Predica la 1 septembrie

Începutul iconomiei celei după trup mai înainte fără de început și a celei de-a doua
veniri a lui Hristos și ce este „să judece viii și morții” și cum trebuie să ne rugăm și să
mulțumim la încheierea anului și la începutul celui nou și că este bine să ne cercetăm pe noi
înșine în fiecare zi dacă ne-am păgubit cu ceva sufletul sau ce am câștigat duhovnicește.
Slăvit este a slăvi, la începutul anului, firea cea fără de început. Suntem datori ca la
începutul anului bisericesc pururea să preamărim dumnezeiasca obârșie (θεαρχίαν) cea fără
de început. Vrednic este și o datorie pentru noi a slavoslovi la începutul anului și pururea
început-sfârșitul Cel Fără de Început. Căci Acesta ne-a plăsmuit pe noi de sus și ne-a cinstit
mai presus de cinste cu chipul Său și plăsmuindu-ne, ne-a mântuit și ne-a învrednicit de zeci
de mii de bunătăți.
Și întrupându-Se Unul din Sfânta Treime ceilalți binevoind și nedespărțindu-Se de cele
de sus și nedespărțindu-Se cu firea de Tatăl și Duhul, ci împreună cu aceștia având firea
dumnezeiască nedespărțită și co-substanțială a venit pe pământ și cu oamenii S-a
amestecat, luând trup din pântecele feciorelnic și fără de prihană, pentru ca prin trupul acela
sfânt pe noi, cei însoțiți cu trupul să ne facă duhovnicești și să ne răscumpere din rușinea
păcatului, prin chipul de rob al celei mai de pe urmă robii a vrăjmașului, ca un Împărat
preafericit și fără de păcat și, eliberându-ne din această robie, să ne arate părtași Împărăției și
înfierii Lui. Și ca om, sălășluind cu oamenii laolaltă, să-l amăgească pe tiranul și, ca un Păstor
preabun de la oile Lui, să-l prindă în cursă ca pe un lup. Și să prindă pe furii turmei Lui ca un
păstor îndemânatic și pe oile Lui să le cheme pe nume și să le aducă pe acestea de la
necredință la credință și de la păcat la virtute, ca înaintea lor să fie El însuși, iar ele să Îl
urmeze la pășunile cele de viață dătătoare și la apele nestricăciunii, și El Însuși să le deschidă
ca o ușă și să le ducă pe ele în palatele împărătești ale Lui și ale Tatălui Lui și vor intra fără
frică și vor ieși cu bucurie și pășune vor afla în Rai precum a și zis mai înainte cu adevărat. Și
El Însuși șezând de-a dreapta Tatălui așteaptă ca un bun sfârșitul ca iarăși să vină ca un
Dumnezeu „să judece viii și morții”, deși atunci nimeni nu va mai fi mort, fiindcă toți vor fi
înviați din mormânt prin glasul trâmbiței dumnezeiescului înger.
Dar oare care sunt morții și care sunt viii, ca să judece viii și morții?
Înțelege pe morți, toți câți au fost despărțiți de Dumnezeu prin păcat și prin rea credință
și care au fost dați osândei. Căci Dumnezeu este viață. Și cei care împreună cu El primesc
viața veșnic, aceștia sunt cu adevărat cei vii, iar cei care vor moșteni osânda aducătoare de
moarte, aceștia sunt cei morți. Și martor este Hristos Cel ce spune: „Cel ce crede întru Mine
nu va muri în veac”. Astfel spun eu despre aceasta deși altul altfel a explicat spusa, fiecare
după cum a crezut.
Dar noi despre începutul cel fără de început și începutul anului iarăși zicem că și acum
și pururea bine este ca prin faptă și cuvânt să slăvim pricina mântuirii noastre , care este
dumnezeirea treimică o unime atotțiitoare a celor ce sunt sub ea. Prin care și noi străbătând
îndoita cursă a anului trecut suntem datori să mulțumim dumnezeieștii îndelungi răbdări și să
ne cercetăm pe noi înșine cu strictețe cu ce ne-am păgubit sufletește sau ce am câștigat
duhovnicește în întreg ciclul anului trecut. Și dacă am câștigat vreun câștig duhovnicesc să ne
sârguim și anul acesta să-l câștigăm, iar dacă am suferit pagubă, suntem datori să plângem și
să ne tânguim, că timpul ce ni s-a dat nouă pentru pocăință l-am pierdut în chip prearău, pe
care a-l mai afla a doua oară în viața aceasta este cu neputință. Căci a trecut, s-a dus, altul nu
vom afla. Căci am fost păgubiți, petrecându-l rău pe acesta.
Pentru aceea să plângem și să ne tânguim și să cerem iertare de la Dumnezeu. Totuși
să nu deznădăjduim, căci dacă vom aduce lui Dumnezeu „roadă vrednică de pocăință” și dacă
vom fixa la începutul anului ca pe o temelie neclintită și începutul pocăinței.
Și numaidecât Cel ce binecuvintează și încununează ciclul anului ne va binecuvânta și
ne va întări să-I aducem Lui „roadă vrednică de pocăință”. Care a sfințit și acest început de
an, înroșindu-l cu sânge mucenicesc și l-a cinstit pe el cu pomenirile multor sfinți și ale
Născătoare de Dumnezeu, pentru ca și noi cu rugăciunile lor și ale Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, punând început bun să-l și trecem cu bine și să ajungem și la anul, iar sfârșitul
nostru să nu fie mai grabnic.
Căci bun lucru este a purta în inimă în fiecare zi moartea și amintirea morții și să ne
gândim cum trece viața noastră, ca nu cumva să vină moartea ca un fur și să fim aflați
nepregătiți și să suferim răzbunări. Căci este ciudat ca neguțătorii acestei vieți să cântărească
în fiecare zi și să pipăie câștigul sau paguba întregii zile și fie să se bucure pentru câștigul la
vreme, fie să se îngreuneze pentru paguba celor materiale, iar noi nici măcar acum, când am
ajuns la sfârșitul anului să nu ne amintim cât am păgubit sau cât am câștigat în tot anul și fie
să ne bucurăm, fie să ne îngreunăm în problema neguțătoriilor de care am vorbit.
Căci dacă ne va vedea și pe noi Dumnezeu îngrijindu-ne astfel de mântuirea noastră
numaidecât va avea și asupra noastră a binecuvânta cununa anului bunătății Lui și câmpurile,
cugetele inimii noastre, „se vor umple de grăsimea” Duhului Sfânt și „se vor îngrășa”
dumnezeiește „frumusețile pustiei” inimii noastre și „dealurile” noastre, gândurile, cu
bucurie duhovnicească „se vor încinge”, iar berbecii oilor, adică faptele noastre se vor
îmbrăca cu veșmântul nestricăciunii și văile smereniei vor înmulți grâul, pâinea nemuririi.
Striga-vor către Domnul cu încredere arăturile inimii smerite acel „Doamne, strigat-am
către Tine, auzi-mă” și „Din adâncuri strigat-am către Tine” și „Să se îndrepteze
rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Striga-vor asemenea arături căci Îl vor lăuda pe
Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh într-o singură dumnezeire în de trei ori fericită monadă
și de o ființă cu fire prin care vom afla milă cu harul ei ca niște cinstitori ai ei fără de îndoire.
Că Acesteia I se cuvine toată slava de la noi toți făpturile Ei, cinstea și închinăciunea
totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Predică la Nașterea Maicii Domnului

Fiinţa pământeană care a adus cea mai mare bucurie în istoria mântuirii atât în cer cât şi
pe pământ, prin faptul că L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe cât este de
preţuită de poporul drept credincios, pe atât este de ignorată de anumiţi confraţi ai noştri,
protestanţi şi neo-protestanţi (zis şi pocăiţi), care, paradoxal, se declară şi ei buni creştini. Şi
nu doar ignorată: aceiaşi confraţi nu irosesc nici un prilej de a grăi de rău despre ea, ca despre
o „femeie oarecare”: că n-a fost fecioară, că a mai avut copii etc.
În concluzie, spun ei, nu scrie în Biblie s-o cinstim, iar referirile la ea sunt puţine şi nu
pot constitui temei pentru a o pomeni în rugăciunile noastre. Nu vom răspunde acum tuturor
atacurilor sectare, care sunt cel mai adesea rezultatul ignoranţei şi al relei credinţe, dar vom
deschide Sfânta Scriptură şi vom arăta că, dimpotrivă, Maica Preacurată este mult şi cu
evlavie pomenită, uneori la vedere, alteori mai tainic.
Ceea ce este „la vedere”, nu amintim decât foarte pe scurt (şi nu integral), căci este uşor
de găsit. Exemplificăm doar: Arhanghelul Gavriil îi aduce din cer mesajul divin, zicându-i
„bucură-te ceea ce eşti plină de har!”; Elisabeta, verişoara sa, o întâmpină, la rândul ei,
rostind „binecuvântată eşti tu între femei!”; o femeie din popor, minunându-se de frumuseţea
pildelor rostite de Iisus, exclamă spontan: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la
care ai supt!”; iar când Mântuitorul nostru şi fiul ei se afla pe Cruce, nu numai că n-a uitat-o,
ci, în pofida chinurilor şi durerilor dramatice, i-a acordat o atenţie specială, încredinţând-o
ucenicului iubit, prin cuvintele: „Fiule, iată pe mama ta!”.
Să luăm aminte că a zis „mama ta”, nu „mama Mea”. Cu alte cuvinte, „să ai grijă de ea
ca de propria mamă”. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, trebuie să înţelegem că Ioan, în acele
clipe, reprezenta întreg neamul omenesc, astfel că „Iată mama ta!” înseamnă de fapt „Iată
mama voastră, a tuturor!”, după cum „Femeie, iată fiul tău!” înseamnă pentru noi „Iată fiii
tăi, adică întreg neamul omenesc!”.
 Aşadar, aceste câteva crâmpeie, o dată cu înţelesul lor în context, ne încredinţează
despre buna ei pomenire în Noul Testament. Însă, frumuseţea surprinzătoare a lucrării
dumnezeieşti, pe care o supunem acum atenţiei dumneavoastră, constă în faptul că Maica
Sfântă este mult şi minunat pomenită şi în Vechiul Testament. Este adevărat, nu direct, la
primă vedere, ci tainic, prin imagini simbol şi cuvinte proroceşti.
Ca să pătrundem mai uşor în tainele câtorva dintre ele, este nevoie să ne amintim mai
întâi că firul roşu al prorociilor Vechiului Testament îl constituie referirile la venirea lui
Mesia, nimeni altul decât Iisus Hristos, Care se va naşte din Fecioara Maria. De la un capăt la
altul, Testamentul Vechi este străbătut de acest fir mesianic atât de stăruitor, încât pe bună
dreptate se poate afirma că Hristos este subiectul nr. 1, cu toate că alte subiecte par să ocupe
spaţii mult mai însemnate.
Această realitate l-a inspirat pe unul dintre specialiştii în studii biblice, părintele
profesor de vrednică pomenire Nicoale Neaga, să publice o carte splendidă: „Hristos în
Vechiul Testament” (Sibiu, 1944). De la acest titlu, nu doar frumos, ci cu totală întemeiere
biblică, ne-am inspirat şi noi în titlul cuvântului nostru, Maica Domnului în Vechiul
Testament.
Vom vedea, astfel, chiar şi numai din câteva exemplificări, că Fecioara Maria este o
mare şi sfântă prezenţă în paginile Vechii Legi, că firul mesianic care prevesteşte întruparea
Mântuitorului este mereu împletit cu cel care proroceşte despre lucrarea ei.
Suntem datori, însă, a preciza că referirile la Fecioara Maria nu pot fi sesizate nici de
cititorul grăbit, nici de cel care nu apelează la tâlcuirea unui cunoscător al Sfintei Scripturi.
Spaţiul redus programat pentru cuvântul nostru nu ne îngăduie să evocăm aici foarte multe
dintre locurile care „ascund” în ele pe Maica Domnului, mai ales că vom aşeza, în paralel şi
câteva versuri din „Acatistul Maicii Domnului”.
Aceste versuri „traduc” admirabil, într-un limbaj poetic, mesajele din Scriptură şi sunt,
de fapt, ecoul liturgic al prorocirilor despre Fecioara Maria în cultul Bisericii. Nevoiţi, aşadar,
să pomenim doar câteva dintre aceste locuri biblice (şi nici acestea pe larg), îndemnăm pe cei
care doresc să meargă până la capăt să completeze prin lectură personală ceea ce noi doar
semnalăm:
- Facere 3, 15 („Protoevangheliul”): „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul...”. Sunt
cuvintele rostite de Dumnezeu la adresa şarpelui, îndată după căderea protopărinţilor noştri,
Adam şi Eva, în păcat. „Femeia” care va zdrobi capul şarpelui (diavolul) va fi Maica
Domnului, numită de Sfinţii Părinţi „Eva cea Nouă”, iar „sămânţa ei” este Mântuitorul Iisus
Hristos. Pe acest temei, un vers al acatistului spune: „Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei”;
- Facere 28, 11-19 (viziunea lui Iacov la Betel): „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe
pământ, iar cu vârful atingea cerul”. Sfinţii Părinţi văd în această „scară” pe Maica
Domnului, care, ca mamă a Mântuitorului, a mijlocit unirea pământului cu cerul. De aceea în
acatist, versificatorul glăsuieşte: „Bucură-te scară cerească, văzută de Iacov!”;
- Ieşire 3, 2 (viziunea lui Moise): „Iar acolo (la Horeb) i s-a arătat lui Moise îngerul
Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se
mistuia”. „Rugul” o prevesteşte pe Maria, care, pământeană fiind, nu numai că n-a ars
primind în ea „focul”, adică pe dumnezeiescul Prunc, ci a rămas fecioară. Iar acatistul zice:
„Bucură-te, rugul cel nears, mai înainte văzut de primitorul legii, Moise”;
- Ieşire 16, 33 (vasul cu mană): „Iar Moise a zis către Aaron: ia un vas de aur şi pune în
el un omer cu mană şi pune-l înaintea Domnului”. Mana, se ştie, a fost mâncarea dată de
Dumnezeu poporului israel în pustie. Această „hrană” este un simbol al Sfintei Euharistii,
Trupul şi Sângele Domnului. Iar „vasul” (numit şi năstrapă) o simbolizează pe Maica Sa. Ei
bine, acest vas, împreună cu tablele legii şi toiagul lui Aaron, au fost aşezate în chivotul
mărturiei (Ieşire, 16, 34). Astfel, chivotul însuşi o simbolizează tot pe Maica Domnului şi de
aceea alcătuitorul acatistului zice: „Bucură-te, chivot însufleţit, al sfinţeniei Domnului”;
- Numeri 17, 8 (toiagul lui Aaron): „Iar a doua zi a intrat Moise şi Aaron în cortul
adunării şi iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse
migdale”. „Toiagul”, spun Sfinţii Părinţi, este Fecioara Maria, despre care în acatist citim:
„Bucură-te, toiagul lui Aaron, care a odrăslit neputreziciunea”, adică pe Hristos Cel Care a
înviat, nesuferind putreziciune în mormânt.
După cum se poate observa, am adus la vedere doar câteva imagini simbol, nu şi
prorocirile mesianice (prezente în Vechiul Testament într-un număr impresionant) care, o
dată cu referirile la Mântuitorul, fac trimitere şi la Maica Sa.
Aceste trimiteri pot constitui, desigur, subiectul altei cuvântări, care să aibă ca generic
un verset din acelaşi acatist al Maicii Domnului, foarte frumos şi sugestiv: „Bucură-te,
plinirea vestirii prorocilor”.
Pentru cuvântul de acum, îndemnăm încă o dată pe toţi creştinii noştri să nu se limiteze
doar la puţinul pe care l-am extras noi din Scriptură, ci să citească şi contextul în care s-au
făcut acele referiri care „ascund” în ele pe Maica Domnului.
Totodată, să citească cu atenţie întreg Vechiul Testament, în care vor descoperi singuri
şi alte locuri care grăiesc tainic despre ea, de mare frumuseţe în exprimare. Cunoscându-le, ni
se va lumina pe deplin realitatea prezenţei Maicii Preacurate în paginile Testamentului Vechi,
fiind apoi în măsură a-i lumina şi pe alţi confraţi ai noştri, care, din felurite pricini, nu-i
recunosc sfinţenia de mamă.
Căci ea este nu doar Maica Mântuitorului nostru, ci şi a noastră, a tuturor celor care
avem nădejde de mântuire prin rugăciunile ei. Amin.
 Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

La 14 septembrie sărbătorim dumnezeiescul praznic al Înălţării Sfintei Cruci, una din

cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare şi sfântă zi va fi înălţată spre deosebită
cinstire sfânta cruce.
Pentru noi creştinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1,
18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o
jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, care a
înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.
Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta
Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca
Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul
Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii.
Între acestea este şi cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi. Cunoaştem din Sfânta
Scriptură că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a
revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi
care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel.
Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul
a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe
vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-
a pus pe un stâlp şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi
trăia” (Numeri 21, 5-9).
Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu
credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte
de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa
mântuitoare.
Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la
începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa
lumii.
Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale
publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul
prooroc galilean „de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Iisus să stea cu El de
vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea
spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice
Domnul: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru
ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).
De altfel, în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va
pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor
omorî, dar a treia zi va învia.
Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită. Marele Arhiereu al
creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru
întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind „preot în veac după rânduiala
lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17).
„Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini,
ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). „Lucrul de
căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat de-a drepta scaunului măririi în
ceruri” (Evrei 8, 1) „şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu,
căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).
Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred
în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod
nesângeros.
Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe
Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul
Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire.
Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6
aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniel era anul în care trebuia să înceteze
pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniel 9, 24-27).
La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.
Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de
căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o
jertfă nouă.
Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9).
Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit
de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile
lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri
puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti
strigă de jos: „Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”.
De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al
dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac” (Luca 23, 34).
La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui
Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: „Săvârşitu-s-a!
Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46).
Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum
în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a
căzut prin moartea lui Hristos.
De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii,
„Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), „a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui
Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.
Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sfânta
Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că „aşa de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a
lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său.
Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la
demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezseu luând ca pe un prinos firea noastră a
ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a „făcut să fie binecuvântat întreg neamul
nostru omenesc” - cum zice Sfânta Ioan Gură de Aur.
Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe
păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jerfei Fiului Său şi al Împărăţiei
Sale. Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de
iubire.
Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de
astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa
mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru
omenire, să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde. „Având Arhiereu mare care, cum zice
Sfânta Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie
mărturisirea” (Evrei 4, 14). Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din
moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci.
Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu
credinţă. Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de
suliţă, arde de dragoste pentru noi. „Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca
să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). „Cu ochii aţintuiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2)
să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe „calea cea vie croită nouă
de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în
„Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a
putea spera cu psalmistul: „Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu eşti
izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea
poruncilor Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 Predică la Înălțarea Sfintei Cruci
Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după
moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea,
Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi slobozindu-i de acolo pe cei ce se
chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.
Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi ca semn al lui Hristos, este cinstită
de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer Împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se
lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce,
împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului,
împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de viaţă făcătoare; şi
Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări
şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei.
Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă
prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii
pe cer împăratului Constantin.
În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi
reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii
Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al
VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a
scris toată rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi
binecuvântează moştenrea Ta, biruinţă (binecredincioşilor) împăraţi asupra celor
potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Începutul acestei rugăciuni
este preluat din Psalmul 27.
În Vechiul Testament, prin cuvântul „popor” se înţelegeau numai mărturisitorii
credinţei adevărate, oamenii cei credincioşi lui Dumnezeu. „Moştenirea” era tot ce Îi aparţine
de fapt lui Dumnezeu, era avuţia lui Dumnezeu, aşa cum este Biserica lui Hristos în Noul
Testament. Rugându-ne pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu (a creştinilor) atât de
muncile veşnice, cât şi de nenorocirile pământeşti, noi ne rugăm Domnului să binecuvânteze,
să trimită harul Său şi darurile Sale întregii Biserici şi să o întărească lăuntric.
Rugăciunea de a da „biruinţă împăraţilor”, marilor ţiitori ai lumii acesteia, are ca punct
de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David,
prin puterea lui Dumnezeu şi de asemeni, de victoriile dăruite împăratului Constantin prin
Crucea Domnului. Această arătare a Crucii i-a făcut pe împăraţii care până atunci îi
prigoneau pe creştini să devină apărătorii Bisericii de vrăjmaşii cei din afară, de „episcopii
din afară”, după formula Sfântului împărat Constantin.
Biserica, întărită pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu şi îngrădită pe dinafară, este
pentru creştinii ortodocşi „cetatea lui Dumnezeu”, lăcaşul dumnezeiesc, de unde porneşte
Troparul [înălţării] Sfintei Cruci. (În actuala rânduială a slujbelor Bisericii Ortodoxe Române:
„Binecredincioşilor creştini” - cf. Sinaxar şi Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti, 1990).
Felurite nenorociri au zguduit lumea, au dispărut popoare, au pierit oraşe şi state
întregi, dar prigonita şi chiar sfâşiata pe dinăuntru Biserică stă neclintită, căci porţile iadului
nu o vor birui. Astăzi, când strădaniile conducătorilor lumeşti de a stabili ordine pe pământ
rămân neroditoare, singura armă de nădejde a lumii rămâne aceea despre care cântă Biserica:
„Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea
este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava
îngerilor şi rana demonilor”.
De ce rugăciunile către Crucea de viaţă dătătoare sunt unite cu rugăciunile pentru
împăraţi? Ca armă a mântuirii noastre, Crucea Domnului a început să fie cinstită de creştini
încă din vremurile apostolice. Însă, în timpul prigoanei creştinilor, ea putea fi cinstită numai
pe ascuns. „Hristos Cel Răstignit” era sminteală pentru iudei şi nebunie pentru păgâni. De
aceea, creştinii nu cinsteau Crucea în mod deschis, ca să nu o expună batjocurilor. Ei
ascundeau imaginea Crucii sau o reprezentau astfel încât păgânii să nu-şi dea seamna că
desenul respectiv reprezenta în mod ascuns Crucea.
În anul 312, împăratul Constantin cel Mare, în timpul campaniei spre Roma a văzut pe
cer imaginea unei cruci, cu inscripţia „NIKA”, adică „biruieşte!”. Făurindu-şi un steag de
luptă în formă de cruce, împăratul Constantin a pornit la război, a înfrânt duşmanul şi a
cucerit Roma. În amintirea acestei victorii, el a poruncit să fie aşezată la Roma o statuie a lui
cu o cruce în mână, cu inscripţia: „Prin acest semn mântuitor am eliberat Roma de
tiran”. La scurtă vreme după aceasta, edictul de la Milan îngăduia mărturisirea creştină;
însuşi împăratul Constantin a dat exemplu de cinstire a Crucii, poruncind să fie reprezentat cu
o cruce în mână chiar şi pe monezi.
De două ori a mai văzut împăratul Constantin Crucea pe cer, în campaniile lui
ulterioare, ceea ce l-a întărit şi mai mult în cinstirea Sfintei Cruci. După dorinţa împăratului,
mama sa, Sfânta împărăteasă Elena, a întreprins o călătorie la Ierusalim şi a aflat acolo Sfânta
Cruce de viaţă dătătoare. Ea a adus o parte a Crucii la Ţarigrad şi împăraţii Bizanţului, când
plecau în călătorii, o luau cu ei, nădăjduind să primească prin Cruce ajutor de la
Dumnezeu. Iată de ce, în minunatele cântări bisericeşti care o proslăvesc, Sfânta Cruce este
lăudată şi pentru ajutorul primit prin ea de împăraţii dreptcredincioşi.
Totodată, Biserica Ortodoxă, urmând îndrumarea Sfântului Apostol Pavel, se roagă
pentru împăraţi, chiar şi pentru cei păgâni, întrucât ei sunt apărătorii ordinii, iar nu
prigonitorii credinţei şi a înălţat mereu rugăciuni către Dumnezeu pentru ca puterea Crucii să-
i ajute pe împăraţii care îşi pun nădejdea în ea. Slujbele Sfintei Cruci din fiecare miercuri şi
vineri, zile în care sunt pomenite Patimile lui Hristos şi din celelalte praznice ale de viaţă
făcătoarei Cruci sunt pline de astfel de rugăciuni, în ele se spune: „Crucea este puterea
împăraţilor”, „cu tine se laudă credincioşii noştri împăraţi, căci prin puterea ta poporul
lui Israel cu putere a biruit”, „biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor
potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”, „lemn cinstit, dătător de
biruinţă împăraţilor împotriva barbarilor”. De astfel de formule şi altele aşijderea sunt
pline slujbele Sfintei Cruci.
Este remarcabil că multe dintre aceste cântări au fost scrise de Sfinţi Părinţi care au
pătimit crunt de pe urma împăraţilor iconoclaşti, dar ei nu şi-au curmat rugăciunile pentru ei,
crezând cu tărie că acestor răi împăraţi le vor urma şi împăraţi binecredincioşi. Nici grecii
ortodocşi, nici slavii din sud nu au schimbat aceste rugăciuni, chiar şi atunci când s-au aflat
sub stăpânirea turcilor sau a altor stăpâniri străine şi chiar dacă acestea erau de altă credinţă.
Care este rostul rugăciunii pentru împăraţi din cuprinsul rugăciunilor Sfintei Cruci,
când un popor ortodox poate că nici nu-şi are împăratul său? În primul rând, popoarele
ortodoxe trebuie să se roage nu numai pentru conducătorii lor, ci, ca mădulare ale unui singur
trup: trupul Bisericii - trebuie să se roage şi pentru alţi suverani dreptslăvitori. Cuceriţi de
turci, grecii, sârbii, bulgarii şi românii se rugau pentru unicul împărat ortodox de atunci, acela
al Rusiei. La fel şi datoria ruşilor este să se roage nu numai pentru ai săi, ci şi pentru
suveranii altora, cu atât mai mult cu cât emigranţii care trăiesc în ţările respective se bucură
de protecţia lor. În al doilea rând, când înălţăm rugăciuni pentru împăraţi, nu ne rugăm doar
pentru împăraţii de acum, ci şi pentru viitorii împăraţi dreptslăvitori, căci, după tâlcuirea
Sfântului Ioan Gură de Aur, suveranii ortodocşi vor deţine puterea până la venirea lui
Antihrist, îngrădind răspândirea răului.
Iată de ce Biserica Ortodoxă nu încetează să se roage: „biruinţă binecredincioşilor
împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte”. Aceste cuvinte se găsesc în rugăciunea Sfintei
Cruci, care se foloseşte deosebit de des, fiind tropar, adică un fel de imn al zilelor Sfintei
Cruci. Primele cuvinte ale acestei rugăciuni compun al 12-lea verset al Psalmului 27 al lui
David, iar următoarele sunt preluate din Psalmul 143, scris de David cu ocazia luptei cu
Goliat. La început ea a fost compusă ca o sedealnă a octoihului glasului I, pentru cântarea de
miercuri şi de vineri, între citirea catismelor Psaltirii. Apoi a început să fie folosită, de
asemeni şi ca tropar al acelor zile, al praznicelor înălţării Sfintei Cruci şi a altor zile închinate
Sfintei Cruci. Ea se mai citeşte şi la începutul utreniilor de fiecare zi, se cântă la slujba
agheasmei mici şi de multe alte ocazii.
În Rusia şi în alte câteva ţări slave, în această rugăciune se introducea şi numele
suveranului înscăunat, dar conţinutul ei principal a rămas întotdeauna textul neschimbat şi
originar, cel pe care l-au scris Sfinţii Părinţi: „Mântuieste, Doamne, poporul Tău şi
binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici
dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Amin.
 Predică la Acoperământul Maicii Domnului
Motivul marii sărbători a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost
minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat
până la al treilea cer.
Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica
Domnului, fapt pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Maica Domnului nu
se găseşte acolo, deoarece se află pe pământ, mângâindu-i pe oamenii necăjiţi și suferinzi, dar
că o va vedea în curând.
Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-
o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaherne din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii
de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi
ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.
Ea se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit cu omoforul
ei strălucitor pe toți cei ce se rugau.
Dar iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să vă atrag atenţia. Sfântul Andrei
a văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea ei
suferinţă pentru noi, cu bucuria ei neîntreruptă, dumnezeiască şi cu necurmata ei
fericire?
Desigur, dacă această amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu ar fi văzut-o pe
Maica Domnului înlăcrimată. Înseamnă că această amestecare este posibilă. Dar pentru a fi
pe înţelesul nostru, trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte cuvintele apostolului
Pavel: „Ca niştre întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). „Căci precum
prisosesc Pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II
Corinteni 1, 5).
Odată, la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă, foarte evlavioasă. Slujitorul
lui Dumnezeu i-a spus acesteia: „Pentru tine suferă, roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea
Mănăstirii Diveevo, răposata monahie Aleksandra. Du-te la mormântul ei din Diveevo, roagă
să i se facă un parastas şi tu te vei însănătoşi”.
Femeia a făcut aşa cum i-a poruncit Sfântul Serafim şi şi-a căpătat tămăduirea. Și dacă
monahia Aleksandra suferea pentru această femeie, din cauza bolii ei, atunci cum să nu
sufere şi să nu plângă pentru noi Maica Domnului? Pentru că ea ne iubeşte mai mult chiar
decât mama noastră; pentru că ea ne este aproape în timpul când noi suntem bolnavi, dar și
atunci când asupra noastră se abat tot felul de necazuri şi suferinţe, și ori de câte ori o
rugăm să ne ajute.
 Şi totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din faptul că Sfântul Andrei a
văzut-o pe Preacurata Maică a Domnului înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu
trebuie s-o întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o facem să verse lacrimi
pentru multele noastre păcate şi mai ales, pentru cel mai răspândit păcat, al poftelor
noastre trupeşti sau al desfrânării.
Din nefericire, acest păcat se întâlneşte, fiind specific şi caracteristic, nu numai la
păgâni şi la heterodocşi, ci adesea şi la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi, se observă
în ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în ceea ce priveşte acest păcat trupesc;
deoarece mulţi îl socotesc o manifestare de-a dreptul naturală şi permisă.
Asemenea creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi noi astfel”. Ca şi când
ar fi tot una: vom pieri numai noi singuri sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi,
toţi veţi pieri la fel ‒ a zis Domnul, atunci când I S-a spus că Pilat a amestecat sângele unor
galileeni cu jertfele lor (Luca 13, 1-3).
Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că Sfânta Biserică
pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei
căzuţi în acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie, pentru şapte ani din momentul pocăinţei,
adică de la încetarea săvârşirii lui.
Dar acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă dimensiuni gigantice şi
cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se apropie vremea când Domnul va rosti din nou
groaznica sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea Potopului
Universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai
trup” (Geneza 6, 3).
Numai că lumea dinainte Domnul a distrus-o cu apă, iar lumea de acum va pieri de foc,
la semnul Domnului, în ziua celei de-a doua veniri, aşa cum a prorocit despre aceasta Sfântul
Apostol Petru, spunând: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu
vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II
Petru 3, 10).
Desigur, nu doar păcatul desfrânării va determina această pieire universală, dar şi alt
păcat mare şi greu, al lepădării oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când
va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8).
Această lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din pricina mândriei
diavoleşti. Una dintre cauzele acestui greu păcat constă tot în păcatul desfrânării, din cauza
căruia ni se întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire, şi mai ales rătăcirile eretice.
 De altfel, păcatul desfrânării nu este numai o crimă morală, el este în acelaşi timp şi
un păcat împotriva dreptei credinţe. Căci credinţă noastră ortodoxă constă nu numai în
dogme, ci şi în sfintele canoane.
Este clar că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea, reprezintă un izvor
al celor mai mari necazuri ale noastre, şi anume lepădarea de dreapta credinţă, şi prin urmare,
cauza pieirii noastre veşnice.
Iată de ce, Apostolul Pavel a spus: „Nu vă amăgiţi: (...) desfrânaţii (...) nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).
De aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică a Domnului prin păcatele
desfrânării; să ne pocăim; nu numai pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele,
dorinţele şi gândurile noastre necurate.
Nu se ştie cât ne-a mai rămas de trăit şi dacă vom mai avea timp de pocăinţă, ca să
îndepărtăm de la noi cuvintele înspăimântătoare ale Domnului: „În ce te voi găsi, în aceea te
voi judeca” (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).
Se poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei, şi o a doua concluzie mântuitoare din
această vedere a Sfântului Andrei a lacrimilor Maicii Domnului. Noi nu numai că nu
trebuie s-o mâhnim pe Preacurata Maică a Domnului prin desfrânarea noastră
necurată, dar trebuie s-o bucurăm prin fecioria noastră.
Să ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu L-a coborât din ceruri
pe Dumnezeu Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Iar curăţia noastră şi fecioria ne
înălţă la ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta, ne dăruieşte descoperirea adevărurilor
dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, în măsura în care suntem noi înşine curaţi.
Iată de ce marele Sfânt părinte, Preacuviosul Ioan Cassian, spune că Apostolul Pavel se
evidenţiază dintre toţi apostolii prin curăţia sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi
apostoli, a fost înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască, cu descoperirea
adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, iar această descoperire continua în
contemplarea unor revelaţii extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul de
nenumărate ori, şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.
Acest Apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare curăţiei noastre, încât o
privea ca pe scopul suprem al întregii noastre vieţi creştineşti. „Aveţi roada voastră ‒ zice el
‒ spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Romani 6, 22). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat
la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 7).
 De aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre curăţia feciorelnică, spre
această chemare dumnezeiască a noastră, spre acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim
curaţi nu numai în ceea ce priveşte patimile exterioare!
O asemenea curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la desfrânare, le este
caracteristică şi păgânilor şi ereticilor. Să năzuim spre atingerea unei curăţii interioare, în
simţiri şi în gânduri. O asemenea stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică a
Domnului. Cu asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar ea, la rândul său, ne va bucura cu
milostivirile sale negrăite, în împlinirea cuvintelor lui Hristos: „Cu măsura cu care măsuraţi,
vi se va măsura” (Matei 7, 2). Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna sub
Acoperământul Maicii Domnului.
Ea ne va acoperi întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi patimile, de toate relele
şi necazurile şi ne va uni pe veci cu Fiul său, cu Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi
bucuria dumnezeiască veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui cea cerească. Amin. Bunului
Dumnezeu slavă în veci. Amin!
 Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie
Săvârşim astăzi, după străvechea rânduială a Bisericii noastre, prăznuirea Sfântului şi
Marelui Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.
Inimile noastre se umplu de bucurie duhovnicească, ori de câte ori săvârşim prăznuirea
sfinţilor, deoarece prin rugăciunile lor, sfinţii sunt ajutătorii, solii (rugătorii), mijlocitorii
noştri către Dumnezeu.
Datorită vieţuirii lor curate, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu, sfinţii se bucură de o
cinstire deosebită din partea credincioşilor.
Astăzi prin cântările, imnele şi rugăciunile ei, Sfânta noastră Biserică a împletit în
cinstea Sfântului Dimitrie cununi de laudă şi de mulţumire. În această atmosferă de rugăciune
şi de mireasmă duhovnicească se cuvine să cunoaştem mai de aproape vieţuirea, faptele şi
pătimirea sa pentru Hristos, pentru ca momentele sărbătoreşti de astăzi să fie pentru toţi un
prilej de zidire sufletească şi de întărire în credinţă şi dragoste către Dumnezeu.
După cum ne spune Sinaxarul şi istorisirea vieţii sale, Sfântul Dimitrie a trăit în cetatea
Tesalonicului din Grecia, în veacul al IV-lea, în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi
Maximian. Se trăgea dintr-o familie de neam ales: tatăl, guvernator al Tesalonicului şi mama,
o creştină deosebită.
Datorită aleselor sale calităţi, după moartea tatălui a reuşit să ajungă guvernator al
Tesalonicului, în locul tatălui său.
După trei sute de ani de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumina
credinţei creştine reuşise să pătrundă până la marginile îndepărtate ale imperiului roman. Ea a
ajuns şi în provinciile Peninsulei Balcanice şi îndeosebi în Macedonia, a cărei capitală era
Tesalonic, unde în anii 51 şi 57 a predicat Sfântul Apostol Pavel.
În timp ce creştinismul se răspândea prinzând rădăcini adânci, la începutul veacului al
IV-lea, păgânismul roman se destrăma o dată cu însuşi imperiul care, între altele îşi măcinase
puterile căutând zadarnic să menţină închinarea la idoli.
Pentru a opri răspândirea creştinismului, împăraţii au dat mai multe edicte de
persecuţie, prin care au pornit mare prigonire împotriva acelora care se lepădau de cultul
idolilor păgâni şi treceau la credinţa Domnului şi Mântuitorului Iisus.
În această vreme, împăratul Diocleţian, încercând o împărţire a puterii împărăteşti,
pentru a o întări, nu izbuteşte mai mult decât să-i grăbească dezmembrarea. Cu acelaşi gând
porneşte el şi prigonirea Bisericii.
Zelul său pentru o cauză nedreaptă nu-i aduce alt folos decât aceea de a se număra
printre ultimii prigonitori, având alături de el şi pe Maximian.
 În vâltoarea acestor vremuri, împăraţii Diocleţian şi Maximian au luat cele mai aspre
măsuri contra creştinismului din provinciile sud-dunărene. Aproape toate cetăţile situate de-a
lungul Dunării au dat numeroşi martiri în acest timp.
Maximian a fost trimis în cetatea Tesalonicului să aplice edictele de persecuţie contra
creştinilor. Ajungând aici, a poruncit să fie prinşi creştinii care propovăduiesc pe Iisus şi nu
se închină la zei.
Sfântul Dimitrie, care era vestitorul credinţei celei adevărate a Domnului Hristos, a fost
prins de ostaşii lui Maximian şi adus înaintea acestuia. Iar împăratul s-a mâniat foarte tare,
când Sfântul Dimitrie L-a mărturisit pe Hristos, poruncind să fie aruncat îndată în temniţă.
În locul rangului de „ales” al împăratului, a dorit să fie „ales al lui Dumnezeu, sfânt şi
preaiubit” (Coloseni 3, 12) atunci când împăratul Maxenţiu i-a cerut să prigonească pe
creştini.
De aceea, din palatul de dregător, el a coborât în temniţa osândiţilor, învăţându-i şi
încurajându-i. Toate acestea le-a dobândit el deplin când, după această întemniţare, peste
botezul dreptei închinări s-a învrednicit de botezul de care înşişi apostolii Domnului se
arătaseră dornici (Matei 20, 22), acela al sângelui vărsat fără vină.
Simţul dreptăţii şi al omeniei, lumina credinţei, bunătatea inimii, curajul înfruntării
pornirilor pătimaşe ale împăratului persecutor Maxenţiu, puterea rugăciunii şi dragostea faţă
de Hristos, toate aceste daruri şi tot ce creşte din ele i-au dat puteri cu adevărat minunate.
Împăratul Maximian era mare iubitor de petreceri şi distracţii. Îi plăceau îndeosebi
jocurile, întrecerile şi luptele dintre gladiatori, de la circ. El se lăuda mai ales cu un gladiator
puternic, numit Lie, mult apreciat de împărat şi de păgâni, pentru mărimea şi puterea lui.
Nimeni nu putea să-l biruiască şi nici nu cuteza să se măsoare cu el, încât acesta ucidea pe
mulţi, printre care erau şi creştini.
Atunci, un oarecare tânăr creştin, numit Nestor, văzând pierderea atâtor vieţi care se
făcea de păgânul Lie, ştiind că înaintea lui Dumnezeu nici un dar nu este preţios pentru
oameni decât viaţa pe care le-a dăruit-o El, a mers la Sfântul Dimitrie în temniţă şi i-a spus:
„Bărbat al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, ci te roagă pentru mine”.
Iar Sfântul Dimitrie, însemnându-l cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci pe
frunte, îi zise: „Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi”.
După întâlnirea cu Sfântul Dimitrie, Nestor, având credinţă în ajutorul şi în puterea cea
nebiruită a lui Dumnezeu, porni cu îndrăzneală să se lupte cu Lie cel puternic şi birui mândria
acestuia şi-l răpuse.
 Aceste puteri s-au vădit şi s-au făcut larg cunoscute prin acest semn: înfrângerea
uriaşului păgân Lie de către tânărul Nestor, prin binecuvântările pe care i le-a dat marele
mucenic.
Cu bogăţia pe care a moştenit-o de la părinţii săi şi pe care a împărţit-o prin sluga sa,
fericitul Lupu, celor lipsiţi, a dobândit comorile cereşti.
S-a mâniat tare împăratul Maximian văzând înfrângerea şi răpunerea lui Lie şi s-a
ruşinat pentru lauda deşartă. Aflând că Sfântul Dimitrie a încurajat şi a întărit pe Nestor, prin
rugăciunile sale către Dumnezeu cel adevărat, împăratul a trimis ostaşii să-l străpungă cu
suliţele, pentru că s-a făcut pricina înfrângerii lui Lie.
Cu suliţa a fost împuns, ca Fiul Fecioarei Sfinte. La fel şi Sfântul Nestor, a căzut sub
sabie. După aceasta, creştinii cucernici au înmormântat trupul Sfântului Dimitrie pe locul
pătimirii lui.
Dar curatul şi cinstitul lui trup n-a fost supus, după legile firii, stricăciunii şi putrezirii,
ci, prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămat şi a săvârşit în urmă multe fapte minunate
şi tămăduiri de boale, cum aflăm din viaţa sfântului.
Credincioşii oraşului Tesalonic din Grecia, unde se află până astăzi cinstitele sale
moaşte s-au bucurat în chip deosebit de binefacerile şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, îl cinstesc
cu mare credinţă şi-l socotesc patronul şi ocrotitorul oraşului lor.
Intrat în pioasa pomenire, la 26 octombrie, după tradiţia bisericească, chipul Marelui
Mucenic, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat izvorâtoare de mir, a devenit icoana vie a
sfinţeniei. Sfântul Dimitrie se bucură de mare cinstire din partea credincioşilor români de
pretutindeni.
Pentru vrednicia lui de mărturisitor al lui Hristos este atât de răspândit în Ortodoxie.
Închinarea atâtor altare sub ocrotirea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir ne spune mult
despre renumele sfântului, despre pietatea străbunilor, ca şi de strânsele şi vechile lor legături
cu creştinătatea ortodoxă, despre această unitară închegare de credinţă din vechea vatră a
creştinismului apostolic.
Cinstim numele şi pomenirea acestui slăvit mucenic, pentru că el a cinstit numele lui
Hristos. Să luăm aminte la viaţa lui pilduitoare, pentru că el a luat aminte la viaţa şi cuvântul
lui Iisus. Îi cerem ajutor şi ocrotire, pentru că el însuşi a fost ocrotit cu ajutorul lui Iisus, şi la
rândul lui, a ajutat şi altora să dobândească nume nemuritor. Dragostea sa ne învaţă să gustăm
şi să vedem că e bun Domnul.
 Să vedem cât suntem de mari în neputinţele noastre, ca în felul acesta, cunoscând
puţinătatea noastră în nemăsurată veşnicie, să ne păzim mai cu tărie de orice alunecare înspre
„latura şi umbra morţii” care este păcatul.
Luptă bună să luptăm, nu pentru bunătăţi lesne trecătoare, ci pentru tot ceea ce ne
apropie de Mântuitorul Hristos. Cu cât ispitele şi greutăţile vor fi mai mari, cu atât şi noi să
avem dragoste faţă de Hristos şi să căutăm a împlini poruncile Lui.
Cu dragoste, împlinitori de tot lucrul bun, să ne apropiem de Hristos, ca să putem
înţelege mai bine misiunea noastră, a fiinţei pe care o credem puternică, dar care e atât de
neputincioasă; să putem înţelege mai bine sfinţenia vieţii pilduitoare a Sfântului Dimitrie şi a
tuturor sfinţilor şi mucenicilor noştri.
În acest fel vom avea duhul înaltei comuniuni cu Hristos, alături de toţi „binecuvântaţii
Tatălui”. Întru acestea ne simţim cu adevărat „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor”,
piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos, întru care orice zidire bine alcătuită creşte
să ajungă un locaş sfânt în Domnul.
Întru aceasta ne ştim şi noi împreună zidiţi „spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh”
cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel (Efeseni, 2, 20-22).
Iar la judecata ce va să vie, să putem primi şi noi mângâierea slugii cu doi talanţi.
Să fim urmaşi vieţii Sfântului Dimitrie în aşa fel, încât totdeauna să putem zice
împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Vieţuiesc eu, dar nu eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine”
şi în felul acesta să intrăm în „bucuria Domnului” şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde
dorim să ajungem cu toţii. Amin.
 Predică la Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov
„Lăudaţi pre Domnul întru Sfinţii Lui”
Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou sau Basarabov,
ale cărui sfinte moaşte odihnesc aici, în Catedrala Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt?
Când şi cum a trăit? Ce fapte de seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de
credincioşi de pe întinsul ţării noastre şi al Bulgariei vecine? Răspunsul îl vom avea dacă
vom asculta istoria vieţii lui, din care vom desprinde şi învăţătura cea de folos pentru
sufletele noastre.
De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii şi bulgarii
alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov,
trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea
prin smerenia, curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui. Crescând cu anii, s-
a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la păşune. În liniştea
câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se
gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a toate, şi la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea
citindu-se Duminica în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat şi plin de gingaşe
simţiri. Era bun şi milostiv şi cu oamenii şi cu vitele pe care le păzea. Ca un bun păstor, le
ducea totdeauna la păşunea cea mai grasă şi la apa cea mai limpede, mânându-le din urmă cu
vorbe blânde. Dacă vreuna se răzleţea din turmă, o readucea înapoi cu dragoste şi răbdare.
Aducea uneori în sat şi vitele rătăcite ale altora, care nu-i fuseseră încredinţate spre pază.
Umblând însă odată cu vitele prin iarba deasă a câmpului, a călcat cu piciorul, din
nebăgare de seamă, un cuib de păsărele, strivind puişorii dintr-însul. Atât de mâhnit a rămas
tânărul Dimitrie pentru moartea acestor nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât
să pedepsească piciorul vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ţinut desculţ, iarna şi
vara, târându-l prin arşiţa verii şi zăpada iernii, prin buruieni şi colţuri de stânci şi facându-l
să sângereze adesea din cauza rănilor şi a bătăturilor. Mai târziu, dorind să se desăvârşescă pe
sine în viaţa cea după Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite şi, căutând
singurătatea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de piatră ale râului
Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit şi s-a sfinţit prin ascultare şi
smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune
neîntreruptă şi prin nesomnul privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de
darul facerii de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul
vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a ieşit din mănăstire, s-
a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului
Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.
A rămas acolo trupul sfinţit al Sfântului - între cele două pietre multă vreme, neştiut de
nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apa lui s-a revărsat peste maluri;
valurile înfuriate s-au înălţat până la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul
sfântului şi, luându-le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. Şi
iarăşi au rămas acolo seminţele sfântului multă vreme, ascunse sub apa râului care curgea
peste ele. De albe şi curate ce erau, deoarece fuseseră înzestrate cu darul neputrezirii, ele
străluceau în lumina soarelui ca aurul. În locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o
vâlvătaie de lumină şi credeau că acolo se află o comoară. Dar fiind voia lui Dumnezeu ca ele
să nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov,
care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se aflau, spunându-i: „Dacă vei spune
părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar
aceştia, luând oameni din sat şi preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din
apă. Şi străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt
şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, şi, ducându-le,
le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o comoară scumpă.
Şi ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulţi din toate părţile şi de
pe cele două maluri ale Dunării, ca să se închine moaştelor sfântului. Însuşi domnul de pe
atunci al Ţării Româneşti a trimis bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică
mai mare şi mai frumoasă decât cea dinainte, şi au aşezat într-însa moaştele sfântului. Şi
multe minuni au făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulţi bolnavi şi alinând multe
suferinţe. Unele din ele au fost însemnate în scris, de oameni pricepuţi, care le-au văzut, şi ele
pot fi citite în cărţile noastre bisericeşti. Voi pomeni numai câteva din ele acum. Astfel, fata
aceea, care suferea de epilepsie şi căreia i s-a arătat sfântul, s-a tămăduit de boala cumplită de
care zăcea îndată ce moaştele sfântului au fost scoase din apă. Un iubitor de Dumnezeu,
episcop al Preslavului, cu numele de Ioanichie, căzând într-o boală foarte grea, încât nu putea
fi purtat decât pe o targă, şi neputându-se vindeca de fel, a fost adus de patru inşi în biserica
Sfântului Dimitrie şi l-au pus cu aşternutul lui lângă sicriul cu moaştele sfântului. Şi slujindu-
se Sfânta Liturghie pentru el, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale,
lăudând pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.
Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi şi turci, care
stăpâneau pe atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea şi
a cucerit de la turci mai multe sate româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri le Dunării,
între care şi Basarabov. Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele sfântului,
voind să le ducă în Rusia. Dar, întâmplându-se pe lângă el un binecredincios român cu multă
trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaşte, ca
răsplată a ajutorului pe care ei îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru
stricăciunile suferite de satele româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul
oştilor ruseşti, a dat sfintele moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au adus şi le-au
aşezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din Bucureşti, Catedrala Patriarhală de astăzi, în
care stau până acum.
Aşa au ajuns moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, cu voia lui Dumnezeu şi a
Sfântului, în ţara noastră, adăugându-se la cele aduse de mai înainte pe meleagurile româneşti
(Sfânta Filofteia, de la Argeş, Sfântul Ioan cel Nou, de la Suceava, Sfânta Parascheva, de la
Iaşi). De atunci - 1775 -, Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut pe patronul şi ocrotitorul său, a
cărui pomenire o săvârşim astăzi. La racla lui au îngenuncheat, de aproape două sute de ani,
şiruri de strămoşi şi credincioşi ai noştri, căutând la el ajutor, alinare de necazuri şi suferinţe,
izbăvire din nevoi, aşa cum căutăm şi noi astăzi, și nu numai o dată şi-a arătat sfântul puterea
şi mila sa.
Pe la sfârşitul secolului trecut, o fată s-a vindecat de paralizie după îndelungate
rugăciuni lângă racla cu moaştele sfântului. Căci în aceste sfinte moaşte sălăşluieşte sfinţenia
şi puterea pe care Dumnezeu le-a hărăzit sfântului încă pe când era în viaţă şi care dau
osemintelor sale darul neputrezirii şi al nestricăciunii. De aceea, ele sunt pentru noi izvor
pururea curgător de daruri minunate, de sfinţenie, de binecuvântare, de ajutor şi vindecare
mai presus de fire, din care sorb cu folos toţi cei ce aleargă la el cu credinţă.
Care este taina acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu care sunt încununaţi
sfinţii în ceruri şi cu care sunt cinstiţi pe pământ? Ce minune a făcut dintr-un umil păzitor de
vite, nebăgat în seamă de nimeni, unuia dintre sfinţii cei mai cinstiţi în aceste părţi? Cu
Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol
Pavel: că Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele tari, a ales pe cele de
jos ale lumii ca să ruşineze pe cele de cinste. Sfântul Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite,
un umil păstor, aşa cum fusese odinioară şi David însuşi înainte de a ajunge împărat, şi
sfântul prooroc Amos şi Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie şi Sfântul
Martir Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai dispreţuit şi mai nebăgat în seamă, în
lumea de atunci, decât un păzitor de vite? Dar în sufletul acestui umil păz tor de vite
sălăşluiau atâtea alese însuşiri şi virtuţi, care au facut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care
erau acestea? Le-aţi auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi
nevinovăţia inimii, bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea faţă de
oameni şi de vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.
Nu şi-a iertat toată viaţa greşeala de a fi curmat fără voie viaţa scurtă a unor sărmani
puişori de pasăre. Cât respect faţă de viaţă, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumneze
făpturilor Sale celor mai mici şi mai neînsemnate, câtă delicată simţire şi gingăşie în sufletul
acestui simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul
dintre sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecţie ne dă sfântul prin aceasta, nouă,
celor care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim şi
adesea rănim de moarte sufletele semenilor noştri, prin cuvinte şi purtări aspre nesăbuite,
lipsite de atenţie, de delicateţe şi de iubire!
„Smerit, fară de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic (lin) fiind, părinte, mai presus de
om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut,
luând de la Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”; aşa zugrăveşte chipul sufletesc
al Sfântului Dimitrie cel Nou una din cântări sfintei slujbe de astăzi (Mineiul pe octombrie,
ziua 27, stihira 3 de la Laude. Comp. şi stihira 4 de la „Doamne strigat-am” şi stihira 1 e la
Litie, ibidem). Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfarşită faţă de toţi oamenii şi faţă
de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe
treptele sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de milioane
de credincioşi pe pământ. Căci ele sunt rupte de-a dreptul din fiinţa lui Dumnezeu însuşi; pe
ele se întemeiază armonia şi pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni
înainte de a fi căzut în păcat şi numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viaţa noastră şi a
popoarelor, pacea, buna înțelegere şi armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură şi de
vrăjmăşie dintre oameni.
Aceasta este mai ales lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu prin viaţa minunată a sfântului
pe care-l prăznuim astăzi. A fost ca şi sfantul apusean Francisc din Assisi, un sfânt al
smereniei, al bunătăţii şi al milostivirii, virtuţi care au fost totdeauna în mare cinste la
binecredincioşii români şi prin care a strălucit şi un alt sfânt al nostru, născut între noi:
Sfântul Ierarh Calinic, episcopul Râmnicului şi al Noului Severin, ale cărui sfinte moaşte
odihnesc în Sfânta Mănăstire Cernica. Poate şi de aceea este Sfântul Dimitrie cel Nou atât de
mult un sfânt „al nostru”, un sfânt atât de mult cinstit şi iubit.
Cinstiţi închinători, care aţi alergat astăzi din toate colţurile pământului românesc ca să
luaţi parte la sărbătorirea sfântului nostru scump, dacă vreţi să aduceţi Sfântului Dimitrie
cinstire vrednică şi bineplăcută lui însuşi şi lui Dumnezeu, care l-a preamărit pe
dânsul, străduiţi-vă să vă asemănaţi lui, împodobindu-vă sufletul cu aceleaşi virtuţi prin
care a strălucit el: smerenie desăvârşită, dragoste nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de
oameni, bunătate şi blândeţe. Să facem din inimile şi din faptele noastre izvor necurmat de
mângâiere, de căldură şi de mulţumire pentru toţi cei din jurul nostru, înnecând răutatea
noastră şi a altora în noianul iubirii noastre. O rază din lumina lui Dumnezeu, o părticică din
pacea şi armonia divină a cerului în care sălăşluiesc sfinţii se va coborî atunci şi în colţul
nostru de viaţă şi-l va lumina, arzând toată necurăţia, toată urâţenia păcatelor şi toată
nefericirea.
Aşa să ne apropiem apoi, cu credinţă şi evlavie, de racla sfinţitelor moaşte ale sfântului
sărbătorit astăzi şi să fim încredinţaţi că ne vom întoarce mai îndreptaţi, mai uşuraţi, mai
întăriţi, mai mângâiaţi. Mâna ocrotitoare a sfântului, care a mângâiat în viaţă toiagul
păstoresc, se va coborî nevăzută şi asupra capetelor noastre, ne va mângâia dulce frunţile.
Cu inimi şi glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea
minunată a Basarabovului! Bucură-te, podoaba sihaştrilor şi lauda cuvioşilor! Bucură-te, chip
al smereniei şi al blândeţii! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetăţii noastre de scaun!
Bucură-te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie! (Comp. Icosul din slujba Sfântului).
Dumnezeu, pentru rugăciunile sfântului să ajute tuturor cu marea Sa iubire şi îndurare,
să ocrotească pe cei ce cu vrednicie poartă cinstitul nume de Dimitrie, pe toţi cei ce i se roagă
cu credinţă, pe tot poporul românesc cel dreptcredincios, care cinsteşte astăzi pomenirea cea
de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou. Amin!