Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au

găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai
să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu. Urmând exemplul lor, să păşim
cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele
Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul nostru şi în
viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.

Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă şi adâncă emoţie cu prilejul Naşterii

Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în
această zi de praznic cu aceeaşi intensitate şi evlavie.
Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim
pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuşi Fiul Său, Cel
Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16).
Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naştere, trebuia să se prezinte la
Templu ca să primească curăţirea prin rugăciunea preotului. Pentru aceasta, ea trebuia să aducă
ca dar„un miel de un an ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturea, ca jertfă pentru
păcat, iar dacă mamei pruncului nu-i va da mâna să aducă un miel, să aducă atunci două turturele
sau doi pui de porumbel” (Levitic XII, 6-8).
De asemenea, tot cu acel prilej era rânduiala ca fiecare nou-născut de parte bărbătească să
fie închinat Domnului în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană. Toate jertfele care se
aduceau la Templu aveau menirea să menţină în popor conştiinţa trează a vinovăţiei lor înaintea
lui Dumnezeu, ele nefiind capabile să restabilească pacea deplină între Creator şi creatură. Voind
„să plinească toate după Legea lui Moise” (Luca II, 22), Sfânta Fecioară şi bătrânul Iosif, la
patruzeci de zile după Naşterea după trup a Domnului, au luat pe Pruncul Iisus şi s-au dus la
Templul din Ierusalim pentru a-L închina Domnului, şi apoi a-L răscumpăra şi a plini toate cele
rânduite pentru curăţirea Maicii Sale.
Fiind oameni săraci, ei au adus pentru răscumpărare şi curăţire două turturele sau doi pui
de porumbel. Din istorisirea Sfintei Evanghelii aflăm că la Templul din Ierusalim trăia un om
drept şi temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Vârsta acestuia depăşea cu mult măsura vârstei
unui muritor. O veche tradiţie ne spune că Simeon era unul dintre cei şaptezeci de bărbaţi
învăţaţi care pe vremea lui Ptolemeu Filadelful a fost însărcinat să traducă Sfânta Scriptură a
Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Când a ajuns cu traducerea la proorocia
lui Isaia, unde acesta vestea Naşterea lui Mesia dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va lua în pântece
şi va naşte fiu şi se va chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu"
(Isaia VII, 14), Simeon a avut o mare nedumerire şi voia să omită acest pasaj. Atunci, i s-a arătat
un înger şi i-a spus să traducă textul integral, înştiinţându-l că nu va muri până ce nu va vedea cu
ochii lui pe Pruncul şi pe Fecioara care-L va naşte.
Au trecut anii, oamenii se năşteau, creşteau, îmbătrâneau, mureau, dar dreptul Simeon nu
se trecea cu vârsta. Dumnezeu i-a întărit viaţa peste rânduiala firii ca să se poată încredinţa de
realitatea proorociei lui Isaia. Şi într-adevăr, „la plinirea vremii” acesta a văzut în braţele
neprihănitei Fecioare pe Pruncul cel mult aşteptat, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Atunci, i s-a
deschis inima şi cu puterea minţii a cunoscut toată taina mântuirii. A simţit şi a văzut dinainte
jertfa sângeroasă de Răscumpărare a neamului omenesc, chemarea neamurilor păgâne la
mântuire şi suferinţa grea a Maicii Sale. Inspirat de Duhul Sfânt şi cuprins de un simţământ
tainic, acesta s-a apropiat de Maica Domnului şi a luat în braţe pruncul, exclamând: „Acum
slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta,
pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă
poporului tău, Israel” (Luca II, 29-32). În cuvinte simple şi puţine, dar de un sens adânc şi de o
frumuseţe negrăită, asemenea marilor profeţi din Vechiului Testament, el vesteşte misiunea
Fiului lui Dumnezeu în lume. Acesta va fi lumina prin care neamurile vor putea cunoaşte pe
Dumnezeu, „fiind pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, ca un semn ce va stârni
împotriviri” (Luca II, 34).
Într-adevăr, în aceşti două mii de ani, mulţi L-au hulit, L-au duşmănit şi L-au batjocorit
pe Hristos, neînţelegând scopul şi misiunea Lui de salvare, înnoire şi transfigurare a lumii. Tot
atunci, Dreptul Simeon i-a vestit Sfintei Fecioare Măria că prin sufletul ei va trece sabie,
anticipând astfel durerea pe care o va trăi la vederea Fiului ei, bătut, schingiuit şi răstignit pe
cruce.
Alături de Dreptul Simeon l-a întâmpinat şi o femeie văduvă proorocită Ana, fata lui
Fanuel din neamul lui Aşer, „în vârstă de 84 ani, care nu se depărta de la Templu, slujind noaptea
şi ziua în post şi rugăciune”. Venind şi ea în acel moment şi văzând pe Maica Domnului cu
Pruncul în braţe, a recunoscut în El pe Mântuitorul lumii, grăind despre dânsul „celor ce aşteptau
mântuirea în Ierusalim”. După ce au plinit toate acestea, losif şi Măria s-au întors în Galileea, în
cetatea lor, Nazaret.
Privind acum cu ochii minţii şi ai inimii la acest minunat eveniment din istoria mântuirii,
ne întrebăm şi noi astăzi: Oare, putem să-L întâmpinăm şi să-L primim pe Mântuitorul Iisus
Hristos aşa cum L-au primit şi întâmpinat Dreptul Simeon şi proorocită Ana?
Desigur, sunt nenumărate căi prin care noi putem ieşi întru întâmpinarea Domnului şi putem găsi
şi primi pe Hristos în inima noastră. Fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El este pretu-
tindeni şi întregul univers se face mesager al măreţiei Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul XVIII, 1).
De asemenea, fiecare avem sădit prin creaţie în sufletul nostru conştiinţa morală, care ne
mustră atunci când săvârşim răul şi ne produce alese bucurii când facem binele, dându-ne astfel
mărturie despre Dumnezeu. întâlnirea cu Hristos o putem face şi atunci când cercetăm şi
mângâiem pe un bolnav, ajutăm pe un sărac, îndreptăm pe un păcătos sau săvârşim o faptă bună
faţă de semenii noştri, după cum însuşi Hristos ne mărturiseşte: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi
făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut” (Matei XXV, 40).
Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la
Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi
poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu.
Urmând exemplul lor, să păşim cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos,
mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul
nostru şi în viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.
Nu ne rămâne astfel decât să ne supunem şi şă ne predăm lui Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă şi
Sfântul Apostol Pavel: Înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi şi mădularele
voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani VI, 3). Purtându-L pe Hristos în noi, El ne
va deveni ocrotitor, mângâietor şi sprijinitor în viaţă, oferindu-ne posibilitatea de a dobândi viaţa
cea veşnică. Amin!