Sfinţii lunii Februarie.

1 II. În această zi de 1 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. martir Trifon (†250). Astăzi începe şi
pregătirea pentru serbarea Întâmpinării Domnului. (Înainteserbarea-vezi luna Ianuarie, pag.4).
Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, unul din districtele Asiei Mici, în satul Lampsacus. Încă
din tinereţe Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli.
Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind, cu puterea rugăciunii,
invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor. Sf. Trifon a devenit faimos o dată cu
izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244). Atunci când D-zeu se folosea
de mijlocirea lui pentru a-i ajuta pe cei neputincioşi, Trifon, nu le cerea celor vindecaţi altceva
decât credinţă în Mântuitorul Isus Cristos, cu a Cărui mărire şi putere, îi vindeca.
Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început o persecuţie atroce
împotriva creştinilor. Când s-a aflat despre Sf. Trifon că acesta propovăduia cu mare evlavie
credinţa în Cristos şi că pe mulţi i-a botezat, a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu
putere credinţa sa. Pentru mărturisirea sa perseverentă, sfântul a fost supus unor torturi
îngrozitoare: a fost lovit cu bâte, trupul i-a fost zgâriat adânc cu gheare de fier, a fost ars, i s-au
bătut cuie în tălpi şi dus prin oraş legat pentru a fi batjocorit. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu
multă răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a
rugat mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. Înainte de execuţie(Niceea,
în anul 250), el s-a mai rugat Domnului ca să aibă milă de cei care-l vor chema ca mijlocitor.
După moartea sa, creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat, cu intenţia de a-l
îngropa în Niceea, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul în satul natal, Lampsacus.
Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne, Trifon, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !

2 II. În această zi de 2 a lunii Februarie, este sărbătoarea: (†) Întâmpinarea Domnului în

Templu(Sărbătoare Împărătească). De asemenea, astăzi, este Ziua mondială a vieţii consacrate.
Prima mărturie despre sărbătoarea de astăzi: Întâmpinarea Domnului, ne-a rămas din secolul al
IV-lea, de la Biserica din Ierusalim. Apoi, s-a numit sărbătoarea Curăţirii Maicii Domnului,
"Purificatio , în amintirea acelui moment din viaţa Sfintei Familii, pe care Sfântul Luca ni-l
istoriseşte în Cap. II al Evangheliei sale. La 40 de zile după naşterea lui Isus, Maria, mama lui,
supunându-se prescrierilor Legii lui Moise, a venit la Templul din Ierusalim, pentru a-l oferi lui
Dumnezeu pe fiul ei întâi născut şi a împlini ritualul purificării, curăţirii. După 1960, sărbătorea a
luat denumirea de: "Prezentarea în Templu a Domnului", titlu pe care îl avea la început, amintind
oferirea lui Isus, Tatălui Ceresc, oferire ce prevestea actul jertfei supreme de pe Cruce. Împlinirea
unei prescrieri a legii V.T., care nici pentru Isus, nici pentru Maria nu putea fi obligatorie constituie
o grăitoare lecţie de umilinţă, şi amintirea ei încoronează comemorarea anuală a Misterului
Naşterii Domnului. În Bethleem, Fiul lui Dumnezeu şi Mama lui Preacurată au luat asupra lor
sărăcia extremă a celor ce locuiesc în barăci improvizate la margini de oraşe şi existenţa crudă şi
nesigură a celor plecaţi departe din căminul lor. Intrând în Templu, Isus îi oferă lui Dumnezeu
toată suferinţa, pe care oameni stăpâniţi de orgoliu şi lăcomie o produc semenilor lor, şi imploră
dreptatea şi iubirea dătătoare de pace. Intrând în Templu, Maria şi Isus îi întâlnesc pe bătrânul
Simeon şi proorociţa Ana; aceştia, luminaţi de Dumnezeu, pun într-o mai mare lumină caracterul
de sacrificiu al Prezentării lui Isus. Profeţia lui Simeon îi dezvăluie limpede suferinţa ce-i este
rânduită Mariei: "O sabie îţi va străpunge inima". Maria este părtaşă la sacrificiul Fiului lui
Dumnezeu, ca urmare a faptului că, în calitate de mamă, este strâns unită cu persoana lui Isus.
Biserica din Roma a început să ţină această sărbătoare la jumătatea secolului al VII-lea; Papa
Sergiu I (687-701) a rânduit o procesiune penitenţială, care pornea de la Biserica "Sf. Adrian", din
For şi se încheia la Bazilica "Santa Maria Maggiore"; Este cea mai veche procesiune penitenţială
cunoscută.
Ceremonia binecuvântării lumânărilor, menţionată în cărţi chiar din secolul al X-lea, se referă la
cuvintele bătrânului Simeon: "Ochii mei au văzut mântuirea pe care ai pregătit-o înaintea tuturor
popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor". Lumânarea sfinţită este simbolul lui Cristos
care, jertfindu-se pe sine însuşi, ne dăruieşte lumina şi căldura sufletului; în acelaşi timp, ne
aminteşte porunca lui Cristos: "Să fie sufletele voastre ca o lumină înaintea oamenilor".

1
 Sfinţii lunii Februarie.

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, Lumină spre luminarea neamurilor, ajută Biserica să
vestească Evanghelia în lumea întreagă; călăuzeste pe toţi oamenii la lumina şi la pacea Ta şi
ajută-i să fie exemple de respectare a legii Tale. Dăruieşte celor bătrîni răbdare şi seninătate în
suferinţele vieţii, întăreşte pe cei bolnavi cu prezenta Ta şi întîmpină-i cu bunătate pe muribunzi.
Fă ca lumina Ta să strălucească în viaţa celor care Ţi-i s-au consacrat în mod deosebit şi cheamă-
ne pe toţi, la timpul cuvenit, în templul măririi Tale. Că Tu eşti luminarea noastră şi Ţie mărire
înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, preasfântului şi bunului şi de viaţă făcă-
torului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Astăzi este şi ziua mondială a vieţii consacrate. Profesiunea de credinţă a Sf. Apostol Paul,
exprimată în Scrisoarea către Galateni, constituie inima Zilei mondiale a vieţii consacrate: "Am fost
răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce
trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pentru
mine" (Galateni 2, 19-20). Prezentarea Domnului la Templu, reprezintă exemplul de dăruire a vieţii
pe urmele lui Isus, cel care în această zi se consacră Tatălui. Scopurile Zile mondiale a vieţii
consacrate, înfiinţată de Ioan Paul al II-lea, sunt cu precădere trei:
-Mai întâi, este o gratitudine, o mulţumire faţă de Dumnezeu pentru darul vieţii consacrate, apoi,
-Întărirea şi perseverenţă în credinţă şi fapte, a noastră a tuturor, după exemplul mărturiei, adusă
de persoanele consacrate prin trăirea sfaturilor evanghelice – ascultare, sărăcie şi curăţie, şi, în
fine,
-Reînnoirea angajamentului persoanelor consacrate în slujirea lui Cristos şi a aproapelui.
Rugăciune: Părinte sfânt, dătător al vieţii, Tu chemi pe toţi fiii Tăi şi pe fiicele Tale la credinţă, la
iubire şi la speranţă şi, ieri ca şi astăzi, îi inviţi pe unii să urmeze mai îndeaproape urmele lui
Cristos, Fiul Tău. Te rugăm acum pentru cei care Ţi s-au consacrat: dăruieşte-le să fie în întregime
ai Tăi şi să strălucească în Biserică şi în lume, manifestându-se ca semn tangibil al împărăţiei
Tale. Amin!.

3 II. În această zi de 3 a lunii Februarie, pomenim pe Dreptul Simeon şi profetesa Ana.

Sfântul evanghelist Luca, istorisind naşterea şi copilăria lui Isus, aminteşte de un bătrân cu
numele Simeon, care i-a întâmpinat pe Iosif şi Maria când au venit la templul din Ierusalim pentru
ceremonia "purificării", la patruzeci de zile după naştere. Luând în braţele sale slăbite pruncul
adus de tinerii soţi, venerabilul bătrân face prima mărturisire solemnă a credinţei în misiunea lui
Mesia, de Mântuitor al neamului omenesc:"Acum, slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după
cuvântul tău, în pace. Căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, înaintea feţei tuturor popoarelor.
Lumină spre luminarea tuturor neamurilor, şi mărirea poporului Tău Israel" (Luca 2,29-32). Apoi el
binecuvântează pe mama fericită a dumnezeiescului Mântuitor, şi cu durere o previne asupra
greutăţilor pe care le va avea de întâmpinat: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea
multora din Israel, şi ca un semn care va trezi împotrivire; chiar prin sufletul tău va trece sabie,
ca să se dea pe faţă gândurile multor inimi" (Luca 2,34-35).
Alte amănunte nu se cunosc despre Sfântul Simeon, canonizat de însuşi cuvântul Cărţii Sfinte,
care-l numeşte "om drept şi temător de Dumnezeu" (Luca 2,25). Părerea că el ar fi fost tatăl lui
Gamaliel, viitorul profesor al Apostolului Pavel, nu poate fi dovedită istoric, dar nici nu poate fi
exclusă.
Numele Simeon a fost purtat de mai multe personaje biblice, în primul rând de unul dintre copiii
patriarhului Iacob; La naşterea acestui copil, Lea, mama lui, a exclamat: "A auzit Domnul ruga
mea" (Facere 29,23), şi i-a pus numele Simeon, adică "Domnul ascultă ruga". Cuvântul Simeon
are la bază shama=a auzit, a îndeplinit. Acest nume se dădea copiilor ce s-au născut în urma
rugăciunilor părinţilor. Mai există formele Simion şi Simon. Toate trei formele: Simeon, Simion,
Simon, au acelaşi înţeles. Există şi formele feminine Simona, Simina.

Astăzi se pomeneşte şi proorociţa Ana.

Ea era fata lui Fanuil, din neamul lui Asit. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acesta a murit,
după care ea a mers la Templu rămânând acolo toată viaţa ei. Aici ea se ruga şi postea. Ţinând
acest fel de viaţă cu perseverenţă, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la
Templu, de preasfânta Lui Maică şi de dreptul Iosif. Şi mulţumind lui Dumnezeu, Ana a spus

2
 Sfinţii lunii Februarie.

tuturor celor ce se aflau în Templu în acel moment: Acest prunc este Domnul, Cel ce a întărit cerul
şi pământul; Acesta este Cristos, despre Care au vorbit toţi proorocii.
Rugăciune: Veseleşte-te tu bătrânule drepte Simion cel ce ai primit în braţe pe răscumpărătorul
sufletelor noastre şi tu profeteasă Ana care ai primit acest dar de a spune tuturor că pruncul Isus
este Cristos Domnul. De aceea, vă rugăm să mijlociţi pentru noi mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.

4 II. În această zi de 4 a lunii Februarie, pomenim pe Cuviosul Isidor Pelusiotul (†449).

Sfântul Isidor a fost egiptean, iar părinţii îi erau buni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, fiind
rudenii cu Teofil şi cu Chiril, arhiepiscopii Alexandriei. A primit o educaţie înaltă. A lăsat mai multe
scrieri de învăţătură. A părăsit averea şi demnitatea lumească mergând la muntele Pelusion şi s-a
făcut monah. Acolo a întărit pe cei ce făceau fapte bune, şi dojenind pe cei ce făceau cele rele i-a
întors spre fapte bune; Îi sfătuia şi povăţuia chiar şi pe cei cu înalte funcţii şi demnităţi lumeşti,
chiar şi pe împăraţi. A trăit o viaţă lungă, făcând mult bine.
Rugăciune: Părinte Cuvioase, Isidor Pelusiotul, ai luat crucea şi ai urmat lui Cristos şi astfel ai
învăţat să dispreţuieşti trupul care este trecător şi să porţi de grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor.
Pentru aceasta cu îngerii împreună, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele
noastre. Amin!

5 II. În această zi de 5 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. martiră Agata (†251).

Cinstirea Sfintei Agata a început, probabil, nu mult după moartea ei de martiră; în secolul al V-lea,
Papa Simacus i-a dedicat o bazilică în Roma, pe Calea Aurelia; un veac mai târziu, numele ei
apare în Canonul Roman al liturghiei, introdus, se pare, de Papa Grigore cel Mare. Despre viaţa
acestei martire, foarte populară în Italia de sud, îndeosebi în Sicilia, avem puţine elemente istorice
sigure. Între altele, este sigur locul naşterii: Catania, deşi multă vreme această onoare a fost
reclamată de oraşul Palermo. Aşa se face că, în amândouă provinciile, numele de Agata este mai
des întâlnit în onomastica locală. Izvoarele istorice sunt de acord şi în ceea ce priveşte data
naşterii. Din aceste istorisiri aflăm că tânăra martiră din Catania făcea parte dintr-o familie nobilă şi
bogată. Bogăţiile sale, precum şi extraordinara sa frumuseţe au atras atenţia consulului Quintian,
care a cerut-o de soţie. Dar Agata îşi dăruise viaţa unui alt soţ: Cristos. Consulul, era hotărât să-şi
ducă planul la îndeplinire, cu perseverenţă; a alergat chiar la serviciile unei renumite femei
uşuratice, cu numele semnificativ de Afrodisia. Aceasta, luând cu ea toate băuturile fermecate pe
care mentalitatea populară le considera sigure în aranjarea cununiilor, a încercat totul pentru a o
face pe Agata să se îndrăgostească de cel care-i cerea mâna. Dar, curând, Afrodisia a trebuit să
se declare învinsă de credinţa şi puritatea Agatei.
Quintian nu s-a resemnat în urma acestei noi înfrângeri. De la iubire a trecut la ură (pasul este mic
) şi a încercat să o înspăimânte pe tânăra fată cu ameninţări, care însă nu i-au schimbat gândurile.
Dată pe mâna călăilor, Agata a fost supusă unor groaznice torturi, istorisite de tradiţiile populare.
Acestea spun că Quintian, în furia lui, a dat ordin să fie torturaţi şi sânii fragedei copile, care a
răspuns cu celebra exclamaţie: "Tiran nemilos, nu te ruşinezi să torturezi la o femeie acel sân de
la care ai supt viaţa, atunci când erai copil?". În cele din urmă, deoarece nu a răspuns dorinţelor
pretendentului, a fost aruncată pe cărbuni aprinşi. Se spune că, în acel moment, a început un
cutremur; Quintian, înspăimântat, a dat ordin ca Agata să fie aruncată în închisoare, unde şi-a
sfârşit viaţa în jurul anului 250. Sfânta Agata este invocată de către oraşul care i-a dat naştere, ca
apărătoare împotriva lavei incandescente a vulcanului Etna, a cărui erupţie ar fi încetat la
invocarea numelui Agatei, chiar în anul următor morţii sale sfinte.
În mod obişnuit, numele Agata este pus în legătură cu piatra semipreţioasă, dură şi diferit colorată,
care poartă acelaşi nume. Această piatră semipreţioasă şi-a primit numele de la râul Agate, pe
malul căruia se găsea din abundenţă.
Prenumele Agata vine, de fapt, din limba greacă, din forma feminină a adjectivului agathos = bun;
agathé = bună;
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Agata, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc, pe
Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău; şi
pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile ei,

3
 Sfinţii lunii Februarie.

ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. Amin!

6 II. În această zi de 6 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. episcop Vucol al Smirnei (sec.II), precum
şi pe Sf. martir Iulian (†284).
Vucol, de tânăr s-a păstrat curat, făcându-se un adevărat vas al Sfântului Spirit. De aceea a fost
hirotonit episcop şi păstor ales al Bisericii din Smirna. Ca episcop, călăuzit fiind de lumina
Spiritului Sfânt, lumina pe cei ce se aflau în întunericul rătăcirii; iar prin sfântul botez, îi făcea fii ai
luminii, mântuindu-i de neîmblânzitele fiare, adică de sălbaticii şi întunecaţii demoni. Mai înainte
de a pleca din această viaţă a hirotonit urmaş, în locul său, în această cetate, şi păstor şi dascăl al
oilor celor cuvântătoare, pe fericitul Policarp. După moartea sa Dumnezeu a făcut sã crească un
copac de pe mormântul său la care îşi găsesc tămăduire până astăzi, cei ce se apropie de el, cu
credinţă.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarh Vucol, episcopul Smirnei, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele
noastre. Amin !.

Tot în această zi îl pomenim şi pe Sf. martir Iulian (†284). Acest mucenic era din cetatea Emesei.
Pe când se găsea în floarea vârstei, vrând să-şi arate credinţa în Dumnezeu, a căutat să poarte
grijă întocmai ca un doctor de trupurile oamenilor, îngrijindu-se şi mai mult de sufletele lor, încât
era deopotrivă doctor şi al trupurilor şi al sufletelor. Când, pe vremea împărăţiei lui Numerian, au
fost prinşi episcopul Silvan, Luca diaconul şi Mochie anagnostul şi au fost osândiţi de închinătorii
la idoli a fi daţi pradă fiarelor, în timp ce aceştia erau duşi la locul de chin, sfântul Iulian,
întâmpinându-i, s-a închinat lor. De aceea a fost fiind prins şi el, după moartea acelora, i s-au
bătut piroane de fier în cap, în mâini şi în picioare, şi aşa precum se afla cu piroanele înfipte în el,
a fost închis, într-o peşteră, unde şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Iulian, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.
Amin !

7 II. În această zi de 7 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. episcop Partenie (sec.IV), precum şi pe
cuviosul Luca (†953).
Partenie, a trăit pe vremea împărăţiei marelui Constantin, şi era fiul lui Cristofor, diaconul bisericii
din Melitopole. Se străduia să facă mereu fapte bune. Astfel, ocupându-se uneori cu pescuitul,
împărţea peşte în dar tuturor celor ce cereau de la el. Era foarte evlavios şi virtuos, încât a primit
ca şi dar de la Dumnezeu puterea de a alunga demonii şi a tămădui tot felul de boli. A făcut
studiile necesare pentru a fi hirotonit preot de către Filip episcopul Melitopolei; iar după aceea, a
fost hirotonit ca episcop al Lampsacului, de Ahile mitropolitul Cizicului. A săvârşit multe minuni şi a
proorocit cele viitoare.
Rugăciune: Primit-ai Dumnezeescul dar al minunilor, sfinţite Partenie, toate patimile credincioşilor
curăţind, duhurile răutăţii alungând părinte. Pentru aceasta te lăudăm şi îţi cerem să mijloceşti
pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!

Tot în această zi, îl pomenim pe cuviosul Luca cel din Elada.

Părinţii îi erau din insula Eginei, dar neputând să mai îndure agresiunea agarenilor, au mers în
Elada, unde s-a născut fericitul Luca. Acesta de mic copil s-a înfrânat de la mâncăruri de carne,
ouă şi brânză. Şi era mâncarea şi băutura lui, pâine de orz, legume şi apă. El se preocupa să
hrănească pe cei flămânzi, şi să dăruiască haine celor goi. De multe ori şi-a dat şi propria haină.
Se spune despre el că atunci când se ruga lui Dumnezeu, picioarele lui se ridicau de la pământ,
încât se părea că pluteşte în aer. După ce a îmbrăţişat viaţa călugărească, nici nu se poate spune
câtă răbdare şi câte chinuri a îndurat. Umbla prin toate locaşurile cele de pe lângă mare, şi prin
minunile pe care D-zeu le făcea prin el mulţi s-au mântuit. Apoi a mers pe muntele ce se numeşte
Stir, şi petrecând acolo şapte ani, a ştiut din timp când o să plece la Domnul.
Rugăciune: Dumnezeu cel te-a ales spre a Sa plăcere, îndreptând paşii tăi Luco ca un iubitor de
oameni şi care acum bucurându-te îi stai înainte. Pentru aceasta te lăudăm şi îţi cerem să

4
 Sfinţii lunii Februarie.

mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!

8 II. În această zi de 8 a lunii Februarie, pomenim pe ☼Sf. martir Teodor Stratilat (sec.IV), precum
şi pe profetul Zaharia (†520 îHr).
Teodor Stratilat a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Se trăgea după neam din Evhaita şi locuia
în Iracleea, care se află lângă Marea Neagră. El întrecea pe mulţi prin sufletul său ales, dar şi prin
frumuseţea trupului cât şi prin puterea cuvintelor; De aceea toţi care îl cunoşteau căutau să-i
câştige prietenia. Chiar şi împăratul Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că
auzise că este creştin şi că defăimase pe idoli. La un moment dat Liciniu a trimis pe câţiva bărbaţi
din Nicomidia, şi le-a poruncit să-l aducă cu cinste înaintea lui pe Teodor, se pare cu scopul
ascuns de a se închina zeilor păgâni, dar a fost refuzat. Când solii împăratului s-au întors şi i-au
spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că: se cădea mai degrabă ca împăratul să se
ducă acolo) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea. Iar sfântul Teodor, când a auzit că Liciniu
se apropie, a încălecat pe cal şi i-a ieşit înainte, cinstindu-l precum se cuvine. Şi Liciniu
întinzându-i mâna dreaptă, şi întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, şi şezând într-un loc
înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi. Iar sfântul, cerând lui Liciniu să-i dea
acasă pe zeii cei mai de seamă, ca şi cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acolo, şi numai după
aceasta să le aducă şi jertfe de obşte. Împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur şi de
argint, şi la miezul nopţii i-a sfărâmat, iar micile bucăţi de aur şi de argint, i-a împărţit celor săraci
şi celor lipsiţi. Şi când s-a făcut ziuă un anume i-a spus împăratului, că a văzut capul zeiţei celei
mari, Artemida, în mâinile unui sărac. De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins şi adus
înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri şi apoi a fost aruncat în temniţă cu picioarele
în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat şapte zile. După aceea iarăşi a fost scos şi supus la şi
mai grele chinuri, în văzul mulţimii, iar el răbda toate chinurile, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Văzând acestea, au crezut în Cristos 85 de oameni. 300 de slujitori care au fost trimişi să-i
omoare pe aceştia, a căror căpetenie era Chestiu, au crezut şi ei în Cristos.
Şi dacă Liciniu, a văzut că se face mare mişcare în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului.
Când mulţime multă de creştini s-a ridicat să-i oprească pe călăi, sfântul i-a potolit, după care
făcând rugăciuni către Cristos, i-au tăiat capul.
Rugăciune: Purtătorule de lupte în oastea cea adevărată, povăţuitor preamăreţ al cerescului
împărat te-ai făcut Teodore, cu armele credinţei înţelepţeşte ai luptat, purtător de biruinţă te-ai
arătat, pentru acestea pururea te fericim şi îţi cerem să mijloceşti pentru noi, mântuirea sufletelor
noastre. Amin!

Astăzi îl pomenim şi pe profet Zaharia (†520 îHr).

Spre sfârşitul captivităţii babilonice a poporului ales (587-517 înainte de Cristos), Dumnezeu i-a
ridicat pe profeţii Ageu şi Zaharia, care i-au pregătit sufleteşte pe evrei la eliberarea din robie,
reconstruirea Templului din Ierusalim şi refacerea vieţii religioase şi sociale.
Zaharia, al cărui nume înseamnă "Dumnezeu îşi aduce aminte", este profetul cel mai des amintit
în Noul Testament, după profetul Isaia, şi penultimul dintre profeţii numiţi minori, care, spre
deosebire de profeţii mari - Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel -,au lăsat în urma lor o operă scrisă de
proporţii mai reduse. Zaharia a fost chemat la misiunea de profet în acelaşi an cu Ageu, în 520
î.C.; Activitatea lui profetică a durat, probabil, până la terminarea reconstruirii templului din
Ierusalim. Prin viziuni şi parabole, el a vestit chemarea adresată de Dumnezeu, la pocăinţă,
aceasta fiind condiţia necesară pentru împlinirea făgăduinţelor divine: "Aşa zice Domnul Sabaot:
«Întoarceţi-vă către mine, zice Domnul Sabaot, şi atunci mă voi întoarce şi eu către voi»" (Zah
1,3).
Profeţiile lui Zaharia privesc viitorul poporului lui Israel, viitorul apropiat şi viitorul mesianic. El
spune că a sosit timpul pentru arătarea bunăvoinţei Domnului faţă de Israel. De aceea: se fac
pregătirile pentru reconstituirea Templului şi încep lucrările de reconstruire a Ierusalimului şi a
celorlalte cetăţi ale lui Iuda, iar popoarele care s-au bucurat de răutăţile făcute asupra lor, vor fi
pedepsite.
Zaharia atrage atenţia, îndeosebi, asupra caracterului spiritual al renaşterii lui Israel, asupra
sfinţeniei ce trebuie realizată progresiv, o dată cu refacerea materială. Lucrarea divină a sfinţirii

5
 Sfinţii lunii Februarie.

sufletelor va ajunge la desăvârşire numai în împărăţia lui Mesia; această renaştere este rodul
exclusiv al iubirii lui Dumnezeu şi al Atotputerniciei Sale: "Aşa grăieşte Domnul Sabaot: «Iată, Eu
voi mântui poporul meu din ţările de la răsărit şi din ţările de la apus. Şi îi voi duce înapoi, şi ei vor
locui în mijlocul Ierusalimului, şi ei îmi vor fi mie popor, iar eu le voi fi Dumnezeu, în credincioşie şi
dreptate»" (Zah 8,7-8). Legământul cuprinzând promisiunea mesianică făcută regelui David
urmează a fi împlinit în oraşul Ierusalim: "Bucură-te, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului,
căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor; smerit, şi călare pe măgar (asin), pe mânzul
asinei" (Zah 9,9).
Profeţia se va împlini cuvânt cu cuvânt în intrarea solemnă a lui Isus în oraşul sfânt, Ierusalim.
Asinul, prin contrast cu calul folosit în război, simbolizează mesajul de pace al regelui Mesia: "El
va vesti popoarelor pacea, şi împărăţia lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare, de la
Eufrat şi până la marginile pământului" (Zah 4,9-10). Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de
poporul său este strâns unită cu o deschidere totală faţă de celelalte popoare, chemate şi ele să
facă parte din împărăţia mesianică.
"Ce fericire şi ce belşug va fi atunci. Grâul îi va veseli pe tineri, şi vinul dulce, pe tinere" (Zah 9,17).
În această profeţie, evident mesianică, se întrevede Sfânta Euharistie, pâinea şi vinul devenite
Trupul şi Sângele Domnului.
Zaharia, fiul lui Barahia, s-a născut în Galaad şi făcea parte din tribul lui Levi; la bătrâneţe, s-a
întors din Caldeea în Ţara Sfântă, unde a săvârşit multe minuni şi a făcut profeţii cu un conţinut
apocaliptic, privind sfârşitul lumii şi judecata divină, atât judecata particulară, cât şi cea universală.
Se pare că a murit la o vârstă înaintată şi a fost îngropat în mormântul profetului Ageu.
Numele Zaharia este amintit des în Sfânta Scriptură, fiind purtat de un rege al Israelului, de
profetul revenirii din robie, de tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, şi de alţii. În limba ebraică, Zaharia
înseamnă: "Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată" - şi numele acesta era dat
copiilor născuţi după îndelungate rugăciuni.
Rugăciune: Amintirea Profetului Tău Zaharia, sărbătorind-o, Doamne, printr-însul Te rugăm: mân-
tuieşte sufletele noastre. Amin !.

9 II. În această zi de 9 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. martir Nichifor (sec. III).
Aceasta a trăit pe vremea împăraţilor Valerian şi Galin, şi era om simplu. El avea ca prieten pe un
preot al Bisericii creştine, cu numele de Sapriciu, care îi purta pizmă. Când acesta a fost prins de
slujitorii idolilor şi supus la multe chinuri, sfântul Nichifor a trimis la el mijlocitori, cerându-i iertare
deşi era nevinovat, dar nu le-a primit. Văzând că îl duc pe Sapriciu să-i taie capul, sfântul Nichifor
a alergat şi a căzut la picioarele lui, cerându-i acestuia încă o dată iertare, aducându-i aminte de
poruncile lui Cristos privitoare la dragostea creştină. Sapriciu nu l-a ascultat nici de data aceasta.
Neprimind ajutorul lui Dumnezeu pentru a suporta chinurile la care era supus, Sapriciu a zis
călăilor: lăsaţi-mă, că voi aduce jertfă idolilor. Atunci sfântul Nichifor, văzând aceasta a mărturisit
pe faţă că este creştin, şi, ca urmare i s-a tăiat capul pentru credinţa lui, luând îndată răsplata
dragostei pe care se străduia să o arate pentru Dătătorul dragostei, Cristos.
Rugăciune: Cu legătura dragostei fiind legat Nichifore, în chip strălucit dezlegat-ai răutatea urii,
nume de Dumnzeesc mucenic al Mântuitorului celui întrupat ai luat, pe care-L roagă pentru
mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

10 II. În această zi de 10 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. martir Haralambie (†202), precum şi
pe Sf. Scolastica (†547).
Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei(Asia Mică), împreună cu martirii Porfirie şi
Vaptos şi cele Trei Muceniţe şi-au dat viaţa pentru Cristos în anul 202. Haralambie a răspândit cu
succes credinţa în Mântuitorul Cristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre
activităţile lui Haralambie au ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată
Luchie, care l-au arestat şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Cristos,
refuzând închinarea la idoli. În ciuda vârstei înaintate ( avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi
inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le
mulţumea torţionarilor săi, spunând: "Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte
să se unească cu veşnicia!". Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt, doi
soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut şi ei în Cristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia.

6
 Sfinţii lunii Februarie.

La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Cristos
şi au fost imediat martirizate.
Guvernatorul Luchie plin de mânie la vederea celor întâmplate, a apucat el instrumentele de
tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de
sabie, rămânându-i atârnate de corpul lui Haralambie. Apoi l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a
întors la ceafă. Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să aibă milă de el,
iar martirul în bunătatea să s-a rugat şi acesta s-a vindecat pe loc. La vederea acestor minuni,
mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele
sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze.
Cele întâmplate au ajuns la ştirea împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în
Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia.
Soldaţii i-au legat barba şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar
împăratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut să-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar
Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rămas nevătămat.
La cererea împăratului, ca să-i dovedească puterea Dumnezeului său, Sf. Haralambie a făcut
multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un
om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Cristos Mântuitorul. Chiar şi fiica
împăratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de două ori la rând, într-
un templu păgân. Împăratul a mai dat ordin să-i zdrobească sfântului gura cu pietre şi să-i ardă
barba dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.
Plin de răutate, împăratul Septimiu Sever împreună cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui
Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace şi să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, cei
puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer şi nu i-
a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi după ce şi-a
revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordine să-l tortureze pe sfânt. În cele din urmă, Sf.
Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte,
cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi.
Rugăciune: Ca un stâlp neclintit al bisericii lui Cristos, şi, sfeşnic pururea luminător al lumii te-ai
arătat înţelepte Haralambie, strălucit-ai în lume cu mucenicia, risipit-ai şi noaptea cea întunecată
a idolilor, cu un luminător te-ai ridicat şi pe credincioşi cu razele minunilor tale ai luminat, drept
aceea cu îndrăzneală spunem: roagă-te lui Cristos ca şi noi să ne mântuim. Amin!.

Astăzi o pomenim şi pe şi pe Sf. Scolastica (†547).

Ea era sora Sfântului Benedict, organizatorul vieţii mănăstireşti în părţile de Apus. Singurul izvor
istoric despre viaţa Sfintei Scolastica sunt capitolele 33 şi 34 din cartea "Dialoguri" a lui Grigore cel
Mare (540-604).
Amănuntele, legendare, care au fost adăugate ulterior, nu reuşesc să adauge ceva nou la
imaginea ei, simplă, şi şi în acelaşi timp, impresionantă. Chiar Sfântul Grigore cel Mare nu şi-a
propus să ne ofere o viaţă a ei, ci doar o aminteşte în legătură cu prezentarea profilului interior al
fratelui ei, Benedict, părintelui monahismului occidental.
Anul naşterii celor doi sfinţi pare să fie acelaşi: 480. Probabil că Benedict şi Scolastica erau
gemeni; şi chiar dacă nu au fost gemeni biologic, cu siguranţă, în viaţa lor spirituală au pornit şi au
mers împreună, până la moarte; au murit amândoi în anul 547, la o diferenţă de 40 de zile.
Scolastica s-a consfinţit lui Dumnezeu din tinereţe şi l-a urmat pe fratele ei la Subiaco şi Monte-
Cassino; aici a stabilit şi ea o mănăstire, la picioarele muntelui, ca şi cum ar fi voit să spună că se
opreşte, cu respect, la poarta care urca spre stânca abruptă unde fratele său îşi construise
locuinţa pentru el şi ceilalţi călugări. Dar, deşi era atât de aproape, Benedict cobora numai o
singură dată pe an, pentru a se întâlni cu sora lui. De aceea, ne putem uşor imagina cât de mult
dorea Scolastica să fie cât mai îndelungată această vizită anuală. Benedict, însă, ţinea cu orice
preţ să respecte regula care-i interzicea să înnopteze în afară de zidurile mănăstirii. Cu prilejul
ultimei întâlniri, probabil în prima joi din Postul Mare al anului 547, Scolastica dorea, şi atunci, să
stea cu fratele ei până la ziuă, "spre a continua convorbirea despre bucuria din ceruri", cum ne
relatează Sf. Grigore cel Mare. Când Benedict o dojeneşte sever, pentru dorinţa ei contrară
angajamentelor lui, Scolastica îşi ia capul în mâini, şi, se reculege în rugăciune. Rugăciunea ei nu
a fost în zadar. "Şi a avut mai multă trecere la Dumnezeu, pentru că a avut mai multă iubire",

7
 Sfinţii lunii Februarie.

comentează Sf. Grigore. Aceasta s-a văzut prin faptul că numai după puţin timp a pornit o ploaie
torenţială şi tunete, care l-au oprit pe Benedict să se mai întoarcă la mănăstire, lucru pentru care a
învinuit-o pe Scolastica. Aceasta a spus: "Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi; l-am
rugat pe Domnul, şi El m-a ascultat; Acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire". Dumnezeu a
arătat că actul de afectuoasă iubire frăţească între cei doi, îi era mai plăcut decât fidelitatea
riguroasă faţă de regula de viaţă, pe care şi-o alesese singur. Pe locul unde s-a petrecut acest
fapt, mai târziu s-a construit aşa numita "Biserică a convorbirii", iar ca urmare a celor petrecute,
Sfânta Scolastica este invocată împotriva fulgerelor şi pentru a dobândi ploaie bună şi curată.
La trei zile după acea prelungită şi înflăcărată convorbire, pe când sf. Benedict se afla în
rugăciune a văzut sufletul Scolasticii zburând spre cer, sub forma unei porumbiţe. După 40 de zile,
avea să meargă şi el pe acelaşi drum, pentru ca împreună să trăiască "bucuria din ceruri".
Scolastica, din greacă, înseamnă "elevă", "ucenică". Acest cuvânt exprimă condiţia de elev,
ucenic, dornic de a cunoaşte, condiţie ce trebuie să o împlinească oricine doreşte să păşească pe
drumul ce duce la "bucuria din ceruri".
Cartea VT (Prov. 8,32.36), ne spune: "Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, căci fericiţi sunt cei care
păzesc poruncile mele. Ascultaţi învăţătura, ca să deveniţi înţelepţi, şi nu lepădaţi sfatul meu.
Ferice de omul care mă ascultă, care veghează zilnic la porţile mele şi păzeşte pragul uşii mele.
Căci cel ce mă află pe mine află viaţa şi îmi devine plăcut. Dar cel care păcătuieşte împotriva mea
îşi vatămă sufletul său; toţi cei care mă urăsc pe mine iubesc moartea...". Sfânta Scolastica ne
invită să respectăm ce ne spune această carte, dacă vrem să gustăm şi noi adevărata fericire.
Rugăciune: Sfântă Scolastica tu care ai avut mai multă trecere la Dumnezeu, pentru că ai avut
mai multă iubire, te rugăm mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

11 II. Suntem, în data de 11 a lunii Februarie. În această zi a lunii, pomenim pe Sf. episcop martir
Vlasie (sec.IV), precum şi prima apariţie a Sf. Fecioare la Lourdes(1858).
Vlasie a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Era episcopul Sevastiei şi locuia într-una din peşterile
muntelui. Prin binecuvântarea lui, fiarele sălbatice se îmblânzeau. A primit de la Dumnezeu darul
de a face minuni. Fiind descoperit că este creştin, a fost adus la ighemonul Agricolau şi
mărturisind înaintea lui numele lui Cristos, a fost chinuit cumplit şi apoi a fost închis în temniţă. 7
femei, care sub influenţa sf. Vlasie au mărturisit că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, li-i s-au
tăiat capetele. Pe sfântul Vlasie l-au aruncat apoi în adâncul unui lac ce se afla acolo, de unde,
prin dumnezeieştii îngeri, a fost scos la uscat nevătămat. După aceea i s-a tăiat capul, împreună
cu doi copii ce erau în temniţă cu el.
Rugăciune: Şi părtaş obiceiurilor şi urmaş în scaunele Apostolilor fiind, de Dumnezeu insuflate, ai
aflat calea către temelia vederii sufleteşti; pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţându-l şi
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite Martire Vlasie, roagă-te lui Cristos Dumnezeu, să se
mântuiască sufletele noastre. Amin !

Astăzi pomenim şi prima apariţie a Sf. Fecioare la Lourdes( 1858).

Faptele amintite în comemorarea aceasta, s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele
Munţilor Pirinei, localitate numită Lourdes, în anul 1858. În ziua de 11 februarie, tânăra Bernadeta
Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie de oameni săraci, neştiind să citească şi să scrie
bine, foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi cu o vecină de o seamă cu ele, au pornit să
adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta,
trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în
urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să pună picioarele în apa rece. Deodată, aude un vuet ca de
vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi, uimită, observă că,din peştera din faţa ei,"o doamnă"
îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o priveşte şi îi surâde.
Doamna avea în mâini un Rozar; Bernadeta scoate şi ea rozariul pe care îl purta întotdeauna la
ea, şi, se roagă împreună, Rozariul. Când celelalte două se întorc cu lemnele adunate, o găsesc
pe Bernadeta schimbată, strălucind de mulţumire. Le spune ce s-a întâmplat, şi toate trei se
hotărăsc să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie
peştera. Ajunsă acasă, sora Bernadetei le-a destăinuit părinţilor cele întâmplate, aceştia i-a
interzis de a mai merge acolo, dar, la rugăminţile Bernadetei, au cedat. Apariţia se repetă, peste o
săptămână, în ziua de 18 februarie. Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele

8
 Sfinţii lunii Februarie.

ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: "Vreţi să fii bună şi să vii aici timp de 15
zile? Nu îţi promit să te fac fericită în această lume, ci în cealaltă". În cursul apariţiilor care au
urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să-i îndemne pe cei
credincioşi să facă pocăinţă.
La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află. În acel loc nu
era nici un strop de apă. Bernadeta răscoleşte cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă
îşi face apariţia şi, încet, încet, se adună în gaura săpată. Bernadeta bea o înghiţitură şi se spală
pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes.
În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus copilei să comunice preoţilor dorinţa ei ca să se facă
procesiune şi să se construiască o capelă în acel loc.
Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta:
"Spune-i acelei Doamne să-şi spună numele"; în ziua de 25 martie Doamna a dat răspunsul: "Eu
sunt Neprihănita Zămislire". Cu patru ani mai înainte, Papa Pius al IX-lea proclamase dogma
Zămislirii fără de păcatul strămoşesc a Preacuratei Fecioare Maria; Acum, Maria, arată titlul prin
care dorea să fie onorată.
Mulţimi tot mai numeroase au început să se îndrepte spre locul acestor întâmplări. Autorităţile au
interogat-o, şi, au ameninţat-o pe Bernadeta, şi, au interzis accesul la grotă; după multe cercetări,
drumul la grotă a fost lăsat liber, chiar din ordinul împăratului Napoleon al III-lea.
Fapte minunate, vindecări miraculoase, transformări sufleteşti neaşteptate, toate verificate cu
atenţie nu numai de Biserică, dar şi de o comisie medicală formată din 30 de persoane, dovedeau
că în acel loc Dumnezeu îşi arăta mila şi puterea într-un mod deosebit.
Şi astăzi, după mai bine de o sută cincizeci de ani, mari mulţimi se îndreaptă spre apa firavului
izvor pentru a experimenta "miracolul Lourdes-ului": bucuria împăcării cu viaţa, cu oamenii, cu
Creatorul.
Cuvântul "Penitenţă", "pocăinţă", insistent repetat de "Doamna de la Lourdes", sună parcă straniu
şi neînţeles; în realitate, este, de fapt, lucrul de care avem trebuinţă mai mult chiar decât de
medicamentul contra cancerului. Pentru omul căzut în noroi, dacă doreşte să-şi reia înfăţişarea
demnă, cel mai necesar lucru este să se spele pe faţă, pe ochi, pe mâini. Penitenţa sau pocăinţa
cuprinde actele, deprinderile prin care ne spălăm sufletul de noroiul egoismului, lăcomiei,
aroganţei, senzualismului. Mama noastră ştie bine de ce avem trebuinţă şi, de aceea, nu
încetează să ne strige; "Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă".
Rugăciune: O Fecioara neprihănită, Născătoare de Dumnezeu, care, arătându-te de 18 ori într-o
peşteră la Lourdes Bernadetei, o îndemnai să se roage pentru păcătoşi, şi tuturora să le spună:
Pocăinţa! Pocăinţa! Pocăinţa!, mijloceşte pentru mine la Dumnezeu, ca să-mi dea harul unei
adevărate pocăinţe, încât sa-mi urăsc păcatele din toată inima, să le mărturisesc pe toate, şi, nu
numai să mă hotărăsc a nu le mai face, ba chiar să nu le mai fac deloc şi să le ispăşesc
creştineşte. Aşadar, tu care eşti zămislită fără de păcatul strămoşesc, şi ca atare te-ai descoperit
acelei fetiţe nevinovate, dobândeşte-mi să nu rămână în mine prihana păcatelor şi să împlinesc
legea dumnezeiască până la moarte; să mă arăt către Isus Fiul tău un ucenic adevărat, către
Biserica catolică un mădular vrednic, şi către tine Marie un fiu iubitor. Astfel nădăjduiesc că mă voi
face părtaş de binecuvântările tale, aici pe pământ, iar apoi te voi preamări si-ţi voi mulţumi în cer
pentru toată veşnicia. Te mai rog, o tămăduitoarea bolnavilor, să asculţi cu bunătate de mamă
strigătele acelora care cer sănătatea de la Isus: Doamne, fă-mă să văd; Doamne, fă-mă să aud;
Doamne, fă-mă să umblu; Doamne, dacă vrei, poţi să mă faci sănătos; Doamne, spune numai un
cuvânt şi mă voi vindeca!... Spune şi tu, maică, despre noi, lui Isus: ,,Acela pe care îl iubeşti este
bolnav’’, şi sigur, Isus ne va vindeca. Amin!. Bucură-te Marie...

12 II. În această zi de 12 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. arhiepiscop Meletie al Antiohiei

(†381).
Sfântul Meletie, pentru bunătatea lui cea mare şi dragostea curată ce o avea pentru Cristos, era
foarte iubit de mulţi. Astfel chiar de la începutul activităţii, din ziua hirotoniei sale, l-au chemat pe la
casele lor, socotind că locuinţele se vor sfinţi chiar şi numai prin intrarea lui acolo. Dar după foarte
puţin timp, a fost alungat de împărat, care, a fost influenţat de către oamenii răi să ia această
decizie. După reîntoarcere, a stat mai bine de doi ani la Constantinopol. Şi iarăşi, pe nedrept a fost
trimis, de data aceasta, în Tracia, unde, a trecut la cele veşnice. Pe acest fericit , l-au cinstit cu

9
 Sfinţii lunii Februarie.

cuvinte de laudă şi Ioan Gură de Aur şi Grigorie al Nissei.

Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale,
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte
Ierarhe Meletie al Antiohiei, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin!.

13 II. În această zi de 13 a lunii Februarie, pomenim pe Cuviosul Martinian (sec.IV).

Acesta a fost din Cezareea Palestinei. A început să-şi ducă viaţa de călugărie, încă de la vârsta de
18 ani, petrecând prin pustiuri şi prin munţi. La vârsta de 25 de ani a trecut printr-o mare
încercare, ispită. O femeie uşuratică, îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit la muntele
unde se găsea sfântul; şi dacă s-a făcut seară, a început a plânge, ca şi cum s-ar fi rătăcit şi s-ar fi
temut să nu fie mâncată de animalele sălbatice, dacă ar rămâne afară. S-a rugat de sfânt să o
primească înăuntru în chilie. Făcându-i-se milă, a primit-o înăuntru, şi el s-a dus în altă chilie.
Dimineaţa, femeia s-a prezentat în altă îmbrăcăminte elegantă. A întrebat-o cine este şi pentru ce
a venit acolo. Dar ea, fără de ruşine, a zis: că pentru el!, îndemnându-l să se apropie de ea. Harul
lui D-zeu l-a ajutat aruncându-se într-un foc aprins din apropiere. Văzând aceasta, femeia s-a
ruşinat şi şi-a cerut scuze. Iar el, vindecându-se de rănile focului, a plecat de acolo pe mare cu
ajutorul unui corăbier. A ajuns la o stâncă din mare, care era depărtată de uscat cale de o zi, şi a
locuit acolo 10 ani, fiind hrănit de acel corăbier. Şi iarăşi a plecat şi de acolo, pentru că o fată
scăpată pe o scândură dintr-un naufragiu a ajuns până la stânca pe care se găsea el. Cuviosul
scoţând-o din mare, a plecat de acolo zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Şi
sărind în mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat. De acolo a trecut
prin mai multe cetăţi zicând: fugi Martiniane, ca nu cumva iarăşi să te ajungă ispita. A ajuns în cele
din urmă la Atena. Şi aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de
episcopul locului şi de tot poporul. Iar despre cele două femei, se zice că: cea dintâi s-a dus la
mănăstire şi trăind acolo în curăţie, s-a învrednicit de a face chiar şi minuni; iar cea de a doua, a
rămas pe acea stâncă din mare până la sfârşitul vieţii, îmbrăcată cu hainele bărbăteşti, pe care i
le-a dat corăbierul.
Rugăciune: Văpaia ispitelor cu curgeri de lacrimi ai stins-o fericite. Şi valurile mării le-ai înfrânt, şi
iscusit luptător al cucerniciei şi al cinstei curate te-ai arătat, fapt pentru care îţi cerem să mijloceşti
şi pentru noi harul lui D-zeu ca să trecem cu bine prin ispitele şi încercările vieţii. Amin!.

14 II. În această zi de 14 a lunii Februarie, pomenim pe Cuviosul Auxenţiu (sec.IV), precum şi pe

Chiril şi Metodiu - patronii Europei.
Cuviosul Auxenţiu a trăit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic. Era om învăţat, îmbrăţişând
viaţa monahală. Era foarte răbdător în suferinţe, având multă credinţă. A înfruntat învăţăturile
ereticilor Eutihie şi Nestorie. A primit cu bucurie hotărârile sinodului al patrulea de la Calcedon. A
ajuns vrednic de cinste înaintea împăraţilor şi a tuturor celor ce veneau în legătură cu el, luminat
fiind cu darul cel dumnezeiesc. Prin el, D-zeu revărsa în toate zilele izvoare de minuni şi de
tămăduiri celor ce veneau la dânsul. După moartea sa, a fost aşezat în sfânta biserică zidită sub
conducerea lui.
Rugăciune: Locuitor al deşertului şi înger în trup, şi făcător de minuni te-ai arătat, purtătorule de D-
zeu părinte al nostru Auxenţiu, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând,
cerându-ţi să mijloceşti şi pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Astăzi îi pomenim şi pe Chiril şi Metodiu – consideraţi şi ei patroni ai Europei.

Ciril şi Metodiu sunt fraţi şi, înainte de a deveni călugări, se numeau Constantin şi, respectiv,
Mihail. Ei au desfăşurat o vastă operă misionară în secolul al IX-lea, în părţile Europei Centrale, şi
cu tot dreptul sunt numiţi "Apostolii Slavilor". Marele lor merit este acela de a fi adaptat
Evanghelia, la aceste popoare. Metodele misionare folosite de ei, deşi aprobate de Papa de la
Roma, au provocat o mare împotrivire din partea latinilor; numai îndârjirea neînfrântă a lui Metodiu
a reuşit să ducă lucrarea la bun sfârşit. De asemenea, un alt mare merit al lor este acela de a fi
creat un nou alfabet, numit chirilic, după numele sfântului Ciril, şi de a fi oferit lumii slave
traducerea Bibliei, a liturghiei şi a rânduielilor bisericeşti. În timpul cât au trăit pe pământ, nu au
avut "o viaţă uşoară"; au trebuit să lupte din greu cu împotrivirile care se coalizează întotdeauna în

10
 Sfinţii lunii Februarie.

jurul marilor inovatori.

Cei doi fraţi erau din Tesalonic, fii ai unui funcţionar imperial; ei cunoşteau limba slavă vorbită în
Macedonia. Constantin(ca şi călugăr: Ciril) mai tânăr decât Metodiu, născut în anul 827, şi-a făcut
studiile la Constantinopol, sub îndrumarea lui Foţie, a fost sfinţit preot şi a început să activeze în
învăţământ. Mihail(ca şi călugăr: Metodiu) a urmat cariera politică, dar când a fost numit
guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavonă, a renunţat la postul râvnit de mulţi şi s-a
făcut călugăr, luându-şi numele de Metodiu. În anul 860, cei doi fraţi au primit, de la împărat
misiunea de a predica Evanghelia în ţinutul Hazarilor; trei ani mai târziu, au fost chemaţi de
principele Ratislav în părţile Moraviei. Aici au elaborat alfabetul chirilic şi au făcut prima traducere
în limba slavonă a Bibliei şi a Liturghiei. Acuzaţi că sunt schismatici şi eretici, Ciril şi Metodiu s-au
simţit datori să alerge la Roma, unde Papa Adrian al II-lea i-a primit cu deosebită consideraţie; mai
mult, le-a împlinit dorinţa de a oficia Sfânta Liturghie în limba slavonă în faţa lui însuşi şi a unei
mari mulţimi de credincioşi.
La Roma, Constantin – Ciril, a adus moaştele Sfântului Clement din insula Chersonez, unde
acesta murise în exil (97). El a murit în ziua de 14 februarie 869 şi a fost înmormântat în Bazilica
"Sf. Clement", lângă Coloseum;
Metodiu a fost sfinţit preot de către Papa şi numit arhiepiscop de Sirmium. S-a întors între slavii
săi, şi, până la moarte, întâmplată la 6 aprilie 885, a trebuit să lupte neîncetat pentru a introduce
limba slavonă în oficierea slujbelor, în locul limbilor greacă sau latină, care nu erau cunoscute de
aceste popoare venite din răsărit. Slujba divină la înmormântarea sa a fost oficiată în limbile
slavonă, greacă şi latină. Metodiu închidea ochii mulţumit că a deschis încă un drum pe care să
treacă spre sufletele oamenilor evanghelia împăcării.
Numele de călugărie pe care le-au luat fraţii Constantin şi Mihail exprimă, de fapt, caracteristici ale
vieţii lor. Ciril înseamnă: om dăruit, aparţinând lui Dumnezeu. Metodiu, înseamnă: cel care îl
întovărăşeşte pe altul pe cale, spre a ajunge la o ţintă.
Rugăciune: Sfinţilor Apostoli, Ciril şi Metodiu rugaţi-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască
iertarea păcatelor noastre. Amin !.

15 II. În această zi de 15 a lunii Februarie, pomenim pe Sf.apostol Onisim (sec.I).

Acesta este unul din cei 70 de apostoli. A fost în tinereţe sluga lui Filimon, un creştin de neam bun,
din orasul Colose, în Frigia. Vinovat de o greşeală faţă de stăpânul său şi temându-se de
pedeapsă, Onisim a fugit la Roma, dar cum era rob fugit de la stăpân, a ajuns în temniţă. Acolo l-a
întâlnit pe Sf. Apostol Pavel, pe care l-a slujit ca un fiu, şi de la care a învăţat, cele necesare,
primind botezul. Sf. Pavel îl cunoştea personal pe Filimon şi i-a trimis o scrisoare plină de iubire în
care îi cerea să-l ierte pe robul său Onisim şi să-l primească ca pe un frate. Apoi l-a trimis pe
Onisim cu acea scrisoare la stăpânul său, lipsindu-se de ajutorul de care avea atâta trebuinţă.
După ce a primit scrisoarea, Sf. Filimon nu numai că l-a iertat pe Onisim dar l-a şi trimis înapoi la
Roma, la Apostolul Pavel.
Mai târziu, Filimon a fost uns episcop în Gaza.
După ce Sf. Apostol Pavel s-a mutat la Domnul, Sf. Onisim a rămas lângă apostoli până la sfârşit
şi a ajuns să fie şi el sfinţit episcop.
După trecerea la Domnul a apostolilor, Sf. Onisim a propovăduit Evanghelia în multe părţi şi oraşe:
în Spania, Carpetania, Colossae şi Patras.
La bătrâneţe Sf. Onisim a ocupat scaunul episcopal la Efes, după Sf. Apostol Timotei. Când Sf.
Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (sărbătorit în 20 decembrie) era dus să fie executat la Roma,
Episcopul Onisim a mers să se întâlnească cu el şi cu alţi creştini, după mărturia din epistola sa
către Efeseni.
În timpul împărăţiei lui Traian (89-117), Sf. Onisim a fost arestat şi adus la judecată în faţa
eparhului Tertul. Acesta l-a ţinut pe sfânt în temniţă timp de 18 zile după care l-a trimis la
închisoarea din cetatea Puteoli. După o vreme, când a vorbit eparhul cu Sf. Onisim, a înţeles că
acesta nu s-a lepădat de a sa credinţă creştină şi a hotărât să fie bătut cu pietre şi apoi să i se taie
capul cu sabia. Trupul său a fost luat de o femeie cu viaţă sfântă care l-a pus într-un sicriu de
argint, acestea petrecându-se în anul 109.
Rugăciune: Ca o rază ai strălucit lumii, luminat fiind cu razele lui Pavel, soarele cel prealuminos
care a luminat lumea , pentru aceasta toţi te cinstim Onisime, cerându-ţi mijlocirea pentru

11
 Sfinţii lunii Februarie.

mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

16 II. În această zi de 16 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. martir Pamfil şi cei împreună cu el
(†309).
Pamfil, şi cei împreună cu el: Valent, Pavel, Seleuc, Porfiriu, Iulian, Teodul, Ilie, Ieremia, Isaia,
Samuil şi Daniil, în anul al şaselea al prigoanei lui Diocleţian împotriva creştinilor, au suferit moarte
martirică, fiind aduşi la judecată, din multe cetăţi şi fiind de diferite profesii, ei însă, erau uniţi prin
credinţa în Cristos. Aceştia vrând să treacă prin porţile Cezareei şi întrebându-i păzitorii care erau
la porţi, cine sunt şi din ce loc vin, ei au răspuns că sunt creştini, şi că patria lor este Ierusalimul
cel ceresc. Fapt pentru care au fost duşi înaintea ighemonului. Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil,
după multe chinuri au primit condamnarea la moarte prin sabie. O dată cu ei au fost tăiaţi şi
Pamfil, Seleuc, Valent şi Pavel; iar Porfiriu cerând trupul lui Pamfil, stăpânul său, a fost prins şi el
şi aruncat în foc; asemenea şi Iulian, îmbrăţişând trupurile sfinţilor şi sărutându-le, a fost aruncat şi
el în foc; iar Teodul, a fost răstignit pe un lemn.
Rugăciune: Martirii tăi, Doamne Pamfil şi cei împreună cu el(Valent, Pavel, Seleuc, Porfiriu, Iulian,
Teodul, Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil), în lupta lor, cununa nestricăciunii au câştigat de la
Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăz-
niri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.
Amin !.

17 II. În această zi de 17 a lunii Februarie, pomenim pe ☼Sf. martir Teodor Tiron (sec.IV).
Acest sfânt mucenic Teodor Tiron a trăit pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi era din
mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon. Fiind încorporat în oaste, a fost chemat la
cercetare şi a mărturisit că Isus Cristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe nişte statui
neînsufleţite şi lucruri făcute de mâinile omeneşti. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el
în acest timp a ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Fiind prins, a
mărturisit că el singur a fost cel care a dat foc statuii, fapt pentru care a fost chinuit în felurite
chipuri; A fost aruncat într-un cuptor aprins, unde datorită arsurilor a trecut la cele veşnice.
La 50 de ani după moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i
batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate
proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf.
Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a spus acestuia să-i anunţe pe creştini să nu
cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (care se numeşte
colivă). În amintirea acestei întâmplări minunate, biserica pomeneşte anual pe Sf. Mare Mucenic
Teodor Tiron, în prima sâmbătă a Postului Mare. Această pomenire a fost rânduită încă de pe
vremea Patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397).
Rugăciune: Mari sunt faptele credinţei!. În izvorul văpăii, ca într-o apă de odihnă sf. Mucenic
Teodor Tiron a stat, că întreg cu foc arzându-se, ca o pâine dulce Treimii s-a adus. Cu rugăciunile
lui Cristoase D-zeule mântuieşte-ne pe noi!. Amin!.

18 II. În această zi de 18 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. papă Leon (†461), precum şi pe
Sfânta Bernadeta Soubirou (†1879).
Primul Papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de "cel Mare" este Sfântul Leon, care a stat la
cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost 21 de ani plini de greutăţi, atât în interior,
cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, supranumit: "biciul lui Dumnezeu".
Armatelor sale nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele Sfinte; cu
prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, Papa Leon îl convinge pe temutul
conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în anul 455, Vandalii
ajung la porţile cetăţii eterne, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine peste
cadavrele locuitorilor săi; Papa Leon îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a
fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, şi pe toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile,
mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor
îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a
fost salvată. Mai primejdioase, şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon, au fost
frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a
12
 Sfinţii lunii Februarie.

Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că: în Cuvântul Întrupat, Cristos, există două
persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos
nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin aceste
învăţături se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Isus Cristos. Patriarhul
Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic reuşeşte
să atragă de partea sa pe Patriarhul de Alexandria şi pe împăratul Teodosie, care adună un sinod
ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare
rămasă celebră: Epistola dogmatică ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura
dreptcredincioasă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare. Împăratul
convocă un nou sinod, la Calcedon - localitate pe malul Bosforului - şi 600 de Episcopi, în frunte
cu delegaţii Papei Leon, episcopi care ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor
Leon; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos co-există două naturi unite într-o singură
persoană. "Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi şi pentru a noastră
mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un
singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără
confuzie, nici schimbare, fără împărţire nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată
prin unirea lor, fiecare natură păstrând, deopotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o
singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază". Sinodul din Calcedon, al IV-lea
ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de
atunci şi până astăzi nu a mai atins această strălucire. Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea
multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale.
Era conştient de înălţimea funcţiunii sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa,
demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna
solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da
seama din cele 96 de Sermones - predici - şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi.
Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu
părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte
accesibil, exprimându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.
Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a
personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele
neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula
dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătute şi definitivate de către Sinodul ecumenic al IV-lea,
din Calcedon. Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material,
contemporanii săi au înţeles că prin el Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia
credinţei, iar imperiului de Apus aflat în declin, un salvator providenţial; pentru aceste motive l-au
numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi.
Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: "Deşi în Biserica lui
Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem
cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură
societate, şi, egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru:
"Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă spirituală, o preoţime sfântă, şi să aduceţi
jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (I Petru 2,5) şi mai jos: "Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a
câştigat să fie al Lui" (I Petru 2,9).
Rugăciune: Luminător al credinţei şi învăţător te-a arătat turmei tale adevărul faptelor; pentru
aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Leon, roagă-L
pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.

Astăzi o pomenim şi pe şi pe Sf. Bernadeta Soubirou (†1879).

Festivitatea Sfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, ne aminteşte arătarea Maicii
Domnului la o tânără de 14 ani, care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care, în fiecare zi
recita Sfântul Rozariu; această tânără este Bernadeta Soubirous, născută în orăşelul Lourdes
dintr-o familie foarte săracă, în anul 1844. Prin ea Preacurata a făcut să izvorască apa
miraculoasă, spre care pelerini din întreaga lume vin să îşi reîmprospăteze credinţa şi speranţa.
Mulţi se întorc de la Lourdes vindecaţi şi de bolile trupului. Neprihănita Fecioară Maria, în timpul

13
 Sfinţii lunii Februarie.

celei de a doua arătări, îi spusese Bernadetei: «Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea
aceasta, ci în lumea de dincolo». În urma arătărilor minunate cu care a fost favorizată, Bernadeta
nu a căutat şi nici nu a acceptat să fie apreciată şi lăudată de către oameni. Când Episcopul de
Lourdes, în prezenţa a peste cinci mii de pelerini, aşeza statuia Maicii Domnului în grota arătărilor,
Bernadeta stătea liniştită, cuprinsă de un atac de astm, într-o chilie mică oferită de călugăriţele
care o primiseră în mijlocul lor. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: «Nu,
nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare». Ea şi-a petrecut scurta existenţă pământească în
acceptarea cu linişte şi umilinţă a suferinţelor fizice, ca răspuns plin de generozitate la chemarea
Neprihănitei de a face pocăinţă pentru răscumpărarea atâtor suflete aflate în robia păcatului.
În timp ce la grota binecuvântată se lucra la înălţarea unui sanctuar măreţ, care să primească sub
bolţile sale mulţimile de pelerini şi bolnavi ce veneau să afle acolo ajutor, Bernadeta părea că
dispare în umbră. După ce timp de şase ani a stat în Institutul Surorilor de Caritate din Lourdes,
este admisă la noviciatul din Nevers al aceloraşi călugăriţe. În intervalul de 13 ani petrecuţi aici, nu
a cunoscut decât suferinţe. Însăşi superioarele mănăstirii se purtau faţă de ea cu multă răceală; se
verifică şi în acest caz planul providenţial prin care sufletele alese nu găsesc înţelegere, şi nici
chiar bunăvoinţă, din partea sufletelor mediocre. La începutul vieţii sale de mănăstire, a îndeplinit
oficiul de infirmieră, apoi a fost sacristiană; în cele din urmă, după ce boala s-a agravat, a fost
constrânsă să stea mai mult la pat; Timp de 9 ani a rămas parcă atârnată între viaţă şi moarte.
Persoanelor care veneau să o consoleze, le răspundea cu surâsul luminos întipărit pe faţa ei de
strălucirea Doamnei Preacurate de la Lourdes: «Maria este atât de frumoasă încât toţi cei care au
văzut-o o dată ar vrea să moară pentru a o revedea». Bernadeta, păstoriţa amintită, care cu ochii
proprii a privit încă pe acest pământ faţa Fecioarei Zămislite fără prihana strămoşească, a murit în
ziua de 16 aprilie 1879. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică la cinstea altarelor,
propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la
voinţa lui Dumnezeu.
Bernadeta Soubirous a fost canonizată sub numele de Maria Bernard; Bernadeta este forma
feminine ale numelui Bernard, care aminteşte de marele Sfânt Bernard, cinstitor înflăcărat al
Preacuratei şi un apostol neobosit al evlaviei către Maica Domnului.
Rugăciune: O Doamne, protector şi iubitor al celor smeriţi, Tu ai dat servitoarei tale Bernadetta,
favoarea de a o vedea pe Preacurata Fecioară Maria, şi de a-i vorbi.  Ajută-ne ca şi noi să
ajungem să Te preamărim în rai, alături de Maica noastră cerească.  Amin.

19 II. În această zi de 19 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. apostoli Arhip, Filimon şi Apfia
(sec.I).
Aceştia au trăit pe vremea împărăţiei lui Neron, fiind ucenici al apostolului Pavel. La serbarea
zeiţei păgâne Artemida în Colose, care este o cetate a Frigiei, aceşti apostoli erau în bisericã
aducând mărire lui D-zeu. Asupra lor au venit slujitorii idolilor; Ceilalţi credincioşi prezenţi au fugit,
iar apostolii au rămas şi au fost prinşi şi duşi la ighemonul Androclis. Acela numaidecât a început
să-l bată pe Arhip, şi nevrând să jertfească idolului ce se numea Min, a fost îngropat până la brâu,
şi aşa l-au ucis cu pietre. Iar sfinţii Filimon şi Apfia au fost şi ei chinuiţi în multe feluri, dându-şi
viaţa ca şi mucenici.
Rugăciune: Sfinţilor Apostoli Arhip, Filimon şi Apfia, rugaţi-L pe milostivul Dumnezeu să
dăruiască iertarea de păcate a sufletelor noastre. Amin!.

20 II. În această zi de 20 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. episcop Leon al Cataniei (sec.VIII).
Leon, episcopul Cataniei, făcătorul de minuni, s-a născut în Ravena(Italia), fiind fiu de părinţi de
neam ales şi binecredincioşi. Din pricina curăţiei vieţii lui, a strădaniei şi grijii chiar şi faţă de
cugetul său, trecând prin toate sfinţitele trepte clericale, prin dumnezeiască alegere, a fost făcut
episcop al Cataniei, din insula Siciliei. Leon, prin viaţa sa strălucită, a luminat pe toţi, având grijă
de suflete, ajutorând văduvele şi îngrijindu-se de toţi. A ajutat la ridicarea unei mari biserici în
cinstea muceniţei Lucia.
Era atunci un oarecare Iliodor care făcea multe farmece. Leon, a poruncit să fie aprins în mijlocul
cetăţii un foc mare, şi mărturisind toate farmecele aceluia, a intrat cu el, în mijlocul focului; Sfântul
Leon a rămas nevătămat, focul nu s-a atins nici de veşmintele sale. Iliodor cel care făcea farmece,
s-a prefăcut în cenuşă. Vestea acestei minuni s-a răspândit în lume ajungând şi la urechile

14
 Sfinţii lunii Februarie.

împăraţilor Leon şi Constantin. L-au adus pe sfânt la ei, şi i-au cerut să se roage pentru dânşii. D-
zeu a făcut prin el şi alte minuni, chiar şi după trecerea lui la cele veşnice.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, părinte
Ierarhe Leon, episcopul Cataniei, făcătorul de minuni, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mân-
tuiască sufletele noastre. Amin !.

21 II. În această zi de 21 a lunii Februarie, pomenim pe Cuviosul Timotei (sec.VIII) şi pe Sf.

Eustatie al Antiochiei (†338).
Acest fericit Timotei, cel din Simboli, a intrat de mic în viaţa monahală şi a reuşit prin multă
înfrânare şi cu neîncetate rugăciuni să fie un vas vrednic al Sfântului Spirit, rămânând până la
sfârşitul vieţii sale în feciorie: şi sufleteşte şi trupeşte. Pentru aceasta D-zeu i-a dat darul
tămăduirilor şi puterea de a alunga pe demoni din oameni.
Rugăciune: Ca o stea mult luminoasă de la răsărit strălucind, luminat-ai în inimile credincioşilor
bunătăţile minunilor tale, purtătorule de minuni prefericite Timotee, mijloceşte pentru noi
mântuirea sufletelor noaste. Amin!.

Tot în această zi, îl pomenim pe sf. Eustaţiu, patriarhul Antiohiei celei mari.
Acest mărturisitor a trăit pe vremea lui Constantin cel Mare. A dat dovadă de multă înţelepciune şi
ştiinţă teologică. A fost prezent la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, fiind unul dintre cei 318
sfinţi părinţi care au luat decizii importante. Astfel, fiind adânc cunoscător al dogmelor dreptei
credinţe, a înfruntat pe arienii care încercau să despartă firea dumnezeiască a Mântuitorului şi
care spuneau că Fiul este doar o făptură. Episcopii arieni au încercat să-l catarisească. Pentru ca
să se arate că hotărârea lor este corectă, au cumpărat cu daruri multe pe o femeie desfrânată ca
să spună neadevăruri despre dânsul. Această femeie a venit cu un copil de curând născut, a mers
înaintea adunării episcopilor, mărturisind că a rămas însărcinată de la Eustaţiu. Îndată a fost
judecat şi scos din scaunul episcopal şi au înduplecat şi pe împărat să-l izgonească. Astfel sfântul
Eustaţiu a fost trimis în Tracia, în cetatea lui Filip Macedoneanul, unde a trecut la cele veşnice.
Femeia care a minţit a căzut în boală grea, a mărturisit tot vicleşugul ce s-a făcut asupra sfântului
Eustaţiu, şi a spus pe nume pe fiecare dintre cei ce au îndemnat-o să mărturisească împotriva lui,
şi că a primit bani de la ei învăţând-o şi cum să vorbească în faţa adunării episcopale. A mai spus
că pruncul îl avea de la un fierar care se numea tot Eustaţiu.
După o sută de ani, pe vremea împărăţiei lui Zenon, au fost ridicate sfintele lui moaşte şi au fost
trimise la Antiohia. Atunci au ieşit înainte toată mulţimea cetăţii, cale de vreo optsprezece mile, şi l-
au primit cu cântări, cu lumină şi cu tămâieri. Pe sfântul Eustaţiu l-a cinstit cu cuvinte de laudă şi
Ioan Gură de Aur.
Rugăciune: Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile sf. Eustaţiu-patriarhul Antiohiei celei mari, în
pace chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.

22 II. În această zi de 22 a lunii Februarie, pomenim aflarea moaştelor martirilor din Eughenion
(sec.IV).
Pe când împărat era Arcadiu şi pe scaunul episcopal al Constantinopolului era preasfinţitul Toma,
s-au găsit o mulţime de sfinte moaşte. Îndată au fost ridicate, cu cinste, de arhiereu şi fiind acolo
mult popor, mulţi s-au tămăduit de boli fără de leac. Iar după câţiva ani, D-zeu i-a descoperit lui
Nicolae, care era cleric şi scriitor bun, că unele dintr-acele moaşte erau ale lui Andronic şi ale
Iuniei, de care pomeneşte sfântul apostol Pavel în Epistola către Romani.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne din Eughenion, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de
la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele în -
drăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.
Amin !.

23 II. În această zi de 23 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. episcop martir Policarp al Smirnei
(†155).
Sfântul Policarp, episcop de Smirna (astăzi Izmir-Turcia), i-a cunoscut de aproape pe Sfântul
15
 Sfinţii lunii Februarie.

Apostol Ioan şi pe "alţii care L-au văzut pe Domnul" şi "a fost instruit de martori oculari ai vieţii
Cuvântului". Pentru acest motiv,, el ni se prezintă ca martor al vieţii apostolice şi ca omul tradiţiei
vii. Policarp era, mai presus de toate, un om de conducere. Nu era înzestrat cu calităţile de scriitor
şi gânditor ale Sfântului Ignaţiu, şi nici nu dorea, asemenea acestuia, să fie "măcinat" de fiarele
circului pentru "a ajunge la Dumnezeu". Dimpotrivă, Policarp a stat şi ascuns, "determinat de umila
neîncredere în sine însuşi". Era în vârstă şi ştia că nu va reuşi, neîncrezându-se în forţele proprii.
Descoperit într-un hambar şi readus în oraş, în momentul încercării, a ştiut, totuşi, să arate curajul
senin al credinţei sale. Cunoaştem sfârşitul mişcător al vieţii sale datorită unui document care
poartă data anului următor morţii Sfântului Policarp, "a Bisericii lui Dumnezeu cea peregrină în
Smirna către Biserica lui Dumnezeu cea peregrină în Filomelio şi către toate parohiile de
pretutindeni ale Bisericii sfinte şi catolice". Este o istorisire foarte importantă sub aspect istoric,
hagiografic şi liturgic. Când proconsulul Statius Quadratus îl îndeamnă să se lepede de Isus,
bătrânul Policarp, clătinându-şi capul, răspunde: "De 86 de ani îl slujesc şi nu mi-a făcut nici un
rău, cum aş putea să-l insult pe Regele meu, care m-a răscumpărat?"… "Am putere să poruncesc
să fii ars de viu", adăugă proconsulul. "Focul cu care tu mă ameninţi" - răspunde Policarp - "arde
şi frige un moment, dar apoi trece: eu mă tem de focul nestins al osândei veşnice". În timp ce în
mijlocul amfiteatrului din Smirna era ars de viu "nu ca o carne care se prăjeşte, ci ca o pâine care
se coace", martirul înalţă către Domnul o splendidă rugăciune, scurtă, dar intensă: "Să fii
binecuvântat de-a pururi, Doamne, numele tău vrednic de închinare să fie glorificat de-a lungul
tuturor veacurilor de către Isus Cristos, preotul veşnic şi atotputernic, şi ţie, împreună cu el şi cu
Spiritul Sfânt, să ţi se aducă mărire în toţi vecii vecilor". Pe neaşteptate, trupul ruinat de ani şi
suferinţă cade în cenuşă. "Cu toate acestea", - notează autorul scrisorii, care recomandă să fie
citită în toate Bisericile - "noi am adunat câteva oase pe care le păstrăm ca pe o comoară de aur şi
pietre preţioase".
Numele Policarp este un cuvânt compus din limba greacă, provenind din "polykarpos", care,
tradus parte cu parte, înseamnă "cu mult rod" - sau "rodnic", generos.
Rugăciune: Şi părtaş obiceiurilor şi urmaş în scaunele Apostolilor fiind, de Dumnezeu insuflate, ai
aflat calea către temelia vederii sufleteşti; pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţându-l şi
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite Martire Policarp, episcop de Smirna, roagă-te lui Cris-
tos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.

24 II. În această zi de 24 a lunii Februarie, pomenim † Întâia şi a doua găsire a capului Sf. Ioan
Botezătorul.
Prima dată cinstitul cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, a fost găsit de d oi
monahi, în casa lui Irod, atunci când aceştia au mers la Ierusalim, pentru a se închina la sfântul
mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos. De la aceşti monahi cinstitul cap l-a luat
un olar, care l-a dus în cetatea emesenilor. Olarul cunoscând că prin mijlocirea acestei părţi ale
trupului lui Ioan Botezătorul, putea primi multe haruri, îl cinstea foarte mult. Înainte de a muri, l-a
lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l
cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi
mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, dar care era eretic arian. Acesta a
fost alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, pentru că atribuia multe tămăduiri
făcute prin mijlocirea sfântului cap, ca fiind făcute de către eretici. Cinstitul cap a rămas în peşteră
şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui
Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci, cinstitul cap a fost găsit a doua oară,
într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu,
făcându-se prin mijlocirea lui nenumărate tămăduiri şi minuni.
Rugăciune: Din pământ răsărind capul Înaintemer-gătorului, razele nestricăciunii vindecărilor le
revarsă credincioşilor, de sus adună mulţimea îngerilor, jos cheamă împreună neamul oamenilor
ca într-un glas să înalţe mărire lui Cristos Domnul şi să-i ceară mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

25 II. În această zi de 25 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. arhiepiscop Tarasie al

Constantinopolului (†806).
Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, era de origine nobilă. S-a născut şi a crescut în
Constantinopol unde a primit o educaţie aleasă. Astfel, a fost repede promovat la curtea

16
 Sfinţii lunii Februarie.

Împăratului Constantin al VI-lea Porfirogenetul (780-797) şi al mamei sale, sfânta Împărăteasă

Irina primind funcţia de senator. În acele vremuri Biserica era tulburată de lupta iconoclaştilor. Sf.
Patriarh Pavel, un timp, susţinător al iconoclasmului, s-a căit de rătăcirea sa şi şi-a dat demisia,
retrăgându-se la o mănăstire. Când Sf. Împărăteasă Irina l-a vizitat împreună cu fiul său,
împăratul, Sf. Pavel le-a spus că cel mai vrednic să fie succesorul său era Tarasie, care în acel
moment era încă laic. Tarasie a refuzat funcţia o lungă perioadă de timp, nevăzându-se vrednic
pentru un astfel de oficiu înalt, dar mai târziu s-a supus, cu condiţia să se întrunească un Sinod
Ecumenic care să conamne erezia iconoclastă. Trecând prin toate treptele clericale, într-un timp
relativ scurt, Sf. Tarasie a fost adus la tronul patriarhal în 784. În anul 787 s-a întrunit la Niceea cel
de-al VII-lea Sinod Ecumenic, prezidat de Patriarhul Tarasie, în prezenţa a 367 de episcopi. La
sinod s-a confirmat obligativitatea cinstirii sfintelor icoane iar acei episcopi care s-au lepădat de
erezia lor au fost reprimiţi de Biserică. Sf. Tarasie a condus cu înţelepciune Biserica timp de 22 de
ani, ducând o viaţă strict ascetică. Toate veniturile sale le-a cheltuit în scopuri plăcute lui
Dumnezeu, hrănind şi uşurând viaţa bătrânilor neputincioşi, a celor împovăraţi, a văduvelor şi
orfanilor, iar de Sfintele Paşte le pregătea o masă şi îi servea personal pe săraci.
Sf. Patriarh nu a fost de acord cu Împăratul Constantin Porfirogenetul când acesta şi-a calomniat
soţia, Împărăteasa Maria, , încercând să o trimită la o mănăstire. Sf. Tarasie a refuzat categoric să
anuleze căsătoria împăratului, lucru pentru care sfântul a căzut în dizgraţie. Însă nu la mult timp
după aceea, mama sa, Împărăteasa Irina l-a detronat pe Constantin.
Sf. Tarasie a adormit în Domnul la anul 806. Înainte de moartea sa diavolii au încercat să-l
destabilizeze, dar n-au reuşit. Plâns de Biserică, sfântul a fost înmormântat într-o mănăstire pe
care sub coordonarea lui s-a construit în Bosfor. La mormântul său au avut loc multe minuni.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Tarasie al Constantinopolului, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele
noastre. Amin !.

26 II. În această zi de 26 a lunii Februarie, pomenim pe Sf. ep. Porfirie al Gazei (†420).
Porfiriu, episcopul Gazei, se trăgea din cetatea Tesalonic şi era fiu de părinţi aleşi şi bogaţi.
Plecând din patria lui, s-a dus în Egipt şi acolo a intrat într-un schit, a îmbrăcat cinul monahal, iar
după cinci ani, s-a dus la Ierusalim, luminând pe mulţi prin cuvântul său. Pentru aceasta a fost
hirotonit preot de Pravliu patriarhul Ierusalimului, după care, mai târziu, a fost hirotonit episcop al
Gazei, de către Ioan episcopul Cezareii Palestinei, împreună cu alţi episcopi. La Gaza a întărit pe
credincioşi, şi a întors pe mulţi la adevărata credinţă. Văzând el că credincioşii săi, erau
nedreptăţiţi de către stăpânitorii Gazei, care erau închinători la idoli şi eretici, s-a dus la
Constantinopol şi aflând pe sfântul Ioan Gură de Aur, care era atunci patriarh, spunându-i cauza
care l-a adus acolo. A ajuns şi la împărăteasă, care l-a primit cu bucurie proorocindu-i acesteia că
o să nască un prunc deosebit. Şi într-adevăr împărăteasa a născut pe Teodosie cel Tânăr. Sfântul
Porfiriu a fost chemat, pentru a binecuvânta pruncul şi împărăteasa a făgăduit să facă tot ceea ce
a cerut. Şi a trimis scrisori, poruncind să fie goniţi din Gaza ereticii şi slujitorii la idoli. Iar fericitul
Porfiriu a primit de la împărăteasă 200 de monede de aur ca să zidească biserică şi 200 monede
simple pentru diferite scopuri, şi sosind în eparhia lui, a sfărâmat altarele idoleşti şi a gonit pe
eretici. Iar altarul zeului Marnis arzându-l, a făcut acolo biserică. A trăit cu cinste în aceeaşi
eparhie şi făcând multe minuni, după 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a mutat la Domnul.
Rugăciune: Cu presfinţite obiceiuri fiind înfrumuseţat, cu veşmântul arhieriei te-ai luminat
preafericite Porfiriu, episcopul Gazei, şi cu puteri de vindecări fiind împodobit, roagă-te neîcetat
pentru noi toţi. Amin!.

27 II. În această zi de 27 a lunii Februarie, pomenim pe Cuv. Procopie Decapolitul (sec.VIII).

Acest sfânt Procopie Decapolitul a intrat de tânăr în viaţa monahală şi deprinzând bune obiceiuri,
s-a curăţit pe sine în chip desăvârşit. S-a arătat mare mărturisitor al credinţei celei adevărate în
Cristos Isus, nu numai prin cuvinte, ci chiar şi prin pătimirile sale. Prin el, D-zeu a făcut mai multe
minuni.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Procopie,

17
 Sfinţii lunii Februarie.

Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

28 II. În această zi de 28 a lunii Februarie, pomenim pe Cuviosul martir Vasile (sec.VIII)

Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, luptătorul împotriva sfintelor icoane. A intrat în
călugărie. Văzând în primejdie cinstirea sfintelor icoane, s-a împotrivit cu hotărâre. Pentru aceea a
fost prins şi chinuit rău şi apoi a fost aruncat în temniţă.
După moartea tiranului Leon Isaurul a ieşit din închisoare, ducând o viaţă deosebită, fiind exemplu
pentru mulţi.
Rugăciune: Locuitor al deşertului şi înger în trup, şi făcător de minuni te-ai arătat, purtătorule de D-
zeu părinte al nostru Vasile, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând,
cerându-ţi să mijloceşti şi pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Dacă este an bisect, luna Februarie are 29 de zile. În această zi se face pomenirea Cuv. Casian
Romanul (†435). Dacă sunt numai 28 de zile, acest sfânt se pomeneşte în 28 Februarie.
Acest sfânt Casian Romanul era din cetatea Romei şi se trãgea din pãrinţi luminaţi şi cunoscuţi.
Încã de mic copil el a avut mare dragoste de învãţãturã. Cu râvna şi cu ascuţirea minţii sale şi-a
însuşit toatã învãţãtura elineascã, cunoscând în mod desãvârşit filozofia şi astronomia, învãţând
bine şi dumnezeiasca Scripturã.
A plecat din patria sa, a intrat într-un schit, şi s-a fãcut monah. S-a retras în sihãstrie şi petrecând
acolo mulţi ani. Apoi, ieşind din sihãstrie, a mers la toate mânãstirile Egiptului şi ale Tebaidei şi
muntele Nitriei şi al Asiei, Pontul şi Capadocia şi tot Rãsãritul. A scris, vieţile tuturor pãrinţilor pe
care i-a întâlnit. A mai scris şi învãţãturi, de mare folos.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Casian
Romanul, Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin!.

18