PREDICA IN ZIUA A TREIA DE PASTI

“Şi iată că-n aceeaşi zi doi dintre ei mergeau la un sat care era

departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii,

al cărui nume era Emaus” (LUCA 24,13).

Iubiti credinciosi,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cea mai mare dintre toate minunile Domnului şi o pecetluire a lor este Învierea Sa din
morţi. Cei patru Evanghelişti, în capitolele premergătoare ale Evangheliilor, au arătat cum
Începătorul mântuirii, propovăduind şi făcând minuni, a risipit întunericul minciunii şi al
rătăcirii cu adevărul Lui cel luminos. Au arătat cum a nimicit lucrurile diavolului, cum satana,
prin oamenii lui, a reuşit să-L prezinte pe Iisus vinovat şi să-L spânzure pe cruce.

De aici putem constata că nu-i sluga mai mare ca şi stăpânul, aşa cum ne învaţă Iisus.
Dacă Iisus a beneficiat din plin de o farsă judiciară, cine suntem noi oamenii să scăpăm de aşa
ceva. De aici putem trage concluzia că toate nedreptăţile de care beneficiem în această viaţă,
nu sunt cu voia lui Dumnezeu, ci cu îngăduinţa Lui, ca să pregustăm şi noi o parte din
patimile Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Pastile este in Ortodoxie "sarbatoarea sarbatorilor". Daca sarbatoarea este o tasnire de

viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile este o
tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina.

De aceea Pastile este o explozie de bucurie, care o perpetueaza ucenicilor care au

vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat:
"Hristos a inviat!" "Adevarat a inviat!", pana la Inaltarea Domnului, cand se saluta cu alta
veste tot asa de mare, legata interior de prima: "Hristos s-a inaltat!", pana la Cincizecime, care
anticipeaza umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

… Noi nu înțelegem astăzi mare lucru din ceea ce s-a petrecut atunci, ne este cu totul străină
tragedia celor zile. Da, astăzi noi suntem tentați să luam aceste lucruri prea în ușor. Ni se
întâmplă să trăim chiar și Săptămâna Patimilor ca pe un fel de piesă de teatru. Ne aducem
doar aminte de ceea ce s-a întâmplat atunci, [ca o] simplă punere în scenă. Dar nu așa
trebuie. Aceste evenimente sunt nu doar reale, ci și actuale. Noi, dacă nu ne trăim viața alături
de Hristos aici pe pământ, dacă suferința Lui de pe pământ nu devine și a noastră, atunci nici
viața veșnică nu ne-o vom trăi cu El și nici bucuria Lui nu va deveni a noastră. Să privim
așadar cu seriozitate și, mai ales, cu inima deschisă, la cele ce s-au întâmplat atunci.

Prin urmare, să ne îndreptăm atenția spre cei doi ucenici, Luca și Cleopa, împreună-călători pe
drumul care ducea spre Emaus. Aceștia doi nu erau dintre cei 12 apostoli. Cu toate acestea,
erau și ei speriați și întristați. Cei 12 erau și mai înfricoșați, stăteau ascunși de frica iudeilor și
nu îndrăzneau nici măcar să iasă din casă, darămite din cetatea Ierusalimului. Și cum mergeau
ei pe cale, vorbeau despre cele întâmplate și despre cele viitoare, care nu se arătau deloc a fi
dătătoare de nădejde. Și așa mergând, S-a apropiat de ei un Alt călător, Care i-a întrebat
despre ce vorbesc și care este pricina tristeții lor nemăsurate. Acesta era, desigur, Hristos, dar
cei doi nu L-au cunoscut. Atunci ucenicii s-au mirat: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu
ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Acum, trebuie să
înțelegem că mirarea ucenicilor avea o dublă cauză, la fel cum dublă a fost și întrebarea lui
Iisus. Ei s-au mirat nu doar pentru că nu știa nimic din cele întâmplate, dar, mai ales, pentru
că Acesta nu părea să fie deloc de atins de tulburarea care cuprinsese întreg Ierusalimul. Ne
aducem aminte că întreg Ierusalimul a luat parte și la intrarea Domnului pe Poarta de aur,
când toți strigau Osana! Mai târziu, înaintea lui Pilat, vedem cum, la fel, toți au
strigat:  Răstignește-L! Iar pe Cruce fiind, toți Îl ocărau. Dar ne aducem, de asemenea, aminte,
și de faptul că atunci când Hristos Și-a dat sufletul pe cruce, catapeteasma templului s-a
despicat, iar pământul s-a cutremurat, întreg Ierusalimul, toți aceia care mai înainte îl ocărau,
acum plecau la casele lor, bătându-și pieptul cu pumnii. Așadar, tulburarea cuprinsese întreg
Ierusalimul. Iar Acesta, dinaintea celor doi, nu părea deloc atins.
Era străin. Singurul străin! Cât de mult se aseamănă această numire cu cântarea lui Iosif de la
Prohod: Dă-mi pe Acest Străin... Într-adevăr, El este singurul adevărat străin de lumea
aceasta, fără să fie însă înstrăinat, izolat. Doar le spusese ucenicilor: Iată, vine stăpânitorul
acestei lumi şi el nu are nimic în Mine.
Ne putem imaginea disperarea, deznădejdea, dar mai ales confuzia care-i cuprinsese pe cei
doi. Ei, ca și ceilalți Apostoli, ca și toți cei binecredincioși, de altfel, trăiau cu nădejdea venirii
lui Mesia, a Celui care să-i izbăvească. Mulți trăiseră și muriseră cu această nădejde. Puțini
mai erau în vremea Mântuitorului aceia care mai aveau nădejdea că Mesia va veni în zilele lor
și ei Îl vor vedea. Și iată că neașteptatul se produsese. Venise printre ei un Om despre care
Sfântul Ioan Botezătorul spusese că este Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii. Iar
Acest Om nu doar că vorbea cum nu mai vorbise nimeni, dar făcea și multe și mari minuni, pe
care nimeni dintre oameni nu putea să le facă. Bucuria era foarte mare, pentru că ei socoteau
că Acesta era Mesia. Și totuși, arhiereii și fariseii L-au prins. Dar nu numai că L-au prins, dar
L-au batjocorit și au făcut ce au vrut cu El, ba L-au și răstignit. Și, iată, este a treia zi de când
zace în mormânt. Noi ce să mai credem?  Oare nu era El Mesia? Dar El era Adevărul și
ucenicii înțeleseseră că de la Tatăl venise. Și atunci… oare chiar așa de mare putere are răul
încât să poată distruge tot binele? Oare în lumea asta nu mai este loc de Dumnezeu? Și noi,
atunci, în ce să mai credem și pe cine să mai așteptăm? Acestea și câte altele, poate, cugetau
în sine ucenicii.
Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în
cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au
răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să
izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
Nu seamănă oare cu ceea ce trăim noi astăzi? Dacă ne uităm în jurul nostru, observăm aceeași
confuzie. Și cu adevărat parcă acum, mai mult ca niciodată, vedem împlinindu-se sub ochii
noștri cuvintele lui Hristos spuse in Grădina Ghetsimani: Iată, vine stăpânitorul acestei
lumi… Și, cu adevărat, nu numai că vedem cum răul a pus stăpânire pe lume, însă nici nu se
vede vreo cale de scăpare din aceasta. Acestea le trăim zilnic. Și acum, ca și atunci, tulburarea
a cuprins toată lumea.
Însă și acum, ca și atunci, Biserica vine cu acest strigăt de încurajare, că HRISTOS A
ÎNVIAT! Și cei necredincioși sau cei prea triști și abătuți sau descurajați, care nu mai văd
decât negru înaintea ochilor, răspund asemenea lui Luca și Cleopa odinioară: Unde trăiești,
ești singurul străin? Așa L-au întrebat pe Hristos ucenicii atunci, la fel ca și acum. Și
atunci Iisus, Străinul care le ieșise în cale, le adresează acest cuvânt memorabil:
O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia
oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de
la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.
Aici trebuie să ne oprim asupra unui cuvânt anume. Hristos le-a spus zăbavnici cu inima.
Faptul că se comportau ca niște nepricepuți, poate fi scuzabil. În vâltoarea acelor evenimente,
nu mai poți raționa în mod normal. Însă cu inima este cu totul altceva. Am văzut că alături de
Mântuitorul au rămas până la sfârșit, până la Cruce și la Mormânt, doar cei care aveau, cum s-
ar spune, toată inima alături de Hristos, și anume: Maica Domnului, Sfântul Ioan
Evanghelistul și Femeile Mironosițe – OAMENII INIMII. În astfel de vremuri, în care
confuzia domnește și se aplică acea vorbă din popor: îți stă mintea în loc, inima este singura
care ne mai poate salva, care ne poate limpezi vederea și ne poate ajuta să rămânem pe calea
cea dreaptă.
Hristos le-a explicat ucenicilor toate proorociile din Vechiul Testament care vorbeau despre
El. Însă mai târziu, când Iisus S-a făcut nevăzut de la ei, au rămas impresionați de un alt lucru:
Ei se întrebau unul pe altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi
când ne tâlcuia Scripturile?
Acesta este elementul esențial al mărturisirii acestor doi ucenici. Astăzi, Luca și Cleopa ne
sunt aduși înainte de către sfânta noastră Biserică pentru a fi martorii Învierii lui Hristos.
Iar mărturia lor aceasta este: înflăcărarea inimii. Acesta este și testamentul lor: să ne
aprindem inimile, să nu fim zăbavnici, ci grabnici cu inima, să devenim și noi oamenii
inimii. Și ni se arată și calea spre aceasta.
Vedem mai departe că ucenicii L-au recunoscut pe Iisus în momentul în care Acesta a frânt
pâinea şi îndată S-a făcut nevăzut de la ochii lor. Aici Părinții văd desăvârșirea Tainei Sfintei
Împărtășanii, pe care Iisus a instituit-o la Cina cea de Taină. Mai văd aici Părinții și prima
Liturghie săvârșită chiar de Mântuitorul. Și mai spun ei, mai departe, că Hristos nu a dispărut
pur și simplu, ci S-a ascuns în pâinea frântă și în vinul pus înainte. Sfântul Irineu de Lyon a
spus că ceea ce era vizibil la Hristos în timpul șederii Sale pe pământ, după Înălțarea Sa la
Cer a rămas în Sfintele Taine. Așadar, aceasta este calea în care Îl putem descoperi pe Hristos,
prin care ne putem uni cu El, ne putem înflăcăra inimile, prin Sfintele Taine.
Odinioară, Luca și Cleopa L-au rugat pe Hristos: Doamne, rămâi cu noi! Acum Hristos este
Cel care ne roagă să rămânem cu El.
Se spune mai departe în Evanghelie că ucenicii n-au mai vrut să rămână la Emaus, ci s-au
întors la Ierusalim. NU SE MAI TEMEAU! Dimpotrivă, INIMA LOR ARDEA. Și au vrut să-
i facă și pe ceilalți ucenici părtași acestei bucurii. Tot așa, și noi suntem chemați să devenim
martorii Învierii lui Hristos. Să transmitem și celor de lângă noi această bucurie, aceasta taină
a Învierii lui Hristos, care înseamnă și învierea noastră, a tuturor. Să arătăm tuturor că soluția
acestor vremuri tulburi este să devenim și să rămânem oamenii inimii. Să ne înflăcărăm
inimile, așa cum cântă astăzi Biserica:
„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să
zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm:
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă
dăruindu-le”. Un strigat de bucurie si triumf pe care Biserica primitiva si cea Ortodoxa il
intrebuinteaza ca salutare intre crestini in zilele Pastilor, acest salut il gasim pana in ziua de
astazi ” Hristos a Inviat”.

Din cele relatate, reiese foarte clar că Învierea Domnului este cel mai mare Praznic al
creştinătăţii. În această privinţă Sfântul Apostol Pavel, zice: “Iar dacă Hristos n-a înviat,
atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1 CORINTENI
15,14).

Amin!