IANUARIE Sfinți, 12

Sfinţii lunii Ianuarie.
1 I. În această zi de 1 a lunii Ianuarie este sărbătoarea (†) Tăierea împrejur a Domnului nostru
Isus Hristos; Astăzi îl pomenim şi pe Sf. Vasile cel Mare (†379). De asemenea astăzi este şi
este Anul nou civil.
Astăzi 1 Ianuarie la începerea unui an nou calendaristic, sărbătorim Tăierea împrejur cea după
trup a Domnului nostru Isus Cristos. Mântuitorul luând trup omenesc a vrut să se facă întru totul
asemenea nouă oamenilor, afară de păcat, respectând toate rânduielile legii vechi. Pentru
aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica
Sa şi de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Şi a fost tăiat împrejur; şi i s-a dat
numele Isus, nume adus din cer de îngerul Gavril, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele
Fecioarei. Şi apoi s-a întors cu părinţii Săi acasă, crescând cu anii, cu Înţelepciunea şi cu harul,
pentru mântuirea noastră.
Rugăciune: D-ne Isuse Cristoase, D-zeu fiind după fiinţă, făptură omenească ai luat şi legea V.T.
ai plinit-o, ca să înceteze întunericul şi să ridici vălul patimilor noastre. De aceea îţi aducem mărire
bunătăţii Tale, mărire milostivirii Tale, mărire negrăitei coborârii Tale la noi. Prin răbdarea tăierii
împrejur, Te rugăm D-ne Isuse Cristoase, să ne tai şi nouă muritorilor greşelile făcute. Amin!.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei, învăţător al Bisericii. Într-un limbaj actual am putea spune că Sf. Vasile era
"sfânt din moşi-strămoşi"; familia lui numără un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica
Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru(Episcop de Sebaste), şi
Grigore(Episcop de Nissa).
De asemenea a fost prieten apropiat cu un alt sfânt Grigore(Episcop de Nazianz numit şi
Nazianzenul) care în calendarul bisericesc este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit
de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală si au nutrit
aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii
mănăstireşti din părţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie
solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante
Pravile(regulamente de viaţă călugărească); ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui,
se numesc "bazilitani".
După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin
timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să
conducă Episcopia de Cezarea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării
adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită
puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valente. Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului
Atanasie şi asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea Pontifului Roman, papa de la Roma,
pentru a înfrânge greşeala.
Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de "Cel
Mare". Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică la care trebuie adăugate
predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este
Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.
Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi.
Adresându-se unui interlocutor, se exprima astfel: "Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai
pentru mine ceea ce este al meu?. Dar spune-mi sincer: Ce este al tău?. Cine ţi-a dat drept de
proprietar peste ceea ce ai?. Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da
săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi". Si el nu s-a mulţumit doar cu
vorbe. La marginea oraşului Cezareea, prin munca şi dărnicia lui a luat fiinţă o adevărată cetate a
carităţii, sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii.
Numele Vasile derivă din limba greacă şi înseamnă "rege".
Rugăciune: Sfinte Vasile cel Mare, în tot pământul a ieşit vestirea ta, iar cuvântul tău prin care cu
D-zeiască cuviinţă ai învăţat, şi firea lucrurilor ai lămurit-o, moravurile oamenilor le-ai înfrumuseţat.
Tu te-ai arătat temelie neclintită a Bisericii, pentru care părinte cuvioase roagă pe Cristos
Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
Astăzi este şi începutul anului nou civil. Dumnezeu, la începutul fiecărui an , ne pune din nou în
mâini un caiet nou, curat, cu 365 de pagini albe pentru anul pe care l-am început. Nu ştim câţi îl
1
vom completa. Pentru unii, vor rămâne file albe. Să avem grijă ce scriem pe ele, fapte bune.
Dumnezeu nu are o carte a vieţii în care să scrie faptele bune sau rele ale oamenilor. Cartea şi-o
scrie fiecare. Această carte va fi adusă la judecată şi Dumnezeu ne va judeca după ce am scris,
noi fiecare, în ea.
Cu toţii ne urăm în această zi fericire unii altora pentru anul care vine. Ce fericire aşteptăm şi de la
cine o aşteptam?. Fericirea nu o vor aduce nici politicienii, nici Apusul, aşa cum nu ne-a adus-o
Răsăritul, nu ne-o aduce nici ceea ce numim şansa sau norocul. Fericirea nu se câştiga la loto.
Fericirea depinde numai de noi. Fericirea este în inima omului. Dacă nu o avem în inima noastră,
nu o vom găsi nicăieri. lar secretul fericirii şi pentru anul care l-am început ni-L descoperă Isus în
Predica de pe Munte: ,,Fericiti cei săraci în spirit", adică cei care au inima dezlipită de lucrurile
pământului. ,,Fericiti cei cu inima curată, cei blânzi, cei făcători de pace. Fericiti cei flămânzi, cei
însetaţi de dreptate", adică cei flămânzi şi însetaţi de ceea ce este drept, corect, conform cu voinţa
lui Dumnezeu.
Rugăciune: O Isuse, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ascuns în prea sfântul Sacrament, cred
că eşti de faţă în sfântul Sacrament de pe Altar şi mă arunc în genunchi înaintea Ta în această
prima zi a anului. Gândindu-mă la mulţimea binefacerilor ce mi le-ai făcut până acuma, şi totodată
cunoscând nerecunoştinţa mea faţă de Tine, mă cuprinde mirarea că Tu, o Dumnezeule, îmi mai
dai harul, să încep un nou an, în care poate voi continua să Te supăr cu multe păcate!. Dar nu va
mai fi aşa, o Isuse!. Încep această zi cu un act de sinceră mulţumire ca m-ai lăsat să ajung la
începutul acestui an. Încep anul acesta în numele Tău, şi-ţi făgăduiesc,că, nu voi mai face nimic
împotriva voinţei Tale ; îţi făgăduiesc că în toate zilele acestui an mă voi gândi la Tine spre a-Ţi
sluji, şi toate gândurile, cuvintele şi faptele mele le voi îndrepta spre mărirea Ta şi spre mântuirea
sufletului meu.
Trecutul însă îmi dovedeşte că fără de Tine eu nu pot nimica, şi nu sunt în stare a îndeplini nici o
făgăduinţă bună, dacă Tu nu mă întăreşti cu harul Tău. Întinde-Ţi deci mâna îndurătoare asupra
mea şi sprijineşte-mă cu harul Tău, ca să nu mai cad în păcate. Părinte ceresc, care m-ai făcut,
ajută-mă ca în acest an să Te iubesc din toata inima şi să îndeplinesc cu bucurie poruncile Tale.
Fiul Tatălui celui veşnic, care Te-ai făcut om ca şi mine, devenind fratele meu şi nutremântul meu
în sfânta Euharistie, întăreşte-mă ca în anul acesta să pot birui pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.
Sfântule Spirit, care doreşti să locuieşti în inimile cele curate, spală-mă de păcatele mele,
dezrădăcinează din mine pornirile spre rău, pentru ca în mine să nu mai domneasca păcatul şi
alipirea de cele pământeşti, ci să ardă focul dragostei către Dumnezeu; şi iubindu-L pe dânsul cu
adevărat aici pe pământ, când voi înceta de a număra anii trecători, să mă învrednicesc de
fericirea veşnică a raiului. Amin.
2 I. În această zi de 2 a lunii Ianuarie, este ☼Înainteserbarea Botezului Domnului, zi în care îl

pomenim pe Sfântul papă Silvestru (†335).
Fiecare mare sărbătoare are o perioadă de pregătire de pregătire şi o perioadă de încheiere.
Perioada de pregătire începe cu ziua care este pusă în calendar cu denumirea de
Înainteserbarea. Aşa cum mântuirea neamului omenesc nu s-a realizat dintr-odată, ci a fost
nevoie de o anumită pregătire, tot aşa şi Biserica ne pregăteşte cu un anumit timp înainte, pentru
o rodnică prăznuire a marilor sărbători, aşa cum este şi Boboteaza.
Astăzi îl pomenim pe Sf. pp.Silvestru (†335). Despre Sfântul Silvestru I, Papă se cunosc foarte
puţine date. Se ştie că a condus Biserica Romei de la anul 314 si până la anul 335, ca urmaş al
Sfântului Melhiade; un pontificat de lungă durată, care a mers paralel cu domnia împăratului
Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin edictul de
la Milano (+ 312) persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la
care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie
romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare si al Dumnezeului
creştinilor, si ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; el nu a renunţat niciodată să
folosească titlul de «pontifex maximus».
Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele
intenţii ale împăratului faţă de credinţa creştină şi acceptând iniţiativele bune luate de el.
Constantin cel Mare, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa,
2
şi apoi în anul 325 primul Conciliu Ecumenic din istorie, la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a
împăratului. La acest prim Conciliu Ecumenic, Silvestru nu a putut lua parte «din pricina vârstei
sale înaintate», dar a trimis ca reprezentanţi pe Episcopul Osius din Cordoba împreună cu doi
preoţi.
În timpul pontificatului Papei Silvestru, Episcopii din Occident, adunaţi în conciliul de la Arles au
stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le
conferă; Episcopii din Orient, în conciliul de la Ancira (astăzi Ancara), au hotărât admiterea la
Sfânta Împărtăşanie a tuturor celor ce se pocăiesc cu adevărat, oricare ar fi fost păcatele
săvârşite.
Buna înţelegere între Papa Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a
construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: «Noi care ne-
am pus toată speranţa în Cristos eram cuprinşi, de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor
strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau ca după o îndelungă si ucigătoare
boală toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de împietatea tiranilor; si multe
temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe
cu mult mai multe decât cele,ce au fost dărâmate» (Historia ecclesiastica X, l-3).
Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un «sacrilegium», o profanare, si
numai «pontifex maximus» avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind
calitatea de «pontifex maximus», a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de
pe colina Vaticana, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat Sfântul
Petru. Colaborării strânse între împărat şi Papa Silvestru se datorează şi construirea altor două
mari Bazilici romane, una în cinstea Sfântului Pavel şi alta în cinstea Sfântului Ioan.
Pentru a-şi putea arăta simpatia faţă de Papa Silvestru, Constantin i-a dat palatul său din Lateran,
care de atunci a fost timp de multe secole locuinţa Papilor. Sfântul Silvestru a murit în anul 335,
nemulţumit în suflet că nu a putut să-l convingă pe marele său prieten Constantin cel Mare să
primească botezul, deoarece acesta dorea să fie botezat aproape de ziua morţii, pentru a se
prezenta în faţa lui Dumnezeu cu sufletul curat. Cartea «Deposito episcoporum», scrisa în 354,
notează că Papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe via
Salaria.
Numele Silvestru, foarte rar folosit astăzi, reproduce numele latin Silvester, - silvic, de pădure,
pădurean.
Chipul venerabil al sfântului Papă Silvestru I, pe care-l privim la începutul Anului Nou, ca un
cunoscător adânc al pădurii vieţii omeneşti, ne aminteşte cu blândeţe taina(misterul) anilor mulţi şi
fericiţi, taină care este: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este
asemănătoare acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 38-40).
Rugăciune: Îndreptar al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat pe tine
turmei tale adevărul faptelor, pentru această ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele
bogate părinte ierarhe Silvestru. Între preoţi, Preot te-ai arătat al Împăratului D-zeu, de D-zeu
purtătorule, cu pustnicii împreună petrecând. Pentru aceasta Părinte împreună te bucuri cu cetele
îngerilor, veselindu-te întru cele cereşti Silvestre, preamărite păstorule al Romei, mijloceşte
mântuirea celor ce cu dragoste săvârşesc pomenirea ta. Amin!.
3 I. În această zi de 3 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. pf. Malahia (†445îHr), precum şi pe Sf. m.
Gordiu (†323).
Acest sfânt prooroc Malahia (†445îHr) s-a născut în satul Sofes, din seminţia lui Levi, după
întoarcerea evreilor din robia babilonică. Încă de tânăr a avut viaţă curată şi sfântă. Numele lui se
tâlcuieşte ,,înger’’. Toate câte proorocea el erau adeverite, prin mijlocirea îngerului. Cei nevrednici
auzeau numai glasul îngerului, iar cei vrednici vedeau şi chipul îngerului.
Malahia este cel din urmă proroc, profet din Legea Veche şi a proorocit cu 430 de ani înainte de
venirea Mântuitorului, despre înaintemergătorul Domnului (Luca 1, 17), adică despre Sfântul Ioan
Botezătorul. Murind, a fost îngropat în satul părinţilor săi.
Rugăciune: Cu darul prorociei îmbogăţindu-te prorocule Malahia, vestind înainte venirea
Înaintemergătorului care să-i pregătească calea venirii Lui Cristos pentru mântuirea lumii, te
rugăm să mijloceşti şi pentru noi mântuirea sufletelor noaste. Amin!.
3
Astăzi îl pomenim şi pe Sf. m. Gordiu (†323). Acest sfânt mucenic a trăit în Cezareea Capadociei
pe vremea împăratului păgân Liciniu (308-324), fiind crescut în credinţa cea dreaptă creştină.
Când a crescut a fost dus la oaste şi pus peste o sută de oameni.
Începând Liciniu prigoana aspră împotriva creştinilor, sutaşul Gordie a părăsit oastea şi s-a dus în
pustiu să locuiască mai bine cu fiarele decât cu închinătorii la idoli. Şi întărindu-se acolo în pustiu,
ca şi altădată proorocul Ilie, a venit din nou în lume, să lupte împotriva rătăcirii idoleşti. Când s-au
ţinut în Cezareea alergări de cai în cinstea zeului Marte, Gordie s-a prezentat în mijlocul
hipodromului, mărturisind pe Cristos, spre bucuria creştinilor şi spre turbarea păgânilor. Pe loc a
fost adus înaintea eparhului, unde a mărturisit cu tărie credinţa creştină şi liniştit şi-a întins gâtul să
fie tăiat de sabie.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Gordiu, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin!.
4 I. În această zi de 4 a lunii Ianuarie, pomenim Adunarea celor 70 Apostoli, precum şi pe cuv.

Teoctist.
Isus Cristos pe lângă cei 12 Apostoli a mai ales şi 70 de învăţăcei aşa cum scrie sf. Ev. Luca
trimiţându-i 2 câte 2 înaintea Sa prin cetăţile şi locurile unde avea să meargă El. 12 au fost triburile
lui Israel. 70 de popoare şi limbi ale pământului erau atunci în afară de poporul evreu. De aceea
acest număr de 70, exprimă caracterul universal, catolic al creştinismului.
Cei 70 Apostoli, fiind aleşi de puterea dumnezeiască, au fost trimişi în toată lumea ca să scoată
pe oameni din înşelăciunea şi nebunia idolească, şi să-i întoarcă la credinţa cinstirii Lui
Dumnezeu. Pentru aceasta, toţi s-au jertfit, în multe feluri şi chipuri, pentru adevăr, şi, s-au mutat
la Domnul, aşa cum se arată la pomenirea fiecăruia.
Rugăciune: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască iertarea păcatelor
noastre. Amin!.
Tot în această zi, îl pomenim pe cuviosul Teoctist, egumenul locaşului din Cucumia Siciliei şi a
trăit pe la anul 800 după Cristos.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Teoctiste,
Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
5 I. În această zi de 5 a lunii Ianuarie, este Ajunul Botezului Domnului(Astăzi este Post şi ajun);
În această zi îi pomenim pe Sf. m. Teopempt şi Teona (†sec. III), precum şi pe cuv. Sinclitica
(†sec. IV).
Sfântul mucenic Teopempt a fost episcop, în zilele împăratului Diocleţian, pe la anii 290.
Declanşând Diocleţian prigoană asupra creştinilor, Teopempt a fost cel dintâi care a mărturisit,
Dumnezeirea lui Cristos. Fiind prins şi arătând în faţa împăratului înşelăciunea idolească, a fost
aruncat într-un cuptor cu foc, i-au scos apoi un ochi şi i-au dat otravă. Rămânând în viaţă după
toate acestea şi aducând la credinţă în Cristos pe Teona, cel ce îi dăduse otrava, a fost supus la
alte chinuri şi în cele din urmă i-au tăiat capul. Iar pe sfântul Teona, l-au aruncat într-o groapă şi l-
au acoperit cu pământ. Şi aşa şi-a dat şi el sufletul în mâna Lui Dumnezeu.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Teopempt şi Teona în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat
de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele
îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele
noastre. Amin!.
Tot în această zi pomenirea sfintei Sinclitica (†sec. IV) cuvioasă. Această sfântă era de neam
ales, bogată şi evlavioasă; şi mulţi tineri o cereau în căsătorie pentru frumuseţea ei şi pentru
averea ei cea multă. Dar ea îşi înălţa tot mai mult gândul şi fapta către Dumnezeu. Pentru aceasta
a părăsit cu totul grijile lumeşti şi s-a îngrijit de suflet.
Dar aproape de sfârşitul vieţii sale, a ispitit-o diavolul, întocmai ca pe Iov, acoperind-o cu bube, cu
răni şi cu viermi, care îi mâncau trupul. A răbdat toate cu stoicism şi cu credinţă. A trăit 80 de ani,
4
după care şi-a dat sufletul în mâna Lui Dumnezeu, şi, a luat cununa biruinţei care se cuvine
sfinţilor.
Rugăciune: În tine, maică, cu adevărat s-a mântuit dumnezeiescul chip: că, luând crucea, ai urmat
lui Cristos şi astfel ai învăţat să porţi de grijă mai puţin de trup, căci este trecător, ci să porţi grijă
de sufletul nemuritor; pentru aceasta cu Îngerii împreună se şi bucură, cuvioasă Sinclitica spiritul
tău, pentru care te rugăm să mijloceşti mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
6 I. În această zi de 6 a lunii Ianuarie, pomenim (†) Botezul Domnului=Boboteaza. Sărbătoare

Împărătească.
Sfânta si dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Isus Cristos o
sărbătorim în această zi, când însuşi Dumnezeu Cuvântul, îmbrăcându-Se în firea noastră umană
şi plinind toate ale Legii VT, a venit ca să se boteze la marele Prooroc Ioan. Si Ioan i-a spus : "eu
am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?". "Lasă acum", i-a răspuns Isus pentru
plinirea a toată dreptatea. Şi botezându-Se Cristos, a sfinţit toată firea apelor; Şi cufundând în
apele Iordanului toate păcatele oamenilor, îndată a ieşit din apă; Înnoind şi zidind din nou pe omul,
care era învechit în păcate şi dându-i împărăţia cerurilor. A Cărui mărire şi putere este în vecii
vecilor. Amin.
Rugăciune: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi cei ce cu
cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea neapropiată. Doamne Isuse Cristoase
Dumnezeule, Fiule unule născut, care eşti în sânul Tatălui, Dumnezeul cel adevărat, izvorul vieţii
şi al nemuririi, Lumina cea din Lumină, Cel ce ai venit în lume ca să o luminezi: luminează mintea
noastră cu Spiritul Tău cel sfânt şi ne primeşte pe noi, cei ce aducem Ţie mărire şi mulţumită
pentru mari şi minunate lucrurile Tale cele din veac şi pentru mântuitoarea Ta rânduială, cea din
vremurile de pe urmă, întru care îmbrăcând neputincioasa şi sărmana noastră frământătură şi
plecându-Te sub rânduielile supunerii, Împărate al tuturor, încă şi a Te boteza în lordan de mâna
robului ai suferit, că sfinţind firea apelor, Cel ce eşti fără de păcat, să ne deschizi cale spre
naşterea cea de a doua, prin apă şi prin Spirit, şi să ne întorci la libertatea cea dintâi. Sărbătorind
pomenirea acestei dumnezeieşti taine, ne rugăm Ţie, Stăpâne iubitorule de oameni, după
dumnezeiasca Ta făgăduinţă, revarsă şi peste noi nevrednicii servii Tăi apa curăţitoare, darul
milostivirii Tale, ca cererea noastră, a păcătoşilor, să fie bine primită bunătăţii Tale şi prin apa
sfinţită binecuvântarea Ta să se dăruiască nouă tuturor spre preamărirea sfântului şi vrednicului
de închinare numele Tău. Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, împreună şi
Părintelui Tău, şi preabunului şi de viaţă făcătorului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
7 I. În această zi de 7 a lunii Ianuarie, pomenim pe *Sf. Ioan Botezătorul (†sec.I) şi pe Sf. Niceta
de Remesiana, Apostolul daco-românilor (†420)
Ioan, numit "Botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, care făceau parte din neamul
preoţesc al poporului ales. Ştim din cuvintele îngerului Gabriel, că, Ioan (al cărui nume înseamnă
"Dumnezeu se îndură, este milostiv") este un dar al rugăciunilor părinţilor săi înaintaţi în vârstă.
Prevestit deja de Sfânta Scriptură drept precursor, înaintemergător al Lui Mesia, Ioan
întruchipează caracterul energic al lui Ilie. Misiunea sa a fost ca și misiunea profetului Ilie, " în spirit
şi în tărie", fiind trimis să pregătească "un popor desăvârşit" pentru venirea Lui Mesia. Trimis de
Dumnezeu "să facă drepte căile Domnului", Ioan este sanctificat de harul divin mai înainte ca ochii
săi să se fi deschis la lumina soarelui. Chiar înaintea de a se naşte, remarcă prezenţa Lui Isus
"tresărind de bucurie" în sânul mamei, cu prilejul vizitei PCF Maria, la vara ei, Elisabeta. Aceasta,
"plină de Spiritul Sfânt", îi spune Mariei: "Iată, abia a ajuns glasul tău la urechile mele şi copilul a
tresărit de bucurie în sânul meu".
În istoria răscumpărării, Ioan Botezătorul este o personalitate unică: este ultimul profet al VT şi
primul apostol al Lui Cristos, întrucât, înainte şi după venirea acestuia, a dat mărturie despre El.
"Este mai mult decât un profet - spune însuşi Isus Cristos. El este acela despre care stă scris: iată,
eu trimit pe îngerul meu înaintea feţei Tale, pentru a pregăti calea înaintea Ta".
Biciuind cu asprime ipocrizia şi depravarea, mai ales a clasei conducătoare, Ioan, plăteşte cu
moarte de martir hotărârea de a apăra moralitatea, fără să cedeze nici chiar în faţa oricărei
amenințări.
5
Chipul lui Ioan Botezătorul, trebuie să fie în sufletul fiecăruia dintre noi, nedespărţit de credinţa sa
faţă de Cristos, amintindu-ne fiecăruia că, din punct de vedere al credinţei faptice, nu trebuie să
fim, ca şi o trestie ce se clatină.
Rugăciune: Sfinte Ioane Botezătorule, tu ai fost chemat de Dumnezeu încă înainte de naştere să-i
pregăteşti pe oameni pentru venirea Fiului Său, iar mulţimile atrase de faima sfinţeniei tale şi de
puterea Spiritului tău, asemănător cu al profetului Ilie, primeau botezul pocăinţei, în semn de
convertire la Dumnezeu. Tătăl ceresc ţi L-a destăinuit pe Fiul Său, Om şi Dumnezeu, când a voit
să fie botezat de tine şi tu L-ai făcut cunoscut ucenicilor tăi zicând: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care
ia asupra Sa păcatele lumii".
Această chemare atât de mare pe care însuşi Mântuitorul nostru a recunoscut-o, când a spus că
nu s-a născut un om mai mare decât tine, nu te-a făcut mândru, ci ţi-a inspirat cea mai adânca
smerenie, pe care ai exprimat-o cu aceste cuvinte: ,,Nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua
încălţămintei", şi: ,,El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez!". Tu ai voit să-ţi jertfeşti viaţa,
pentru a apăra sfinţenia căsătoriei, înfruntându-l pe regele Irod, care trăia nelegitim cu soţia
fratelui său. Te rugăm, mijloceşte-ne de la Dumnezeu o sinceră convertire şi o iubire puternică
faţă de El, pentru ca să-L urmăm tot timpul vieţii noastre, iar la sfârşit să-L preamărim pentru
toată veşnicia. Amin!.
Astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Niceta de Remesiana.

Sfântul Niceta de Remesiana - episcopul Dacilor -, s-a născut în localitatea Remesiana (azi Bela
Palanca, aproape de Niş-Serbia) pe la anul 338. Este amintit episcop al Eparhiei Remesiana într-o
scrisoare din anul 370. Şi-a desfăşurat activitatea catehetică misionară şi teologică în dieceza
Iliricului, supusă canonic, între anii 366-535, Vicariatului apostolic al Tesalonicului, vicariat care
aparţinea direct de Papa de la Roma. Această dieceză cuprindea spaţiul daco-românilor din
nordul Dunării (Dacia Traiană-România de azi) dar şi spaţiul daco-românilor din sudul
Dunării(Bulgaria şi Serbia de azi). Mai târziu, între 535-540, aceiaşi daco-romani erau supuşi
Arhiepiscopiei Prima Iustiniana, subordonată, tot direct, Papei.
Exista apoi, o veche şi bogată datină, conform căreia, episcopii din sudul Dunării, aveau misionarii
lor, la populaţia daco-romană în nordul Dunării şi sigur Sf. Niceta a practicat această tradiţie
activă, apostolică.
De altfel, în urma celor două vizite din 398 şi 402 făcute de Sf. Niceta la papa de la Roma, căruia
îi era subordonat canonic, vizite făcute împreună cu Sfântul Paulin de Nola (lângă Neapoli),
prietenul său, pentru a venera cu aceste prilejuri şi mormântul Sf. Felix, Sf. Paulin a scris, în
cinstea lui, două poeme, din care putem cita: Pe tine, părinte, te numeşte toată regiunea Nordului;
La vorba ta, Sciţia, se îmblânzeşte, şi, la învăţătura ta îşi leapădă firea sălbatică... şi Geţii aleargă
şi, amândouă Dacii… Prin tine toţi barbarii din acele regiuni tăcute, învaţă să laude pe Cristos cu
inimi romane şi să trăiască în curăţie şi plăcută pace... Din strofele citate aflăm că Sf. Niceta a
predicat pe Cristos strămoşilor noştri tradițiile latine ale creștinismului.
Faptul că Sf. Niceta a predicat strămoşilor noştri daco-romani de pe ambele maluri ale Dunării
latineşti, ne arată că nici după împărţirea imperiului, în anul 395, Bisericile dacice n-au încetat să
întreţină legături spirituale cu Biserica Romei, iar vizitele Sf. Nichita la Roma confirmă acest fapt.
După istoricul Vasile Pârvan, jurisdicţia Sf. Niceta s-ar fi întins asupra întregului teritoriu de astăzi
al Bulgariei, Dobrogei şi asupra unor părţi nedeterminate ale Munteniei şi Olteniei, lucru susţinut şi
de istoricii C. C. Giurescu şi Radu Vulpe.
Cercetând amănunţit mărturia izvoarelor, precum şi terminologia noastră creştină, Vasile Pârvan
ajunge la concluzia că, creştinismul nostru daco-roman, a fost de origine latină şi s-a format în
Dacia Traiană, între anii 375-450, chiar în timpul când se desfăşoară şi activitatea apostolică în
acele regiuni ale Sfântului Niceta, Episcopul Remesianei. În concluzie, pare firească afirmaţia
potrivit căreia acest mare episcop ar putea fi considerat ca, adevărat apostol şi încreştinător al
nostru, al românilor.
Rugăciune: Sfinte Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor roagă-L pe milostivul Dumne-
zeu să ne dăruiască iertarea păcatelor noastre. Amin!.
8 I. În această zi de 8 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuv. Gheorghe Hozevitul (†sec. VII), precum
şi pe cuv. Domnica (†sec. V).
6
Acest fericit părinte, Gheorghe, părăsind patria şi neamul şi toată desfătarea lumească, a mers la
Ierusalim să se închine la mormântul cel primitor de viaţă al Mântuitorului nostru Isus Cristos, şi, la
toate locurile cele sfinţite şi sfinte şi de multe minuni pline, din jurul mormântului. După ce a
câştigat sfinţirea şi harul acestora a intrat în mânăstirea care se numea,a lui Hozeva, pentru
aceea el se numeşte Gheorghe Hozevitul. Devenind călugăr a dat dovadă de o aşa hărnicie
trupească şi sufletească, încât, părea că este fără de trup, nematerialnic. Prin viaţa sa, uimea pe
toţi, îndemnându-i şi pe alţii să facă la fel. Era ca și un stâlp însufleţit de sfinţenie, şi, ca o icoană a
tuturor bunătăţilor pentru cei din mănăstire şi pentru toţi ceilalţi.
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Gheorghe
Hozevitul, Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin!.
Tot în acestă zi, se face pomenirea cuvioasei maici Domnica. Această cuvioasă maică Domnica a
trăit în zilele marelui împărat Teodosie, şi a ajuns până în zilele lui Leon si Zenon, care au
împărăţit în anii 474-491. Domnica era din cetatea Cartaginei de lângă Carhidon. După o
inspiraţie, primită de la Dumnezeu, s-a dus la Constantinopol, împreună cu alte patru fecioare. Iar
Nectarie, care era atunci patriarh, fiind luminat de o descoperire dumnezeiască, le-a primit şi le-a
botezat. Ajungând călugăriţă, Domnica, prin efort propriu a ajuns la o înaltă desăvârşire a vieţii,
învrednicindu-se să facă şi minuni, proorocind multora despre cele ce aveau sa fie.
de sufletul nemuritor; pentru aceasta cu Îngerii împreună se şi bucură, cuvioasă Domnica spiritul
tău, pentru care te rugăm să mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor noastre.Amin!.
9 I. În această zi de 9 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martir Polieuct (sec. III).

Polieuct şi Nearh au fost doi ostaşi, buni prieteni între ei, în timpul împăratului Deciu, pe la anii
250. Locuinţa lor era în Meletina, cetatea cea mai cunoscută a Armeniei. Credinţa lor era
deosebită: Nearh era creştin, iar Polieuct, cu toate că era păgân, îşi ducea viaţa ca un adevărat
creştin. Împăratul a declanşat o prigoană împotriva creştinilor, dând în acest sens, porunci stricte.
Această situaţie a tulburat adânc pe Nearh, nu de teama chinurilor, ce-l ameninţau, ci de teama ca
nu cumva prietenia lui cu Polieuct să se rupă, sau să se răcească, din pricina acestor porunci,
care, ameninţau cu pedepse pe creştini, şi făgăduiau daruri şi cinste celor ce rămâneau păgâni,
sau se întorceau la credinţa păgână. Nearh era atât de amărât, încât Polieuct, aflând pricina
amărăciunii lui, şi-a deschis inima, spunându-i: ,,Nu te teme că porunca împăratului are să ne
despartă; în noaptea aceasta am văzut pe Cristos, la care tu te închini; El m-a dezbrăcat de haina
mea murdară şi, m-a îmbrăcat cu una luminoasă, m-a urcat pe un cal înaripat şi mi-a zis să-i
urmez Lui. Aceasta vedenie m-a hotărât, cu totul, să fac ceea ce gândeam de mult; căci numai
numele de creştin îmi lipseşte. Ai băgat de seamă că, ori de câte ori mi-ai vorbit de marele vostru
Mântuitor, eu te-am ascultat cuviincios; şi că atunci când mi-ai citit viaţa şi învăţăturile Lui, am
rămas uimit de sfinţenia faptelor şi cuvintelor Lui?. O, Nearh, dacă m-as crede vrednic să merg la
El, fără să-i cunosc tainele şi fără să fiu bogat, ai vedea izbucnind dorinţa pe care o am să mor
pentru mărirea Lui şi pentru întărirea veşnicelor Lui adevăruri!". Nearh i-a răspuns spunându-i că
tâlharul cel cuminte, de pe cruce, a dobândit grabnic cerul, fără să fi fost botezat. Auzind aceasta,
Polieuct, plin de râvnă, a rupt papirusul pe care era porunca împăratului, şi a aruncat-o în vânt;
Apoi, văzând idolii pe care păgânii îi duceau spre altare, la închinare, i-a smuls de la cei ce-i
purtau, i-a aruncat la pământ, şi i-a călcat în picioare. Toată lumea, împreună cu Nearh, prietenul
său, a rămas uimită de aceste fapte neaşteptate.
Felix, care era socrul lui Polieuct şi care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe
creştini, a văzut cu ochii lui ce a făcut ginerele său. A încercat să zdruncine credinţa ginerelui său,
întâi cu vorbe frumoase, apoi cu ameninţări şi la urmă cu lovituri peste faţă, date de călăii pe care
îi avea la dispoziţie. Dar nu a ajuns la rezultatul pe care îl dorea. Şi atunci Felix a trimis pe fiica sa,
Paulina, soţia lui Polieuct, cu speranţa că lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra bărbatului
său. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica sa; ci, dimpotrivă, tăria lui Polieuct a adus la credinţa
creştină pe mulţi păgâni. Si atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca să i se taie capul. Şi
7
sfântul mucenic Polieuct, fără alt botez decât cel al sângelui său, s-a dus să ia în stăpânire
mărirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o tuturor acelora care se vor lepăda pe sine, pentru numele
Său.
Rugăciune: Martirul Tău, Doamne Polieuct, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin!.
10 I. În această zi de 10 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. Grigore de Nissa (†394), pe cuviosul

preot Marcian (†450), precum şi pe Sf.episcop Domeţian (sec. IV).
Grigore de Nissa, a fost fratele Sfântului Vasile cel Mare. Spre deosebire de acesta, Grigore,
botezat şi el în tinereţe, a ales calea culturii clasice a timpului, renunţând la viaţa ascetică urmată
de Vasile. După terminarea studiilor, a luat în primire catedra de retorică, s-a căsătorit, şi timp de
câţiva ani s-a dedicat învăţământului. Apoi a părăsit totul, chiar şi soţia (nu se ştie dacă s-au
despărţit prin bună înţelegere sau a devenit văduv), şi s-a dus alături de fratele său Vasile(cel
mare), care, împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retrăsese în singurătate, la o
proprietate de lângă râul Iris în Pont, pentru a se dedica netulburaţi studiului operelor teologice.
Când Vasile(cel mare) a fost ales Episcop de Cezarea, i-a atras şi pe ceilalţi doi în activitatea de
păstorire a sufletelor, făcând în aşa fel încât amândoi au fost numiţi şi sfinţiţi episcopi: pe Grigore
din Nazians la Sasima, "târg de caruţasi", iar pe fratele său Grigore, la Nissa, o localitate din
Capadocia, Asia Mică.
Deşi iubea mai presus de toate studiul şi singurătatea, Grigore de Nissa, a acceptat, după o
anumită împotrivire, să conducă o Episcopie; Grigore, ca Episcop de Nissa, a fost făclia luată
aproape cu forţa şi aşezată în candelabru pentru ca să ilumineze cât mai departe. Bunătatea lui, la
care se adăuga şi lipsa de simţ practic, a fost considerată drept naivitate, sau uneori şi mai rău. A
fost acuzat chiar că risipeşte bunurile Bisericii, şi ca urmare a fost depus din episcopat şi trimis în
exil, în anul 376.
După doi ani, dovedindu-se ca erau false acuzaţiile aduse împotriva lui, de către ariani, a fost
rechemat din exil şi repus în drepturile sale, în aclamaţiile credincioşilor care îl iubeau.
Tocmai în acele zile se stingea din viaţă renumitul său frate, Sfântul Vasile cel Mare.
Grigore, a avut de împlinit diferite însărcinări, chiar şi din partea împăratului din Constantinopol;
Aici, la Constantinopol, a participat în anul 381 la Conciliul ecumenic convocat de împăratul
Teodosiu. Părinţii conciliului, admirând pregătirea sa filosofică şi teologică, l-au numit "columnă a
dreptei credinţe".
În anul 394 este prezent la un alt Sinod ţinut la Constantinopol. Aceasta este ultima însemnare
cunoscută despre Grigore Niseanul, a cărui moarte se crede ca s-a întâmplat în anul 395. Sunt
celebre predicile sale în care tălmăceşte Sfânta Scriptură şi discursurile funebre pentru
personalităţile mai de vază din timpul său.
Sfântul Grigore de Nissa(?-395), a fost cel mai profund gânditor dintre Sfinţii Părinţi greci ai
secolului al IV-lea, putând fi asemănat cu Sfântul Toma de Aquino, şi care, în rezolvarea diferitelor
probleme de filozofie şi teologie a căutat să afle răspunsurile care erau în perfectă armonie cu
credinţa şi în acelaşi timp răspundeau cerinţelor raţiunii umane.
Grigore Niseanul a confirmat, prin viaţa şi activitatea sa, înţelesul numelui ce l-a purtat: om cu
minte trează, ascuţită, pătrunzătoare. El a dovedit că, ceea ce dă valoare omului şi vieţii este
greutatea înţelepciunii pe care o agoniseşte; el a răspuns, cu adevărat, invitaţiei înţelepciunii
veşnice: "Căutaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai
curat, căci înţelepciunea este mai scumpă decât pietrele preţioase".
Tot în această zi, îl pomenim şi pe Sf.episcop Domeţian (sec. IV). Acest cuvios părinte a trăit pe
timpul împăratului Justin cel mic. Parintii lui, se numeau Teodor si Evdochia, fiind creştini înstăriţi.
Dobândind cunoştinţe vaste generale şi studiind sf. Scriptură, s-a căsătorit. După scurt timp soţia
lui a murit.
Ocupându-se numai de studii teologice, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era
de treizeci de ani. Folosindu-se de cunoştinţele sale vaste teologice şi laice, a ajutat la mântuirea
multora. Împăratul l-a trimis de multe ori în solie la perşi. Cu sprijinul împăratului Mauriciu şi, al
împărătesei lui s-au zidit multe sfinte biserici şi aziluri pentru săraci. Prin mijlocirea lui s-au făcut
multe minuni atât în timpul vieţii sale cât şi după moarte.
8
Rugăciune: Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile Sf. Episcopi Grigore de Nissa şi Domeţian, în
pace chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.
Tot în aceasta zi, pomenirea cuv. Marcian, preotul si iconomul marii Biserici de la Constantinopol.
Sfântul Marcian, ai cărui strămoşi, veniseră de la Roma la Constantinopol, a trăit în timpul
împăraţilor Marchian şi Pulheria.
Acest sfânt a coordonat zidirea Bisericii sf. Irina, aflată în apropierea mării.
Tot el a condus zidirea Biserica sf. Anastasia din golful Domnin, pe care a scăpat-o şi din focul cel
mare, ce s-a întâmplat la Constantinopol; Atunci, în vreme ce focul cuprinsese partea de sus a
bisericii, Marcian stătea pe acoperiş cu mâinile ridicate spre cer, şi, prin rugăciunea lui, a încetat
văpaia focului…
A dat dovadă de multă dragoste faţă de semenii săi. Pe cei ce-i găsea morţi pe uliţele şi prin
dărâmăturile oraşului îi spăla cu mâinile lui, îi îmbrăca şi îi îngropa după rânduiala bisericii.
Prin mijlocirea lui s-au făcut multe minuni.
Deşi nu era sărac, petrecea printre cei nevoiaşi pentru a-i ajuta.
Rugăciune: Cu adâncul inimii, ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii
strălucind cu minuni, Marcian, Părinte Cuvioase, roagă-te Lui Cristos Dumnezeu să se
mântuiască sufletele noastre. Amin!.
11 I. În această zi de 11 a lunii Ianuarie, pomenim pe † cuv.Teodosie cel Mare (†529).

Acesta era din satul Mogarisos din Capadocia; Părinţii au fost amândoi credincioşi si cucernici.
Tatăl său se numea Proeresie, iar mama: Evloghia.
Teodosie a intrat în viaţa călugărească. A pornit spre Ierusalim, în timpul Sinodul al patrulea
Ecumenic de la Calcedon, la anii 451; Trecând prin Antiohia s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul,
de la care a învăţat multe lucruri bune şi, care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi
cuvântătoare.
Apoi şi-a dus viaţa călugărească pe lângă un oarecare Longhin, în jurul Ierusalimului.
După aceea s-a dus într-un munte, unde era o peşteră, şi acolo, timp de 50 de ani, n-a gustat
pâine, ci numai ierburi si roade de finic. Se ruga mereu cu umilinţă şi cu durere pentru păcatele
lumii. În jurul lui s-au strâns mulţi ucenici, care îi ascultau poveţele şi-i urmau viaţa. Prin mijlocirea
lui s-au făcut şi multe minuni.
Rugăciune: Răsădit fiind în curţile Domnului, cuvioasele tale virtuţi plăcut le-ai înflorit şi în pustie ai
înmulţit fiii tăi sufleteşti, cu ploile lacrimilor tale udându-i, începătorule al sfintelor Lui Dumnezeu
locaşuri, roagă-te Lui D-zeu pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
12 I. În această zi de 12 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiră Tatiana (sec. III).

Sf. muceniţă Tatiana (sec. III) se trăgea din Roma, şi a trăit pe timpul împărăţiei lui Alexandru.
Tatăl ei a îndeplinit de trei ori dregătoria de consul, iar în timpul împăratului Alexandru Sever (222-
235) a devenit şi diacon al Bisericii.
Tatiana, pentru că mărturisea pe Cristos, au dus-o la împărat. Intrând împreună cu împăratul în
templul idolilor, prin rugăciunea ei, s-au zguduit şi au căzut jos aceşti idoli. Pentru aceasta a fost
supusă la felurite chinuri, şi apoi, i s-a tăiat capul.
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Tatiana, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc, pe
Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău; şi
pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile ei,
ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. Amin!.
13 I. În această zi de 13 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiri Ermil şi Stratonic (†370).

Aceşti doi sfinţi mucenici Ermil şi Stratonic au trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).
Sfântul Ermil era diacon şi, mărturisind înaintea împăratului numele Lui Cristos, mai întâi a fost
bătut cu toiege de aramă peste faţă. Văzând prietenul sau Stratonic a început să plângă.
Întrebându-l împăratul, a mărturisit că şi el este creştin. Atunci, l-au bătut şi pe el, aruncându-i pe
9
amândoi în Dunăre, unde ambii şi-au primit, fericiți, în Domnul, sfârsitul vieţii lor pământeşti.
Rugăciune: Martirii tăi, Doamne Ermil şi Stratonic, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat
de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele
îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele
noastre. Amin !.
14 I. În această zi de 14 a lunii Ianuarie, pomenim pe Cuvioşii martiri din muntele Sinai şi din Rait
(†370). Tot astăzi este şi Întroptirea Botezului Domnului.
Cuvioşii mucenici ucişi în Muntele Sinai, au lăsat toate cele lumeşti şi au mers să locuiască în
pustiu. Împreună cu ei era şi fericitul Nil, fost prefect în Constantinopol, care, a scris multe cărţi
spirituale, descriind şi uciderea acestor cuvioşi părinţi. Sarazinii care locuiau şi ei în Muntele Sinai,
pornind asupra lor, au ucis pe mulţi sihaştri; numai puţini au scăpat, fugind în cetatea din
apropiere. Dar noaptea s-a arătat o pară de foc, care cuprindea tot muntele şi se înălţa până la
cer. Sarazinii s-au speriat de aceasta şi au fugit, lepădându-şi armele. Numărul celor ucişi întâi a
fost treizeci şi opt. Au scăpat doar 2: Sava şi Isaia. Din cei ucişi, unora li se tăiaseră capetele de
tot, altora li se ţineau capetele numai într-o bucată de piele; iar alţii aveau capetele despicate în
două. Cei doi părinţi rămaşi vii au îngropat pe cei ucişi şi au povestit mai târziu cele întâmplate.
Tot în această zi, pomenirea celor 33 de părinţi ucişi în Rait. Aceşti fericiţi părinţi petreceau viaţa
în pustnicie, acolo unde se spune că sunt 12 izvoare de apă şi 70 de trunchiuri de finic. Vlemizii,
au trecut marea Etiopiei şi găsind o corabie mare s-au urcat în ea, au ajuns în ţara faraonilor. Cei
de acolo le-au ieşit în întâmpinare, dar au fost biruiţi de vlemizi, care au ucis 47 de bărbaţi.
Vlemizii le-au răpit femeile şi copiii, apoi s-au dus spre cetatea, unde se găsea biserica sfinţilor
părinţi. Vlemizii, intrând în cetate şi negăsind bani, i-au ucis pe toţi cei treizeci şi trei de sfinţi
părinţi. Apoi luându-şi robii, s-au dus să treacă marea; dar oamenii care rămaseră de serviciu au
scufundat corabia şi au fugit. De aceea vlemizii înfuriindu-se, au înjunghiat pe toţi robii şi apoi s-au
înjunghiat cu toţii, unii pe alţii.
Rugăciune: Ca nişte străini şi călători aţi fost pe pământ, colibe în pustie făcându-vă aţi sihăstrit,
cuvioşilor martiri din Sinai şi Rait; goliciunea trupului cu îmbrăcăminte de fapte bune aţi
înfrumuseţat-o, patimilor Lui Cristos închinându-vă. Drept aceea voi, care aţi răbdat săbiile
călăilor, rugaţi-vă Lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
Sărbătorile mari, pe lângă o perioadă de pregătire, au şi o perioadă de după serbare care se

încheie cu Întroptirea, timp în care Biserica, prin cântări şi reflexii despre acea sărbătoare,
încearcă să deştepte în noi sentimente evlavioase şi hotărâri pentru a viaţă mai bună. Astăzi este
Întroptirea sărbătorii Botezului Domnului.
15 I. În această zi de 15 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Pavel din Teba (sec. IV), precum şi
pe Ioan Colibaşul (sec.V).
Acest cuvios părinte, Pavel din Teba, a trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian, prigonitorii
creştinilor. El era de neam din Egipt, din Teba de jos, şi înţelegând că, cumnatul său, vrea să-l
vândă ca să-i poată lua partea cuvenită din averea părintească, a fugit în munţi. Aici, şi-a schimbat
teama de prigonitori, în dor de călugărie. Şi intrând într-o peşteră, din adâncul pustiului, şi-a
petrecut toată viaţa în pace, în rugăciune şi în înlăturarea tuturor dorinţelor deşarte. A trăit 113 ani.
Tot în această zi, îl pomenim pe cuviosului Ioan, cel sărac pentru Cristos, care s-a mai numit şi
Colibaşul. Acesta era de fel din Constantinopol, şi era, fiul lui Eutropie senatorul, şi al Teodorei.
De mic copil a plecat din şcoala unde învăţa carte, fără ştirea părinţilor şi a învăţătorilor, în
tovărăşia unui călugăr, şi s-a dus în Mănăstirea Achimiţilor, adică a neadormiţilor, unde s-a făcut
călugăr. Îi era dor de părinţi şi atunci, cu voia egumenului mănăstirii şi a fraţilor, s-a dus la casa
părintească îmbrăcat în rasă. Dar nu s-a făcut cunoscut cine este, ci locuia în rugăciune şi în
lipsuri, într-o colibă mică lângă poarta casei părinteşti, batjocorit de slugi şi uitându-se la părinţii
săi, care treceau pe lângă el, fără să ştie că, el este fiul lor. Când a ajuns pe moarte, și-a chemat
mama, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, pe care ei, părinții, i-au dat-o când era
la şcoală. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Lui Dumnezeu.
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile cuvioşilor Pavel din Teba, şi ale lui Ioan
10
Colibaşul, în pace chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.
Tot astăzi,, biserica latină pomeneşte pe sf. Fecioară Maria, Fecioara Săracilor. P.C.F. Maria a
apărut într-un mic sat belgian Banneux, care număra puţin peste 300 de locuitori în anul 1933.
S-a arătat unei copile de 11 ani, Mariette, prima dată la 15 ianuarie. A apărut apoi de alte şapte
ori aceleiaşi copile, revelându-se ca fiind ,,Fecioara Săracilor’’, arătându-i un izvor „ pentru toate
naţiunile…pentru bolnavi”, şi, i-a cerut să-i fie construită o capelă, şi, să se facă rugăciuni.
„Rugaţi-vă mult”, a fost ultima ei recomandare.
Cele opt apariţii la Banneux, recunoscute de Biserică în anul 1949, au fost interpretate ca o
invitaţie de a o privi pe Maria ca slujitoare a Domnului, care vine pentru a trezi credinţa şi
rugăciunea, şi care, conduce la Isus, Izvorul harului care dă apa cea vie rezervată tuturor
naţiunilor şi în special bolnavilor în trup şi în spirit pentru ca ei să găsească alinare în suferinţele
lor, şi, să poată trăi aceste suferinţe în uniune cu Isus, având alături pe Mama tuturor: Maria.
Manifestându-se în micul sat de mineri şi oameni de pădure, copilei Mariette, cea mai mică din cei
11 fraţi ai acelei familii, Maria a voit să-i exprime apropierea sa, faţă de săraci, de cei simpli şi de
cei curaţi cu inima, invitându-i pe toţi să se apropie de Ea şi să aibă încredere în Domnul.
„Mama lui Isus, trimite întotdeauna la Fiul său. El este izvorul adevăratei vieţi, a vieţii depline -
afirmă într-o scrisoare către credincioşi cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a apariţiilor mons.
Aloys Jousten, episcop de Liège - fiecare dintre noi, fie că este sărac sau este sărac cu inima, să
se simtă primit şi iubit de Dumnezeu. Fecioara Săracilor ne prinde de mână şi ne conduce spre
izvor, spre Fiul său”. Invitaţia Fecioarei, adaugă episcopul, este aceea de „a fi unii pentru alţii
călăuze spre izvorul adevăratei vieţi, adevăratei fericiri”. „La Banneux, se vine săraci şi se pleacă
fericiţi de propria sărăcie”, scrie mai departe mons. Jousten amintind numeroşilor pelerini care în
fiecare an sosesc în orăşelul din regiunea montană Ardenne, astăzi centru de spiritualitate
mariană şi loc de vindecări.
Rugăciune: Preacurată din Banneux, Mama Mântuitorului, Mama Lui Dumnezeu, Fecioara
Săracilor, deoarece ne-ai promis să ai încredere în noi dacă avem şi noi încredere în tine, îmi pun
în tine toată nădejdea. Ascultă rugile pe care le-ai cerut să le înălţăm către tine; ai milă de noi în
toate necazurile sufleteşti şi trupeşti. Recâştigă păcătoşilor comorile credinţei şi dă săracilor
pâinea de toate zilele. Alină suferinţa, uşurează pe cei bolnavi, roagă-Te pentru noi; şi astfel, prin
mijlocirea ta, împărăţia Lui Cristos Rege să se răspândească la toate neamurile. Amin.
16 I. În această zi de 16 a lunii Ianuarie, are loc ☼Cinstirea lanţului Sf. Apostol Petru.
Cinstitul lanţ al sfântului apostol Petru, este acela, cu care, l-a legat Irod Agrippa, către anul 42, pe
sf. Petru, precum spune evanghelistul Luca, în faptele Apostolilor (Fapre 12, 1-11). Îngerul s-a
arătat şi l-a dezlegat pe Petru.
Lanţul a fost păstrat de credincioşii din Ierusalim cu grijă, trecând de la unii la alţii, până când
Patriarhul Iuvenalie l-a arătat Evdochiei, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, iar împărăteasa l-a
adus de la Ierusalim la Constantinopol în anul 437 sau 439. Apoi Evdochia a trimis lanţul la Roma,
la fiica ei Eudoxia (soţia lui Valentinian, împăratul Occidentului), care a zidit la Roma o biserică,
dedicată Sfântului Petru, şi în care, a pus lanţul. La Roma mai existau la acea vreme şi lanţurile cu
care a fost bătut sfântul Apostol Petru înaintea muceniciei sale, pe vremea împăratului Nero. Şi
aceste lanţuri au fost aşezate tot în această biserică, iar cinstirea lor, a început a se face, din
această zi de 16 Ianuarie.
Rugăciune: Roma nepărăsind, la noi vii prin cinstitele lanţuri pe care le-ai purtat sfinte Petre, cel
ce ai fost între apostoli întâi cu scaunul, cu credinţă ne rugăm ţie, mijloceşte pentru noi milă şi
iertare pentru greşalele şi păcatele făcute, şi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
17 I. În această zi de 17 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†)cuviosul Antonie cel Mare (†356).

Cel mai ilustru călugăr al Bisericii creştine din primele veacuri a fost Sfântul Antonie (250-356),
stareţ–abate, care a trăit peste o sută de ani. Despre el avem unul dintre cele mai frumoase
modele de trăire a unui sfânt. Autorul istoriei vieţii Sfântului Antonie, este Sfântul Atanasie, care i-a
fost prieten şi ucenic zelos. El nu a trecut cu vederea nici un amănunt care ar fi putut pune o
lumină referitor la personalitatea, deprinderile, caracterul, operele şi gândirea celui care pe drept
cuvânt este numit "Părintele monahismului", iniţiatorul vieţii călugăreşti.
11
S-a născut la Como, localitate în centrul Egiptului. La vârsta de 20 de ani, Antonie părăseşte toate
pentru a urma întocmai, sfatul Lui Isus: "Dacă vrei să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai..." La
început s-a retras într-un ţinut pustiu şi neprimitor, printre vechi morminte părăsite; apoi s-a stabilit
pe malul Mării Roşii, unde timp de 80 de ani a dus viaţa de pustnic.
Experienţa "vieţii în pustiu", în sens real sau figurat, este acum o metodă de viaţă ascetică,
metodă axată pe austeritate, sacrificiu, şi în cea mai mare singurătate; Sfântul Antonie, este
exemplul cel mai strălucit şi mai antrenant. De fapt, fără ca el să fi redactat vreo regulă de viaţă
monahală şi fără să fi încurajat pe alţii ca să-l urmeze în deşert, Antonie a exercitat o puternică
influenţă, mai întâi, asupra concetăţenilor săi, si apoi, asupra Bisericii întregi. Deşi pe atunci nu
existau mijloacele moderne rapide de comunicaţie, mesajul extraordinarei sale aventuri spirituale,
s-a răspândit atât de departe, încât, din întregul Orient au început să alerge spre el, pentru a primi
sfat şi întărire spirituală, călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi suferinzi şi nevoiaşi. Însuşi
Constantin cel Mare şi fiii săi au păstrat legătura cu sfântul pustnic. Cu toată dragostea lui faţă de
singurătate şi tăcere, Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are orice creştin de a folosi şi spre
binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul propriu. De două ori a părăsit sihăstria sa
şi s-a dus la Alexandria: prima dată pentru a încuraja pe creştinii prigoniţi de împăratul Maximilian
Daia, iar a doua oară a răspuns chemării Sfântului Atanasie, şi, a venit să îndemne pe creştini la
urmarea cu statornicie a învăţăturilor proclamate de Conciliul Ecumenic din Niceea (325).
Sfântul a fost supus şi unor ispitele diabolice care i-au tulburat singurătatea în pustiu; aceste ispite
au oferit unor pictori, spre exemplu lui Domenico Moreli, motivul de a-l reprezenta în mijlocul unui
grup de femei provocatoare. Sfântul Antonie a fost ţinta a numeroase ispite din partea celui Rău,
care îi apărea sub diferite chipuri de îngeri, oameni, animale.
Deşi cu o înfăţişare aspră de pustnic, acest sfânt şi om adevărat, este foarte cinstit şi ca protector
al animalelor domestice, un rol umil, care-l face cu atât mai popular, şi mai iubit.
În unele părţi este numit "Sfântul Anton cel Mare".
Cuvântul latin Antonius, de fapt de origine etrusca, a devenit în româneşte Anton si Antonie. În
timpul renaşterii, acest nume era pus în legătura cu cuvântul grecesc anthos=floare. În aceasta
perspectivă, poate, exprima, pentru cei care îl poartă, gândul că omul este o floare a creaţiunii,
chemat să devină o floare a paradisului.
Când ne retragem să ne odihnim, sau să ne luăm masa, sau să ne recreem în aerul curat al
muntelui, nu ne separăm de oameni, ci ne pregătim să le fim mai folositori; când ne retragem "în
pustiu", în singurătate pentru rugăciune, nu ne separăm de oameni, ci ne oferim fiinţa şi forţele
pentru a aduce între ei un strop din bunătatea şi pacea lui Dumnezeu. Sfântul Antonie - şi în
general toţi sfinţii - aduc pe pământ nu un strop, ci o ploaie de pace şi bunătate.
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Antonie,
Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!
18 I. În această zi de 18 a lunii Ianuarie, pomenim pe † Sf. arhiepiscop Atanasie (†373) precum şi

Chiril (†445). Astăzi Începe octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
În galeria bogată a Părinţilor Bisericii, figura cea mai dramatică şi mai impresionantă rămâne
Sfântul Atanasie (295-373), Episcop-învăţător al Bisericii, născut în orasul Alexandria din Egipt, în
anul 295. Apărător îndârjit al dreptei credinţe în timpul crizei ariene, îndată după Conciliul
Ecumenic din Niceea, a plătit rezistenţa sa eroică prin cinci perioade de exil, în care a fost trimis
de împăraţii Constantin, Constans, Iulian si Valens.
Arie, un preot ieşit chiar din sânul Bisericii din Alexandria, tăgăduind adevărul că Fiul este de
aceeaşi fiinţă cu Tatăl, ameninţa să lovească chiar în inima creştinismului: dacă Cristos nu este
Fiul Lui Dumnezeu, dacă nu este El însuşi Dumnezeu, ce înţeles mai are Răscumpărarea
omenirii?.
Într-o lume care, atunci, după cuvântul Sfântului Ieronim, pe neaşteptate s-a văzut că îşi însuşeşte
învăţăturile lui Arie, rămânea în picioare un mare luptător: Atanasie. La vârsta de 33 de ani, el
ajunge pe scaunul episcopal din Alexandria, unul dintre centrele politice şi administrative
însemnate ale acelui timp şi locul de naştere a ereziei ariane. Atanasie avea stofă de luptător şi,
când era necesar să lupte cu adversarii săi, el era cel care pornea mai întâi la atac. Avea curaj
atât de mult, că, ar fi putut da şi altora, dar, ştiind cine sunt adversarii săi (odată l-au acuzat că ar fi
12
asasinat pe Episcopul Arseniu, care nu după mult timp a apărut viu şi sănătos), ştia să-i
contracareze, să-i evite.
Ultimele două perioade de exil le-a petrecut în pustiu, alături de prietenii săi pustnici, care, deşi
oarecum rupţi de structurile sociale şi bisericeşti normale, se simţeau bine în compania unui
Episcop autoritar şi intransigent ca Atanasie. Pentru aceşti pustnici, vijeliosul Episcop de
Alexandria, Atanasie, a scris o mare operă: "Istoria arianilor pentru monahi"; din ea ne-au rămas
puţine pagini, dar suficiente pentru a ne da seama de temperamentul lui Atanasie. El ştia să
vorbească cu oamenii care nu înţeleg figurile de stil, şi pentru ei, le spunea lucrurilor pe nume;
înfrunta pe împărat atribuindu-i porecle lipsite de diplomaţie, lua în derâdere pe adversari, dar
vorbea cu multă căldură şi entuziasm despre adevărurile care-i stăteau la inimă, pentru a feri pe
credincioşii săi de mrejele profeţilor mincinoşi.
În numeroasele lui peregrinări forţate, a ajuns şi în Apus, la Roma si Treviri; aici a făcut să fie
cunoscut monahismul egiptean, ca formă de viaţă organizată, într-un mod original, în mijlocul
pustiului;
Figura impunătoare a Sfântului Antonie, prezentată în celebra lucrare "Vita Antonii"-"Viaţa lui
Antonie", a constituit, de-a lungul veacurilor, un exemplu viu, care avea să atragă spre liniştea
mănăstirilor, multe suflete însetate după adevărata pace şi desăvârşire a vieţii.
Numele de Atanasie, a alăturat cuvintele: a=fără şi thanatos=moarte, rezultând cuvântul
athanatos=fără de moarte, nemuritor. Acest nume a fost mai întâi dat Lui Cristos, în cunoscuta
invocaţie: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de Moarte". Ulterior, a fost adoptat şi de
creştini, la botez, prin: "Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat.", amintindu-ne prin
aceste cuvinte legătura cu Cristos şi chemarea la viaţa veşnică…
Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Ciril de Alexandria (370-444), Episcop-învăţător, al Bisericii. El

s-a născut în anul 370, a condus cu fermitate şi înţelepciune Biserica din Egipt între 412 şi 444,
anul morţii sale, participând în acelaşi timp, prin lupta lui, pentru dreapta credinţă, la una dintre
perioadele cele mai grele ale întregii Biserici din Răsărit. Această fermitate în slujba păstrării
învăţăturii creştine, şi curajul dovedit în apărarea adevărului catolic, arată sfinţenia marelui
Episcop de Alexandria, sfinţenie care, cel puţin în Occident, a fost recunoscută destul de târziu:
abia sub pontificatul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), când, cultul său a fost extins în întreaga
Biserică din Occident,dându-i-se titlul de "învăţător al Bisericii".
Pentru apărarea dreptei credinţe împotriva erorilor lui Nestorie, Episcop de Constantinopol, Sfântul
Ciril s-a pus în primejdia de a fi trimis în exil, şi pentru câteva luni a suportat umilinţa închisorii.
"Noi, scria el, pentru credinţa Lui Cristos, suntem gata să suferim orice: lanţuri, închisoare, lipsa
de cele necesare vieţii, şi chiar moartea." La Conciliul Ecumenic din Efes, unde Ciril a adus o
contribuţie foarte însemnată, a fost condamnat Nestorie, care provocase o adevărată furtună în
sânul Bisericii, punând în discuţie maternitatea divină a Fecioarei Maria.
Este un titlu de glorie pentru Episcopul din Alexandria că a elaborat, cu această ocazie o teologie
autentică şi limpede a Întrupării Domnului: "Este în afară de orice îndoială că Emanuel are două
firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Totuşi Isus este o singură fiinţă: Fiul unic al Lui
Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat: nu un om îndumnezeit, asemenea
acelora care devin părtaşi ai naturii divine prin har, ci Dumnezeu adevărat care pentru mântuirea
noastră a îmbrăcat firea omenească."
De o deosebită însemnătate este cea de a patra omilie, dintre cele şapte rostite, în timpul
Conciliului din Efes, celebra "Sermo in laudem Deiparae" - "Lauda Născătoarei de Dumnezeu".
Este un model strălucit de predică mariană, în care Ciril preamăreşte măreţia divină a misiunii
Preacuratei Fecioare Maria, Adevărată Maică a Lui Dumnezeu, prin partea pe care a avut-o în
conceperea şi naşterea umanităţii Cuvântului Întrupat.
Teolog cu mare putere de pătrundere, orator strălucit, Sfântul Ciril a fost în acelaşi timp şi un
păstor de suflete vigilent şi plin de dragoste. Afară de tratatele exclusiv doctrinare, de la el ne-au
rămas 156 de "Omilii asupra Evangheliei Sfântului Luca", cu un caracter pastoral şi practic, şi cele
mai cunoscute "Scrisori Pastorale", cuprinzând 29 de omilii pascale. Potrivit obiceiului de atunci,
data Paştelui era anunţată de către Episcopul locului printr-o scrisoare pastorală în care se făcea
o prezentare a învăţăturii credinţei şi se dădeau îndrumări de viaţă practică, în raport cu
împrejurările concrete ale vieţii bisericeşti. Sfântul Ciril subliniază adevărul: Cristos înviat, biruitor
13
al morţii, Dumnezeu adevărat, este Fiul adevărat al Preacuratei Fecioare Maria, iar bucuria învierii
aduce o nouă expresie de recunoştinţă şi cinste faţă de Mama Celui Înviat. Aşezată pe această
temelie, viaţa creştină se află pe drumul adevărat, firesc.
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile Sf. Episcopi Atanasie şi Chiril, în pace
chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.
19 I. În această zi de 19 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Macarie Egipteanul (†390),

precum şi pe Sf.arhiepiscop Arsenie (sec. IX).
Sfântul Macarie Egipteanul, din fragedă copilărie a făcut fapte bune şi a iubit viaţa virtuoasă,
putându-se spune despre el că a ajuns lăcaş dumnezeiesc al Spiritului. Pentru toate acestea a
primit darul preoţiei. După sfinţire Macarie a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la
chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei, şi-a săpat cu
mâinile lui o peşteră. Când vroia să mediteze şi să se roage în linişte, el intra în hrubă şi se
ascundea în peşteră, unde era linişte deplină.
Avea darul prorociei, spunând mai dinainte ce avea să se întâmple. A proorocit pustiirea aşezărilor
călugăreşti de la Skit, şi aşa s-a şi întâmplat.
Prin el, D-zeu făcea multe minuni. Un mort, pentru ca să spună unde a ascuns bunurile unor
oameni, a înviat, prin mijlocirea lui şi apoi iarăşi a adormit.
Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea
cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, a venit la el un eretic, stăpânit de
demonul îngâmfării şi care spunea că nu există învierea morţilor. Ca să-l combată eficient pe
acest eretic, D-zeu, prin el, a înviat pe un mort.
A primit, de la D-zeu, puterea ca să gonească duhurile necurate. Sfântul Macarie spunea că sunt
două cete de demoni; una se luptă cu oamenii pentru a-i stăpâni prin patimi înspăimântătoare şi
alta pentru a-i stăpâni prin îngâmfare, împingându-i, în acest fel pe oameni la rătăcire. Satan
rânduieşte ceata din urmă spre cei care se ocupă cu fermece şi spre cei eretici. Cuviosul Macarie
a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe(gât). El a auzit glas
dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând că prin mijlocirea
rugăciunilor lui Macarie cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A trăit nouăzeci de ani.
Rugăciune: Locuitor al deşertului şi înger în trup şi făcător de minuni te-ai arătat, purtătorule de D-
zeu părinte al nostru Macarie Egipteanul, care cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti
daruri luând, te rugăm să mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
Tot astăzi îl pomenim şi pe Sf.aep.Arsenie (sec. IX).

Sf. Arsenie a fost arhiepiscop în insula Corfu ducând o viaţă sfântă şi cuvioasă, trecând la cele
veşnice la începutul veacului al IX- lea.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Arsenie roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.Amin !.
20 I. În această zi de 20 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†) Sf. Eftimie cel Mare (†473).
Acesta a trăit pe timpul împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, care face parte din mitropolia
Armeniei, din mamă care avea pântece sterp şi neroditor, ca şi mama sfântului Ioan Botezătorul.
Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit prin voinţa lui D-zeu,
voinţă exprimată printr-un glas de sus pe care l-au auzit părinţii lui pe când se rugau, glas care le-
a spus să se bucure şi să fie cu voie bună (Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).
După moartea tatălui său, a fost dus de mama sa, la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, şi acesta
l-a rânduit în ceata clericilor. Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în zel sfânt
şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost hirotonisit preot, primind misiunea
de a purta de grijă sfintelor mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la
Ierusalim şi s-a stabilit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist (sărbătorit la
3 septembrie). Aici, prin mijlocirea sa, D-zeu a vindecat pe mulţi din boli grele. Se spune că şi el a
hrănit, cu puţine pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi pe
multe femei, care nu puteau avea copii, prin rugăciunile lui le-a făcut roditoare, aşa cum şi el, cu
14
puterea Lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă.
Ca şi Ilie, prin rugăciuni, a deschis porţile cerului şi a tămăduit pământul de nerodire.
Strălucirea interioară a sufletului acestui cuvios, a arătat-o şi, stâlpul de foc, care se cobora din
cer, când cuviosul slujea, stâlp care sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă Liturgică, și pe care
îl vedeau toţi cei din jurul lui.
El vedea cu mintea, chiar şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând
pe cel ce venea cu conştiinţa curată şi pe cel ce era întinat. Acesta arăta semnul curăţiei sale
desăvârşite.
Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om înţelept şi înfrânat, dar
care, de fapt, era cu totul altfel, fericitul a văzut un înger trăgându-i sufletul din el cu o suliţă, şi a
auzit şi glas care arăta faptele ruşinoase cele ascunse ale acelui monah. Acest fericit a trăit 97 de
ani.
Rugăciune: Veseleşte-te pustie, ceea ce nu năşteai, că ţi-a înmulţit ţie fii, cu evlavie sădindu-i, cu
înfrânare hrănindu-i spre săvârşirea virtuţiilor, cu ale cărui rugăciuni, Cristoase D-zeule,
mântuieşte sufletele noastre. Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din
adâncul inimii ostenelile le-ai făcut însutit roditoare, şi, te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu
minuni, Eftimie, Părinte Cuvioase, roagă-te Lui Cristos Dumnezeu pentru noi şi familiile noastre.
Amin!.
21 I. În această zi de 21 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Maxim Mărturisitorul (†662), pe

Sf. martir Neofit (†309), precum şi pe Sf. martiră Angeza (sec.IV).
Sf. Maxim mărturisitorul era din naştere, roman. A fost secretar împărătesc începând cu viteazul
împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la
Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. A fost un erudit, luptând în scris şi în
cuvânt împotriva ereziei monothelite(care spunea că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând
prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Cristos). A părăsit funcţia împărătească, şi a
mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Apoi
a plecat la Roma, la fericitul papă Martin, care a convocat un conciliu la Lateran unde s-a
condamnat această erezie.
A trimis mai multe scrisori în care a combătut această erezie, trimiţându-le pretutindeni în lume.
Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi ucenici ai săi, el a fost găsit ca vinovat înaintea
Senatului de la Constantinopol, care, împărtăşea, împreună cu împăratul aceeaşi erezie. Şi în
timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului în acceptarea ereziei monothelite, numai el s-a ridicat
împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, îndemnându-i prin scrisori să nu-şi schimbe
credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia. Pentru că a stăruit în dreapta
credinţă, i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a stat trei ani. A
răposat în Domnul, în anul 662, şi, a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a
Lazilor. Celui mai vârstnic din ucenicii săi, i s-a tăiat, şi lui, limba, şi a fost trimis într-o închisoare
îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.
Rugăciune: Pe iubitorul treimii şi marele Maxim, cel ce lămurit a învăţat de Dumnezeu însuflata
credinţă de a preamări pe Cristos cel ce este în două firi şi în două voinţe şi lucrări, după vrednicie
în cântări credincioşii să-l cinstim, rugându-l să mijlocească pentru noi mântuirea sufletelor
noastre. Amin!.
Astăzi, îl pomenim şi pe Sfântul mucenic Neofit. Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu
de părinţi binecredincioşi, Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian.
De la începutul vieţii sale a fost plin de harul Lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi
învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea în cunoştinţe spirituale. Se spune că îi venea o
porumbiţă care zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. De asemenea se spune că
după ce mama lui a murit, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.
Pornind către muntele Olimpului, a fost călăuzit de porumbiţă care l-a dus într-o peşteră. A alungat
fiara care se găsea acolo, şi a locuit în acea peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă
de 11 ani, din îndemn D-zeiesc, s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din
avutul lor, şi s-a reîntors în munte.
La vârsta de 15 ani a mers înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru
15
îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care, a fost omorât cu sabia
de un barbar, care s-a repezit asupra lui.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Neofit, în lupta sa, cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.
Tot în această zi, o pomenim şi pe Sfânta Agnesa. Existenţa acestei, foarte tinere, fecioară şi
martiră, este bine documentată; ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de
12 ani, victimă în prigoana cruntă iniţiată de împăratul Diocleţian. Popularitatea cultului acestei
sfinte şi devoţiunea cu care a fost, în permanenţă, cinstită de-a lungul veacurilor, sunt un motiv în
plus de a nu considera improbabile diferitele legende transmise prin viu grai şi prin scris,
cuprinzând amănunte de la care se inspiră şi slujba bisericească.
Urmând o tradiţie greacă , Papa Damasus afirmă că, Sfânta Agnesa ar fi fost arsă pe rug.
Dar este mai verosimilă este afirmaţia poetului Prudenţiu, şi împreună cu el a întregii tradiţii latine,
că tânăra Agnesa, după ce a refuzat să aducă jertfă zeiţei Vesta, a fost dusă cu forţa într-un local
rău famat şi expusă bătăii de joc a celor de acolo, apoi decapitată cu o lovitură de spadă. În
legătură cu puritatea ei sufletească şi statornicia în credinţă, tradiţia, a ţesut şi în jurul ei, o
întâmplare istorisită şi despre alte tinere martire: Agata, Lucia, Cecilia. După tradiţia populară,
însuşi fiul prefectului Romei a încercat să o determine pe Agnesa să îşi schimbe hotărârea de a
rămâne fecioară. Respins în încercările sale, tânărul a denunţat-o că este creştină; prefectul
Sinfronius în persoană i-a poruncit să aducă sacrificii zeiţei Vesta, şi deoarece a refuzat, a trimis-o
pe Agnesa într-un lupanar. Ajutată de puterea Lui Dumnezeu, Agnesa scapă nevătămată din
această înjositoare osândă, deoarece omul care a încercat să se apropie de ea, a căzut mort la
picioarele ei. Pe locul unde s-a petrecut acest fapt, loc identificat cu Circul lui Domiţian, s-a ridicat
mai târziu biserica Sfânta Agnesa în Arenă.
Îndârjirea prefectului nu s-a înmuiat în faţa miracolului, şi Agnesa a dat suprema mărturie pentru
Cristos - prin jertfa vieţii sale fragede, gingaş şi nepătat miel, oferit în dar Lui Dumnezeu.
Un ritual din vechime păstrează amintirea acestui exemplu de nevinovăţie. În dimineaţa zilei de 21
ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt oferiţi Sfântului Părinte Papa: din lâna lor vor fi
ţesute palium-urile, acele semne ale consacrării oferite arhiepiscopilor. Această foarte veche
ceremonie se desfăşoară în bazilica Sfânta Agnesa, bazilică ce a fost construită pe Calea
Nomentană de către Constantina, fiica lui Constantin, în jurul anului 345.
Agnesa-în româneşte, Agnes-în latineşte, Agnese-în italiană, Ines- în spaniolă, acest nume vine
de la grecescul Agne, femininul lui agnos=curat, fără pată. Creştinii au adoptat cu plăcere acest
nume, amintind de curăţia sufletească dobândită prin spălarea cu sângele Lui Cristos în taina
Botezului şi a Împăcării.
Rugăciune: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu alegi făpturile cele mai slabe pentru a-i face de
ruşine pe cei puternici ai lumii; te rugăm, dăruieşte-ne nouă, celor care sărbătorim naşterea pentru
cer a sfintei Agneza, martira ta, harul să urmăm exemplul ei de statornicie în credinţă. Amin!.
22 I. În această zi de 22 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. apostol Timotei, episcop(sec.I), precum

şi pe Sf. martir Anastasie Persanul (†628).
Sfinţii Timotei şi Titus au fost formaţi şi îndrumaţi de sf. Pavel marele Apostol al neamurilor;
Timotei este chipul ucenicului exemplar: ascultător, discret, muncitor, curajos. Pentru aceste
calităţi, Pavel îl alege de tovarăş în munca apostolică, în locul lui Ioan Marcu, încă din toamna
anului 50, în timpul celei de a doua călătorii misionare a lui.
Născut în localitatea Listra, unde Pavel l-a întâlnit în cursul primei sale călătorii şi l-a avut printre
cei dintâi convertiţi, Timotei fusese crescut în religia ebraică de către bunica sa Loida şi mama sa
Eunice care i-au insuflat, o mare dragoste faţă de Sfânta Scriptură. Din momentul convertirii, viata
sa este strâns legată de a marelui Apostol Pavel. Timotei este alături de Pavel la Filipi, şi la
Tesalonic; îi găsim împreună la Atena, la Corint, la Efes, şi în cele din urmă la Roma, în perioada
primei arestări a lui Pavel. Neobosit "comis voiajor" al Apostolului neamurilor, Timotei ţine legătura
între Pavel şi tinerele comunităţi fondate de el. Adesea îi ducea scrisorile şi-i aducea noutăţile din
comunităţile respective.
Între anii 63 si 66, când primeşte prima scrisoare de la Pavel, Timotei se afla în fruntea Bisericii
16
din Efes.
Din Roma, Pavel îi scrie o a doua scrisoare, rugându-l să vină până la el cât mai în grabă, înainte
de sosirea iernii. E mişcătoare rugămintea bătrânului apostol de a-i aduce o îmbrăcăminte de
lână, pentru a se apăra de frigul carcerei romane. Timotei a fost de faţă la execuţia Sfântului
Pavel, apoi s-a întors definiv la sediul său din Efes, unde, conform unei tradiţii destul de târzii, a
murit în anul 97.
Numele Timotei este format din două cuvinte greceşti: timao, cuprinzând ideea de: respect,
teamă, cinstire şi Theos, Dumnezeu. Împreună cele două cuvinte, desemnează starea sufletească
a celui care cinsteşte pe Dumnezeu, şi din iubire se teme de El. Aproape spontan, ne vine în minte
cuvântul Sfintei Scripturi : "Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii".
Tot astăzi îl pomenim şi pe Anastasie Persanul (†628).
Anastasie era de fel din Persia, de aceea la numele lui se adăugă şi Persanul. A trăit pe timpul lui
Hosroe, împăratul perşilor şi al lui Heraclie, împăratul romanilor, care a împărăţit vitejeşte şi
creştineşte între anii: 610 şi 641. La început Anastasie s-a numit Magundat, fiind fiul vrăjitorului
Vav, de la care a învăţat meşteşugul vrăjitoriei, mai înainte de a merge în armată. Perşii, prădând
Ierusalimul, au luat mai mulţi robi. Au luat şi sf. Cruce, pe care Mântuitorul a pătimit, cruce care a
făcut multe minuni în Persia. Pentru aceste minuni, se răspândise vestea că Dumnezeul creştinilor
a venit acolo. Iar Magundat fiind preocupatt de cunoaşterea Lui Dumnezeu, încerca cu multă
perseverenţă, să afle ce este cu această sfântă Cruce. Şi aflând de la un creştin toată istoria
dumnezeiască a Crucii, a crezut în Cristos şi a dorit să fie şi el următor patimilor Mântuitorului. S-a
dus apoi la Calcedon de unde aflând de înfrângerea perşilor de către Heraclie împăratul
Constantinopolului, a plecat la Ierapole. De aici s-a dus la Ierusalim unde s-a botezat, fiind numit
la botez Anastasie. După aceea a intrat în mănăstirea sfântului Sava, unde s-a călugărit.
Înaintând pe calea cea bună a virtuţilor, citea Sfintele Cărţi, învăţa pe de rost Psaltirea şi dorea cu
ardoare să-şi sfârşească viaţa prin suferinţele martirilor şi prin sânge. Chipurile sfinţilor de pe
pereţii bisericilor şi vieţile lor scrise în cărţi îi aprindeau dorul să le urmeze pilda vieţii lor. Pentru
aceasta a avut şi un vis, în care i s-a arătat un pahar de aur plin de vin pe care l-a băut, socotind
că acesta era semnul că, dorinţa lui de a mărturisi pe Cristos se va împlini. De aceea, după ce s-a
împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a ieşit din mănăstire şi s-a dus în Cezareea Palestinei, unde
întâlnindu-se cu nişte vrăjitori şi criticând faptele lor, a fost prins de aceştia şi dus la Marzavanas,
stăpânul lor. Acesta l-a pus să care pietre, iar mulţi îl batjocoreau, smulgându-i barba şi bătându-l
foarte rău. Mărturisind pe Cristos înaintea lui Hosroe, împăratul perşilor, şi neprimind să se
întoarcă la legea lor persană a fost multă vreme chinuit şi în cele din urmă i s-a tăiat capul.
Rugăciune: Pe Dumnezeescul învăţăcel şi însoţitor de călătorie al sf. Pavel, pe Timotei noi
credincioşii cu cântări să-l lăudăm, împreună cinstind şi pe înţeleptul Anastasie cel ce ca o stea a
strălucit în Persia, cărora le cerem mijlocirea ca să alunge patimile noastre cele sufleteşti şi bolile
trupului. Amin!.
23 I. În această zi de 23 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiri Clement şi Agatanghel (sec.IV).

Sfântul martir Clement era din Ancira Galaţiei, din tată elin şi din mamă cucernică şi credincioasă,
pe nume Sofia. A intrat în viaţa călugărească când era de 12 ani şi când a fost de 20 de ani a
ajuns arhiereu. A pătimit timp de 28 de ani, ca nimeni altul, persecuţii pe vremea împăraţilor,
Diocleţian şi Maximian, şi a guvernatorilor: Domeţian, Agripin, Cumvrichiu, Dometiu, Saverdot,
Maxim, Afrodisiu, Lucius şi Alexandru. A dat dovadă de răbdare în suferinţă primind cununa măririi.
Tot în această zi, îl pomenim şi pe sfântul mucenic Agatanghel.
Fericitul Agatanghel era roman de neam. El a fost botezat de sfântul Clement, şi închis, împreună
cu el şi cu alţii, în Roma. A izbutit să plece din închisoare, iar când au suit pe Clement pe corabie,
ca să-l ducă la Nicomidia, a intrat şi Agatanghel în aceeaşi corabie. Amândoi au pătimit până la
sosirea în Ancira şi au stat înaintea guvernatorului Lucius. Din porunca lui Lucius li s-au tăiat
capetele, împreună cu alţi bărbaţi, femei şi copii, care crezuseră în Cristos. Sufletele lor s-au dus
spre cereştile locaşuri.
Rugăciune: Cinstită mlădiţă a viţei Cristos, te-ai făcut mult pătimitor prealăudate Clemente,
arătându-te împreună cu cel ce ai pătimit Agatanghel, strigând: ,,Tu eşti Cristoase bucuria cea
strălucitoare a mucenicilor’’. De aceea sfinţilor Clemente şi Agatanghel, vă rugăm să mijlociţi
17
pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
24 I. În această zi de 24 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuioasa Xenia (sec. V), precum şi pe

Sf.episcop Francisc de Sales (†1622).
Xenia era din marea cetate a Romei, din neam cinstit şi harnic. Părinţii ei au vrut să o mărite, dar
ea a fugit împreună cu alte două fete tinere, slujitoarele ei. Călătorind pe mare şi trecând prin
Alexandria, a sosit în ostrovul Cos. De aici, fiind îndemnată spre viaţa călugărească de minunatul
ieromonah Pavel, s-a aşezat în cetatea Milassa din Careia, unde şi-a făcut o bisericuţă închinată
sfântului mucenic Ştefan.
În jurul acestui locaş a muncit mult, împreună cu cele două slujitoare ale ei şi cu alte fecioare,
dovedind răbdare, abstinenţă şi rugăciune.
După moartea ei, s-a arătat un semn de sus. La amiazăzi, pe când soarele lumina pământul, s-a
ivit o cruce de stele, înconjurată de alte stele, încât părea a fi o cunună dată de Dumnezeu
fericitei, pentru postul cel îndelungat, pentru priveghere, pentru dormitul pe pământ şi pentru
feciorie. Despre viaţa sfintei a povestit una din cele care au însoţit-o, spunând că numele ei dat de
părinţi era Evsevia, şi că, vrând să trăiască necunoscută a luat numele de Xenia.
de sufletul nemuritor; pentru aceasta cu Îngerii împreună se şi bucură, spiritul tău, cuvioasă Xenia,
tu iubitoare de străini şi care ai primit de la D-zeu puterea vindecărilor, roagă-te întotdeauna
pentru noi toţi. Amin!.
Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), Episcop şi învăţător al
Bisericii. El spunea: "Dacă greşesc, vreau mai degrabă să greşesc din prea multă bunătate decât
din prea multă asprime." În această afirmaţie, se află secretul simpatiei care şi-a atras-o din partea
contemporanilor săi. Blândeţea sufletului său, care fascinează atât de mult pe cei care-i citesc
viaţa, nu era o însuşire înnăscută, ci era rodul unei strădanii îndelungate, după cum rezultă din
următoarea frază spusă de el: "Vrei ca într-un sfert de oră să pierd acea puţină blândeţe pe care
am dobândit-o în douăzeci de ani cu preţul atâtor osteneli?".
S-a născut în 1567 în castelul din Sales dintr-o familie nobilă din Savonia - regiune în sud-estul
Franţei, la frontiera cu Italia. După luarea licenţei în drept la universitatea din Padova, împotriva
aşteptărilor părinţilor, la vârsta de 26 de ani cere să devină preot şi se prezintă voluntar pentru
misiunea oficială de predicator catolic printre calvinii din părţile Genevei. S-a dovedit un preot plin
de zel şi neobosit lucrător în via Domnului.
Văzând că roadele obţinute prin predici erau foarte puţine, a început să publice foi volante pe care
el singur le strecura, sub uşile caselor sau le afişa pe pereţi; această originală activitate i-a meritat
titlul de patron al ziariştilor şi al tuturor celor care vor să răspândească adevărul creştin, slujindu-
se de mijloacele de comunicaţii sociale. Dar şi foile volante strecurate sub uşile caselor au avut
puţină influenţă. Ducele de Savoia, de care depindea Francisc, s-a oferit să îi vină în ajutor cu
mijloace militare. El a protestat energic, deoarece intoleranţa nu se potrivea cu temperamentul lui
care a preferat să îşi ducă mai departe lupta pentru puritatea credinţei folosind metodele iubirii
creştine, încercând să lumineze conştiinţele prin scrieri adecvate. "Introducerea la viaţa
evlavioasă" şi "Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu" sunt cărţile lui cele mai citite, care i-au adus
şi titlul de Învăţător al Bisericii. "Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu" a fost argumentul cu care a
convins pe hughenoţi să se întoarcă în sânul Bisericii Catolice.
La vârsta de 32 de ani, este numit Episcop ajutor, şi peste 3 ani Episcop titular de Geneva; în
această calitate a introdus în Dieceză reformele propuse de Conciliul Ecumenic din Trento.
Director de conştiinţă al Sfântului Vincenţiu de Paoli, şi al Sfintei Ioana Francisca de Chantal, care
împreună cu el a format Ordinul Vizitaţiunii, Francisc de Sales, pe bună dreptate, poate fi
considerat drept unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai umanismului creştin de tip specific
francez.
A murit la Lyon în ziua de 28 decembrie 1622, din cauza unui atac de apoplexie, şi a fost declarat
sfânt în 1655. Noul calendar îl aminteşte la 24 ianuarie, zi în care rămăşiţele lui pământeşti au fost
transportate de la Lyon la Annecy pentru înmormântare definitivă. Annecy este locul unde şi-a avut
reşedinţa în calitate de Episcop de Geneva, pentru că în acel timp Geneva era sub administraţia
18
calvină, care nu permitea unui Episcop catolic să locuiască în Geneva.
În calendarul creştin catolic sunt încă mulţi sfinţi cu numele Francisc, dintre care cei mai renumiţi
sunt: Francisc de Assisi (4 octombrie), Francisc de Paul (2 februarie), Francisc Xaveriu (3
decembrie), Francisca Romana (8 martie). Francisc, un singur cuvânt poartă cu el istoria atâtor
vieţi, idealuri măreţe şi chemarea spre izvoarele păcii şi demnităţii inimii omeneşti.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarh Francisc de Sales, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin !.
25 I. În această zi de 25 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†)Sf.ariepiscop Grigore din Nazianz

(†390) precum şi pe episcopul martir Bretanion din Tomis (†370).
Astăzi Se încheie octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Sfântul Grigore din Nazianz, Episcop şi învăţător al Bisericii, s-a născut la Arianze, în Capadocia,
astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul
Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia Lui Dumnezeu a fost
altfel. Sf. Grigore a devenit Episcop de Nazianz şi s-a distins ca un om de studiu şi poet. Pentru
doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de "Teologul". A rămas
celebru emoţionantul "Discurs de adio" pe care l-a rostit atunci când a trebuit să părăsească
Constantinopolul din cauza uneltirilor adversarilor săi. "Totul este schimbător", scria el în ale sale
"Poeme morale", "pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare".
Numele Grigore vine de la prenumele grecesc "Gregorios" care însemna "deşteptat, trezit din
somn", iar la figurat "minte ascuţită". Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i
înţelesul mistic de "trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr". Acest prenume este folosit
uneori ca nume de familie.
Rugăciune: Fluierul cel păstoresc al teologiei tale, trâmbiţele celor eretici le-a învins. Cel ce ai
cercat adâncurile spiritului, ţi-i s-au adus şi frumuseţile graiului. Pe tine te rugăm părinte Grigorie,
roagă-te lui Cristos să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
26 I. În această zi de 26 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Xenofont şi familia sa (sec.VI).

Cuviosul Xenofont era din Constantinopol, om bogat dar şi plin de cucernicie. Şi-a trimis pe cei
doi fii ai săi Arcadie şi Ioan, la Beirut în Fenicia, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi pentru
învăţătura de carte. Dar aflând că s-a distrus corabia în care călătoreau fiii săi, a mers cu soţia sa
Maria să-i caute. Şi i-a găsit la Ierusalim, îmbrăcaţi în haine călugăreşti. Atunci s-a călugărit şi el
cu soţia lui; Şi, atât au crescut întreaga familie în fapte bune, încât D-zeu i-a făcut mijlocitori în
facerea de minuni.
Rugăciune: Dumnezeul Părinţilor noştri, care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile cuv. Xenofont şi a familiei sale, în pace
chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.
27 I. În această zi de 27 a lunii Ianuarie, pomenim †Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur.
Ioan Gură de Aur, după ce a ajuns Patriarh la Constantinopol a fost un excelent orator, preocupat
fiind de perfecţionarea vieţii oiţelor sale, instruindu-i, corijându-i şi dojenindu-i, la nevoie. Şi-a atras
duşmănia împărătesei Eudoxia, împotriva căreia avea multe critici pe care nu ezita să le expună în
predicile sale; De aceea a fost exilat de 2 ori. La al 2-lea exil, mergând spre locul surghiunului,
fiind de o construcţie fizică fragilă, nu şi-a mai putut continua drumul; în ziua de 1 septembrie a
anului 407, îşi încredinţează Domnului sufletul neînfrânt, iar trupul obosit, unui mormânt pe ţărmul
Mării Negre, la Comana.
Peste 30 de ani, Teodosie cel Tânăr, fiul împăratului Arcadie, va scoate din mormântul de la
Comana rămăşiţele pământeşti ale Sfântului şi le va aduce la Constantinopol, unde au ajuns în
ziua de 27 ianuarie 438. Aici au fost primite în triumf de mulţimile credincioşilor. Ulterior, au fost
aduse la Roma şi se păstrează în Bazilica "Sf. Petru".
Rugăciune: La întoarcerea cinstitelor tale moaşte Sfinte Ioan Gură de Aur, Biserica s-a bucurat în
taină, privindu-le ca nişte aur de mult preţ. Astăzi te implorăm ca prin rugăciunile tale să ne
dăruieşti darul vindecărilor de bolile noastre trupeşti şi sufleteşti. Amin!.
19
28 I. În această zi de 28 a lunii Ianuarie, pomenim pe ☼cuv. Efrem Sirul (†373) precum şi pe Sf.
Toma de Aquino (†1274).
Despre viaţa Sfântului Efrem(306-373), diacon şi învăţător al Bisericii, cunoaştem foarte puţine
lucruri. S-a născut la Nisibis în Mesopotamia de nord, la începutul secolului al IV-lea, probabil în
306. Avea şapte ani când Constantin cel Mare a dat edictul de la Milano, prin care acorda libertate
deplină Bisericii creştine. Se pare totuşi că Efrem nu a putut să se bucure de libertatea cultului,
nici măcar în cadrul familiei, deoarece tatăl său era preot păgân şi nu vedea cu ochi buni educaţia
creştină pe care mama o dădea fiului lor. De aceea, Efrem a fost alungat de acasă. La 18 ani a
primit botezul şi a început să trăiască din munca proprie la Edessa (astăzi Orfa, în Turcia, la
graniţa cu Siria) lucrând ca ajutor într-o baie publică. În anul 338 Nisibis localitatea natală, a fost
atacată de perşi; Efrem s-a încadrat în armatele care o apărau.
Când Nisibis a căzut sub stăpânirea perşilor, Efrem a devenit diacon şi în anul 365 s-a mutat
definitiv la Edessa, unde a deschis şi a condus o şcoală. Aici a şi murit la 9 iunie 373. Tradiţia ni-l
aminteşte drept un om foarte aspru. Nu cunoştea limba greacă şi probabil acesta este motivul
pentru care în opera sa literară nu se simte influenţa discuţiilor referitoare la Sfânta Treime, discuţii
foarte aprinse în regiunile de limbă greacă. El expune, autentic, limpede şi precis, învăţătura
creştină de la începuturi. Mijlocul folosit de Sfântul Efrem pentru răspândirea adevărului creştin
este poezia şi pentru acest motiv este numit: "Harfa Spiritului Sfânt".
În acea perioadă începuse a se introduce "cântarea alternativă" la oficierea slujbelor religioase.
Iniţiatorii au fost: Sfântul Ambrozie la Milano şi Diodor la Antiohia.
El a compus în limba maternă poezii cu un conţinut didactic şi însufleţitor, într-o formă lirică,
adaptată cântului de masă. Caracterul popular al poeziilor sale a dus la o vastă răspândire a lor.
Din Siria au ajuns în orientul mediteranian, datorită şi, unei foarte frumoase traduceri în limba
greacă.
Efrem nu scria cu gândul de a dobândi o glorie literară; el se slujea de poezie ca de un mijloc
pastoral excelent, chiar în omiliile şi predicile sale. Cunoaşterea adâncă a Sfintelor Scripturi oferea
geniului său poetic elementul cel mai adecvat pentru, a pătrunde în misterele adevărului şi a
scoate învăţăturile folositoare pentru poporul lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem este şi poetul Madonei Preacurate; El i-a dedicat 20 de imnuri, în care i se
adresează, cu o expresie de profundă pietate şi gingăşie. El o invocă pe Maria ca fiind "mai
strălucitoare decât soarele, cea care a făcut pace între cer şi pământ; Care este pacea, bucuria şi
mântuirea lumii, coroana fecioarelor; cu totul curată, nevinovată, nesupusă putrezirii, preafericită,
neprihănită, vrednică de laudă, vrednică de toată cinstea".
Pentru doctrina lui profundă şi luminoasă, Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920, l-a declarat pe
Sfântul Efrem sirianul, Învăţător al Bisericii Universale.
Rugăciunea Sfantului Efrem Sirul: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, nu-mi da mie duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al grăirii în deşert. Iar spiritul curăţiei, al umilinţei, al răbdării
şi al dragostei dăruieşte-l mie, servului Tău. Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi lumina ca să-mi
văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu; că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin
Astăzi îl pomenim şi pe Sf. Toma de Aquino (†1274). Sfântul Toma de Aquino (1225-1274),
preot şi învăţător al Bisericii, s-a născut spre sfârşitul anului 1225 în familia contelui de Aquino, în
castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi
aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din
mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la
Paris. În centrul universitar parizian a devenit docent în filosofie şi teologie; a mai predat la
Orvieto, Roma şi Napoli.
Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit "boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi
dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un
intelectual. Fără încetare, era cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.
Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se
iscase, nici de legănarea primejdioasă a corabiei, atât era de cufundat în lectură.
Deviza lui: "contemplata alis tradere" - "să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale", s-a concretizat
într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-
20
a cules încă de tânăr, la vârsta de 48 de ani.
A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre
Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată
este "Summa Theologica" - "Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o
limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când în anul 1323 Papa Ioan
al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut
minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: "câte
propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".
Începând din secolul al XV-lea, a fost numit "Doctor Angelicus" - "Doctor îngeresc".
Pentru sf. Toma, gândirea este condiţionată de iubire, şi, iubirea condiţionează gândirea. Dante,
unul dintre primii tomişti, traduce astfel în poezie conceptul tomist de inteligenţă - beatitudine:
"Lumină intelectuală plină de iubire - iubire de adevăr plină de bucurie...".
Gândirea Sfântului Toma a fost timp de secole baza formării filosofice şi teologice a seminariştilor,
şi în timpurile noastre a cunoscut o puternică înflorire prin opera filosofului francez Jacques
Maritain. Numele de Toma, înseamnă "geamănul".
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al teologiei; pentru aceasta ai câş-
tigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Sfinte Toma de Aquino, roagă-L pe
Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin.
29 I. În această zi de 29 a lunii Ianuarie, pomenim, aducerea moaştelor Sf.episcop Ignaţiu
Teoforul.
Sfântul mucenic Ignaţie, urmaşul apostolilor, a fost al doilea episcop al Antiohiei; şi împreună cu
Policarp, episcopul Smirnei, au fost ucenici ai Evanghelistului Ioan. Sfântul Ignatie, adus înaintea
împăratului Traian, a răbdat tot felul de chinuri şi de încercări şi le-a răbdat fără a-şi părăsi
credinţa.
Apoi a fost trimis la Roma, aruncat în faţa fiarelor, care l-au sfâşiat şi l-au omorât. Câţiva creştini
au adunat cinstitele şi sfinţitele rămăşite căzute din gura leilor şi le-au adus de la Roma la
Antiohia, dându-le fraţilor, ca un dar deosebit. Aceştia au aşezat, cu toată cinstea, aceste sfinte
moaşte în pământ. De atunci Biserica prăznuieşte cu bucurie aducerea moaştelor sfântului Ignatie
Teoforul.
Rugăciune: Şi părtaş obiceiurilor şi urmaş în scaunele Apostolilor fiind, de Dumnezeu insuflate, ai
aflat calea către temelia vederii sufleteşti; pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţându-l şi
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite Martire Ignaţiu Teoforul, roagă-te Lui Cristos Dumne-
zeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.
30 I. În această zi de 30 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†) Sf.Trei Ierarhi: Vasile cel Mare,
Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur prcum şi pe Sf. martir, papă Hipolit (†235).
Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, învăţător al Bisericii(Vezi 1 Ianuarie, pag. 1-3).
Sfântul Grigore din Nazianz(Teologul), Episcop şi învăţător al Bisericii(Vezi 25 Ianuarie, pag. 40).
Ioan Gură de Aur s-a născut în jurul anului 347, în marele centru cultural şi religios Antiohia, ca
fiu al unui ofiţer din armata imperială, care a murit la puţin timp după naşterea lui Ioan. El şi-a
însuşit o formaţie culturală solidă şi se gândea să devină avocat.
În anul 368 a primit botezul şi sub influenţa mamei lui, Sfânta Antusa, a îndrăgit atât de mult viaţa
de rugăciune şi de studiu, încât şi-a impus un program de adevărat călugăr. După moartea mamei
s-a retras în pustiu, unde a rămas timp de 6 ani, dintre care ultimii doi i-a petrecut într-o peşteră,
vătămându-şi foarte mult sănătatea. Episcopul oraşului îl cheamă şi în sfinţeşte diacon; apoi, timp
de cinci ani se pregăteşte intens pentru preoţie şi activitatea de predicator.
În anul 386 este sfinţit preot şi devine un zelos colaborator al Episcopului Fabian în conducerea
Bisericii din Antiohia. Aici, Ioan începe o carieră extraordinară de predicator, dovedind excelente
calităţi de orator, şi, o cultură profundă. Ca păstor şi îndrumător sufletesc, era preocupat în chip
deosebit de transformarea comportamentului ascultătorilor săi, mai mult decât să urmărească
expunerea metodică a mesajului creştin.
În anul 398, Ioan din Antiohia - supranumele de Crisostom, adică Gură de Aur, îi va fi dat cu trei
secole mai târziu de către bizantini-a fost chemat să-i urmeze Patriarhului Nectariu la conducerea
Patriarhiei de Constantinopol. Imediat după ce a intrat în capitala imperiului de Răsărit, Ioan a
început o activitate pastorală şi organizatorică ce a trezit admiraţia tuturor, dar şi nedumirire:
21
evanghelizarea satelor, ridicare de spitale, procesiuni anti-ariane desfăşurate sub paza politicii
imperiale, predici înfocate în care biciuia viciile şi nepăsarea, rechemare la ordine a călugărilor şi a
preoţilor prea alipiţi de bunurile pământeşti.
Predicile lui Ioan durau adesea mai mult de două ore, învăţatul patriarh ştia să folosească toate
registrele oratoriei, desigur nu pentru a desfăta auzul ascultătorilor, ci mai ales pentru, a dojeni, a
instrui, a corija.
Deşi neîntrecut predicator, Ioan era lipsit de tactul diplomatic pentru a lua măsuri de apărare
împotriva intrigilor de la curtea bizantină. Îndeosebi şi-a atras duşmănia împărătesei Euxodia,
împotriva căreia avea multe critici, pe care nu ezita să le expună în predicile sale; unele priveau
moralitatea personală a împărătesei, altele concesiile ei faţă de unii eretici, şi altele se refereau la
iniţiativa de a organiza o ceremonie, aproape păgână, pentru inaugurarea unei statui care o
reprezenta pe ea. Un grup de Episcopi, avându-l în frunte pe Episcopul de Alexandria, Teofil, s-au
constituit în Sinod şi l-au depus, ilegal, pe Patriarhul Ioan; cu ajutorul împărătesei Euxodia au
obţinut trimiterea lui în exil; dar nu a fost pentru mult timp, căci împăratul Arcadie l-a rechemat şi l-
a repus în drepturi, deoarece asupra palatului s-au abătut mai multe nenorociri. După două luni
însă a fost din nou trimis în exil, de data aceasta departe, în regiunea Munţilor Caucaz. În drum
spre locul surghiunului, mulţimile îl întâmpinau cu veneraţie şi durere, dar el, fiind de o construcţie
fragilă, nu şi-a mai putut continua drumul; în ziua de 1 septembrie a anului 407, ajuns la Comana
(astăzi Bizei - Turcia) roagă pe ostaşi, care până acolo l-au chinuit fără milă, să îl aşeze pe
pământul gol, şi îşi încredinţează Domnului sufletul neînfrânt, iar trupul obosit unui mormânt pe
ţărmul Mării Negre.
Aşa cum am aflat în 27 Ian .(Pag. 41), peste treizeci de ani, Teodosie cel Tânăr, fiul împăratului
Arcadie, va scoate din mormântul de la Comana rămăşiţele pământeşti ale Sfântului şi le va aduce
la Constantinopol. Ulterior, au fost aduse la Roma şi se păstrează în Bazilica Sf. Petru.
Sfântul Ioan Crisostom a lăsat şi o imensă operă scrisă: tratate de ascetică, comentarii ale Sfintei
Scripturi, predici şi scrisori; lui i se atribuie şi Liturghia folosită în Bisericile Orientale în zilele de
peste an, afară de timpul Postului Mare. Conciliul ecumenic din Calcedon, în anul 451, l-a
proclamat Învăţător al Bisericii, iar Papa Pius al X-lea l-a numit patronul ceresc al predicatorilor
creştini. În "Omilia asupra cap. 26 din Faptele Apostolilor" se adresa ascultătorilor spunând: "Când
ne întoarcem în casele noastre, să întindem două mese: una cu bucate pentru trup, alta cu bucate
din Sfânta Scriptură". Amin!.
Rugăciune: Viaţa voastră cea sfântă, slujbele cele împodobite, cuvântările voastre cele mai alese
şi mai scumpe decât toate avuţiile lumii, scrierile voastre ce sunt ca nişte tezaure de mare preţ, v-
au făcut să fiţi pentru toată lumea cei mai vrednici de cinstirea noastră, fiind luaţi de cei mai
vrednici păstori ai Bisericii ca pilde de viaţă curată şi sfântă, de mari şi neîntrecuţi luminători şi
apărători ai dreptei credinţe, ai vieţii celei nemateriale, ai suferinţelor şi asupririlor la care aţi fost
supuşi de oameni cu cugete rele ce nu vă puteau privi bine din cauza pornirii inimilor lor celor
lacome si invidioase; dar voi, sfinţilor Vasile cel cu nume mare, Grigorie de Dumnezeu
cuvântătorule şi loane cel cu gură de aur, pe toate le-aţi suferit cu credinţă în Dumnezeu, cu
înţelepciune, cu răbdare, cu postiri, cu rugăciune şi cu viaţa voastră cea spirituală pentru care noi,
minunându-ne de tăria sufletelor voastre, îndrăznim a vă aduce laude, cerând, cu voi, Lui
Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
Astăzi îl pomenim şi pe Sf. martir, papă Hipolit (†235).
Pe timpul domniei blândului şi înţeleptului împărat Alexandru Sever, a cărui toleranţă în materie de
religie a dat posibilitatea Bisericii să se reorganizeze. Dar tocmai în acest interval de pace, în
Biserica din Roma s-a petrecut prima ruptură, care a ridicat împotriva pontifului legitim un
antipapă, în persoana lui Hipolit. Hipolit, om cult şi cu o viaţă aspră, prea puţin înclinat spre
îngăduinţă şi temător că în orice schimbare se ascunde o greşeală, a mers până acolo încât i-a
acuzat de erezie pe însuşi papa Efirin şi pe diaconul său, Calixt; când acesta a fost ales papă în
anul 217, Hipolit s-a revoltat şi a acceptat să fie ales papă de către partizanii săi.
A continuat să rămână în schismă şi pe timpul pontificatului papilor Urban I şi Ponţian. Între timp,
împăratul Alexandru Sever a fost ucis în Germania de către ostaşii legiunilor sale şi înlocuit cu
tracul Maximin, care a aplicat, din nou, vechile edicte de persecuţie împotriva creştinilor. Aflându-
se în faţa unei biserici cu două capete, fără a sta prea mult pe gânduri, i-a trimis pe amândoi:
Ponţian şi Hipolit la muncă forţată într-o mină din Sardinia. Ponţian este primul papă deportat. Era
22
o situaţie nouă pentru biserică, şi Ponţian a ştiut să o rezolve cu înţelepciune şi umilinţă. Pentru ca
mulţimea credincioşilor să nu fie lipsită de păstor, Ponţian a renunţat la pontificat; şi această
renunţare din proprie iniţiativă este un fapt nou.
Succesorul papei Ponţian a fost grecul Antéro, care a condus Biserica numai patruzeci de zile.
Gestul generos al lui Ponţian l-a impresionat adânc pe Hipolit, care s-a împăcat cu Biserica şi a
murit în anul 235. Hipolit, deşi a perseverat în atitudinea schismatică mânat de un zel rău înţeles,
în ceasul încercării, „în vreme ce spada sfărâma pieptul Sfintei Maici Biserici", cum sună un epitaf
compus de papa Damasus, „atunci când creştinul rămas credincios Lui Cristos se îndrepta spre
viaţa veşnică", ucenicilor care îl întrebau ce trebuie să facă, pe care păstor să-l urmeze, el le-a
indicat să asculte pe papa legitim, deoarece el este unicul păstor şi conducător.
„Pentru această profesiune de credinţă", spune epitaful dictat de papa Damasus, „merită să fie
considerat între martirii noştri". Trupul lui a fost adus la Roma şi îngropat cu mare cinste lângă
şoseaua Tiburtina.
Rugăciune: Să-l rugăm pe sf. Hipolit, să mijlocească pentru noi harul de a asculta de conducătorii
noştri bisericeşti legitimi, pentru ca toţi să fim uniţi în credinţă şi iubire. Amin!.
31 I. În această zi de 31 a lunii Ianuarie, pomenim pe ☼Sf. martiri Chir şi Ioan doctori fără plată
(sec. IV) precum şi pe Sf.Ioan Bosco (†1888).
Chir era din Alexandra, iar Ioan era din Edesa.
În prigoana pornită atunci împotriva creştinilor, Chir s-a dus spre mare, către aşa-zisul sân al
Arabiei, şi intrând în cinul călugăresc a locuit acolo.
Iar Ioan venind la Ierusalim şi auzind de minunile ce le făcea Chir, că, vindecă tot felul de boli şi de
neputinţe, s-a dus la Alexandria. Iar de acolo aflând unde se găsea Chir, s-a dus la el şi s-a ataşat
lui. Şi trăind ei acolo, au auzit că a fost prinsă o femeie, anume Atanasia cu trei fiice ale ei:
Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru credinţa în Cristos, şi că trebuie să stea în faţa judecătorului.
Sfinţii s-au temut ca nu cumva femeile, de teama chinurilor, să-şi piardă credinţa. De aceea au
mers la ele şi le-au îmbărbătat să rămână tari în suferinţe. Din această pricină au fost prinşi şi ei,
şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele, împreună cu acele femei creştine.
Rugăciune: Martirii tăi, Doamne Chir şi Ioan doctori fără plată, în lupta lor cununa nestricăciunii au
câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputin -
cioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufle-
tele noastre. Amin !.
Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Ioan Bosco (1815-1888), preot – pedagog. Don Bosco este
numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile
chiar de pe cea mai înaltă treaptă, lui Ioan, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a
condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut, l-
au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a
întâlnit: omul cu adevărat om.
La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară
pentru dominus - domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor în semn de respect, şi, afecţiune.
Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816 în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti,
din apropierea oraşului Torino, Italia. Mama Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-
a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă,
agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi
organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când însă auzea clopotul sunând pentru slujbă,
năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească
sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.
Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. La
început a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi adesea să ia şi
masa în locuinţa care îi fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului şi a
deranjului pe care îl făceau copiii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele
închiriate provizoriu. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia
Pinardi; aici s-a format prima celulă a oratoriului(Oratoriu - loc destinat rugăciunii; Don Bosco,
urmând pe Sf. Filip Neri, numeşte Oratoriu, lăcaşul în care făcea educaţie tinerilor, educaţie în
23
care rugăciunea avea loc de frunte).
Apoi, ajutat de mama sa Margareta, deşi lipsit de mijloace materiale şi întâmpinând multiple
împotriviri, Don Bosco a dat viaţă unui mare complex socio-cultural numit Oratoriul Sfântului
Francisc de Sales: loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în
veselie sănătoasă şi sfântă, complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, şcoli
regulare pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se
va numi "metoda preventivă", metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire. "Practicarea metodei
preventive este în întregime întemeiată pe cuvintele Sfântului Pavel care zice: Dragostea este
binevoitoare, dragostea este răbdătoare; suferă totul, speră totul şi suportă orice contrarietate."
Don Bosco a asigurat continuitate operei sale, întemeind Asociaţia Sfântului Francisc de Sales
(Salesienii) şi Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost şi un foarte fecund scriitor popular şi a iniţiat mai
multe acţiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Trăind în anii învolburaţi ai Risorgimento-
ului(Mişcare pentru reunificarea Italiei (1821-1860), a ştiut să stea departe de politică, dar a
intervenit ca mijlocitor - ascultat şi acceptat - între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi casa regală
de Savoia.
Suflet sfânt, totdeauna vesel şi amabil, se simţea că este preot atât în casa săracului, cât şi în
palatul regelui şi al miniştrilor. Deşi a apărat cu sinceritate şi fermitate adevărul credinţei catolice,
nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi cu evreii binevoitori. "Să dezaprobăm
greşelile, scria el în ,,Catolicul în viaţă...', dar să respectăm totdeauna persoanele." Sfântul Ioan
Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat Sfânt de Papa Pius al XI-lea în 1934.
Cuvântul Bosco înseamnă lemn, arbust; este provenit dintr-un cuvânt germanic: bosk, care
înseamnă tufiş. În româneşte avem cuvântul boschet. Acest cuvânt îl descrie foarte bine. De pe un
pom mare nu pot culege roade decât cei care dispun de anumite mijloace; Dintr-un boschet(de
zmeură, sau de mure), se hrănesc cu uşurinţă şi cu plăcere oricine chiar şi copiii mici.
Rugăciune: Sfinte Ioan Bosco, ai promis Lui Dumnezeu că până şi ultima respiraţie a ta va fi
pentru tineri. O tată a tinerilor şi maestru de sfinţenie ascultă-ne rugăciunea: Noi admirăm
exemplul tău pentru a putea fi şi noi prezenţe vii în lume, pentru a dărui celor tineri, prietenie şi
înţelepciune, pentru a creşte în sfiţenie şi har.
Sfinte Ioan Bosco, noi cerem mijlocorea ta, pentru a persevera pe drumul credinţei, pentru a fi
lucrători generoşi în secerişul Domnului, colaboratori fideli ai Sfântului Părinte, şi, ai păstorilor
Bisericii. Nevoile timpului nostru să ne găsească solidari cu cine este singur şi fără ajutor, cu cine
a pierdut chipul Tatălui din Ceruri şi nu cunoaşte dragostea Lui Cristos pentru noi.
Învaţă-ne o tată a săracilor, să devenim profeţi ai timpului nostru pentru a vesti adevărul, că,
Împărăţia Lui Dumnezeu este în inima fiecărui om.
Râvna ta neobosită pentru mântuirea sufletelor, pietatea ta profundă, şi extazul tău în acţiune să
fie, pentru noi, model al unei existenţe trăite după stilul fericirilor, cu o credinţă coerentă, cu o
blândeţe sinceră şi cu o profundă umanitate.
Ajută-ne prieten al tinerilor, să iubim noi mai întâi şi să facem astfel încât dragostea noastră să fie
înţeleasă, să transformăm fiecare zi în gesturi de bucurie, pentru a primi, cu recunoştinţă, tinerii
cei mai părăsiţi, în aşa fel, încât să regăsească zâmbetul specific vârstei lor.
Dă-ne tu care ai fost un slujitor fidel al Lui Dumnezeu, ca, la sfârşitul vieţii noastre, să fim vrednici,
împreună cu toţi cei pe care i-am iubit, de răsplata rezervată celor drepţi.
Ocrotirea ta şi mijlocirea Mariei Ajutorul Creştinilor, să fie pentru noi drum care duce către iubirea
Lui Dumnezeu şi a aproapelui. Amin!.
24

IANUARIE Sfinți, 12

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IANUARIE Sfinți, 12

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfinţii lunii Ianuarie.

2 I. În această zi de 2 a lunii Ianuarie, este ☼Înainteserbarea Botezului Domnului, zi în care îl

4 I. În această zi de 4 a lunii Ianuarie, pomenim Adunarea celor 70 Apostoli, precum şi pe cuv.

6 I. În această zi de 6 a lunii Ianuarie, pomenim (†) Botezul Domnului=Boboteaza. Sărbătoare

Astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Niceta de Remesiana.

9 I. În această zi de 9 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martir Polieuct (sec. III).

10 I. În această zi de 10 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. Grigore de Nissa (†394), pe cuviosul

11 I. În această zi de 11 a lunii Ianuarie, pomenim pe † cuv.Teodosie cel Mare (†529).

12 I. În această zi de 12 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiră Tatiana (sec. III).

13 I. În această zi de 13 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiri Ermil şi Stratonic (†370).

Sărbătorile mari, pe lângă o perioadă de pregătire, au şi o perioadă de după serbare care se

17 I. În această zi de 17 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†)cuviosul Antonie cel Mare (†356).

18 I. În această zi de 18 a lunii Ianuarie, pomenim pe † Sf. arhiepiscop Atanasie (†373) precum şi

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Ciril de Alexandria (370-444), Episcop-învăţător, al Bisericii. El

19 I. În această zi de 19 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Macarie Egipteanul (†390),

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sf.aep.Arsenie (sec. IX).

21 I. În această zi de 21 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Maxim Mărturisitorul (†662), pe

22 I. În această zi de 22 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. apostol Timotei, episcop(sec.I), precum

23 I. În această zi de 23 a lunii Ianuarie, pomenim pe Sf. martiri Clement şi Agatanghel (sec.IV).

24 I. În această zi de 24 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuioasa Xenia (sec. V), precum şi pe

25 I. În această zi de 25 a lunii Ianuarie, pomenim pe (†)Sf.ariepiscop Grigore din Nazianz

26 I. În această zi de 26 a lunii Ianuarie, pomenim pe cuviosul Xenofont şi familia sa (sec.VI).

S-ar putea să vă placă și