Predică la praznicul Întâmpinării Domnului

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori creștini,
Primele trei praznice ale anului, Tăierea Împrejur a Domnului , Botezul
Său la Iordan de către Sf. Ioan și Întâmpinarea Sa de către drepții Simeon și Ana
la Templu, sunt momente ale activității pământești a lui Hristos prin care
Biserica pune înaintea creștinilor o virtute foarte prețuită: aceea a respectării
rânduielii. Sf. Ap. Pavel spunea că Hristos s-a „născut sub lege ca pe cei de sub
lege să îi mântuiască” (Gal. 4, 4). Astfel, părinții Domnului au respectat
rânduiala iudaică de a pune la opt zile numele pruncului, odată cu rânduiala
tăierii împrejur (Luca 2, 21), precum și pe aceea de a aduce la templu pe primul
născut de parte bărbătească (Luca 2, 22), iar mai târziu, la vârsta maturității,
Însuși Domnul, fără necesitatea formală, vine la Ioan să se boteze, „că așa se
cuvine nouă ca să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15).
Potrivit tradiției iudaice, întâiul născut de parte bărbătească al unei familii,
nu era „proprietatea” părinților, ci aparținea de drept lui Dumnezeu și de aceea,
pentru a putea rămâne în sânul familiei, trebuia „răscumpărat” printr-o jertfă
sângeroasă. La fel se întâmpla și cu primul născut dintr-un animal curat, care era
adus lui Dumnezeu ca jertfă, precum și cu primele roade sau „prinoasele”.
Această viziune asupra creației nu este întru totul respectată azi, fiindcă noi nu
mai aducem jertfe sângeroase, din moment ce a avut loc jertfa unică și veșnic
răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu. Dar ea arată cât de important era locul
lui Dumnezeu în viața iudeilor din antichitate. Aceeași lege au ținut-o și
Fecioara Maria împreună cu Dreptul Iosif, atunci când au venit la templu, la 40
de zile de la Nașterea Domnului, spre a-L închina, răscumpărându-L prin jertfa
unor animale, simbolizând puritatea și fidelitatea: porumbelul sau turtureaua.
Nimeni nu îi obliga formal să respecte această rânduială religioasă, însă pentru
oamenii credincioși există întotdeauna simțul evlaviei și al dorinței de a-I da lui
Dumnezeu locul cuvenit.
Dar, ajunși la templu, Maria și Iosif nu sunt întâmpinați de preoții
templului, ci de Simeon, un prooroc înaintat în vârstă, care primise de la
Dumnezeu încredințare că nu va muri până nu va vedea mântuirea promisă lui
Israel. Tradiția creștină spune despre acesta că se îndoise de proorocia nașterii
din Fecioară (Isaia 7, 14) atunci când a tradus Scriptura și tocmai de aceea a trăit
aproape trei sute de ani ca să vadă „mângâierea lui Israel”, care coincidea cu
împlinirea proorociei odinioară contestate de el. Evanghelia ne mai arată că
„Duhul lui Dumnezeu era asupra lui”, așa că a fost înștiințat la momentul
potrivit ca să vină la templu. Am putea spune că nu el l-a întâmpinat pe Domnul
la porțile locașului, ci că Dumnezeu l-a invitat la întâlnire, printr-o descoperire
divină. Însă așteptarea lui Simeon nu avea loc oricum, ci în duh de rugăciune și
slavă adusă lui Dumnezeu, totodată binecuvântându-i pe oamenii prin care
Dumnezeu Își împlinește cuvântul dat. Tocmai de aceea împlinirea profeției e
marcată de Simeon prin rugăciunea „Acum slobozește”, care a rămas în cultul
Bisericii, citindu-se la fiecare Vecernie, în amintirea celui care a văzut cu ochii

1
săi mântuirea. Cântarea lui Simeon e continuată de o proorocie, pe care bătrânul
o face Maicii Domnului. Din aceasta aflăm că, deși Mântuitor al neamurilor,
Pruncul Iisus va fi semn spre împotrivire, iar mulți din poporul ales vor cădea,
necrezând în El, în timp ce alții se vor ridica. Chiar mai mult, suferințele
îndurate de Hristos vor trece prin sufletul Maicii Sale ca o sabie, fiindcă prin
acea înțepătură dureroasă care urma să fie moartea Sa pe Cruce se vor descoperi
„gândurile din multe inimi”. Experiența durerii mamei în fața chinurilor Fiului ei
o face pe Maica Domnului să devină adânc compătimitoare față de fiecare dintre
noi, părtașă durerilor și neputințelor noastre și, tocmai de aceea, mângâietoare și
ajutătoare tuturor. Evanghelistul amintește și de văduva Ana, înaintată în vârstă
în slujba Templului, care și ea a fost mișcată de Dumnezeu spre a participa la
acest moment al primei veniri a Pruncului Mântuitor în locașul Tatălui. Rolul ei
în finalul acestui pasaj biblic este acela de a întări adevărul vedeniei lui Simeon
și de a proroci pe Mesia tuturor celor care Îl așteptau să vină, mai ales celor
statornici în credință până la bătrânețe.
Dacă despre Simeon se spune că era drept și temător de Dumnezeu,
despre Ana aflăm că trăia în post și rugăciuni, nedepărtându-se de templu.
Așadar, darul profeției și cel al comunicării cu Duhul lui Dumnezeu au
întotdeauna ceva în comun cu un stil de viață aparte, în care se cultivă dreptatea,
frica de Dumnezeu, asceza și statornicia.
Dacă drepții Simeon și Ana ne sunt dați pildă în slujirea Domnului cu
statornicie, de-a lungul unei întregi vieți, Dumnezeu ne este înfățișat de
Evanghelist în credincioșia Sa: în aceea că Își ține cuvântul dat și trimite pe Fiul
Său în lume, Care urmează să răscumpere întreaga umanitate, respectând
totodată și legământul încheiat cu poporul Său în cele mai mici detalii, precum
ritualurile tăierii împrejur, prezentării la templu, răscumpărării prin ofrande.
De la Simeon și Ana învățăm să fim prezenți atunci când Dumnezeu ne
cheamă: ei nu au întârziat atunci când au primit încredințare de la Duhul că
urmează să se întâlnească cu Mesia. Iar pentru că limba română permite și un
astfel de înțeles, putem spune că Întâmpinarea Domnului nu înseamnă doar că
cei doi bătrâni drepți L-au întâmpinat pe Domnul, ci și că, invers, Domnul i-a
întâmpinat, pe treptele sanctuarului sfânt, pe cei doi slujitori aflați la apusul
vieții pământești, dezlegându-i în pace de îndatoririle împlinite cu fidelitate.