Botezaţi pe copiii voştri, şi creşteţi-i în supunere şi în învăţătura Domnului.
Însă poate cele mai clare amănunte referitoare la botezul de timpuriu al pruncilor, le
găsim în catacombele romane, unde s-au găsit morminte cu inscripţii precum : Aici
odihneşte o preanevinovată fetiţă şi care a trăit nouă zile şi cinci ore, şi care se
odihneşte în pace în Hristos Dumnezeu. Un alt băiat pe nume Neophitus avea 80 de zile

1
când a murit, iar o fată cu numele Fidelis a murit la nouă luni, cele două nume arătând că
e vorba de prunci botezaţi.
În ciuda tuturor acestor argumente, unii creştini socotesc că nimeni nu poate să se
boteze, decât în momentul în care pot mărturisi credinţa, potrivit Sf. Scripturi : Cel ce va
crede şi se va boteza, se va mântui (Marcu 16:6).
Biserica ortodoxă însă, a considerat dintotdeauna că din punct de vedere practic,
copiii trebuiesc botezaţi cât mai curând după naştere. Molitfelnicul recomandă botezul
până la 40 de zile, pentru a se şterge consecinţele păcatului strămoşesc, şi pentru a se
deschide calea desăvârşirii şi creşterii în Iisus Hristos, nu numai prin botez, dar şi prin
mir şi euharistie, punând început bun vieţii de creştin autentic.
Chestiunea mărturisirii credinţei de către cel botezat este rezolvată prin mărturisirea
mai întâi a părinţilor înşişi, iar mai apoi în mod concret a naşilor care rostesc Simbolul
Credinţei în numele celui botezat.
Mărturisirea aceasta îşi are izvorul în chiar Sf. Scriptură unde Mântuitorul Iisus
Hristos spune : Eu mărturisesc despre Tatăl şi Tatăl despre Mine. O mărturie vrednică,
fiindcă Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Sluga sutaşului s-a vindecat datorită credinţei acestuia din urmă, fiul văduvei din
Nain a înviat la rugămintea acesteia din urmă, iar Lazăr a patra zi înviat din morţi, a
înviat penrru dragostea şi stăruinţa Martei şi Mariei.
Practica botezului copiiilor în biserica ortodoxă este profund întemeiată pentru
motivele arătate mai sus. De aceea sunt neîntemeiate obiecţiile protestante şi neo-
protestante, fie şi numai prin prisma libertăţii de a alege, înrucât actul botezării nu
implică nici o schimbare pentru cel care nu trăieşte credinţa sau o refuză, aşa cum
sămânţa din Pilda semănătorului deşi foarte bună nu a rodit în toate cazurile.

Sâmbăta – zi de odihnă în V.T.

Temeiuri pentru cinstirea Duminicii

După ce Dumnezeu a creat cerul şi pământul, respectiv lumea văzută şi cea nevăzută,
El s-a odihnit de toate lucrurile Sale în ziua a şaptea, pe care a sfinţit-o şi a binecuvântat-
o (Facere 2:2,3).
Etimologic cuvântul ebraic sabat înseamnă odihnă. Serbarea Sabatului ca zi de
odihnă a fost poruncită de Dumnezeu după ieşirea evreilor din robia Egiptului, cu scopul
aducerii aminte de crearea lumii, şi în amintirea scoaterii poporului evreu din robia
egipteană. Sabatul era de aceea prima sărbătoare rânduită de Dumnezeu pentru a fi ţinută
de poporul evreu.
De-a lungul istoriei sale, poporul evreu, a trebuit să ţină seama de porunca a patra a
Decalogului : Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi îţi fă în
acelea toate treburile tale, iar în ziua a şaptea este ziua odihnei Domnului Dumnezeului
tău. Să nu-ţi faci în acea zi niciun lucru (Ieşirea 20:8,10). Ziua odihnei era ţinută de
vechii evrei, începând cu seara zilei de vineri, timp în care nu era îngăduit a se lucra
nimic din cele cu privire la om, sau la cele din preajma omului.

2
 Atitudinea cu privire la ziua odihnei o aflăm din realatările evangheliştilor unde
găsim, că foarte mulţi dintre conducătorii religioşi din timpul lui Iisus, îndrumau oamenii
să respecte cu stricteţe rigorile zilei de odihnă, aceştia declarându-se nemulţumiţi de
faptul că Iisus Hristos, vindeca în zi de sâmbătă, astfel Hristos Domnul vindecă în zi de
sâmbătă pe femeia gârbovă, pe orbul din naştere, pe omul cu mâna uscată, ca şi pe cel cu
duh necurat.
Tot într-o zi de sâmbătă Hristos a smuls spice de grâu de pe câmp, pe care le-a
mâncat împreună cu ucenicii Săi.
Iată suficiente motive pentru conducătorii evreieşti de atunci, de a pune mâna pe
Iisus ca să-L omoare. În această situaţie Mântuitorul lămureşte că El este mai mare decât
sâmbăta, şi este chiar Domn al ei : Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru
sâmbătă, astfel că Fiul omului este Domn şi al sâmbetei prin tot ceea ce a zis şi a făcut.
Hristos Domnul nu a venit să strice legea cea veche, ci să o împlinească (Matei 12:8). Şi
nu mai mult decât atât El înţelesului de până atunci al legii, i-a dat sensuri spirituale noi.
În tot cursul activităţii Sale mesianice, Domnul Iisus Hristos nu a desfinţat sau negat
anumite aspecte ale spiritualităţii mozaice, ci le-a imprimat un nou sens spiritual sau
duhovnicesc. Astfel, referindu-se la post Hristos Domnul taxează făţărnicia şi
formalismul (unii îşi smoleau feţele pentru a arăta că postesc) apoi cu privire la
rugăciune, Domnul Iisus recomandă rugăciunea smerită, ca fiind bineplăcută de
Dumnezeu (vameşul şi fariseul).
Tot aşa, cu privire la ziua de odihnă Domnul Iisus Hristos nu o anulează, ci îi dă un
sens spiritual nou. Nu trebuie să fim scrupuloşi cu privire la cinstirea zilei de odihnă, aşa
cum erau unii dintre vechii evrei, ci trebuie să avem grijă mai mult în această zi de
legătura omului cu Dumnezeu, şi deci de mântuirea sufletului.
Deşi Hristos Domnul nu s-a referit niciodată în mod direct la schimbarea zilei de
odihnă, următorii Acestuia, au schimbat ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, în
principal pentru două motive :
1. Duminica a înviat Mântuitorul din morţi
2. Duminica s-a pogorât Sf. Duh şi s-a întemeiat Biserica
Privitor la cinstirea duminicii de către primii creştini, există dovezi scrise cu valoare
de mărturie. Astfel Didahia sau învăţătura celor doisprezece apostoli spune astfel : Când
vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi
mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată.
Un scriitor din anul 112, menţionează raportul lui Pliniu cel Tânăr către împăratul
Traian în care se menţiona că : Singura vină a lor este aceea că obişnuiesc să se adune
cu toţii într-o anumită zi înainte de răsăritul soarelui şi să cânte cu toţii imne lui Hristos
ca unui zeu.
O altă lucrare intitulată Aşezămintele apostolice oferă mărturii explicite, privitoare la
cinstirea duminicii de către primii creştini. Scrisă în sec. III – IV, lucrarea dă îndrumări
creştinilor astfel : Pe când se luminează de ziua cea dintâi a săptămânii, care este
duminica, de seara şi până la cântatul cocoşilor privegheaţi nedormind, adunaţi-vă la un
loc în biserică, şi rugându-vă faceţi cereri lui Dumnezeu.
În anul 313, sfântul împărat Constantin cel Mare a legalizat ziua duminicii în întreg
imperiul, bazându-se pe o practică existentă în biserică, încă din vremuri imemoriale. De
aceea pretenţia unor neo-protestanţi (martorii lui Iehova, adventiştii) cum că sfântul

3
Constantin cel Mare a inventat cinstirea duminicii nu se confirmă, întrucât mărturiile
acestei cinstiri sunt anterioare.
Iată de ce nu numai că nu se confirmă în continuare cinstirea sâmbetei în V.T. ci
cinstirea duminicii, o cinstire care însă nu trebuie să fie una formală privind explicit
interdicţia de a lucra, cât mai ales duhovnicească, privind grija pentru suflet a omului
credincios.

Doctrina despre mileniu

Milenarismul reprezintă acea doctrină a unor culte neo-protestante potrivit căreia

Mântuitorul Iisus Hristos la a doua Sa venire şi înainte de sfârşitul lumii va învia pe cei
drepţi şi va întemeia pe pământ o împărăţie ce va dura o mie de ani. La sfârşitul
mileniului vor învia şi ceilalţi morţi, şi atunci vor fi judecata obştească, sfârşitul lumii şi
întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu.
Ca şi noţiune, milenarismul a fost susţinut chiar şi de unii Părinţi ai Bisericii :
Metodiu de Olimp, Tertulian, Lactanţiu ş.a. Totuşi importanţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii
precum Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz au combătut în scrierile lor milenarismul,
fapt combătut ulterior şi de Sinodul II ecumenic.
În creştinism milenarismul a ajuns să fie readus în actualitate iniţial de către
protestanţi precum anabaptişti şi alţii care susţin întemeierea împărăţiei de o mie de ani,
iar ulterior adventiştii şi apoi celelalte culte neo-protestante.
Adventiştii susţin cu privire la învăţătura de o mie de ani faptul că oamenii vor fi
judecaţi în două rânduri : la începutul mileniului cei drepţi, la sfârşitul acestuia cei
păcătoşi.
Studenţii în Biblie sau Martorii lui Iehova au calculat chiar şi anul exact al venirii lui
Hristos şi deci al întemeierii împărăţiei de o mie de ani. Combătând această concepţie
doctrinară, biserica a subliniat de la început că textul din cartea Apocalipsei (20:2-7) în
care se face referire la întemeierea unei împărăţii de o mie de ani, tradus corect ar
însemna mii de ani şi nu o mie de ani, deci o perioadă de timp nedeterminată şi mai ales
neştiută. De altfel întreg conţinutul cărţii Apocalipsa este dificil de interpretat datorită
numeroaselor hiperbole, asemănări şi deosebiri dintre realitate şi mesajul propriu-zis al
cărţii. De aceea există chiar şi în sânul creştinismului numeroase păreri legate de
evenimentele care se vor produce atunci când Hristos va veni a doua oară pe pământ
pentru a răsplăti fiecăruia după faptele sale.
Din aceste motive foarte mulţi confundă împărăţia de o mie de ani, cu împărăţia
cerurilor sau împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu va fi întemeiată de Fiul lui
Dumnezeu, durata ei fiind nelimitată în timp. Această împărăţie pe care a vestit-o
Mântuitorul de atâtea ori nu se poate şti când va fi întemeiată pentru că ea va sta în
legătură directă cu cea de a doua venire a Fiului omului despre care Sf. Scriptură spune :
Nimeni nu ştie când va fi aceasta, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl (Matei
24:36).
Aceasta este împărăţia pe care o aşteaptă creştinul adevărat şi în care vor intra toţi cei
care au urmat lui Hristos, şi care cu inimă curată au trăit împărăţia încă de pe pământ.

4
Împărăţia lui Dumnezeu care va fi întemeiată la sfârşitul lumii nu va fi una de o mie de
ani şi nici nu se va întemeia mai înainte de a fi judecaţi toţi oamenii. De aceea învăţătura
milenaristă este greşită, întrucât nu vor avea loc mai multe judecăţi, ci una singură, nu vor
fi mai multe împărăţii care se succed, ci numai una, întrucât Unul este Întemeietorul ei.
Termenul împărăţia cerurilor sau împărăţia lui Dumnezeu are însă în viziunea
ortodoxă două aspecte :
1. Primul aspect este stadiul de la botez şi până la cea de a doua venire a Domnului,
când are loc o pregustare a împărăţiei cerurilor.
2. De la momentul învierii obşteşti şi judecăţii universale, împărăţia lui Dumnezeu
se va instaura deplin.
Durata acesteia fiind însăşi veşnicia după cum rezultă din viziunea Apocalipsei, în
care noul Ierusalim îi este arătat lui Ioan Teologul scăldat în lumină deşi pe cer nu exista
nici soare şi nici vreun alt luminător, căci lumina venea de la Însuşi Dumnezeu.
În înţeles moral este imposibil de afirmat că cei drepţi vor duce o viaţă lipsită de
griji, plină de îndestulare în timpul celor o mie de ani, întrucât Sf. Scriptură arată că : La
înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din cer
(Matei 20:30).
Iată numai câteva dintre motivele pentru care biserica denunţă ideea unei împărăţii
de o mie de ani, văzută ca anticipare sau chiar confirmare a împărăţiei cerurilor. Pe
temeiul învăţăturii dintru’ început a bisericii, aceasta nu scoate din context anumite texte
ale Sf. Scripturi, nu face calcule cu privire la cea de a doua venire a Domnului, ci învaţă
stăruitor pe membrii ei să ducă o viaţă virtuoasă, în permanentă pregătire pentru cea de a
doua venire a lui Hristos.
În esenţă nu numai că învăţătura despre mileniu e greşită, dar şi învăţătura despre
două judecăţi nu poate avea temei scripturistic, deoarece Mântuitorul Hristos se referă în
mai multe rânduri la o singură înviere (Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr,
întâlnirea dintre Iisus şi femeia păcătoasă) ş.a.