Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

12 Septembrie 2010
Mănăstirea „Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena” Hurez

Preacuvioase Părinte, Preacuvioase Maici, iubiţi fraţi creştini,

Duminica de astăzi, duminică din luna lui septembrie, deci duminică din prima lună a anului
bisericesc, este o duminică în care prăznuim, ca toţi creştinii, marea taină a învierii Domnului nostru
Iisus Hristos. Ca în fiecare duminică, căci avem cincizeci şi două de duminici peste an şi tot atâtea
Paşte, tot atâtea praznice ale Învierii avem, pentru că Biserica noastră, prin rânduielile Sfinţilor
Părinţi nu a dorit să ne lase în scurgerea aceasta a timpului singuri, orbecăind pe cărările timpului şi
ale lumii şi ale păcatului şi ale întunecimii noastre, şi, iată că din şapte în şapte zile, ne învredniceşte
de această prăznuire minunată a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Avem cincizeci şi două de
duminici, cincizeci şi două de învieri, cincizeci şi două de trepte ale urcuşului nostru spre înviere,
căci prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos care e una singură, nădăjduim să avem parte şi noi
de învierea noastră, atunci când Dumnezeu ne va chema la El şi după dreapta Lui judecată. Avem,
deci, atâtea praznice ale învierii, atâtea duminici, de fapt, care sunt una singură. Sunt multe doar
pentru noi, dar există o singură înviere, există un singur Paşte, chiar dacă el se sărbătoreşte de mai
multe ori, aşa cum există un singur botez în care ne botezăm cu toţii, aşa cum există o singură
împărtăşanie şi nu mai multe, împărtăşania pe care o primesc clericii şi credincioşii care se
pregătesc, este aceeaşi împărtăşanie, una şi aceeaşi, aceeaşi care a fost în casa cu foişor a Cinei de
Taină şi aceeaşi care va fi şi la liturghia cea una singură a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt mai
multe botezuri, nu sunt mai multe învieri, e una singură şi în această taină intrăm cu fiecare
duminică odată cu scurgerea timpului.
Suntem la început de an nou bisericesc. Monahii şi monahiile ştiu acest lucru pentru că ei şi
ele se află în această apropiere nemijlocită de taina lui Hristos aşa cum o rânduiește Biserica noastră
Ortodoxă să se trăiască şi să se cunoască de către credincioşii ei, dar creştinii care viețuiesc în lume
poate ştiu mai puţin acest lucru. Am intrat, deci, de la 1 septembrie într-un nou an bisericesc. Îi
spunem nou, dar de fapt este unul singur, pentru că, spre deosebire de anii noştri, noi şi istoricii ne
numărăm anii cu cifre, unii mai mulţi, alţii mai puţini; dar există un singur an al Domnului. Un
singur an care începe la 1 septembrie şi se termină la 31 august. Şi acest an are o cunună, are o
cunună de praznice care pun în valoare şi în evidenţă, şi ne aduc aminte nouă, tuturor, de acele
personaje care sunt soarele şi luna acestui an şi timp binecuvântat care este anul Domnului. Sigur că
noi cunoaştem zilele şi nopţile care sunt luminate de soarele şi luna aceasta văzută care le cunoaştem
cu toţii şi care ne luminează, într-un fel, viaţa şi existenţa. Ştim când răsare soarele, ştim când
apune, ştim că e zi, ştim că e noapte, şi această ciclicitate ne face viaţa şi mai uşoară şi mai ritmică şi
mai mângâietoare, oarecum. Ce ar fi să trăim numai o singură noapte sau o singură zi? Nu am fi
pregătiţi noi, fiinţe făcute din pământ, din sânge şi din carne pentru o asemenea existenţă!
Dar, cum spuneam, suntem într-un an al Bisericii, într-un an al Domnului şi acest an are şi el
un soare şi are şi o lună. Soarele anului bisericesc este Domnul nostru Iisus Hristos, cu învierea Lui,
cu lumina învierii Lui, iar luna anului bisericesc este Preacurata Lui Mamă. Şi, dacă ne uităm prin
sfintele noastre calendare, vom vedea că acest an bisericesc este încadrat, într-un fel de praznicele
Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Maicii Sale Sfinte. Ultimul mare praznic al anului bisericesc
care s-a încheiat pe 15 august a fost un mare praznic al Maicii Domnului, adormirea ei, întoarcerea
ei la cer. Şi primul mare praznic, prima sărbătoare pe care am prăznuit-o acum câteva zile împreună
cu toţi creştinii ortodocşi, pe 8 septembrie, deci prima sărbătoare din anul bisericesc este tot un
praznic al Maicii Domnului, este praznicul Naşterii Maicii Domnului. Începem anul nou bisericesc
cu sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului şi îl încheiem cu Adormirea ei preaslăvită. Şi o să mai
1
avem un mare praznic la mijlocul acestei luni şi îl avem peste câteva zile: este praznicul Înălţării
Sfintei Cruci. Aceste două praznice sunt cele două axe, cele două puncte centrale şi de referinţă ale
primei luni a anului bisericesc. Praznicul Naşterii Maicii Domnului – şi nu o spun degeaba, pentru
că în Biserică orice mare praznic nu se prăznuieşte nici o singură zi, nici două, nici chiar trei,
praznicele mari au rânduite de către Biserică – iar lucrul acesta se vede şi se cunoaşte de cei care zi
de zi participă sau asistă la cântările şi slujbele vecerniei şi utreniei de fiecare zi, ale Bisericii; de
acolo se vede, din cântările Bisericii, dacă am fi atenţi şi am participa zi de zi, seară de seară şi
dimineaţă de dimineaţă – aşa cum de altfel ar fi legiuit să facă nu numai monahii şi monahiile, ci
fiecare creştin – atunci am şti că de fapt praznicul Naşterii Maicii Domnului nu durează o singură zi,
adică nu a fost numai pe 8 septembrie, el a început pe 7 septembrie şi se termină astăzi. Dacă ne
uităm în calendare vedem un cuvânt slavonesc, care nouă nu ne spune mare lucru astăzi, poate ar
trebui să ne mai întoarcem şi pe limba noastră, scrie în calendar Odovania praznicului Naşterii
Maicii Domnului. Lumea nu mai ştie astăzi semnificaţia acestui cuvânt slavonesc vechi ce înseamnă
încheierea praznicului, după-prăznuirea. Deci, în duminica de astăzi, pe 12 septembrie, se încheie
praznicul Naşterii Maici Domnului, care a început pe 7 şi se termină pe 12. Şi, dacă ne mai uităm în
calendare vedem că duminica de astăzi este o duminică specială. Vedem că este după-prăznuirea,
deci încheierea praznicului Naşterii Maicii Domnului şi Duminica dinaintea praznicului Înălţării
Sfintei Cruci, pentru că spuneam că două sunt marile sărbători centrale ale acestei luni: Naşterea cu
cele cinci zile centrale ale ei, deci nu una singură şi care se încheie astăzi şi, începând de astăzi, din
duminica de astăzi, se deschide, deci e o duminică în care se încheie un praznic al Naşterii Maicii
Domnului şi se deschide celălalt praznic, al Domnului nostru Iisus Hristos prin înălţarea Crucii Sale.
Şi, dacă ne uităm cu atenţie în calendare vom vedea că acest praznic nu se va sărbători o singură zi,
deci nu se va sărbători numai pe 14 septembrie, adică săptămâna viitoare marţi, el începe de astăzi,
din duminica dinainte şi se termină pe 21 septembrie. Deci acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci e
un praznic ce durează începând de astăzi, din duminica pregătitoare, dar de fapt din ziua de mâine,
din ziua de 13 şi se încheie pe ziua de 21, deci nouă zile sunt chemaţi creştinii să prăznuiască, adică
să trăiască în inimile şi în minţile şi în sufletele lor în taina Crucii Domnului nostru Iisus Hristos, aşa
cum cinci zile trebuiau să pună la suflet taina Naşterii Maicii Domnului.
Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos sunt în mijlocul acestei luni, lună care, cum
spuneam, este lună de deschidere a anului bisericesc. Pe 1 septembrie a fost facerea lumii. Deci e o
lună a începuturilor, aşa cum luna august este o lună a încheierii şi a sfârşitului, a trecerii în lumea
de dincolo, luna septembrie este o lună a începuturilor. Ne aducem aminte pe 1 septembrie de
facerea lumii, căci Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, a şaptea zi s-a odihnit, iar în a şasea zi,
după ce a făcut cerul, pământul şi toată podoaba lor, în a şasea zi l-a făcut pe om, mai bine zis pe
strămoşii noştri, pe protopărinţii, pe Adam şi pe Eva şi i-a pus într-o grădină frumoasă, cu tot felul
de roade, în grădina raiului, în grădina paradisului şi acolo, în această grădină împrejmuită, căci
aceasta înseamnă de fapt cuvântul paradis în limbile vechi, nu înseamnă orice grădină, ci înseamnă o
grădină cu împrejmuire, o grădină înconjurată, protejată de ceea ce este în afară. Deci în afara raiului
era pustiu, era deşert, era pământ ce nu avea podoabă şi lumină şi frumuseţe, pomi cu roade, apă,
pentru că raiul era o grădină binecuvântată în mijlocul căreia era un mare izvor şi în mijlocul căruia
se aflau doi pomi, iar Adam şi Eva au primit acea poruncă de la Dumnezeu, primul cuvânt de la
Dumnezeu care, după ce i-a făcut pe protopărinţi după chipul şi asemănarea Lui, Dumnezeu le-a
spus „creşteţi, vă înmulţiţi, stăpâniţi pământul, dar le-a mai spus ca din toţi pomii acestei grădini să
mâncaţi, numai din unul singur să nu mâncaţi pentru că în ziua în care veţi mânca din el cu moarte
veţi muri”. Pentru că în mijlocul raiului erau doi pomi, era pumnul cunoaşterii binelui şi răului şi era
pomul vieţii. Şi din pomul cunoștinței binelui şi răului, lui Adam şi Evei li s-a dat poruncă să nu
mănânce, deci să nu întindă ei mâna spre acel pom. Nu înseamnă desigur că Dumnezeu nu dorea să
le dea oamenilor cunoaşterea, nu dorea să le dea viaţa. Păi, pentru aceasta i-a făcut: pentru ca să fie
împreună cu El, să aibă viaţă veşnică şi să-L cunoască. De ce i-a oprit, oare, iubiţi fraţi? I-a oprit
2
pentru un singur lucru şi a fost un examen pe care părinţii noştri l-au căzut şi prin ei am căzut cu
toţii acest examen şi creştinismul şi Biserica ne învaţă cum să trecem acest examen, cum să ne
întoarcem şi să răsturnăm examenul căzut al căderii. Ce a vrut Dumnezeu să spună prin această
oprire: „Să nu mănânci din pomul acesta, pentru că dacă mănânci vei muri!”. Şi a venit după aceea,
ştim cu toţii, un alt sfătuitor în grădina raiului şi Adam şi Eva, în loc să asculte de Dumnezeu şi de
porunca Lui, au descoperit acest personaj care a luat chip de şarpe şi a început să discute cu Eva mai
întâi, apoi ea a discutat cu Adam, deci ce s-a întâmplat acolo, în grădina aceasta minunată şi
binecuvântată? Adam şi Eva, în loc să discute cu Dumnezeu, şi să-L întrebe pe Dumnezeu: „ce să
facem, cum să trăim, de ce să nu mâncăm, de ce să ne oprim şi să mâncăm doar mai târziu”, după
aceea au intrat în dialog şi în convorbire cu şarpele. Deci, în loc să Îl roage pe Dumnezeu: „Spune,
Doamne, ne rugăm Ţie, Tu ne-ai făcut şi ne-ai adus în lume, cum să trăim în această grădină şi să
împlinim porunca Ta?”, au ascultat de un alt glas, de glasul ispititorului care a început să îi încânte
şi să le spună: „ia uitaţi, ce frumos este acest pom, deci dacă e aşa de frumos înseamnă că este şi bun
de mâncare! Ei, Dumnezeu, cine e acel Dumnezeu care vă opreşte? El nu vrea să mâncaţi, nu vrea să
vă apropiați de aceste lucruri pentru că în momentul în care veţi mânca veţi fi ca El, veţi ajunge
dumnezei, deci Dumnezeu vă opreşte pentru că e gelos pe voi şi dacă veţi mânca din el vă veţi face
dumnezei, deci veţi fi ca El şi El nu vrea să aibă concurenţi, nu vrea să aibă rivali, de aceea vă
opreşte”. Şi atunci, ştim, că s-a produs toată această dramă şi această cădere. Pentru că Eva a
ascultat de şarpe, şi a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, apoi i-a dat lui Adam, Adam a
ascultat de Eva şi amândoi nu au ascultat de Dumnezeu şi, neascultând de Dumnezeu, l-au pierdut
pe Dumnezeu care este adevăratul izvor al vieţii şi au rămas cu pământul. Au rămas cu roadele
pământului. Dar nu au rămas cu pământul acela care era grădina împrejmuită a raiului, pentru că
Dumnezeu din dialogul pe care L-a avut apoi cu ei şi-a dat seama că Adam şi Eva în loc să se
pocăiască, să-şi ceară iertare şi să spună „Da, Doamne, am greşit ascultând de şarpe!” şi să înceapă
să îşi ceară iertare, fiecare a început să dea vina pe celălalt: Adam a spus că „nu eu, ci Eva”; Eva, la
fel, „nu eu, ci şarpele”. Nici el, nici ea nu au vrut să-şi recunoască greşeala şi să ceară îndreptare şi
milă, de aceea au fost scoşi din grădina raiului şi trimişi pe acest pământ. Au dorit pământul, ei,
acum li s-a spus „veţi avea pământ, vă veţi hrăni din pământ şi, din pământ aţi ieşit, în pământ vă
veţi întoarce şi veţi cunoaşte de acum ce înseamnă să-L pierdeţi pe Dumnezeu”, care este viaţa
veşnică şi să aveţi parte de viaţa trecătoare, plină de suferinţe, de plăceri, dar şi de dureri, de bucurii,
dar şi de suferinţele din viaţa aceasta care începe prin naştere şi se încheie între cei patru pereţi ai
unui mormânt. Să nu uităm niciodată acest lucru. Oricât ni se pare că această perspectivă este
îndepărtată, dar viaţa aceasta pe care o avem de la Adam şi Eva nu mai este viaţa adevărată, este o
viaţă care este amestecată de la început cu moartea şi cu timpul care, în acelaşi timp ni se pare că ne
dă posibilitatea să creştem şi să trăim şi să înflorim, dar în acelaşi timp timpul ne şi roade, ne şi
macină, ca şi o floare, cum spune psalmistul că floarea apare dintr-o sămânţă, repede creşte,
înfloreşte şi repede se usucă şi moare. Ei, omul a ales pământul şi a primit, într-un fel, destinul
florilor, destinul animalelor pe care le mănâncă, într-un fel, Adam aceasta a vrut: „ai vrut pomul, vei
avea soarta pomului! Ai vrut animalele, vei avea soarta animalelor!” pentru că omul este ceea ce
mănâncă, nu poate să fie altceva. Dacă Îl mănânci pe Dumnezeu, devii dumnezeu, dacă mănânci
plantă, devii plantă, dacă mănânci animal, devii carne de animal; nu se poate întâmpla altceva. Şi
atunci oamenii au crezut că au schimbat vieţile. Au ales viaţa lui Dumnezeu, au lăsat viaţa lui
Dumnezeu pentru viaţa pământească, viaţa plantelor, a animalelor, viaţa aceasta pe care o trăim cu
toţii. Aşa s-a petrecut în Adam şi Eva şi nu trebuie să uităm niciodată de Adam şi de Eva pentru că
ei sunt strămoşii noştri a căror viaţă o ducem în trupul nostru.
Dar prin Biserică, prin credinţă, în noi se mai sădeşte o altă viaţă, e viaţa lui Dumnezeu. O
viaţă venită de sus, o viaţă din cer, o viaţă care ne vine nouă însă printr-o nouă Evă şi printr-un nou
Adam. Pentru că Dumnezeu a dat oamenilor posibilitatea unui nou început. Dar pentru acest nou
început trebuia să fie o nouă Evă, iar noua Evă este Preacurata Maica Domnului, Fecioara Maria, ea
3
a fost Noua Evă, ea este raiul cel nou, ea este cea care nu a mai vorbit nici o secundă cu şarpele, ci a
vorbit numai cu Dumnezeu şi cu îngerii în rugăciune, ea este raiul nou care apare în lume, de aceea
ea este prăznuită acum, pe 8 septembrie. Să ne gândim că ziua de 8 septembrie nu este o zi
întâmplătoare. Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, a şaptea zi este ziua de odihnă, ziua a opta este
ziua învierii, a unui nou început de lume, iar în 8 septembrie, care este a opta zi, iar numărul de opt
este numărul lumii de dincolo, a unei vieţi noi, a unei lumi noi, în a opta zi a anului apare pe pământ
din Ioachim şi Ana, apare Preacurata Fecioară Maria, în a opta zi. Ea este făptura cea nouă, Eva cea
nouă, cu care începe din nou toată povestea vieţii şi a morţii răsturnându-se. Dacă în Adam şi Eva
am crezut că avem viaţă, dar viaţa pe care am ales-o ne-a dus departe, ei, în Fecioara Maria, şi
începând de fapt cu Ioachim şi Ana şi cu apariţia în lume a Fecioarei Maria, apare raiul, apare
grădina, apare o nouă grădină. Fecioara Maria este noua grădină, noul rai în care va apărea un pom,
va apărea un nou pom, pomul vieţii cel adevărat, va apărea un nou Adam, iar acesta va fi Hristos.
Noul Adam care este, aşa cum am auzit citindu-se în evanghelia de astăzi, este Fiul Omului care se
urcă la cer pentru că a fost în cer şi s-a pogorât din cer şi vrea să ne tragă pe toţi înapoi la cer, deci
este Fiul Omului, este Domnul nostru Iisus Hristos, El este omul cel adevărat. Dacă vrem să
cunoaştem cine este cu adevărat omul, nu putem să ne uităm la noi înşine. Căci noi înşine suntem
fiinţe păcătoase, limitate, oricât de inteligenţi, oricât de puternici, oricât de străluciţi sau geniali am
fi, nici un om născut doar din om nu poate să ne arate cine este cu adevărat omul în faţa lui
Dumnezeu, deci cine este omul lui Dumnezeu (şi astăzi, duminica, se numeşte ziua Domnului, nu-i
ziua noastră; este ziua Domnului, la fel cum anul bisericesc nu este anul nostru, ci este anul
Domnului). Deci, aşa şi dacă dorim să vedem cine este omul Domnului, trebuie să ne uităm la
Fecioara Maria şi la Fiul ei, şi Fiul cel veşnic al Tatălui, la Domnul nostru Iisus Hristos. Ei sunt
chipul adevărat al omului pe care Biserica ni-l pune acum, la început de an nou bisericesc. Prima
dată îl vedem pe omul adevărat în chipul Preacuratei Maria, pentru că nu putea să apară omul dacă
nu era grădina, nu putea să apară Dumnezeu pe pământ, în trup, să coboare cerul în lume, şi
Dumnezeu să se apropie de om, dacă nu era omul în stare să-l primească. O făptură curată şi aleasă a
lui Dumnezeu, cum a fost Preacurata Fecioară Maria, a cărei sărbătorire a naşterii o încheiem astăzi;
cum spunea proorocul David, într-unul din psalmii săi şi cum comentează Sfinţii Părinţi ai Bisericii
noastre; spune undeva psalmistul: „dreptatea, din cer s-a ivit, adevărul din pământ a răsărit şi spun
Sfinţii Părinţi, dreptatea care vine din cer, de la Dumnezeu este Domnul nostru Iisus Hristos, iar
adevărul care din pământ a răsărit, adică dintre noi, pământenii, adevărul nostru, despre noi şi cine
trebuie să fim noi în faţa lui Dumnezeu, ni-l arată Fecioara Maria prin naşterea ei. Aceasta arată
adevărul umanităţii noastre. Adevărata noastră omenie. Chipul preacurat al Fecioarei Maria ne arată
chipul nostru cel adevărat, iar chipul Domnului nostru Iisus Hristos, ne arată, aşa cum am auzit
citindu-se în evanghelia de astăzi că, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut
Fiul Său L-a dat, L-a dat pe pământ, L-a dat ca jertfă, L-a trimis în lume, deşi ştia că în lume, noi, în
loc să primim iubirea lui Dumnezeu cu iubire, iubirea lui Dumnezeu am primit-o cu ură şi cu
violenţă, şi L-am trimis şi pe Fiul iubirii dragostei Tatălui L-am trimis la moarte pe cruce. Dar
Dumnezeu, deşi ştia din veci acest lucru, că noi aşa vom răspunde iubirii Lui faţă de noi prin Fiul
Său, totuşi L-a trimis în lume, ca noi văzând crucea Lui şi moartea Lui şi să vedem câtă dragoste a
avut Dumnezeu faţă de noi, încât nici pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pe Golgota,
văzând noi acest lucru, câtă dragoste a avut Dumnezeu faţă de noi încât nici pe Fiul Său nu L-a
cruţat, ci L-a dat pentru ca noi să avem viaţă veşnică, noi ce să facem, iubiţi credincioşi şi iubiţi
fraţi? Noi să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne schimbăm vieţile, să răspundem cu iubire iubirii Lui,
să ne asemănăm chipului Preacuratei Maici şi chipului preacurat al Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea avem în mijlocul acestei luni aceste două mari praznice, cele cinci zile ale Naşterii
Fecioarei Maria şi cele nouă zile ale Crucii Domnului în care vedem taina iubirii Tatălui faţă de Fiul
şi în iubirea dintre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt ne furişăm şi suntem cuprinşi şi înglobaţi şi noi
înşine. Aceasta este taina crucii, aceasta este taina Fecioarei Maria, aceasta este taina minunatei
4
Ortodoxii prin care câştigăm viaţa veşnică, nu orice viaţă. Pentru că dacă Adam şi Eva au primit o
viaţă care ne duce spre moarte veşnică, în Noua Evă, care este Fecioara Maria şi în Noul Adam care
este Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat pentru noi şi a noastră
mântuire, pe care-L primim la botez, Îl primim în Sfânta Împărtășanie, Îl primim prin tainele
Bisericii, prin cuvântul Scripturii, prin cântările Bisericii, prin Domnul nostru Iisus Hristos primim
viaţa cea adevărată care este viaţa care deşi se jertfeşte, deşi moare, este o viaţă din a cărei moarte
ţâşneşte viaţa veşnică, iar Iisus Hristos devine cu adevărat pomul vieţii, iar crucea devine cu
adevărat în inima vieţii noastre creștinești şi chezăşia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Să ne dea Bunul Dumnezeu să fim vrednici de cel două mari taine, ale Preacuratei Maici şi
crucii a Domnului nostru Iisus Hristos în această lume, dar şi cât ne va rândui Dumnezeu pe pământ,
în veci. Amin.