Anul LXXXII –Noiembrie 2005 – nr.
11
Publicaţia oficială a Bisericii
Creştine Adventiste de Ziua
a Şaptea din România
Apare lunar, sub coordonarea
Comitetului Uniunii
Redactor-şef: Gabriel Dincă
Consultanţi:
Teodor Huţanu, Emilian Niculescu,
Ioan Câmpian-Tătar,
Teofil Petre, Marius Munteanu,
Virgil Peicu, Ernest Szász,
Mihai Maur, Csabai Gyula László
Colaboratori speciali:
Lucian Cristescu, Viorel Dima,
George Uba, Valeriu Petrescu,
Cristian Modan, Magyarosi Barna
Teodora Goran
Director: Iacob Pop
Tehnoredactare şi grafică: Liliana Dincă
Coperta: Dragoş Drumaş
Corectură: Florica Gheciulescu
Imprimare:
Casa de Editură „Viaţă şi Sănătate”,
Str. Valeriu Branişte nr. 29,
Tel. 323 00 20; 323 48 95;
Fax. 323 00 40
Adresa redacţiei:
Curierul Adventist,
str. Labirint 116,
Oficiul poştal 20,
cod 74124 – Bucureşti
E-mail: curierul@adventist.ro
ISSN 1220-6725
2 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Mesaj din partea membrilor
COMITETULUI CONFERINŢEI
GENERALE
TED N. C. WILSON
T
răim într-un veac al postmodernismului şi al
relativismului. Adevărurile absolute sunt puse sub
semnul întrebării şi chiar sunt considerate de mulţi
ca fiind irelevante. Pentru mulţi, adevărul pare să fie
relativ. Deşi este un semn clar cu privire la a doua venire
a lui Isus Hristos, aceasta nu este o problemă nouă. Pilat a rostit acea
faimoasă întrebare raportată în Ioan 18,38: „Ce este adevărul?”. În
mod surprinzător, el a pus această întrebare chiar lui Isus Hristos, Cel
care este sursa tuturor adevărurilor şi însuşi adevărul.
Acum, când întâmpinăm ultimele zile ale istoriei pământului,
să ne asigurăm prin călăuzirea Duhului Sfânt, că noi cunoaştem
personal răspunsul la această întrebare; şi nu numai că ştim ce
este adevărul, dar Îl şi cunoaştem pe Cel care este adevărul – pe
Isus Hristos, Domnul nostru. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul
şi viaţa...” (Ioan 14,6)
În săptămâna aceasta, biserica mondială va studia împreună
aspectele variate ale subiectului „Uniţi în mărturisirea
adevărului”. Deşi mulţi din jurul nostru vor încerca să
scadă importanţa adevărului absolut, să ne luăm timp, să ne
concentrăm atenţia la adevărul divin aflat în Sfânta Scriptură;
adevărul ca o chemarea şi destin, adevărul în relaţia sa cu a
doua venire a lui Hristos şi consacrarea noastră în a-l împărtăşi.
Acest fapt este fundamental pentru proclamarea soliei advente
finale. Dumnezeu a chemat Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
pentru proclamarea acestui adevăr preţios.
Ni s-a spus că: „ Într-un sens cu totul special, adventiştii de ziua
a şaptea au fost aşezaţi în lume ca veghetori şi purtători de lumină.
Lor li s-a încredinţat ultimul avertisment pentru o lume care
piere. Asupra lor străluceşte lumina minunată din Cuvântul lui
Dumnezeu. Lor li s-a dat lucrarea cea mai importantă şi solemnă:
proclamarea întreitei solii îngereşti. Nu există o altă lucrare
mai importantă. Ei nu trebuie să îngăduie ca nimic altceva să le
absoarbă atenţia.” (Ellen White, Mărturii, vol. 9, p. 19)
Prin Harul lui Dumnezeu, să înţelegem pe deplin această
solie preţioasă a adevărului care ne-a fost încredinţată ca s-o
proclamăm lumii. Să-L cunoaştem pe Hristos care este adevărul.
El Însuşi a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face
slobozi.” (Ioan 8,32)
Ce privilegiu să Îl cunoaştem pe Domnul, să cunoaştem
adevărul, să privim înainte la a doua venire a minunatului
nostru prieten şi mântuitor Isus Hristos, care Se uneşte cu noi în
lucrarea de mărturisire a adevărului.
Ted N. C. Wilson, vicepreşedinte al Conferinţei Generale
2005
 I N T R O D U C E R E

Mesaj din partea preşedintelui

DIVIZIUNII EURO-AFRICA

ULRICH FRIKART

N
u o să uit niciodată naşterea nepoţilor de a-I aparţine Lui, de a-L împărtăşi cu cei pe care ni i-a
noştri. Bucuria mea a fost atât de intensă, încredinţat Dumnezeu, începând de la poştaş la casier şi
încât îmi venea să o spun fiecăruia: la angajatul de la staţia de benzină.
poştaşului care ne aduce scrisorile, Aş dori să mă unesc cu voi în împlinirea misiunii
vecinilor pe care i-am întâlnit în parcare şi noastre comune, în a vorbi despre ceea ce este Hristos
angajatului de la staţia de benzină; într-un cuvânt, tuturor pentru noi, Mântuitorul de care fiinţele umane au o
celor pe care i-am întâlnit. Nu puteam face altfel decât nevoie atât de disperată! Raţiunea existenţei bisericii
să-mi împărtăşesc fericirea. Inima mea era atât de plină de noastre constă în proclamarea întreitei solii îngereşti a
fericire, încât n-o puteam reţine decât împărtăşindu-mi Evangheliei veşnice şi a veştii bune despre mântuire în Isus
simţămintele. Trebuia neapărat să le împărtăşesc! Hristos „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi
Astăzi, în timp ce privesc spre trecut, îmi apar în minte oricărui norod” (Apoc. 14,6-12).
nenumărate întrebări. Ce importanţă poate avea naşterea Dar nu putem împărtăşi decât ceea ce noi înşine
unui copil pentru vecinii mei şi pentru prietenii mei, în am experimentat. Doar o relaţie personală, profundă,
comparaţie cu importanţa naşterii şi lucrării Domnului cu Domnul nostru ne va face în stare să ne îndeplinim
Isus pentru vieţile noastre? Oare simt aceeaşi dorinţă şi misiunea. Oare ne-am îndepărtat atât de mult de la
aceeaşi bucurie de a vorbi despre El celor cărora m-am o astfel de experienţă, încât nu mai suntem în stare
adresat în mod spontan când le-am împărtăşit bucuria să împărtăşim solia mântuirii şi adevărul celor din
naşterii unui copil? Totuşi, aceasta este responsabilitatea preajma noastră?
primordială a creştinului. Oare am înţeles ce au Oare nu ar trebui să ne consacrăm împreună pentru a
experimentat apostolii şi ce au mărturisit ei în aprofunda relaţia noastră cu Dumnezeu şi pentru a fi făcuţi
faţa Sinedriului? „Căci noi nu putem să în stare să vorbim „ceea ce am văzut şi auzit”, aşa cum au
nu vorbim despre ce am văzut şi am făcut apostolii? Să o facem astfel într-o asemenea
auzit” (Fapte 4,20). manieră, încât mesajul să poată fi înţeles
Ei au vorbit despre de bărbaţi şi de femei cufundaţi într-o
Isus Hristos, Piatra societate secularizată? Să fim deschişi
lepădată, care a devenit faţă de ei şi faţă de problemele lor,
piatra din capul în timp ce ne păstrăm identitatea
unghiului, prin El şi de adventişti de ziua a şaptea?
doar prin El putând „Dacă vestesc Evanghelia, nu
fi mântuiţi (Fapte este pentru mine o pricină de
4,11.12). Stimaţi fraţi laudă, căci trebuie să o vestesc;
şi stimate surori, vă şi vai de mine dacă nu vestesc
invit ca, în timpul Evanghelia” (1 Cor. 9,16).
acestei Săptămâni Pavel a înţeles aceste
de Rugăciune, care lucruri. A mărturisi pentru
se deschide în faţa Hristos şi Evanghelie nu era
noastră, să cântăriţi doar o opţiune a sa. Era însăşi
responsabilitatea pe raţiunea vieţii sale. E tot aşa şi
care o avem de a pentru noi?
mărturisi în favoarea
Mântuitorului nostru. Ulrich Frikart, preşedintele
Fie ca să redescoperim Diviziunii Euro-Africa
entuziasmul şi bucuria

CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 3

 I N T R O D
O D I H N A
truditorilor
TEODOR HUŢANU
O
porţiunea foarte scurtă din drumul
spre Casă, care a mai rămas de
străbătut, trece prin locuri marcate
tot mai adânc cu pecetea zilelor
de pe urmă. Cu două milenii în urmă,
inspirat de Duhul Sfânt, apostolul
Pavel a lansat binecunoscuta
avertizare cu privire la clipele pe
care tocmai le trăim: „...în zilele
din urmă vor fi vremuri grele”
(2 Tim. 3,1).
Întotdeauna, viaţa pe această
planetă blestemată a fost grea (Iov
14,1), însă „zilele din urmă” ne sunt
prezentate în Sfânta Scriptură sub
genericul „vremuri grele”, adică incomparabil de
dificile, greu de suportat, tulburătoare şi periculoase
(2 Tim. 3,1-5). Aceste condiţii speciale solicită
orice fiinţă omenească la un efort special, în vederea
supravieţuirii. De aceea, nu este de mirare epuizarea
intensă, instalată pe chipul generaţiei noastre.
Clipele acestei Săptămâni de Rugăciune, la cinci ani
după anul 2000, ne aşteaptă cu rezerve îndestulătoare
de putere duhovnicească, capabilă să ne alunge oboseala
veacului profan în care trăim. Dumnezeu Tatăl ne
aşteaptă în pragul Casei cereşti, în timp ce Dumnezeu Fiul
ne vine în întâmpinare pe nor, iar Dumnezeu Duhul Sfânt
se luptă cu suspine negrăite pentru tine şi pentru mine, ca
să rămânem în picioare în marea zi a Domnului.
Să marcăm momentele unice ale acestei săptămâni de
introspecţie şi decizie spirituală, cu reorientarea atenţiei
noastre de la tentaţiile acestui veac stricat către prioritatea
vitală de a-L cunoaşte pe Domnul şi a fi martorii Săi,
în vederea salvării noastre şi a semenilor noştri. Aici
4 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
U C E R E
este truda sfântă la care suntem
chemaţi. Astfel de aşteptători ar
trebui să fim noi. Truda adevăratei
mărturisiri duce inevitabil la odihna
credinţei care nu înşală. Iată un
imperativ paradoxal care ne aşteaptă
să-l urmăm: să ne odihnim de alergarea
acestei lumi, trudind pentru odihna
mântuirii, care acum este mai aproape
de noi, decât atunci când am crezut.
În zilele din urmă vor fi vremuri
obositoare pentru trup şi suflet, însă
oferta odihnei divine ne aşteaptă în
fiecare săptămână, Sabat după Sabat,
de aceea mărturia şi odihna – misiunea şi Sabatul
– se împletesc în învăţătura acestei săptămâni de post,
rugăciune, studiu, vizitare şi reconsacrare. O prezentare
atrăgătoare şi convingătoare a fiecărei teme, la adunare,
în grupe sau acasă, marcată de două sau trei momente
de mijlocire la tronul harului, poate transforma obiceiul
Săptămânii de Rugăciune în mult aşteptata trezire a
adevăratei evlavii.
Zilele din urmă sunt pline de necazuri, dar şi
de profeţiile şi făgăduinţele puterii şi ale biruinţei.
Pentru aceleaşi zile rele, ne este pusă la dispoziţie
asigurarea binecunoscută: „În zilele de pe urmă,
zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice
făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci,
tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor
visa visuri” (Fapte 2,17). Să ne rugăm cu credinţă
pentru adevărata nevoie a acestor zile: Dumnezeu
între noi, în persoana Duhului Sfânt. Amin!
Teodor Huţanu, preşedintele Uniunii Române
 V I N E
I N V I T A Ţ I E
camera de sus
EMILIAN NICULESCU
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
da odihnă.” (Matei 11,28)
C
a de fiecare dată, în ultima lună a anului,
avem Săptămâna de Rugăciune, ocazie
pentru un fel de bilanţ spiritual, când privim
mai de aproape plusurile şi minusurile vieţii
noastre de credinţă – din fericire încă în
condiţiile nemeritate ale harului iertător al lui Dumnezeu.
Titlul generic al acestei Săptămâni de Rugăciune este
„Odihna truditorilor”, deoarece are două componente
majore: mărturia creştină şi Sabatul. Se poate naşte
întrebarea: Care este legătura dintre cele două
componente? Mărturia creştină este activitatea dominantă
şi constituie misiunea bisericii, iar Sabatele sunt acele
popasuri sfinte pe drumul acestor truditori care sunt
hotărâţi să răzbată cu solia Evangheliei tot pământul, până
la sfârşitul lumii.
În condiţiile păcatului, care a rupt legătura dintre
om şi Dumnezeu, rugăciunea este acel mijloc al harului
prin care putem păstra contactul direct, continuu, cu
izvoarele puterii, cu Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul
nostru. Deşi această comunicare trebuie să fie permanentă
– „rugaţi-vă neîncetat”, prin care înţelegem că rugăciunea
este antena de recepţie-emisie pe care trebuie s-o purtăm
cu noi zi de zi, în mijlocul tuturor activităţilor noastre
– totuşi, există timpuri speciale dedicate rugăciunii. Unul
dintre acestea este Săptămâna de Rugăciune. Această
săptămână are scopul de a face din comunicarea cu
Dumnezeu o dominantă şi, în acelaşi timp, o ocazie de
părtăşie, în rugăciune, cu biserica şi totodată o ocazie în
care învăţăm cum să ne rugăm. Ucenicii, care ştiau să se
roage, L-au rugat pe Isus: „Învaţă-ne cum să ne rugăm”.
În practica lui Isus, rugăciunea era o adevărată ştiinţă.
Aşadar, Săptămâna de Rugăciune poate fi un adevărat
seminar al rugăciunii, prin care învăţăm să îmbunătăţim
comunicarea noastră cu Dumnezeu, ca formă şi conţinut
R I
Î N
Săptămâna de Rugăciune – o retragere
binecuvântată
Înainte de apusul anului 2005, răspunzând unei
chemări cereşti şi unei nevoi interioare puternice,
Biserica Adventistă din România se retrage în „camera
de sus”, o culme ocrotită de linişte şi pace. Acest vârf al
evenimentelor anului, pe care-l numim Săptămâna de
Rugăciune, trebuie să ne ridice mai sus de munţii greutăţilor
cotidiene, mai sus de norii grijilor, departe de lumea care-şi
doarme somnul ignoranţei şi al nepăsării faţă de marea luptă
în care nimeni nu este doar spectator, ci este implicat ca
victimă sau biruitor. Şi anul acesta ne dorim ca acest loc
să fie sfinţit de prezenţa Duhului Sfânt, să fie o adevărată
grădină Ghetsemani a luptelor şi a victoriilor spirituale.
Asemenea ucenicilor de odinioară, vrem să urcăm împreună
cu Isus pe Muntele Schimbării la Faţă, unde să petrecem
netulburaţi un cantonament spiritual şi să ascultăm ce
ne spun marii bărbaţi ai rugăciunii, asemenea lui Moise
şi Ilie. Fie ca acest loc să fie mai mult decât un Munte al
Schimbării la Faţă şi să fie, pentru fiecare dintre noi, un
munte al schimbării inimilor noastre.
La un interviu pe care l-am surprins la un program
de televiziune, unde un antrenor a fost intervievat cu
privire la felul în care se pregăteşte pentru o competiţie
sportivă importantă, dânsul spunea: „Cu trei zile înainte
de o competiţie, mă retrag, întrerup orice activitate,
întrerupt legătura cu familia şi blochez telefonul mobil.
Mă concentrez doar asupra meciului”. Dacă o competiţie
sportivă merită o pregătire psihologică atât de importantă,
deşi rezultatele în cele mai bune cazuri sunt câteva „goluri”,
oare câtă importanţă ar trebui să alocăm marii lupte de
care depinde mântuirea noastră şi a iubiţilor noştri?
Biruitori prin rugăciune
Exemplele din Sfânta Scriptură ne dovedesc că marile
confruntări au fost câştigate în prealabil pe câmpul de
luptă al rugăciunii. Iacov a biruit în noaptea pe care a
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 5
petrecut-o în rugăciune şi, drept
urmare, a primit numele de biruitor
înainte de confruntarea propriu-zisă
cu fratele său, Esau. Domnul Isus
S-a retras în pustie 40 de zile, în
pregătirea Sa pentru cei trei ani şi
jumătate de confruntare cu atâtea
obstacole, cu întreaga armată a
întunericului desfăşurată împotriva
Sa. După ce lupta sufletească este
câştigată, când încep încercările
propriu-zise, nu ai decât să rămâi fidel
hotărârilor luate, evident tot prin
puterea lui Dumnezeu. Dacă luptele
sufleteşti coincid cu luptele fizice,
e mult mai dificil să obţii biruinţa.
Separat şansele sunt maxime.
„De fapt, în uriaşul domeniu
al religiei, nu există un fenomen
mai aparte, mai minunat decât
rugăciunea. Pentru omul credinţei,
rugăciunea este Alfa şi Omega întregii
evlavii, cea mai firească şi cea mai
necesară expresie a vieţii de credinţă,
izvorul tuturor bucuriilor sufleteşti,
izvorul puterii morale.” (F. Heiler,
Das Gebet)
Rugăciunea este cumpăna apelor,
este răscrucea unde se despart
drumurile între evlavia vie şi
autentică şi gândirea modernă. De
aceea este adevărată afirmaţia: nu
eşti creştin, dacă nu eşti un om al
rugăciunii. Părintele istoriei religiilor
comparate, Cornelius Petrus Tiele,
spunea: „Acolo unde rugăciunea
a amuţit cu totul, acolo şi religia
a amuţit”. Iar ilustrul Auguste
Sabatie constată că: „Unde lipseşte
rugăciunea izvorâtă din inimă, acolo
nu mai există religie”.
Aş dori să închei aceste declaraţii
valoroase cu privire la rugăciune
lăsând ca Spiritul Profetic să aşeze
coroana peste aceste gânduri
importante: „Rugăciunea este
deschiderea inimii către Dumnezeu,
asemenea unui prieten… Rugăciunea
nu Îl coboară pe Dumnezeu la noi, ci
ne înalţă pe noi până la El”. (Ellen
White, Calea către Hristos, p. 93)
Simboluri ale rugăciunii
În Sanctuarul din vechime,
rugăciunea, această componentă a
vieţii de credinţă, era simbolizată
prin altarul tămâierii, pe care se aşeza
zilnic amestecul presărat pe cărbunii
aprinşi. Focul provenea de la altarul
arderii de tot. Amestecul avea patru
componente: galban, stacte, onice
şi tămâie. Prima componentă de
bază este tămâia propriu-zisă, care
reprezintă rugăciunea în general. În
Psalmul 141,2 se spune: „Ca tămâia
să fie rugăciunea mea înaintea Ta”,
iar în Apocalipsa 8,3: „I s-a dat
tămâie multă ca s-o aducă împreună
cu rugăciunile tuturor sfinţilor”.
Aceasta reprezintă şi rugăciunea
lui Isus care însoţeşte rugăciunile
noastre. A doua componentă avea
o aromă foarte plăcută – ceea ce
face ca rugăciunea să fie plăcută este
mulţumirea. A treia componentă era
otravă împotriva şerpilor – cât de
sugestiv este acest simbol! Oare care
este otrava împotriva lui Satana? Sunt
meritele Domnului Isus Hristos. A
patra componentă menţinea în timp
mirosul plăcut. Conform învăţăturii
lui Isus, rugăciunea trebuie să fie
stăruitoare, iar apostolul Pavel scrie:
„Rugaţi-vă neîncetat”.
Dorim ca această Săptămână
de Rugăciune să vă aducă soluţii şi
rezolvări în problemele personale,
familiale şi ale bisericii!
În mod deosebit, am dori să punem
înaintea lui Dumnezeu problemele

„Până în ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare

este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de
teribile sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie
vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet.”
(Tragedia Veacurilor, ed. 1997, p. 658)

6 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005

misiunii bisericii, datoria şi favoarea de a fi
aceia care încheie lucrarea lui Dumnezeu
în această ţară. Dorim ca vestea cea bună Evenimentele din trim. IV 2005
să ajungă în toate casele şi toţi cetăţenii În cadrul unei strategii pe termen lung, de înviorare a vieţii
României să fie conştienţi că Domnul Isus bisericii, Uniunea de Conferinţe a programat pentru fiecare
bate la uşa inimii lor, folosindu-Se de unelte trimestru câte o temă spirituală de valoare actuală şi care
modeste, de purtătorii Săi de cuvânt. răspunde nevoilor acute ale poporului nostru.
„Există o reţinere curioasă, fără o justificare
temeinică din partea multora, şi anume aceea Astfel, tema trim. IV 2005 este „Sabatul – o pregustare a
de a-şi mărturisi experienţele personale. Este Împărăţiei Cerurilor”. Ea urmăreşte revitalizarea serviciilor divine
o formă de egoism introvertit – un egoism şi a experienţei individuale de sfinţire a Sabatului, precum şi o
straniu, care nu este dispus să vorbească despre reafirmare a identităţii noastre sabatariene.
sine. Călătorii care cutreieră pustiurile vieţii
nu trebuie să fie zgârciţi în a spune tovarăşilor
lor de drum unde au găsit oazele verzi… sau
umbra ocrotitoare a Stâncii grandioase în
locurile pustii. Nu se consideră egoism dacă
vaporul care brăzdează apele Atlanticului
transmite semnale, arătând cum a reuşit să
scape de pericolele unui aisberg sau ale ceţii,
sau transmite semnale amabile de salut. Totuşi,
mulţi indivizi se închid în ei înşişi, reprimând
cu străşnicie instinctul fratern care îi împinge
să comunice semenilor roadele experienţelor
lor. În felul acesta, ei se privează de favoarea
părtăşiei cu sfinţii şi refuză participarea
împreună cu fraţii lor la cupa simpatiei

umane şi la frângerea pâinii proaspete a unei
experienţe noi” (Lord Rosebery).
Vrem să îndreptăm atenţia bisericii spre
problema atât de importantă a Sabatului,
conform sfatului Domnului Isus: „Rugaţi-vă
ca fuga voastră să nu fie iarna sau într-o zi
de Sabat”. De asemenea, vrem să-I cerem
lui Dumnezeu soluţii pentru problemele noi
care au apărut după Revoluţie. Suntem
conştienţi că acest subiect va deveni o
problemă crucială în deznodământul final
al luptei dintre bine şi rău. Deja există
semnalmente sigure în această direcţie.
„Să ne apropiem dar cu deplină încredere
de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să
găsim har pentru ca să fim ajutaţi la vreme de
nevoie.” (Evrei 4,16)
Sabatul –
o pregustare a Împărăţiei Cerurilor
Uniunea şi Conferinţele pregătesc o serie de evenimente locale,
regionale sau naţionale, cu materiale ajutătoare, însoţite de un
ghid de pregătire a evenimentului:
Octombrie
Sabatul 2: Sabat dedicat Bibliei: „Biblia – Scutul şi
apărarea noastră” – local
Sabatul 3: Sabat dedicat Spiritului Profetic – local
Sabatul 4: Sabat dedicat aniversării zilei de 22 octombrie
1844 – regional (pe judeţe) şi local

ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Ce înseamnă în viaţa ta Săptămâna de
Rugăciune?
2. Ce valoare are pentru tine rugăciunea
personală?
3. Crezi că este necesară o reformă
în păzirea Sabatului de către biserică şi
individual?
Emilian Niculescu, secretar,
Uniunea Română
Noiembrie
Sabatul 1: Convenţia naţională despre Sabat – la Stupini
Într-unul din Sabatele 2, 3 sau 4: Sabatul Tineretului - local
Decembrie
Sabatul 1-2: Săptămâna de rugăciune va avea ca subiect
asociat „Sfinţirea Sabatului în mileniul III”.
Într-unul din Sabatele 3 sau 4: Sabatul părtăşiei – local
Ianuarie 2006 – va încheia şirul Sabatelor speciale:
Sabatul 1: Sabatul misiunii – local
Sabatul 4: Sabatul deschis pentru ne-AZŞ – local
Pentru detalii, puteţi consulta pastorul de district, Conferinţa
sau Uniunea.

CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 7

 S A B A T D
U N I Ţ I
mărturisirea adevărului
JAN PAULSEN
„Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi robul Meu
pe care l-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi
că Eu Sunt: înainte de Mine n-a fost nici un Dumnezeu şi
după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine
nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am
prorocit, nu sunt străin între voi: voi Îmi sunteţi martori,
zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu.” (Isaia 43,10-12)
M
artorii sunt necesari acolo unde trebuie
stabilit adevărul, acolo unde există
divergenţe de păreri, acolo unde există
un proces. Rolul lor este acela de a
exprima, în mod corect şi clar, ceea ce au
văzut şi auzit.
Interesant de remarcat este modul în care Dumnezeu
Îşi testează profeţii pentru a îndeplini rolul de martori.
În Ieremia cap.1, versetele 11-12, Domnul îl supune pe
Ieremia la un examen „oftalmologic”. La întrebarea: „Ce
vezi, Ieremio?”, el răspunde: „Văd un veghetor”, iar la
al doilea test, spune: „Văd un cazan clocotind dinspre
miazănoapte”. E important ca un slujitor al lui Dumnezeu
să distingă prezenţa lui Dumnezeu în lume şi să observe
pericolele; să-L vadă mai întâi pe Dumnezeu care
veghează ca să-Şi împlinească Cuvântul. Aceasta îi va da
putere şi încredere celui care va mărturisi chiar şi atunci
când va vedea cazanul pericolelor clocotind, gata să se
reverse asupra poporului lui Dumnezeu.
Chemaţi să fim martori
Oare care sunt motivele pentru care Dumnezeu are
nevoie de martori şi apelează la oameni? De ce se adresează
în această privinţă poporului Său? Să urmărim tabloul.
Minuscula ţară Iudeea, aflată în centrul semilunii
civilizaţiei antice, se transformă dintr-o dată într-o uriaşă
scenă a lumii, unde sunt convocate toate popoarele:
„Să se strângă şi să se adune toate popoarele” (vers. 9).
Problema este de o importanţă mondială. Sunt adevăruri
pe care trebuie să le cunoască toate popoarele. Conţinutul
capitolelor 40-46 arată că problema în discuţie este cea
referitoare la adevăratul Dumnezeu şi la dumnezeii cei falşi.
Contextul istoric este un moment important: sfârşitul
8 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
I M I N E A Ţ Ă
Î N
Imperiului Babilonian şi începutul Imperiului Persan.
Supremaţia Babilonului asupra poporului lui Dumnezeu
– robia lor de 70 de ani – tinde să fie înţeleasă nu doar ca
o superioritate a babilonienilor, a omului, ci chiar ca o
superioritate a zeilor lor asupra Dumnezeului lui Israel.
Profetul lui Dumnezeu elucidează starea de fapt:
· Robia este urmarea păcătuirii lor.
· Dumnezeu conduce destinele lumii întregi.
· Idolii sunt alcătuiri neputincioase ale omului.
· Dumnezeu este Dumnezeul creator al cerului şi al
pământului.
· Profeţia este un argument incontestabil al faptului că doar
Dumnezeu ştie viitorul şi doar El conduce întreaga istorie.
· Acest Dumnezeu îl iubeşte pe poporul Său, îl iartă şi îl
mântuieşte.
Aceste adevăruri trebuie susţinute şi apărate public
de cei „doi martori”: Biserica lui Dumnezeu şi Robul lui
Dumnezeu, Isus Hristos.
„Nicăieri în Vechiul Testament nu găsim atâta
Evanghelie creştină: Dumnezeu este Creator şi Suveran
asupra naţiunilor; Dumnezeu este prezent în mod activ în
istoria mondială, în privinţa judecăţii şi a răscumpărării, a
iertării pline de îndurare acordată poporului păcătos; un
Dumnezeu care educă poporul Său în vederea evanghelizării
lumii întregi… prevestirea venirii robului lui Dumnezeu.”
(The Interpreter’s Bible, vol. 5, p. 422)
Mărturisind adevărul Scripturii
Şi noi trăim astăzi în preajma unor momente cruciale ale
istoriei lumii, şi anume trăim la finalul istoriei Babilonului
spiritual. Cir, eliberatorul venit dinspre răsărit, este un simbol
al Domnului Isus Hristos, Cel care va aduce eliberarea
deplină de păcat şi de urmările păcatului. În acest context,
Dumnezeu are nevoie de martori ai faptului că, deşi suferinţa
umană ia proporţii îngrijorătoare, toate aceste lucruri nu
au scăpat de sub control. Ele au fost rostite de Dumnezeu
cu mult timp înainte. Profeţiile din Matei cap. 24 le vedem
împlinindu-se în fiecare zi şi ne sunt aduse elemente
proaspete la ştirile din fiecare seară. Majoritatea oamenilor nu
mai văd bunătatea, îndurarea sau călăuzirea lui Dumnezeu,
iar alţii neagă cu totul existenţa Sa, considerând că tot ceea
ce se întâmplă nu este decât rezultatul
faptului că noi, oamenii, suntem
produsul întâmplării şi suntem lăsaţi pe
seama forţelor oarbe ale naturii care au
ieşit din făgaşul lor.
Prin apelurile Sale, Dumnezeu Îşi
încurajează poporul: „Nu vă temeţi
şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit
şi nu ţi-am spus Eu demult lucrul
acesta? Voi îmi sunteţi martori!”
(Isaia 44,8). Creştinul cunoscător al
Bibliei este îndurerat când vede atâta
suferinţă, dar nu se teme, deoarece, în
aceste lucruri, el constată împlinirea
profeţiilor. El trebuie să procedeze aşa
cum ne-a învăţat Isus: „Când vede
aceste lucruri, să privească în sus, căci
răsplătirea se apropie”. În inundaţii
şi cutremure, el constată împlinirea
cuvintelor Bibliei şi se bucură de faptul
că mântuirea este atât de aproape.
Da, noi trăim această dublă realitate.
Simţim împreună cu alţii sau resimţim
noi înşine durerile şi pierderile, dar
în acelaşi timp ne bucurăm că Isus
Hristos va reveni în curând.
Mărturia bisericii
„Fiindcă am ajuns o privelişte
pentru lume, îngeri şi oameni.”
(1 Corinteni 4,9 u.p.)
Chiar mici şi puţini cum suntem,
noi trăim pe scena lumii şi depunem
în mod conştient sau inconştient o
mărturie în faţa întregului Univers, o
mărturie în favoarea sau în defavoarea
lui Dumnezeu.
Formele de mărturisire sunt
cuvintele şi faptele. Biserica ar trebui
să se facă auzită. Începând cu mărturia
de la om la om până la mărturia
publică, până la acel strigăt puternic,
toate acestea fac parte din misiunea
bisericii. În această mărturisire, nu
apărăm doar cauza lui Dumnezeu,
ci, în acelaşi timp, contribuim la
fericirea veşnică a semenilor noştri, a
celor care sunt tributari concepţiilor
greşite, practicilor vinovate, sunt robi
ai Babilonului şi slujesc, poate în mod
inconştient, zeilor noi şi nevăzuţi ai
Babilonului. Biblia ne spune: strigă
şi nu te opri. Acest strigăt trebuie să
se intensifice până când va cuprinde
întreaga lume, până va ajunge la ceea
ce numim Marea Strigare, ultimul apel
al dragostei şi al harului lui Dumnezeu.
Într-un proces este un timp când
vorbeşte cel acuzat, un timp când
vorbeşte acuzatorul şi un timp când
vorbesc martorii. Reclamatul nu poate
vorbi în locul martorilor. El le poate
cere doar să spună adevărul. Acesta
este rolul nostru. Dumnezeu a vorbit,
Dumnezeu a făcut totul în vederea
mântuirii omului, L-a oferit pe Fiul
Său. Mai mult de atât nu se poate.
Acum e rândul nostru să vorbim şi
să-I luăm apărarea acestui Dumnezeu
acuzat, contestat, batjocorit,
considerat că nu există.
Noi mărturisim în
mod constant, prin
viaţa noastră, despre
valorile noastre, despre
ceea ce considerăm că
este mai important
pentru noi şi pentru
familiile noastre.
Mărturia tăcută a faptelor
Mărturia faptelor, a vieţii de toate
zilele, îşi are rolul ei important. Faptele
sunt cele care confirmă sau infirmă
probitatea noastră. Faptele noastre
pot anula mărturia cea mai elaborată.
Viaţa noastră de toate zilele este cutia
de rezonanţă care dă intensitate şi o
culoare aparte sunetelor, cuvintelor
pe care le rostim. Noi mărturisim în
mod constant, prin viaţa noastră,
despre valorile noastre, despre ceea
ce considerăm că este mai important
pentru noi şi pentru familiile noastre.
Pe măsură ce biserica creşte, una
dintre provocările pe care le are de
întâmpinat este aceea de a rămâne
unită în mărturisirea adevărului lui
Isus. Este trist când câţiva indivizi
alterează în mod semnificativ aspecte
ale soliei care ne-au fost încredinţate
şi creează mijloace separate de biserică
CURIERUL
pentru a promova un mesaj personal.
Membrii bisericii trebuie să crească
şi mai departe în cunoaşterea soliei
care Îl are în centru pe Hristos şi să se
pregătească pentru mărturisirea Lui în
fiecare zonă din lume. Biserica nu dă
mărturie numai celor din afara ei, ci şi
noilor generaţii care înfloresc în cadrul
ei. Îi invit pe părinţi să le dea copiilor
lor o mărturie clară a adevărului în
Isus Hristos, prin cuvinte şi fapte
pline de iubire creştină. Pentru o
asemenea mărturie, părinţii sunt
de neînlocuit. De asemenea, îi
chem pe pastori, administratori
şi predicatorii laici să
mărturisească, de la amvoanele
comunităţilor din lumea
întreagă, adevărul soliei care
ne-a fost încredinţat. Să vorbim
în bisericile noastre într-un glas;
să evităm disonanţa erorilor…
Îi încurajez să proclame
adevărurile strict scripturistice
adventiste, care sunt de maximă
relevanţă pentru aceste zile din
urmă. Să nu păstrăm tăcere
asupra lor, pentru că ele ne vor
ocroti de înşelăciunile ultimelor
zile.
În fine, îi chem pe profesorii
adventişti din întreaga lume,
cărora Domnul şi biserica
le-au încredinţat misiunea de
a modela mintea elevilor, spre
asemănarea cu Mântuitorul.
Clasa lor să fie un loc în care să
ofere o mărturie unită despre adevăr şi
despre semnificaţia lui înaintea elevilor.
Nimeni să nu mărturisească un adevăr
conform propriei interpretări, ci numai
adevărul pe care Dumnezeu i l-a dat
bisericii ca să-l proclame. În şcolile
noastre, să nu examinăm adevărul în
aşa fel încât să-şi piardă frumuseţea şi
farmecul din cauza îndoielii. El trebuie
să înflorească pe măsură ce profesorii îl
cercetează cu rugăciune împreună cu
elevii, căutând să li-l dezvăluie.
Privim înainte spre clipa când
mărturisirea noastră pe această
planetă încărcată de păcat va
ajunge la sfârşit. Atunci vom avea la
dispoziţie o veşnicie pentru a mărturisi
înaintea fiinţelor necăzute în păcat
despre lucrarea minunată pe care
Dumnezeu a făcut-o, spre mântuirea
noastră, prin Fiul Său. Mărturisirea nu
se va sfârşi niciodată.
ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 9
 SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
Un legător de
cărţi spunea că, de
regulă, cărţile vechi
care i-au fost aduse
aveau deranjate sau
chiar lipsă primele şi
ultimele foi. Pe primele pagini este scris
raportul creaţiunii, cu memorialul său,
Sabatul, iar pe ultimele, făgăduinţa
revenirii. Creştinismul modern are
probleme tocmai cu aceste adevăruri
revelate, iar noi avem înscrise de
Dumnezeu, în numele bisericii noastre,
evenimentele Alfa şi Omega ale
istoriei. Din timp în timp, trebuie să ne
verificăm în ce măsură înălţăm acest
steag în faţa lumii. Am moştenit un
nume. Dar în ce măsură corespunde el
convingerilor şi practicilor noastre?
Sabatul, un semn distinctiv
Iată ce scrie un comentator evreu
despre importanţa Sabatului, ca semn
distinctiv pentru poporul evreu, din
punct de vedere religios şi naţional:
„Nici o altă instituţie nu defineşte
particularitatea comunităţii ebraice în
măsura în care o face ziua de odihnă
săptămânală, Sabatul sfânt. În această
privinţă, chiar şi lumea înconjurătoare
10 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
are o sensibilitate pronunţată.
Scriitorul roman Martial îi numeşte
„sabatarieni”, iar Juvenal îi numea pe
prozeliţii iudei „păzitori ai Sabatului”.
(Moritz Zobel, Sabatul)
Un analist al vremurilor noastre
constată că, în lumea noastră,
„semnele de circulaţie sunt într-o
continuă schimbare, linia de sosire nu
există, iar succesul permanent nu este
asigurat. Cursa trebuie continuată, în
cel mai bun caz în direcţia dorită de
public” (Philip Kotler, Managementul
marketingului). De aceea, este necesar
să arătăm lumii că, pe drumul spre
cer, semnele de circulaţie stabilite de
Dumnezeu nu pot fi schimbate. Iată o
remarcă interesantă:
„Într-o lume ca a noastră, când
de certitudini se moare, în timp ce
certitudinile mor, adevărul nu se mută
şi rămâne acelaşi, fie că este rostit de
marele orator, fie de mizerul bârfitor;
omul elocvent nu-l îmbogăţeşte, iar cel
cu vorbirea greoaie nu-l poate sărăci.”
(Milenari, Secretele Vaticanului, p. 3)
Dregători de spărturi
Misiunea protestantismului a fost
aceea de a restabili porunca referitoare
la forma de închinare, porunca a doua
din Decalog, care a dispărut cu totul
din cuprinsul Legii divine. Misiunea
Bisericii Adventiste este aceea de a
restabili porunca a patra din Decalog,
de a drege spărtura produsă în Lege,
prin schimbarea odihnei de Sabat,
în cea de duminică. Acest element
constituie un aspect major al identităţii
noastre ca biserică.
Suntem în situaţia femeii din
parabola lui Isus, care a găsit moneda
de argint pierdută, care purta chipul
şi numele împăratului. A găsit-o
după ce a aprins lumina în casa ei şi
a îndepărtat molozul şi praful. Ani de
zile a călcat-o în picioare. Dar acum
a găsit-o şi a reaşezat-o la locul ei,
în mijlocul celor nouă. În marea ei
bucurie, le cheamă pe prietenele şi
pe vecinele ei şi le zice: „Bucuraţi-vă
împreună cu mine, căci am găsit leul
pe care-l pierdusem” (Luca 15,9).
In citatele următoare, inspiraţia
subliniază însemnătatea numelui pe
care îl purtăm, ca mijloc de mărturie în
faţa lumii:
„Suntem adventişti de ziua a şaptea.
Ne este ruşine de numele nostru?
2005
Răspundem: Nu, nu! Nu ne este
ruşine. Este numele pe care Domnul
ni l-a dat. El evidenţiază adevărul
care trebuie să fie testul bisericilor.”
(Scrisoarea 110,1902 2 SM 384)
„Mi s-a arătat că acest nume
înseamnă mult şi, adoptându-l, noi
am urmat lumina trimisă din cer…
Sabatul este memorialul lui Dumnezeu
cu privire la lucrarea de creaţiune şi
este un semn care trebuie păstrat în
faţa lumii.” (Idem, p. 385)
„S-a spus că oamenii vor încerca
orice tactică pentru a diminua diferenţa
dintre credinţa adventiştilor de ziua a
şaptea şi a celor care păzesc prima zi a
săptămânii. Întreaga lume va fi implicată
în această controversă şi timpul
este scurt. Nu este timp să coborâm
steagurile noastre.” (Ibidem)
„In faţa mea a fost prezentat un
grup sub numele de adventişti de
ziua a şaptea, care sfătuiau ca steagul,
sau semnul, care ne face să fim un
popor distinct să nu fie prezentat atât
de frapant; deoarece ei susţineau
că nu este cea mai bună procedură
în asigurarea succesului pentru
instituţiile noastre. Acest steag distinct
trebuie purtat prin lume până la
încheierea timpului de probă.” (Ibidem)
„Când poporul acceptă şi înalţă
un sabat fals şi abate sufletele de
la ascultarea şi loialitatea faţă de
Dumnezeu, ei vor ajunge la acel punct
la care au ajuns oamenii din zilele lui
Hristos…Va alege vreunul să ascundă
steagul, să-şi diminueze consacrarea?
Să refuze oare poporul onorat,
binecuvântat şi făcut de Dumnezeu să
prospere, să dea mărturie în favoarea
memorialului lui Dumnezeu chiar în
timpul când această mărturie trebuie
dată?” (Manuscris 15, 1896)
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. De ce are Dumnezeu nevoie de
martori?
2. Ce rol are stilul nostru de viaţă în
mărturisirea adevărului?
3. Crezi că adevărul Sabatului este
propovăduit suficient de mult de
Biserica Adventistă?
Jan Paulsen, preşedintele Conferinţei
Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea
 S A B A T D U P
A FACE SAU A NU FACE:
aceasta-i întrebarea
FARKAS ZOLTÁN SZALLÓS
S
ăptămâna de Rugăciune este, prin definiţie,
o perioadă de repaus, un fel de „a nu face”,
cu scopul de „a face...” altceva: rugăciuni.
Bineînţeles, această expresie nu se recomandă,
având în vedere că rugăciunile se „rostesc”.
Dar dincolo de corectitudinea limbajului utilizat cu
referire la acest act de închinare, rugăciunea presupune
şi chiar impune în mod imperios sistarea oricărei
activităţi cu scopul realizării unei părtăşii cu Mântuitorul
sufletelor noastre neobstrucţionate de forfota rutinei şi a
cotidianului.
Aşadar, actul rugăciunii poate fi considerat ca fiind
un repaus, dar nu unul în care să rămânem inactivi. Din
contră, Săptămâna de Rugăciune îşi realizează scopul
atunci când odihna rugăciunii devine una activă, prin
faptul că cei care participă la aceste ocazii decid să nu
tacă, ci să se roage cu poporul lui Dumnezeu. Acest
popor s-a adunat în diferite părţi ale lumii să I se închine
Aceluia care a orânduit Sabatul, un timp de repaus
pentru a face altceva decât rutina şi cotidianul. Iată că
aici se poate întrezări o legătură surprinzătoare între
rugăciune şi Sabat. Ambele presupun un repaus activ
al acelora care îşi văd rostul în această lume, definit în
două cuvinte strâns legate unul de altul: mesaj [solie] şi
misiune. Aceştia sunt adventiştii de ziua a şaptea, cărora
le este uneori dificil să găsească echilibrul între „a face”
şi „a nu face”, deşi acest echilibru se află chiar în centrul
teologiei lor cu privire la Sabatul zilei a şaptea.
În această ocazie a Săptămânii de Rugăciune, ne
propunem să studiem împreună un aspect al teologiei
Sabatului creaţiunii, încercând să înţelegem cum anume
a aşezat Dumnezeu un echilibru între activitate şi repaus
chiar în centrul Sabatului original, edenic. Pentru a realiza
scopul propus de acest studiu şi, de asemenea, scopul
acestei întruniri pentru devoţiune colectivă, ne vom baza
pe ce spune Scriptura în Geneza 2,1-3.
Pasajul acesta ne autorizează să săpăm în mai multe
direcţii, dar ne vom rezuma doar la o direcţie pentru a
identifica solia divină, şi anume: va trebui să căutăm să
Ă A M I A Z Ă
înţelegem cum anume este binecuvântarea Sabatului o
realitate dinamică, în loc să fie statică.
Binecuvântarea Sabatului este dinamică,
în loc să fie statică
„Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea …” se spune
în Gen. 2,3.
Este interesant de observat legătura indisolubilă între
Sabat şi Dumnezeul care Se odihneşte în această zi.
Scriptura nu face nici o aluzie la omul care s-ar fi odihnit
în ziua Sabatului creaţiunii. Totuşi, această „tăcere” nu
ne autorizează să tragem nici o concluzie pertinentă cu
privire la serbarea Sabatului creaţiunii de către Adam
şi Eva. Aşadar, în loc să tragem concluzii pe baza tăcerii
Scripturii, ne vom direcţiona atenţia spre Dumnezeul
Sabatului creaţiunii despre care textul biblic nu tace
deloc.
Este important să notăm că esenţa binecuvântării
asociate cu Sabatul creaţiunii n-a fost înţeleasă de către
israeliţi. Aceştia tindeau să conceapă binecuvântarea
divină în termenii unei stări, în loc să o vadă ca pe un
proces; „a fi” era mai de preferat decât „a deveni”.
Pentru a ilustra această preferinţă şi pentru a face
deosebirea între „a fi” şi a „deveni”, vă invit să ne
gândim la Iov. Este omul binecuvântat, fiindcă are
multe bogăţii. Dar cum a ajuns să devină aşa de bogat
sau aşa de binecuvântat? O asemenea întrebare nu-i
interesa pe iudei. Ceea ce îi interesa nu erau planurile,
metodele şi strategia sau meseria prin care Iov devine
aşa de binecuvântat. Iov este binecuvântat! – şi acest
lucru era cel mai important pentru o minte de israelit.
Desigur, iudeii din timpul lui Isus asociau binecuvântarea
cu Dumnezeu, Cel care binecuvânta pe un om pe baza
unor merite personale, demne de luat în seamă. Sora
White spune că iudeii „se amăgeau că sunt mai buni
ca alţi oameni şi că au dreptul la binecuvântările Lui
[Dumnezeu]” (Hristos, Lumina lumii, ed. 1997, p. 77).
Binecuvântarea lui Iov era, deci, o stare, o stare
materială, o bunăstare conferită acestuia pe motivul
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 11
stării lui spirituale! Starea, şi nu
devenirea, era în centrul atenţiei. Cu
alte cuvinte, pentru un iudeu, „să fii”
binecuvântat trăgea mult mai mult în
balanţă decât „să devii” binecuvântat,
deoarece „a fi” binecuvântat însemna
o „stare” meritorie. Binecuvântarea
Sabatului creaţiunii era menită să
corecteze o asemenea înţelegere
greşită a lucrurilor, după
cum urmează:
„A fi” este o
caracteristică nu
a creaturilor, ci a
Creatorului. Dumnezeu
are în Numele Său verbul
„a fi”. Dacă acesta ar fi
fost un detaliu nerelevant,
Dumnezeu n-ar fi ţinut
să accentueze acest
adevăr care surprinde
unicitatea esenţei naturii
Sale de Dumnezeu.
Cel ce Se numeşte „Eu
sunt” (Exod 3,14) este
tocmai Acel Dumnezeu
la care se face referire în
Gen. 2,3. Aşa se explică
faptul că, în Persoana Sa,
binecuvântarea este ceva
pe deplin realizat, este
o stare, o caracteristică
proprie naturii Sale
esenţiale. Pavel surprinde
acest aspect unic al
Persoanei lui Dumnezeu
când spune că „Dumnezeu
… este binecuvântat în
veci…” (2 Cor. 11,31,
sublinierea îmi aparţine).
Aşadar, când Dumnezeu
binecuvântează Sabatul creaţiunii
nu-i conferă acestuia o calitate
transmisibilă asupra închinătorului
sabatarian. Răspunsul la întrebarea:
Ce se înţelege prin această
binecuvântare sabatică? se află în
Fiinţa lui Dumnezeu despre care
tocmai am afirmat – împreună cu
Pavel – că El este binecuvântat.
Actul prin care Sabatul îşi primeşte
binecuvântarea este unul de
comunicare de Sine a lui Dumnezeu,
în aşa fel încât Sabatul devine – în loc
să fie prin sine – o binecuvântare.
Da, aţi auzit bine! Am folosit
cele doua verbe, „a fi” şi „a deveni”,
pentru a comunica adevărul în
legătură cu binecuvântarea Sabatului.
12 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Pentru a descrie binecuvântarea
Sabatului, verbul „a fi” nu-şi poate
găsi justificarea, având în vedere că
Sabatul este o realitate creată. Adică,
Sabatul a fost creat ca un monument
al creaţiunii.
Sabatul, ca şi celelalte creaturi
ale lui Dumnezeu, este ceea ce
Dumnezeu intenţionează ca
Binecuvântarea
Sabatului nu este
ceva static, nu se
referă nici la „a face”
sau „a nu face” o
serie de activităţi, ci
ea exprimă condiţia
posibilităţii creşterii
noastre spirituale.
el să devină. Ce intenţionează
Dumnezeu să devină Sabatul? O
BINECUVÂNTARE! Şi cum devine
el o binecuvântare, dacă nu prin
descoperirea de Sine a lui Dumnezeu
către închinător, dar nu către orice
închinător, ci aceluia care I se închină
în „duh şi adevăr”. Ceilalţi închinători
sabatarieni rămân fără binecuvântare;
adică cei cărora Dumnezeu n-a
reuşit să li Se descopere în Sabat, ca
Mântuitor personal.
Care este semnul distinctiv
între un închinător sabatarian
binecuvântat şi unul fără
binecuvântare, chiar dacă participă la
serviciile divine din Sabat?
Răspunsul la această întrebare ne
va ajuta în cercetarea noastră de sine.
Aţi sesizat că alături de Sabat, la
creaţiune, Dumnezeu a binecuvântat
2005
animalele şi omul (Gen. 1,22.28).
În ambele cazuri, binecuvântarea a
însemnat capacitatea de a „creşte”
şi a se „înmulţii” prin transmiterea
către urmaşi, prin procreare. Prin
analogie, binecuvântarea Sabatului
constă în capacitatea de a creşte
– nu cantitativ, ci calitativ – prin
transmiterea vieţii veşnice în urma
părtăşiei speciale de Sabat;
o părtaşie în care Dumnezeu
Se comunica pe Sine
închinătorului, iar acesta – în
virtutea acestei comunicări
de Sine a lui Dumnezeu – îşi
menţine capacitatea de a creşte
în harul mântuitor al lui Isus
Hristos.
Intuiţi acum care ar fi
deosebirea între doi adventişti
care serbează Sabatul, dar
unul dintre aceştia nu trăieşte
experienţa salvării? Cel care
beneficiază de binecuvântarea
Sabatului dă semne vădite
de creştere spirituală, pe când
celălalt prezintă semnele
unui declin spiritual. Primul
are capacitatea de a creşte,
şi devine o binecuvântare
pentru comunitate, familie,
prieteni şi societate, iar
celălalt – nebeneficiind de
binecuvântarea Sabatului – îşi
pierde capacitatea de a creşte
în har, şi astfel devine cauza
problemelor spirituale care se
năpăstuiesc asupra bisericii
locale, asupra familiei, a
copiilor, etc.
Să recapitulăm în două puncte ce
înseamnă binecuvântarea Sabatului,
dată de Dumnezeu, care Se odihneşte
în această zi.
1. Binecuvântarea aceasta nu este
altceva decât realitatea prezenţei creative
de odihnă a lui Dumnezeu în această
zi. Aceasta este o prezenţă mântuitoare
prin faptul că Dumnezeu – în Persoana
Fiului Său – Se comunică pe Sine
închinătorului spiritual.
2. Acest închinător – şi nu altul
– este antrenat în virtutea acestei
descoperiri de Sine a lui Dumnezeu
într-un proces de devenire prin creştere
în harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Binecuvântarea Sabatului de care acesta
beneficiază menţine în el capacitatea
de a creşte spiritual, devenind astfel el
însuşi o binecuvântare pentru anturajul său
social, familial şi bisericesc.
Ca o concluzie la acest studiu, am
putea spune că, din perspectiva lui
Dumnezeu, binecuvântarea Sabatului se
leagă de Fiinţa şi Persoana Dumnezeului
Creator şi Salvator; iar din perspectiva
creaturii, această binecuvântare sabatică
se materializează în dinamismul creşterii
în harul salvator al Acelui Dumnezeu
care Se oferă pe Sine omului, în
Persoana Fiului Său, prin care omul
devine părtaş de natură divină.
Aşadar, binecuvântarea Sabatului
nu este ceva static, nu se referă nici
la „a face” sau „a nu face” o serie
de activităţi, ci ea exprimă condiţia
posibilităţii creşterii noastre spirituale.
Condiţia aceasta a creşterii în har
este creată tocmai în Sabat şi apare în
forma odihnei lui Dumnezeu în care
închinătorul poate să intre, dacă vrea.
Cel care intră în această odihnă devine
ceea ce Dumnezeu este: binecuvântare.
Dar să reţinem că – pe când
Dumnezeu este Binecuvântare
– şi noi, fiind fiinţe create, devenim
binecuvântare; o devenire care nu se va
sfârşi nici chiar în veşnicie.

ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE

(Răspunsurile la aceste întrebări ar putea
deveni subiecte de rugăciune)

1. Dacă esenţa doctrinei Sabatului

creaţiunii nu se defineşte în termenii
întrebării „a face” sau „a nu face”,
atunci în ce constă semnificaţia lui?
2. Ca un popor misionar, având
Sabatul ca adevăr prezent pentru o
lume în care oamenii sunt aproape
exclusiv interesaţi de „creşterea
economică”, şi nu de creşterea
spirituală, care ar fi argumentul cel mai
eficient în prezentarea soliei noastre?
3. În acest studiu n-am abordat
problema sfinţirii Sabatului de către
Dumnezeu. Cum s-ar înţelege această
sfinţire din perspectiva în care noi am
abordat Geneza 2,1-3?

Farkas Zoltán Szallós, profesor,

ITA, Cernica

CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 13

 D U M I
U N I Ţ I
mărturisirea adevărului
despre Isus
ARMANDO JUAREZ
„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât
pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” (1 Cor.2,2)
Importanţa răstignirii
E
llen White afirma: „Când privim la Mielul
lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei,
taina mântuirii începe să se contureze în
mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu
ne conduce la pocăinţă. Prin moartea pentru
cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care
depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce
păcătosul contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează
inima, îi impresionează mintea şi inspiră sufletului un
regret sincer pentru păcatul săvârşit” (Ellen White, Calea
către Hristos, p. 18).
În cartea sa Christ Our Substitute (Hristos, Înlocuitorul
nostru), Norman Gulley scrie: „Moartea lui Hristos
dezvăluie până în cele mai mici detalii cât de departe a fost
Dumnezeu dispus să meargă pentru mântuirea omului...
Calvarul constituie cel mai scump preţ care a fost plătit
vreodată. Întregul cer a fost oferit în acest dar.” (p. 22, 23)
Iată de ce sora White a putut scrie: „Crucea rămâne
singură în picioare, un mare centru al lumii. Ea nu îşi
găseşte prieteni, ci şi-i face. Îşi creează propriii agenţi.”
(Ellen White, The SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1138)
Ghandi a afirmat că există 7 rele care ne distrug:
· bogăţia câştigată fără muncă
· plăcerea fără conştiinţă
· cunoştinţa fără caracter
· comerţul fără moralitate
· ştiinţa fără umanitate
· închinarea fără sacrificiu
· politica fără principii.
Rolul jertfei în Biblie
Jertfa lui Isus Hristos trece ca un fir roşu de la un
capăt la celălalt al Bibliei, fie prin aluzii simbolice, fie prin
profeţii – mai ales în Vechiul Testament – pentru ca în
Noul Testament să apară realitatea. Este atât de important
14 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
N I C Ă
Î N
să înţelegem esenţa acestui sacrificiu al lui Isus Hristos.
Deşi despre acest subiect s-a vorbit enorm de mult,
tocmai esenţialul tinde să se piardă. Ori tocmai aceasta
este intenţia lui Satana: să reţinem forma şi să pierdem
conţinutul. Această schimbare a mesajului jertfei a reuşit
chiar de la primii închinători, Cain şi Abel. Problema
esenţială este următoarea: Ce este jertfa, de fapt? Este
oferta, sau darul, omului pentru a câştiga bunăvoinţa lui
Dumnezeu sau este darul lui Dumnezeu pentru a-l câştiga
pe om? Cain îşi aduce sacrificiul din roadele câmpului
şi este ofensat la culme că nu a câştigat bunăvoinţa lui
Dumnezeu. Întotdeauna jertfa biblică reprezintă darul
lui Dumnezeu pentru a-l câştiga pe om. Chiar şi atunci
când credincioşii din Vechiul Testament aduceau jertfe,
ei, de fapt, prin aceasta, nu încercau să câştige iubirea
lui Dumnezeu, ci jertfa lor reprezenta doar credinţa că
într-o zi Dumnezeu va plăti preţul răscumpărării pentru
mântuirea omului. Biblia ne spune că Dumnezeu ne-a
iubit mai întâi şi, chiar mai mult, că Dumnezeu este
dragoste. Această dragoste nu trebuie cumpărată, nici
cucerită. Ea ne este oferită în dar. De la Cain încoace,
oamenii interpretează greşit scopul jertfei. Tot păgânismul
este dominat de această idee. Zeii iubesc omenirea, dar
nu-l cunosc pe individ. Pentru ca el să se remarce şi să
câştige iubirea zeilor, trebuie să facă ceva prin care să se
evidenţieze, ceva prin care să-i depăşească pe cei din jurul
său, ceva prin care să cumpere bunăvoinţa lor. Această
atitudine este jignitoare la adresa lui Dumnezeu şi, de fapt,
acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu S-a uitat la
jertfa lui Cain.
Motivaţia jertfei – iubirea
Jertfa Domnului Isus Hristos provine din izvorul iubirii
unice a lui Dumnezeu. Iubirea omenească are mereu
următoarele motivaţii: iubeşte „pentru că” sau „dacă”
– adică este o iubire condiţionată sau motivată. Iubirea
lui Dumnezeu nu are o motivaţie exterioară Lui, nici nu
este condiţionată în prima fază de absolut nimic care să
merite această iubire. „Pe când eram noi încă duşmani,
Dumnezeu a dat pe Fiul Său”. Fără
această iubire, orice sacrificiu îşi
pierde cu totul valoarea. De aceea,
apostolul Pavel spune: „Chiar dacă
mi-aş da trupul să fie ars, sunt
nimic”. Sunt multe motive care îi pot
determina pe oameni la fapte mari,
chiar fapte de sacrificiu, însă cât de
străin este focul sacrificiilor lor faţă de
focul sfânt al jertfei lui Isus. Poţi face
ceva mânat de competitivitate. Poţi
face fapte mari din orgoliu, mândrie,
interes, etc. Nimic din toate acestea
nu a existat în cazul jertfei Domnului
Isus. Iată de ce în Vechiul Testament
nu era permis să se aducă foc străin în
Sanctuar.
Comentând problema autorităţii
morale, Stephen R. Covey spune
că, la baza ei, se află trei elemente:
natura noastră morală, principiile
şi sacrificiile. „Mulţi dintre noi
ştim că trebuie să ne comportăm
într-un anumit fel, dar numai
sacrificiul ne face capabili să ne
purtăm cu adevărat în aşa fel, încât
să ne aliniem principiilor universale.
De aceea, sacrificiul este esenţa
autorităţii morale, iar umilinţa este
atributul fundamental al sacrificiului.
Autoritatea morală vine de pe urma
sacrificiului în cele patru elemente de
bază ale naturii noastre: 1) sacrificiul
fizic şi economic; 2) sacrificiul
emoţional-social, ceea ce înseamnă
supunerea eului; 3) sacrificiul
mental, ceea ce înseamnă aşezarea
convingerilor deasupra plăcerilor
şi conştientizarea faptului că
libertatea vine în urma disciplinei; 4)
sacrificiul spiritual, ceea ce înseamnă
trăirea unei vieţi în umilinţă, dar şi
curaj; înseamnă a trăi şi a sluji cu
înţelepciune.”
Toate aceste elemente le găsim
expuse în Biblie şi exemplificate
magistral în viaţa Domnului Isus
Hristos.
Fie ca în acest spirit să ne trăim
şi noi viaţa de credinţă.
SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
Analizând
caracteristicile
generale ale lumii
contemporane,
analiştii James M. Kouses şi Barry
Z. Posner subliniază următoarele:
„Cinismul ia proporţii, oamenii sunt
sătui de teorii, supăraţi, dezgustaţi
şi pesimişti cu privire la viitor.
Loialitatea oamenilor faţă de instituţii
şi a instituţiilor faţă de oameni scade
asemenea unei pietre aruncate în
apă. Nu mai vrem să luptăm, ci doar
CURIERUL ADVENTIST
să schimbăm şi iar să schimbăm.
Aproape jumătatea din populaţie
sunt cinici, iar cinicii nu iau parte la
îmbunătăţirea lucrurilor”.
În căutarea valorilor vieţii
„Trăim într-o lume fragmentată. În
ciuda conexiunilor electronice, lumea
este departe de a forma o comunitate.
Astăzi sunt mai multe state în lume
decât înainte. Marile state unionale
şi federale s-au fragmentat. Triburi îşi
caută independenţa politică… Forţa
de muncă este în creştere, în timp ce
forţa de muncă permanentă este în
declin… O dată cu cinismul de astăzi,
cu fragmentarea tot mai pronunţată,
a apărut şi o căutare intensă pentru
un scop superior al vieţii noastre.
Lista cărţilor best-seller include
cărţi despre spiritualitate, politeţe şi
comunitate. Valorile şi virtuţile se
discută mai deschis, iar oamenii se
sperie cu privire la moştenirea pe care
o părăsim. În timp ce avem mai mulţi
experţi în fiecare domeniu pe care
ni-l putem imagina, fie sănătate sau
computere, totuşi familia şi prietenii
au rămas surse de încredere şi de
informaţie care se bucură de cea mai
mare încredere. În timp ce lumea
erupe în adevărate cutremure ale
schimbării, noi căutăm să calmăm
temerile noastre, cercetându-ne
sufletele şi căutând prieteni…”
Sabatul – parte a soliei
advente
Este provocarea, dar şi
ocazia Bisericii Adventiste de a
oferi oamenilor o speranţă care
nu înşală – un adevăr complet,
care aduce soluţii divine în
toate domeniile vieţii. În
prezentarea adevărurilor
Bibliei, nu trebuie să ocolim
acele aspecte care sunt mai
puţin populare, între care este
şi problema Sabatului. Să-i
ajutăm pe oameni să pătrundă
în esenţa lucrurilor şi să
descopere frumuseţea lor.
Susţinătorii sfinţeniei
duminicii ca zi de închinare,
menită să înlocuiască Sabatul
biblic, argumentează această
modificare ca fiind bazată
pe minunea extraordinară a
învierii din morţi a Domnului
— NOIEMBRIE 2005 15
Isus Hristos. Ei consideră că învierea
din morţi este un fapt atât de ieşit
din comun, în contextul Planului
de Mântuire şi în modul în care a
fost experimentat de primii creştini,
încât, în locul Sabatului Vechiului
Testament, a apărut sfinţirea
duminicii.
Să analizăm lucrurile mai
îndeaproape. Toate evenimentele
majore din cuprinsul Planului
de Mântuire erau deja incluse,
ca făgăduinţe şi profeţie, în
Legea ceremonială (numită
şi legea lui Moise) din tot
Vechiul Testament. Chiar şi
evenimentele mari de după
învierea lui Isus erau prinse în
sistemul ceremonial, cum ar
fi: coborârea Duhului Sfânt,
ziua judecăţii, etc. Însă nu se
face nici o precizare ca ziua
duminicii, ziua învierii lui Isus,
să fie o zi specială, comemorată
săptămânal. Singura referire
este sărbătoarea snopului de
legănat, simbol al învierii lui Isus
împreună cu primii înviaţi cu
care S-a înălţat la cer.
Înainte de răstignire, Isus a
sărbătorit Sfânta Cină în cercul
intim al apostolilor şi i-a pregătit
pentru evenimentele viitoare. Ar
fi fost timpul cel mai nimerit să le
amintească de importanţa duminicii,
mai ales a primei duminici, ziua
în care va învia, pentru ca ei s-o
16 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
sfinţească. Însă Isus nu a amintit
absolut nimic. Dimpotrivă, mesajul
Sfintei Cine este: „Vestiţi moartea
Mea până voi veni Eu”. Care minune
este mai mare? Moartea sau învierea
lui Isus? Desigur, pentru noi ca
„Când privim la
Mielul lui Dumnezeu
înălţat pe
crucea Golgotei,
taina mântuirii
începe să se contureze
în mintea noastră,
iar bunătatea lui
Dumezeu ne conduce
la pocăinţă.”
pământeni, e neobişnuit ca cineva să
învieze. Dar nu tot aşa stau lucrurile
din prespectiva cerului.
Din perspectiva cerească, minunea
copleşitoare este tocmai moartea lui
Isus – minunea constă în faptul că
2005
Dumnezeul, Creatorul cerului şi al
pământului, Cel care este viaţa, să
fie dispus să moară pentru oamenii
păcătoşi. Faptul că soarele străluceşte
nu este o minune, ci atunci
când se întunecă este o minune.
Învierea lui Isus, desigur un
fapt extraordinar, nu a fost
decât reluarea activităţii Sale.
Din perspectiva mântuirii,
prin ce anume am dobândit
răscumpărarea? Prin moartea
sau prin învierea lui Isus?
Evident că prin moartea Sa. Prin
moartea Sa ispăşitoare, Domnul
Isus a plătit preţul răscumpărării
noastre. Iată de ce Isus a spus:
„Pentru că, ori de câte ori
mâncaţi din pâinea aceasta şi
beţi din paharul acesta, vestiţi
moartea Domnului până va veni
El” (1 Corinteni 11,26).
Pe drumul spre Emaus,
în prima duminică, Isus nu a
pomenit nimic ucenicilor despre
sfinţenia acelei zile. Imaginaţi-vă
cât de deznădăjduite ar fi fost
femeile evlavioase, care au adus
miri şi miresme la mormântul lui
Isus, să afle că au călcat prima şi
cea mai sfântă zi de duminică,
duminica învierii.
Cel care S-a odihnit în prima zi de
Sabat, după creaţiune, S-a odihnit în
mormânt după ce a terminat lucrarea
mântuirii, cu puţin timp înainte de
începerea Sabatului. Nu se ştie cât de
curând, după încheierea acestei zile de
Sabat, Isus a ieşit din mormânt.
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Este nevoie să fac ceva
anume pentru ca Dumnezeu să mă
iubească?
2. Cât de important este spiritul
de jertfire în viaţa creştinului?
3. Din perspectiva Planului de
Mântuire, care element este mai
important: moartea sau învierea lui
Isus?
Armando Juarez, pastor, comunitatea
spaniolă din Las Vegas, şi coordonatorul
comunităţilor hispanice din Nevada,
SUA
 L U
U N I Ţ I
mărturisirea adevărului
Scripturii
JERE D. PATZER
„Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui.”
(Psalmi 56,4)
Î
n urmă cu vreo câţiva ani, am avut privilegiul să
predic în cadrul unei serii importante de întruniri,
dintr-o parte a lumii unde nu demult erau canibali.
Acolo au sosit însă misionari care au pus bazele unor
misiuni. Acum, mulţi dintre locuitori sunt adventişti
de ziua a şaptea datorită puterii Bibliei.
Doresc să vă prezint o experienţă deosebită, care a
avut loc în ţara aceasta, o experienţă care vorbeşte despre
puterea Scripturii de a-i uni pe copiii lui Dumnezeu în
adevăr şi în conduită. Într-o zi, un soldat american a trecut
pe lângă o căpetenie în vârstă, care stătea lângă coliba sa
de lut şi citea din Biblie. Soldatul l-a întrebat pe bătrân ce
citea. Ridicând Biblia, acesta a răspuns:
– Citesc Cuvântul lui Dumnezeu.
– Nu ţi se pare cam demodat? l-a luat la rost soldatul.
În ţara mea, oamenii au ajuns la concluzia că Biblia este
irelevantă, este doar o carte de fabule.
Şeful de trib s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:
– Poate că nu credeţi în Carte. Însă această Carte m-a
transformat într-un om bun. Înainte să ajungă ea în ţara
mea, te-aş fi mâncat. Cartea m-a schimbat. Spune-mi,
soldatule, vrei să arunc cartea şi să te mănânc?
Soldatul l-a salutat pe bătrân şi a murmurat:
– Păstrează Cartea şi citeşte mai departe.
Carte care schimbă vieţi
În această Carte este putere nu doar pentru a transforma
un canibal într-un sfânt al lui Dumnezeu, ci şi pentru a
împlini nevoile din viaţa noastră şi din viaţa mea. Iată
mărturia unui scriitor vestit din literatura universală, Silvio
Pellico, care, datorită implicării sale în mişcările de eliberare
din Italia, de sub stăpânirea austriacă, a ajuns la închisoare
şi a fost condamnat la moarte. Aici, descoperă valoarea
unică a Bibliei. Iată mărturia lui:
„Biblia mea era plină de praf. Unul dintre băieţii
paznicului mi-a spus, mângâindu-mă:
– Mi se pare că, de când nu mai citiţi cărţulia aceea nu
mai sunteţi atât de melancolic.
– Aşa ţi se pare? l-am întrebat
N I
Î N
Şi, luând Biblia, am şters-o de praf cu batista, iar privirea
mi-a căzut pe textul din Luca 17,1.2. Am rămas uimit
când am citit cuvintele acestea şi am roşit, gândindu-mă
că băiatul, văzând praful care se aşezase pe ea, înţelesese că
nu mai citeam Biblia şi crezuse că eram mai binevoitor cu
semenii mei, pentru că nu-mi păsa de Dumnezeu.
– Biblia nu este o cărţulie, şi de câteva zile, de când nu
mai citesc din ea, mă simt foarte prost. Când mama ta îţi
îngăduie să stai o clipă cu mine, mă străduiesc să alung reaua
dispoziţie. Dar dacă ai şti cum mă doboară ea atunci când
sunt singur, când tu mă auzi cântând ca un ieşit din minţi!
Băiatul ieşise. Simţeam o oarecare bucurie de a fi luat
iarăşi Biblia în mână şi de a fi mărturisit că mă simţeam mai
rău fără ea. Mi se părea că i-am dat satisfacţie unui prieten
generos, pe nedrept jignit, că m-am împăcat cu el.
– Şi eu te părăsisem, Dumnezeul meu! am oftat eu.
Căzusem în păcat şi ajunsesem să cred că râsul neruşinat al
cinismului se potrivea situaţiei mele lipsite de nădejde?
Am rostit vorbele acestea cu o emoţie de nespus. Am
pus Biblia pe un scaun, am îngenuncheat ca să citesc din
ea, şi eu, care plâng atât de greu, am izbucnit în lacrimi.
Lacrimile acelea erau de mii de ori mai dulci decât orice
veselie brutală. Îl simţeam din nou pe Dumnezeu, Îl iubeam,
mă căiam că L-am insultat, înjosindu-mă! Şi declaram că
nu mă voi mai despărţi niciodată de El, niciodată! Cât de
mult mângâie şi înalţă spiritul întoarcerea sinceră la religie!
Am citit şi am plâns mai bine de un ceas şi m-am sculat
încredinţat că Dumnezeu este cu mine, că Dumnezeu
mi-a iertat orice fărădelege. Nenorocirile mele, chinurile
procesului, spânzurătoarea care pe semne mă aştepta, toate
mi s-au părut atunci fără însemnătate… Ştiam că citesc
Biblia, slavă lui Dumnezeu! Nu mai erau vremurile când
foloseam judecata mea, critica măruntă a lui Voltaire şi
când dispreţuiam vorbele ei care par ridicole sau false numai
atunci când din ignoranţă adevărată sau din răutate nu
pătrunzi în miezul lor. Vedeam limpede că ea era adevărata
lege a sfinţeniei, aşadar a adevărului… Mulţi au abuzat de
Biblie, mulţi au voit să facă din ea un cod al nedreptăţii, o
justificare pentru patimile lor nelegiuite. Toate acestea sunt
posibile dar ele nu dovedesc nimic; se poate abuza de orice.
Dar abuzul comis prin săvârşirea unui lucru foarte bun, ar
putea să-i îngăduie cuiva să spună că lucrul acela este el
însuşi rău?” (Silvio Pellico, Închisorile Mele, p. 75-77)
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 17
Biblia este adevărul
Cuvântul lui Dumnezeu
are putere datorită Autorului,
datorită adevărului pe care-l conţine
şi datorită experienţei multimilenare
care îl atestă. În spatele cuvintelor
Bibliei este Dumnezeu Atotputernic şi
Atotînţelept. Chiar dacă instrumentele
prin care Biblia s-a scris au fost
oameni tributari limitelor lor, adevărul
pe care ei l-au rostit este adevărul
divin. Merită să subliniem faptul că
Domnul Isus n-a spus doar că Biblia
conţine adevăruri, ci că Biblia este
adevărul. Diferenţa este fundamentală
şi esenţială. Biblia nu este o colecţie
de afirmaţii despre Dumnezeu sau
alte valori morale sau informaţii,
ci toate acestea se înmănunchează
într-un tot unitar, organic, care
este adevărul. Pascal compara acest
adevăr cu un copil născut în perfectă
stare de sănătate, căruia nu trebuie
nici să-i adaugi, nici să-i iei absolut
nimic. Într-un dialog cu ilustrul
compozitor Mozart, împăratul, care
i-a apreciat foarte mult compoziţia,
i-a spus: „Totuşi sunt prea multe note
muzicale”. Replica artistului a fost:
„Maiestate, nu este cu nici una mai
mult sau mai puţin decât trebuie”.
Iată de ce Isus spunea că din Legea
Sa nu se poate scoate nici o frântură
de iotă. Referitor la invincibilitatea
Scripturii, Ellen White a scris: „Cel care
Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi Cuvântul
Său, din experienţă personală, nu
testează Biblia prin ideile oamenilor de
ştiinţă; el aduce aceste idei spre testare
prin standardul infailibil... Nu poate fi
nimic contrar învăţăturii Cuvântului,
de vreme ce amândouă au acelaşi
Autor” (Divina vindecare, p. 445).
Cuvântul lui Dumnezeu are putere
Nu este suficient să afirmi verbal
puterea Cuvântului lui Dumnezeu
sau să-l propovăduieşti altora.
Adevăratul test al puterii Cuvântului
lui Dumnezeu îl constituie terenul de
luptă al vieţii. Iată un caz tipic relatat
de Sfânta Scriptură – Evanghelia
după Luca cap.1. Am putea spune
că era „Săptămâna de Rugăciune” a
familiei Zaharia şi Elisabeta, viitorii
părinţi ai lui Ioan Botezătorul. El era
preot, evident cunoscător al Bibliei,
şi probabil că a vorbit adesea despre
puterea Cuvântului lui Dumnezeu.
18 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Din portretul moral pe care-l oferă
Biblia despre ei, se spune că erau
neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu
şi păzeau fără pată toate poruncile şi
toate rânduielile Domnului. Deodată,
un înger al Domnului i s-a arătat
la dreapta altarului unde slujea
preotul Zaharia. El a venit cu o solie
importantă, cu un mesaj de bucurie:
„Rugăciunea ta a fost ascultată”. Apoi,
îngerul îi vorbeşte despre naşterea lui
Ioan. Cât de greu i-a fost să creadă
lucrul acesta!
Cât de straniu este să crezi în
Dumnezeu, să practici rugăciunea, dar
să nu crezi în puterea Cuvântului!
Cât de diferit reacţionează Maria¸
mama Domnului Isus, la un mesaj
similar şi mult mai dificil de crezut!
Fie ca studierea zilnică şi sistematică
a Bibliei, cunoaşterea din experienţă
a lui Dumnezeu, să ne întărească
şi pe noi, ca biserică şi individ, în
convingerea: „Căci nici un cuvânt de
la Dumnezeu nu este lipsit de putere!”
SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
Mărturia
următoare ilustrează
rolul important pe
care îl are credinţa
în raportul biblic al
creaţiunii pentru acceptarea Planului
de Mântuire şi a întregii Biblii.
Profesorul universitar John
M. Cimbala, de la Universitatea
Pennsylvania din Statele Unite,
mărturiseşte următoarele: „Deodată,
mi-am dat seama că Biblia poate fi
adevărată. Doar după ce am putut
crede că prima pagină a Bibliei este
adevărată, am putut crede şi restul.
De îndată ce am acceptat faptul că
Dumnezeu este Creator, a fost mai
uşor să accept Planul Său de Mântuire,
prin Isus Hristos. Am devenit un
urmaş al lui Isus Hristos …”. Porunca
Sabatului are rolul de a ne aminti
săptămânal de acest fapt. Spiritul
Profetic arată că, dacă oamenii ar fi
sfinţit Sabatul de-a lungul timpului, ar
fi fost mult mai puţini atei.
Porunca Sabatului aşezată în
Decalog cuprinde întreaga noastră
viaţă, sub aspect practic, cu referire la
cele trei domenii majore ale vieţii:
. activitatea – „şase zile să lucrezi şi
să faci tot lucrul tău”
2005
. odihna
. închinarea.
Dumnezeu ne-a dat odihna, nu
pentru că abia după crearea omului
ar fi constatat că noi avem nevoie de
odihnă. El ne-a creat în felul acesta.
Putea să ne creeze ca pe nişte roboţi,
ca să lucrăm zi şi noapte. El ne-a creat
ca să avem nevoie de odihnă fizică
şi mai ales de o odihnă săptămânală
pentru minte şi suflet, o zi pe care s-o
petrecem în compania Lui. Această
poruncă reflectă iubirea pe care o
manifestă pentru noi şi arată că are
nevoie de noi, în sensul în care părinţii
se bucură de timpul pe care îl petrec
cu copiii lor. Dumnezeu S-ar putea
retrage şi izola în acea ambianţă de
pace şi armonie, existentă în cer. Dar
iubirea Lui imensă Îl face să preţuiască
compania noastră, a unor oameni care
nu ştim să ne rugăm, nici să cântăm
aşa de frumos ca îngerii. De aceea,
fie ca niciodată să nu tratăm porunca
aceasta ca pe o povară, doar ca pe
un examen riguros al credincioşiei
– deşi este – pe care trebuie să-l
susţinem săptămânal, sub privirile
unui Dumnezeu riguros. Dacă Sabatul
nu este dăruit din iubire curată lui
Dumnezeu, îşi pierde frumuseţea şi
valoarea „chiar dacă mi-aş da trupul să
fie ars” pentru păzirea acestei porunci
şi devine o povară. Aceasta au făcut-o
evreii preocupaţi mai mult cu ceea ce
nu trebuie să facă în Sabat şi mai puţin
cu ce trebuie să facă pentru a fi plăcuţi
lui Dumnezeu. Interdicţia activităţilor
lumeşti în ziua de Sabat este asemenea
golirii vasului în care vrem să turnăm
un balsam preţios. Curăţarea vasului
este importantă, dar mai importantă
este umplerea lui.
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Care este rolul şi locul studiului
Bibliei în viaţa ta personală?
2. Există experienţe în viaţa ta, care
dovedesc puterea Cuvântului lui
Dumnezeu?
3. Ce este pentru tine Sabatul? A
devenit el o reală desfătare?
Jere D. Patzer, preşedintetele Uniunii de
Conferinţe a Pacificului de Nord, SUA
 M A
U N I Ţ I
mărturisirea
adevărului divin
BERTIL WIKLANDER
J
eff Struecker ştie exact momentul în care a
dat marele examen al vieţii şi când l-a chemat
Dumnezeu să fie capelan. Era în Mogadiscio,
Somalia. Grenade cu elice zburau prin aer şi rar îşi
greşeau ţinta. Chemaţi să asigure pacea, soldaţii
erau în mijlocul războiului, şi acum nu ştiau cum să-şi
salveze viaţa. „În mijlocul luptei, printre gloanţele
şuierătoare, mărturiseşte Jeff, trebuia să decid dacă cred
cu adevărat ceea ce spuneam că este credinţa mea. În
final, când am răspuns la această întrebare, credinţa mea
a devenit atât de puternică, încât am avut putere în toată
perioada cât a durat atacul.”
Viaţa ar fi mult mai simplă, dacă lucrurile ar fi ceea
ce par. Ceea ce vedem ascunde lucruri necunoscute;
există factori neobservaţi, care influenţează evenimentele
şi comportamentul. Cum putem înţelege dimensiunile
profunde ale vieţii?
Viaţa este o luptă între bine şi rău, subiect arhicunoscut
prin producţia nelimitată de filme din industria
divertismentului. Putem visa la un ideal de viaţă pentru
noi, pentru familia noastră şi pentru societatea în
care trăim; însă recunoaştem de multe ori că suntem
neputincioşi înaintea răului. Acesta destramă legăturile
dintre oameni, ţese neîncredere, distruge pacea, seamănă
durere, suferinţă şi moarte, şi ne aruncă pradă nenorocirii
şi păcatului.
Dumnezeu şi vrăjmaşul Său
Adevăratul caracter al lui Satana şi formele subtile de
luptă se dezvăluie în modul său de raportare faţă de Isus
Hristos – aşa este el evidenţiat în anumite capitole ale
Sfintelor Scripturi. Maniera sa de luptă îmbracă forme
diferite şi are o strategie minuţios elaborată. Atunci când
Isus era prunc, Satana a vrut să-L ucidă folosindu-se de
sabia lui Irod. În preajma începerii activităţii publice a
Mântuitorului, tocmai la sfârşitul celor 40 de zile de post
şi rugăciune, duşmanul revine ca un înger din cer. Miza
era atât de mare, încât conduce personal atacul împotriva
R Ţ I
Î N
Celui care acum era şi Fiul omului. Urmăriţi punctele spre
care se îndreaptă săgeţile ispitirii: spre punctele slabe ale
firii omului – arată cine eşti, arată ce poţi, ce ai putea avea
dacă… Observaţi felul în care schimbă, de fiecare dată,
terenul de luptă, altitudinea şi perspectiva.
Prima ispită: dacă eşti…, atunci fă. Noi suntem atât de
sensibili la acest capitol – să arătăm cine suntem.
Firea noastră pământească, ceea ce numim „eul”, are
în principal trei forme de manifestare: „eu sunt”, „eu pot”
şi „eu vreau”. Moartea firii pământeşti, despre care se
vorbeşte atât de des în biserică, înseamnă în consecinţă:
„eu nu sunt nimic”, „eu nu pot nimic singur” (însă „pot
totul în Hristos care mă întăreşte”), „facă-se nu voia mea,
ci voia Ta”. Tocmai la aceste porţi ale firescului a bătut
Satana cu ispitele sale şi în dreptul Domnului Isus Hristos,
dar fără rezultat. Dacă Domnul Hristos ar fi săvârşit
minunea transformării pietrelor în pâine, Satana L-ar fi
acuzat că El Se ajută în situaţiile dificile, folosindu-Se de
mijloace care nu sunt la dispoziţia omului şi, în această
situaţie, El nu mai poate fi un model pentru om.
Pentru ilustrare, aş dori să mă refer la un medic francez,
pe nume Alain Bombard. Experienţa lui din anul 1952 a
fost scrisă într-o carte intitulată Naufragiat de bunăvoie.
Ca proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, a fost
confruntat cu o catastrofă de pe urma unui naufragiu,
când 21 de marinari şi-au pierdut viaţa. Acest caz şi multe
altele l-au determinat să studieze problema rezistenţei
omului în caz de naufragiu. În cele din urmă, s-a hotărât
să facă un experiment şi a pornit cu o barcă împreună
cu un englez care a renunţat în curând la experiment.
Bombard a continuat singur având cu sine conserve
sigilate şi numărate, pe care să le folosească doar în
cazuri extreme. O singură dată a apelat la un vapor şi a
primit un măr, un ou şi câteva legume, dar a renunţat să
abandoneze experimentul şi a pornit mai departe, bând
apa mării, apă de ploaie şi consumând peşti pe care-i
prindea. Experimentul lui a reuşit, şi astăzi primeşte multe
scrisori de recunoştinţă din partea persoanelor care au
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 19

urmat sfaturile sale. Observăm că
Domnul Hristos nu a folosit niciodată
minuni pentru a Se ajuta pe Sine.
Odată, când I-a fost foame şi a
văzut un smochin neroditor putea
să poruncească să aibă roade, dar
nu a făcut-o. De aceea, Isus Hristos
rămâne un model indiscutabil a ceea
ce poate face omul în colaborare cu
Dumnezeu.
Şi a doua ispită a lui Satana,
care viza faţeta „arată ce poţi” a firii
pământeşti, a fost respinsă de Isus.
A treia ispită arată ţinta pe care
o urmăreşte Satana. El este avid de
închinare. Pentru acest scop, este
dispus să ofere lumea întreagă, în
aparenţă pentru foarte puţin: doar
închinarea. Biblia vorbeşte despre
o putere religioasă care a acceptat
această „donaţie” a lui Satana şi prin
intermediul căreia lumea întreagă i se
va închina, cei al căror nume nu este
înscris în cartea vieţii Mielului.
Dmnezeu îşi are Biserica Sa
Dumnezeu a întemeiat Biserica
Sa pentru a contracara planurile lui
Satana. Aceasta era misiunea pe care
Isus a încredinţat-o lui Pavel: „Te-am
ales din mijlocul norodului acestuia
şi din mijlocul Neamurilor, la care
te trimit, ca să le deschizi ochii, să se
întoarcă de la întuneric la lumină”
(Fapte 26,17.18).
Pe măsură ce creştinii şi bisericile
20 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
se îndepărtează de adevăr şi ajung
într-o stare de somnolenţă spirituală,
Dumnezeu pregăteşte şi cheamă o
mişcare profetică pentru restabilirea
adevărului Său (Apoc. 14,6-12).
Numai prin harul lui Dumnezeu şi
cu profundă umilinţă, comunitatea
mondială a adventiştilor de ziua a
şaptea acceptă chemarea divină,
recunoscând că trăieşte într-o vreme
când „Dumnezeul păcii va zdrobi
în curând pe Satana sub picioarele
voastre” (Rom. 16,20).
Acesta este un timp al speranţei,
pentru că ne pregătim pentru
biruinţa lui Dumnezeu asupra răului,
a suferinţei, a morţii şi a păcatului.
De asemenea, este un timp în care
adevărul trebuie să fie apărat cu
putere şi îndrăzneală; un timp în care
reforma bisericii creştine, începute
în secolul al XVI-lea, trebuie să fie
continuată.
Pavel scria: „Dumnezeu,
Mântuitorul nostru... voieşte ca toţi
oamenii să fie mântuiţi şi să vină la
cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,3.4).
Dumnezeu suferă în inima Sa pentru
cei pierduţi. Deoarece sunt importanţi
pentru Dumnezeu, cei pierduţi
contează şi pentru noi. Trebuie să
ne oferim ca instrumente în mâna
lui Dumnezeu pentru mântuirea
oamenilor. Dacă nu păstrăm unitatea
în acest adevăr, suntem pierduţi noi
înşine. Când nu mărturisim adevărul
2005
divin în Isus, dăm greş
în împlinirea planului lui
Dumnezeu pentru viaţa
noastră.
Adevărul, biserica şi
cei pierduţi
James White descria
mişcarea noastră astfel:
„Suntem legaţi laolaltă
cu legăturile dragostei
– dragoste de adevăr,
dragoste unii faţă de alţii
şi faţă de lumea pe cale
să piară” (Review and
Herald, 11 august 1853).
Aceasta trebuie să rămână
consacrarea noastră,
identitatea noastră.
Este un angajament
serios, întrucât Pavel a
scris că oamenii vor pieri
în cele din urmă, fiindcă
„n-au primit dragostea adevărului, ca
să fie mântuiţi” (2 Tes. 2,10). Când
vedem în jurul nostru atât de mulţi
oameni care nu-L cunosc, Duhul
Sfânt trezeşte în noi sentimentul
compasiunii, care ne determină să ne
rugăm mai mult şi să dăm mărturie.
Dumnezeu are pentru noi o lucrare
de făcut, lucrarea încredinţată nouă
de Isus pentru mântuirea oamenilor.
Numai dacă acceptăm cu inima
deschisă misiunea Evangheliei, Isus
va fi cu noi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Iar dacă El coboară
în inima noastră, ne va învăţa că
dragostea „nu se bucură de nelegiuire,
ci se bucură de adevăr” (1 Cor. 13,6).
„Doamne, fă-mă un instrument
al păcii Tale: Acolo unde este ură,
îngăduie-mi să semăn iubire. Unde
sunt vătămări, să semăn iertare. Unde
este discordie, să aduc unitate. Unde
este eroare, să aduc adevăr. Unde este
îndoială, să semăn credinţă. Unde este
disperare, să aduc speranţă. Unde este
tristeţe, să produc bucurie, iar unde
este întuneric, să aduc lumină. O,
Învăţătorule divin, îngăduie-mi să nu
caut atât de mult să fiu eu mângâiat, ci
să mângâi. Să nu caut să fiu eu înţeles,
ci să-i înţeleg eu pe alţii. Să nu caut
atât de mult să fiu iubit, ci să iubesc,
pentru că în dăruire le primim pe toate
şi, iertând pe alţii, suntem iertaţi.”
(Francisc D Assisi)
 SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
De ce se
îndreaptă atacul
lui Satana
împotriva poruncii
Sabatului?
„În mijlocul
Templului Tău, şi-au pus semnele lor
drept semne.” (Ps 74,4)
Atacând problema Sabatului,
Satana loveşte în două direcţii: în
autoritatea lui Dumnezeu şi pune în
pericol mântuirea omului. Cel care
a atacat autoritatea lui Dumnezeu
în cer şi-a îndreptat atacul şi
asupra monumentului creaţiunii,
memorialul care păstrează în atenţia
lui autoritatea indiscutabilă a lui
Dumnezeu, de Stăpân al cerurilor şi
al pământului, prin actul creaţiunii şi
prin faptul că este singur Dumnezeu.
Schimbarea produsă în Decalog
este şi un atentat subtil la mântuirea
omului. Sabatul este singura poruncă
din Decalog, a cărui obligativitate nu
se impune în acelaşi fel ca porunca
„să nu ucizi” sau „să nu furi”. Satana
ştie că o singură poruncă încălcată de
om aduce cu sine moartea, şi călcarea
unei singure porunci echivalează
cu încălcarea întregii Legi a lui
Dumnezeu.
Se spune că Dumnezeu a ales în
mijlocul lumii antice o ţară (Israelul);
în mijlocul ţării un oraş (Ierusalimul);
în mijlocul Ierusalimului a ales un
loc unde Şi-a aşezat Templul; în
mijlocul Templului a aşezat Sfânta
Sfintelor; în mijlocul Sfintei Sfintelor
a pus chivotul; în mijlocul chivotului,
Cele Zece Porunci; în mijlocul Legii,
Porunca Sabatului; în mijlocul
acestei porunci a înscris Numele şi
Autoritatea Sa de Dumnezeu Creator.
Satana a lovit exact în centrul
centrului.
Dacă urmărim procesul istoric,
constatăm că s-a folosit de metoda
„divide et impera”. Augustin a fost
teologul care a susţinut că porunca
a patra este singura poruncă din
Decalog, care îmbină două aspecte:
aspectul ceremonial şi cel moral.
Odihna în sine este un aspect moral,
iar Sabatul ar fi ceremonialul şi
încetează o dată cu moartea lui Isus.
Această explicaţie a fost preluată şi de
protestantism – Melanchton a fost un
susţinător al acestui punct de vedere.
Însă Sabatul nu are nici un element
ceremonial. El a apărut înainte de
căderea omului în păcat.
Strategia de luptă a Satanei
În privinţa Sabatului, Satana a
folosit aceeaşi strategie ca şi în cazul
ispitirii primilor oameni: exagerarea
interdicţiei şi apoi ştergerea ei cu
totul. Şarpele a spus Evei: „Oare
a zis Dumnezeu cu adevărat să nu
Numai dacă
acceptăm cu inima
deschisă misiunea
Evangheliei,
Isus va fi cu noi în
toate zilele, până la
sfârşitul veacului.
mâncaţi din toţi pomii din grădină”
(exagerarea interdicţiei). Prin
exagerarea interdicţiei, facem ca
porunca să fie iraţională, imposibil
de păzit şi să îşi piardă frumuseţea şi
sensul. Iar acum poate urma ştergerea
interdicţiei: „hotărât că nu veţi muri”.
Compresia şi decompresia sunt metode
prin care se pot obţine cele mai joase
temperaturi, aproape de zero absolut.
Satana foloseşte această metodă
pentru a îngheţa inimile în relaţia
cu adevărul, cu Dumnezeu sau ne
împinge spre compromis, şoptindu-ne
ce avantaje am putea avea, dacă nu
am fi împiedicaţi de Sabat.
Trebuie să recunoaştem că noi ştim
mai bine ceea ce nu trebuie să facem
în ziua de Sabat, decât ceea ce trebuie
să facem pentru a fi o zi a bucuriei, o
zi plăcută lui Dumnezeu, o zi plăcută
nouă, familiei şi comunităţii, deşi
CURIERUL ADVENTIST
Biblia este atât de clară şi în această
privinţă.
Şi Dumnezeu vrea să ne urce pe
un munte, dar nu cu forţa şi vrea să
ne arate bogăţiile cerului pe care le
vom primi: „Dacă îţi vei opri piciorul
în Ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci
gusturile tale în ziua Mea cea sfântă;
dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca
să sfinţeşti pe Domnul slăvindu-L şi
dacă Îl vei cinsti, neurmând căile tale,
neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi
nededându-te la flecării, atunci
te vei putea desfăta în Domnul
şi Eu te voi sui pe înălţimile
ţării, te voi face să te bucuri de
moştenirea tatălui tău Iacov,
căci gura Domnului a vorbit”
(Is. 58 13.14).
Sabatul ar trebui să fie cea
mai fericită zi dintre toate
zilele săptămânii. „Sabatul nu
este intenţionat a fi o perioadă
de inactivitate, fără rost.
Legea interzice activităţile
seculare în ziua de odihnă
a Domnului. Preocuparea
prin care ne câştigăm cele
necesare existenţei trebuie
să înceteze; nici o activitate
pentru plăcerile lumeşti sau
pentru un câştig nu este
legitimă în această zi; dar,
după cum Dumnezeu Şi-a
încetat lucrarea creaţiunii şi
S-a odihnit în ziua Sabatului şi
a binecuvântat-o, tot aşa omul
trebuie să părăsească ocupaţiile vieţii
zilnice şi să consacre acele ore sfinte
pentru o odihnă sănătoasă, pentru
închinare şi fapte sfinte.” (Ellen White,
Hristos, Lumina lumii, p. 207)
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Cum este „adevărul lui Isus”:
teoretic sau practic? Poate fi teoretic
fără a fi practic? Explicaţi.
2. Ai probleme cu manifestările firii
pământeşti: „eu sunt”, „eu pot” şi „eu
vreau”?
3. De ce se îndreaptă atacul lui
Satana împotriva Sabatului?
Bertil Wiklander este preşedinte al
Diviziunii Trans-Europene, Anglia.
— NOIEMBRIE 2005 21
 M I E R
U N I Ţ I
mărturisirea chemării noastre
GABRIELE ZIGLER
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu
privire la Cuvântul vieţii... vă vestim şi vouă...” (1 Ioan 1,1.3)
A
ceastă declaraţie aparţine unuia care a fost
mult mai mult decât un spectator distant.
Este mărturia unei trăiri, a unei experienţe
de viaţă dobândite în preajma lui Isus, şi
este atât de impresionantă, încât nu poate fi
reţinută. Ea trebuie vestită prin toate mijloacele: prin scris,
prin grai.
A mărturisi în maniera cea mai convingătoare nu
înseamnă doar a vorbi despre o teorie teologică sau
despre ceva aflat din auzite, ci înseamnă a vorbi despre
o experienţă proprie. Iar această „vorbire” nu constă
mereu în cuvinte. Ea se regăseşte şi în fapte, în trăire şi
în implicarea în diverse acţiuni umanitare sau proiecte
pentru ca „prin faptele bune pe care le văd să slăvească pe
Dumnezeu”. (1 Petru 2,12)
Unul dintre principiile comunicării este stilul de viaţă.
Când află că suntem creştini, oamenii ne urmăresc. Aşadar,
suntem fie martori buni, fie martori slabi. Suntem martori
buni când facem „faptele bune, pe care le-a pregătit
Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2,10).
Trebuie să-L întrebăm mereu pe Isus cum să ne purtăm
cu vecinii, cu prietenii şi colegii de la serviciu. Să-L
întrebăm când să vorbim şi ce să spunem. Iată cazul unei
persoane care a reuşit să-i aducă pe toţi vecinii, pe toţi
locuitorii cetăţii la Isus.
O cetate întreagă adusă la Isus – Ioan 4
Cui i-a reuşit această performanţă de care s-ar bucura
orice evanghelist, orice pastor? Persoana nu era nici pastor,
nici evanghelist şi nici măcar nu făcea parte dintre cei ce se
puteau numi urmaşii de drept ai lui Avraam. Era o femeie
anonimă, o samariteancă, o persoană cu un trecut care
chiar şi între păgâni nu-i făcea onoare. Locuia în cetatea
22 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
C U R I
Î N
Sihar, o cetate a samaritenilor, situată într-un loc istoric,
valea dintre Muntele Ebal şi Garizim, martori muţi care
tăinuiau un eveniment de o semnificaţie impresionată.
Aici, pe vremea lui Iosua, s-a ţinut ceremonialul rostirii
binecuvântării şi a blestemului. Şase seminţii s-au postat
pe Ebal, de unde s-au rostit blestemele în cazul neascultării
de Dumnezeu, iar celelalte şase s-au postat pe Muntele
Garizim, de unde s-au rostit binecuvântările. A fost
prima festivitate de după trecerea Iordanului şi intrarea
în Canaan. În Eden erau doi pomi roditori, pomul vieţii
şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar aici sunt doi
munţi. Mereu aceeaşi problemă: alegerea liberă a omului.
Desigur, nu numai o alegere verbală, ci şi o conduită
care să vădească ascultarea din iubire de Dumnezeu. Prin
poarta celor doi munţi a trecut atunci tot poporul şi, în
mod virtual, toţi oamenii trec pe acelaşi drum şi se aşază
de o parte sau de alta.
Dar să revenim la impresionanta relatare a Bibliei.
Totul începe cu menţiunea că Isus „trebuia să treacă pe
acolo”. Oare cine sau ce împrejurare Îi poate impune lui
Isus acest „trebuie”. Răspunsul urmează numaidecât: o biată
locuitoare a acestei văi, femeia samariteancă. Mai uscată
şi mai goală decât găleata era inima ei, după cinci încercări
de a fi fericită prin căsătorie, iar acum trăia în concubinaj.
Parcă vrea să ne spună că nu mai îndrăznea să facă pasul
acesta, pentru că tot ea a rămas cu poverile, cu mersul la
fântână. Era ora amiezii, ceasul când soarele dogoreşte
mai puternic, iar setea este şi mai pronunţată. Mergea spre
fântâna cetăţii, fântâna lui Iacov, şi nu şi-a dat seama că, în
acea zi, acolo erau de fapt două fântâni: fântâna lui Iacov
şi Isus, Izvorul apei vieţii veşnice. Ea a mers, pe vechea
cărare bătătorită, la fântâna tradiţională, şi şansa aceasta
formidabilă ar fi fost irosită, chiar nebăgată în seamă , dacă
„Izvorul nu ar fi izbucnit” şi nu S-ar fi revărsat spre ea în
cuvinte încurajatoare. Insă, mai întâi, Isus mereu cere ceva,
pentru a-ţi da mult mai mult: îţi cere apă de băut pentru
a-ţi da un izvor, îţi cere a zecea parte din venit, pentru a-ţi
da mai mult decât zece părţi; a şaptea parte din timp pentru
a-ţi da veşnicia. Femeii samaritence i-a
cerut apă, pentru a-i da apa vieţii. În
persoana străinului obosit, înfometat,
însetat, ochiul firesc nu poate discerne
Darul cerului.
Cât de mare este Isus?
Pentru noi, care ştim identitatea
Străinului (Isus), cât de straniu
sună afirmaţia depreciativă a
samaritencei, adresată Creatorului
Universului: „N-ai cu ce să scoţi
apă” sau întrebarea: „Eşti Tu
mai mare decât părintele nostru
Iacov?” Creştinismul nostru este
determinat hotărâtor de concepţia
despre ceea ce credem că poate
face Dumnezeu şi cât de mare este
El în ochii noştri.
Curând, în urma dialogului,
femeia se convinge că Isus poate
scoate nu numai apă, ci şi tainele
ascunse ale inimii ei. Convingerea
ei despre mărimea lui Isus creşte
gradat: mai întâi este un iudeu
lipsit de prejudecăţi naţionale şi
foarte amabil, apoi un proroc, iar
în final este Mesia cel aşteptat de
întreaga lume. În mod inconştient,
ea trăieşte minunea promisă:
inima ei se preface într-un izvor
de apă care ţâşneşte cu atâta
intensitate, încât lasă găleata la
fântână şi se întoarce în cetate.
Fără nici o pregătire în lucrarea
misionară, ea are totuşi un
argument convingător, zdrobitor:
„Mi-a spus tot ce am făcut”. Este o
mărturie defavorabilă pentru ea, dar
favorabilă pentru Isus. Şi aceasta
conta pentru ea. „Mulţi samariteni
din cetatea aceea au crezut în Isus
din pricina mărturiei femeii care zicea:
„Mi-a spus tot ce am făcut”.
Spuneţi ce a făcut Isus
pentru voi
Mărturisirea înaintea fraţilor
noştri de credinţă este şi ea foarte
importantă. De curând, am participat
la o convenţie, deşi nu mă simţeam
foarte bine. Eram frământată de
probleme personale. Mărturiile
celorlalţi m-au încurajat şi m-au
ajutat să cresc din punct de vedere
spiritual. Istorisirile despre felul cum
a intervenit Dumnezeu în viaţa lor şi
cum i-a ajutat să iasă din încurcătură
au fost inspiratoare pentru mine. Am
simţit că Dumnezeu dorea ca eu să
ascult aceste experienţe şi, prin ele, să
primesc mesajul Său: „Pot să îţi aduc şi
ţie vindecare”.
Noi, credincioşii, avem nevoie
să ne încurajăm unii pe alţii,
împărtăşindu-ne ce a făcut Isus
pentru fiecare dintre noi. Trebuie
să mărturisim aceste experienţe unii
altora, precum şi copiilor şi tinerilor
din comunităţile noastre, dar mai ales
vecinilor noştri, străini de biserică.
Indiferent de locul
unde ne aflăm,
oricare ar fi situaţia
noastră, tu şi eu
suntem chemaţi
de Dumnezeu să
mărturisim despre
dragostea Sa.
„Adolescenţii bisericii îşi ies din
fire – în sensul bun al cuvântului!”
Am primit o scrisoare cu veşti
despre plantarea de biserici. Raportul
este încurajator şi inspirator. Este
foarte entuziasmant să citeşti despre
adolescenţii bisericii care „şi-au
ieşit din fire” pregătind „programe
pentru prietenii lor din lume”, care
învaţă „să preţuiască şi să-şi trăiască
angajamentul pentru cauza lui Isus”,
„crescând din punct de vedere spiritual
şi personal”. Gândiţi-vă la beneficiile
care decurg de aici: ajung la inima
prietenilor lor din afara bisericii şi,
în acelaşi timp, cresc ei înşişi în viaţa
spirituală. Dumnezeu doreşte să ne
implicăm într-o mărturisire unită;
El doreşte să intrăm în legătură cu
oameni care nu au auzit despre un
CURIERUL ADVENTIST
Dumnezeu iubitor şi El ştie că, astfel,
ne vom simţi inspiraţi şi vom creşte din
punct de vedere spiritual. Există multe
căi de a face lucrul acesta. Dumnezeu
ne cheamă la lucru: comunitatea
noastră organizează proiecte pentru
copiii noştri, găzduieşte seminarii,
susţine evanghelizarea din uşă în
uşă, strânge fonduri pentru proiecte
ADRA, pregăteşte programe
radio sau TV, ajută persoanele
cu handicap, plantează o nouă
biserică, sponsorizează un club
de exploratori, se implică într-o
campanie de evanghelizare prin
satelit ş.a.m.d. Aşadar, cel mai
important lucru este să-L întrebăm
pe Dumnezeu ce doreşte să
facem şi să fim deschişi pentru
proiectul pe care ni-l va indica.
Sunt convinsă că El pregăteşte şi
proiectele, şi oamenii.
Mass-media – o cale
spre mărturisire
Mass-media, fie că este vorba
de Internet, radio sau televiziune,
constituie, de asemenea, o cale
importantă pentru mărturisire.
Mulţi oameni au acces uşor
la Internet, iar numărul
participanţilor la cursurile biblice
prin corespondenţă pe Internet
este în creştere. În unele ţări,
unde este dificil sau interzis prin
lege să se predice Evanghelia în
mod deschis, radioul a fost un
bun mijloc (uneori singurul) de a le
spune oamenilor despre dragostea lui
Isus. Plină de satisfacţii este şi lucrarea
prin televiziune, care este în curs de
dezvoltare în multe ţări din lume.
Aceasta oferă excelente ocazii de a
ajunge la oameni, în casele lor.
Dar nu putem răspunde acestor
chemări decât unindu-ne forţele. Este
nevoie ca oamenii să se implice cu
timpul şi ideile lor pentru a produce
pagini web sau programe pentru radio
şi televiziune. Este nevoie de multă
rugăciune, pentru ca programele „să le
vorbească” oamenilor. Şi mai este nevoie
de bani pentru finanţarea programelor
de radio şi televiziune. Unitatea în
mărturisirea prin media atrage ocazii
deosebite pentru Biserica Adventistă.
Indiferent de locul unde ne aflăm,
oricare ar fi situaţia noastră, tu şi eu
suntem chemaţi de Dumnezeu să
— NOIEMBRIE 2005 23
 mărturisim despre dragostea Sa. În ce
fel? Dumnezeu ne va arăta. Mă rog
pentru ca viaţa pe care o trăiesc să fie
ca o carte deschisă, în care oamenii
să poată citi despre dragostea lui
Dumnezeu şi să dorească să-L cunoască
în mod personal. Deocamdată, El
m-a chemat să-L servesc într-un
centru media adventist, unde sunt
şi producător de programe TV. Cât
despre vecinii mei, sunt chemată să le
vorbesc despre Dumnezeul meu.
SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
Asemenea
Domnului Isus,
aşezat lângă
fântâna lui Iacob, Sabatul, ziua de
închinare sfinţită de Dumnezeu, este
încadrat de două zile de închinare
stabilite de oameni: vinerea, ziua
de închinare a mahomedanilor
şi duminica, ziua de închinare
modificată prin decizii omeneşti. Dar
aceste fântâni sunt crăpate, nu ţin
apă: „Căci poporul meu a săvârşit
un îndoit păcat: m-au părăsit pe
Mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat
puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă”
(Ieremia 2,13).
Isus respecta Sabatul
Fără să atacăm convingerile
semenilor noştri, avem datoria de a-i
atrage lumii atenţia la ceea ce spune
Dumnezeu şi la exemplul Domnului
Isus Hristos. Unii consideră că felul în
care Isus a păzit Sabatul ar fi un indiciu
că El a desfiinţat această poruncă.
Dacă ar fi fost o singură dovadă că Isus
a călcat Sabatul, Sinedriul, care căuta
un motiv de a-L condamna pe Isus,
n-ar fi trebuit să recurgă la martori
mincinoşi şi la alte subterfugii. Călcarea
Dumnezeu doreşte Sabatului se pedepsea cu moartea,
conform legii lui Moise.
ca noi să ajungem Isus nu S-a conformat multiplelor
interdicţii impuse de tradiţie. Nu a
la oamenii care acceptat datina bătrânilor care strica
frumuseţea poruncii lui Dumnezeu.
niciodată n-au Iată un Sabat model al lui Isus. „A
venit în Nazaret unde fusese crescut şi,
auzit despre după obiceiul Său, în ziua Sabatului,
a intrat în sinagogă. S-a sculat să
dragostea Lui. citească şi I s-a dat cartea prorocului
Isaia.” (Luca 4,16.17). Specificaţia
biblică este clară, Isus respecta Sabatul
24 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
conform, „obiceiului Său”, nicidecum
conform vreunei datini omeneşti.
Exemplul Său ne arată modul şi locul
ideal unde ne putem petrece Sabatul.
Isus se afla într-o casă de rugăciune şi a
deschis Biblia ca să o explice adunării
din Nazaret. Prin felul în care aplica
Cuvântul lui Dumnezeu, El a încercat
să producă mai întâi o vindecare
spirituală şi apoi să treacă la minuni
de vindecare fizică. Însă locuitorii
din Nazaret s-au simţit jigniţi să fie
consideraţi „robi de război”, „orbi”, au
respins diagnosticul şi s-au revoltat
împotriva Marelui Medic. Din cauza
necredinţei lor, Isus „nu a putut săvârşi
nici o minune acolo… şi se mira de
necredinţa lor.” (Marcu 6,6)
Sabatul – o zi de neuitat
Multiplele minuni de vindecare
săvârşite de Isus au făcut, pentru
beneficiari, ca acele zile de Sabat să
rămână de neuitat. Să ne gândim la
simţămintele şi la reacţia paraliticului
de 38 de ani, când, într-o zi de Sabat, se
ridică în picioare şi poate umbla. Unde
se va îndrepta mai întâi? Să-şi vadă
casa şi gospodăria? Ne impresionează
faptul că primul său drum este la
Templu, unde Îl cunoaşte mai bine pe
Binefăcătorul său, pe Isus Hristos. La
Betesda Isus i-a redat sănătatea fizică,
iar în Templu l-a învăţat cum să-şi
păstreze atât sănătatea fizică, cât şi
pe cea sufletească: „Iată că te-ai făcut
sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”
(Ioan 5,14). Să ne gândim la orbul
din naştere care, într-o zi de Sabat, a
văzut pentru prima dată cerul albastru,
o floare şi apoi l-a văzut pe Isus. Care
este Sabatul pe care nu-l poţi uita
niciodată?
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Cum poţi să mărturiseşti
Evanghelia înaintea oamenilor din
jurul tău?
2. Cum contribui la activitatea
misionară a bisericii?
3. Care a fost cel mai frumos Sabat
din viaţa ta?
Gabriele Zigler coordonează producţiile
video în cadrul Departamentului Vocea
Profeţiei dintr-un centru media adventist,
în Germania.
 J O
U N I Ţ I
mărturisirea destinului nostru
ROBERTO PEREYRA
E
xistă cel puţin trei motive pentru mărturisire.
Este necesar să mărturisim, pentru că: (1)
lumea piere sub domnia păcatului; (2) este un
privilegiu să cooperăm cu Hristos în lucrarea
de salvare a lumii şi (3) astfel este susţinută
creşterea noastră în Hristos.
Lumea pe cale să piară
Ce vedem când privim la lumea în care trăim? Vedem
cum creşte violenţa, nesiguranţa, dependenţa de obiceiuri
rele, necinstea şi corupţia; vedem familii care se destramă,
lipsa de respect faţă de autorităţi, individualismul,
comerţul sexual şi distrugerea ecologică. Toate acestea ne
vorbesc despre o societate care suferă sub stăpânirea răului
şi a păcatului.
Societatea noastră se caracterizează prin crime, consum de
droguri, divorţuri, violenţă şi abuzuri asupra copiilor, răpiri,
sarcini în rândul adolescentelor, viziuni materialiste asupra
vieţii şi naţionalism egoist. Corupţia morală şi creşterea
terorismului internaţional sunt profund îngrijorătoare.
Criza societăţii (care cuprinde fiecare dintre aspectele
ei – economic, politic şi ideologic) atrage după sine
nesiguranţă, anxietate şi teamă. În aceste vremuri, când
afacerile se ruinează, iar economiile ameninţă să intre în
recesiune, ameninţarea unui colaps mondial pândeşte din
umbră. Evident, criza continuă contribuie la dezintegrarea
economiei mondiale, erodează încrederea, credibilitatea,
speranţa şi pacea. Totuşi, în general, societatea noastră
ignoră faptul că se află sub controlul celui rău. Lumea nu
recunoaşte că păcatul este o forţă intrinsecă, o condiţie
inerentă, o putere degeneratoare care afectează caracterul
omului, instituţia familiei şi societatea.
Pescăruşul care a întârziat desprinderea
Un turist povesteşte despre o excursie a familiei sale la
Cascada Niagara. Era primăvară, şi blocuri mari de gheaţă
desprinse din imobilitatea iernii se prăbuşeau în hău. Dar
în masa îngheţată se puteau vedea peşti prinşi în capcana
îngheţului. Nenumăraţi pescăruşi roiau deasupra şi apoi
coborau pe sloiuri pentru a consuma carnea peştilor. Când
CURIERUL
I
Î N
se apropiau la o oarecare distanţă de marginea cascadei,
doar îşi întindeau aripile pentru a relua aceeaşi călătorie pe
alt sloi. Părea şi un fel de joc, o adevărată distracţie pentru
aceste zburătoare.
Deodată, atenţia turistului i-a fost atrasă de un pescăruş
care părea că întârzie desprinderea. Picioarele sale erau
înfipte în carnea peştelui. Când în cele din urmă a ajuns
la marginea cascadei, şi-a întins aripile puternice. Pasărea
dădea şi tot dădea din aripi, dar nu se putea desprinde de
sloi. A întârziat prea mult şi picioarele i-au îngheţat în
carnea de peşte. Greutatea sloiului era prea mare, aşa că
sloiul de gheaţă l-a dus în abis.
Cele mai frumoase atracţii ale lumii devin fatale când
devenim robii lor. Ele ne vor duce în abis, dacă nu ne vom
desprinde la timp de ele.
Apostolul Pavel personifică păcatul şi îi descrie puterea
în Romani 5,12: „a intrat păcatul în lume”. Din acel
moment, el a zămislit tot felul de pofte (Romani 7,8), a
început să stăpânească (Romani 5,21; 6,14; 7,14-23), să
domnească (Rom. 6,12), să înşele şi să aducă moarte (Rom.
7,11.13.24; 6,23), despărţindu-ne de Dumnezeu (Rom.
3,23). Drept urmare, lumea noastră a ajuns „scena unei
mizerii asupra căreia nu îndrăznim să zăbovim nici măcar
cu gândul. Dacă am vedea-o aşa cum este, povara ne-ar fi
îngrozitoare”. (Ellen White, Educaţie, p. 208)
Cooperând cu Hristos în misiune
Există însă o soluţie a înţelepciunii infinite, un remediu
al iubirii inepuizabile a lui Dumnezeu – Evanghelia veşnică.
Din punct de vedere practic, Evanghelia se poate rezuma la
patru expresii: „veniţi”, „rămâneţi”, „duceţi-vă”, „suie-te”.
Acestea sunt crâmpeie ale cuvintelor Domnului Isus
Hristos, pe care le-a imortalizat Noul Testament. În jurul
acestor cuvinte se polarizează tot ce au scris apostolii şi
prorocii. Astăzi, tehnica ne oferă multe asemenea surprize,
cărţi voluminoase, serii enciclopedice, chiar şi biblioteci
pot fi înregistrate pe doar câteva compact-discuri. Sfânta
Scriptură conţine numeroase asemenea esenţe. Astfel,
întreaga învăţătură morală, adică învăţătura despre bine şi
rău, este conţinută doar în zece porunci. De-a lungul anilor,
ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 25
nu a fost necesară nici o modificare,
nici o adăugare, nici o reducere. Nu
există nici un principiu care să nu mai
fie valabil astăzi şi la care ar trebui
să renunţăm. Aşa după cum tabla
înmulţirii nu a trebuit să fie corectată
cu nimic de pe vremea străbunilor
noştri, chiar dacă astăzi avem
maşini de calculat, aceste principii
ale existenţei umane îşi păstrează
aceeaşi valabilitate şi valoare. După
cum în ghindă se ascunde stejarul,
iar fructul în minuscula floare, tot
aşa cele patru verbe înmănunchează
întreaga teologie practică a Sfintelor
Scripturi. „Veniţi” – acest verb este
o revărsare a iubirii pornite din inima
lui Dumnezeu către omul care s-a
înstrăinat de El, este o invitaţie a Celui
mai înalt for al Universului adresată
omenirii, în general, şi fiecărui om
în parte. Glasul care S-a făcut auzit
în Grădina Edenului, imediat după
căderea în păcat, s-a repetat în diferite
forme, de-a lungul coridorului vremii,
iar Biblia a surprins aceste momente
însemnate pe paginile ei. Chiar şi
ultimele versete ale Bibliei conţin
aceeaşi chemare: „Duhul şi Mireasa
zic: Vino!” Însă tot cea mai veche
carte a Bibliei constată un adevăr
dureros: „Dumnezeu vorbeşte, însă
când într-un fel, când într-altul,
dar omul nu ia seama” (Iov 33,14).
De fapt, această invitaţie nu este
determinată decât de conştienţa lui că,
fără Dumnezeu, nu putem răzbate prea
departe, fără El ne lipseşte originea,
prezentul îşi pierde semnificaţia şi,
ce este cel mai dureros, viitorul nu
există decât sub formă de mormânt.
Invitaţia „Veniţi la Mine” exprimă
şi faptul că între noi şi Dumnezeu
se păstrează o distanţă care nu este
impusă de El, ci noi o impunem prin
atitudinea şi păcatele noastre. Este
distanţa pe care o păstrează cel care
datorează bani faţă de persoana de la
care a împrumutat şi nu poate sau nu
vrea să-i returneze împrumutul. Este
distanţa pe care o păstrează cel vinovat
faţă de judecător. Deşi Îi datorăm atât
de mult lui Dumnezeu şi nu-I vom
putea plăti niciodată datoria, El nu ne
cheamă din aceste motive. Nu pentru
a ne condamna, ci pentru a ne spune
că suntem iertaţi pentru totdeauna.
Doar un Dumnezeu al iubirii poate
face lucrul acesta.
26 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
„Rămâneţi”
În preajma răstignirii Sale, la acea
serbare de Sfânta Cină, ţinută în
cercul intim al ucenicilor, în cuvintele
Sale pregătitoare pentru criza prin
care urmau să treacă, Domnul Isus
le transmite un secret sub formă de
rugăminte: „Rămâneţi în Mine”.
Aceasta înseamnă permanentizarea
legăturii cu Domnul Isus. Venirea
la Isus poate fi doar un eveniment
trecător al vieţii noastre şi nu va avea
rezultate decât dacă dăm continuitate
acestei legături cu El. Isus a ilustrat
nevoia acestei legături asemănând-o
cu legătura dintre butucul viţei de
vie şi mlădiţe. Ce ar însemna dacă
mlădiţa plăpândă, care a răsărit din
butuc, s-ar desprinde sau dacă ar avea
o legătură intermitentă cu butucul?
Orice întrerupere oricât de scurtă ar
însemna începutul uscării şi al morţii.
Gândindu-ne la faptul că Dumnezeu
este sursa unică a vieţii, a puterii
noastre morale, legătura continuă cu
El devine nu numai evidentă, ci de o
importanţă vitală. Altfel, rămânem
doar ca nişte baterii electrice care
continuu îşi pierd energia ca, în final,
să fie inutilizabile. Rămânerea în
Isus aduce cu sine cunoaşterea tot
mai profundă a Lui şi se va evidenţia
într-un stil de viaţă care va purta
roadele adevăratelor virtuţi pentru
care merită să trăieşti.
„Duceţi-vă”
Evanghelia după Matei se încheie
cu această misiune sfântă încredinţată
ucenicilor şi, prin ei, tuturor urmaşilor
lui Isus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici
din toate neamurile…”. În virtutea
acestei însărcinări divine, biserica a
pornit cu Evanghelia mântuirii spre
lume, trecând de toate frontierele
naţionale, statale sau rasiale. Au trecut
aproape 2.000 de ani şi astăzi ajungem
la capătul lumii. Cele două verbe:
„veniţi” şi „duceţi-vă” ţin biserica
în continuă mişcare. Este vorba de
acea dinamică care o face să fie vie,
iar adventiştii de ziua a şaptea, deşi
se consideră biserică, preferă să fie
cunoscuţi ca mişcarea adventă. Doar
în aceste condiţii îşi poate păstra şi
legătura cu Isus, care a promis bisericii
că va rămâne cu ea, însă doar cu o
biserică aflată în misiune.
2005
„Suie-te aici”
Apocalipsa 4,1: „După aceste
lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă
era deschisă în cer. Glasul cel dintâi,
pe care-l auzisem ca sunetul unei
trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a
zis: Suie-te aici…”. Apropierea omului
de Dumnezeu înseamnă întotdeauna
un urcuş. Întâlnirea cu El ne situează
pe niveluri superioare ale cunoaşterii şi
ale experienţei. Din văile întunecoase,
strâmte şi reci ale preocupărilor egoiste,
urcăm piscurile altruismului, pe urmele
marcate de sânge ale lui Isus. „Suie-te
aici” va fi răsplata finală pentru cei care
au ascultat şi au ţinut seama de verbele
„veniţi”, „rămâneţi” şi „duceţi-vă”.
Primele trei sunt în mod cert condiţii pe
care omul trebuie să le îndeplinească.
Pe a patra, el n-o poate înfăptui oricât
de mult s-ar strădui. Tocmai de aceea
ea constituie răsplata lui Dumnezeu,
o încununare a iubirii divine. De fapt,
toate cele patru verbe sunt emanaţii ale
iubirii. „Veniţi” este chemarea iubirii.
„Rămâneţi” este permanentizarea
iubirii. „Duceţi-vă” este misiunea iubirii.
„Suie-te aici” este răsplata iubirii.
Binecuvântaţi sunt acei oameni
care, în mijlocul zgomotelor lumii şi
al atâtor chemări, desluşesc chemările
iubirii lui Dumnezeu. Adeseori, ele nu
se aud atât de mult cu urechea, cât se
aud cu inima. Dumnezeu ştie că fără El
vom rămâne singuri.
 SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
„Cuvântul
Domnului mi-a
vorbit astfel: ’Ce
vezi, Ieremio?’ Eu
am răspuns: ’Văd
un veghetor’. Şi Domnul mi-a zis:
’Bine ai văzut, căci Eu veghez asupra
Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc’.
Cuvântul Domnului mi-a vorbit a
doua oară astfel: ’Ce vezi?’ Eu am
răspuns: ’Văd un cazan clocotind
dinspre miazănoapte.’” (Ieremia 1,13).
La începutul Săptămânii de
Rugăciune, am amintit acest test
„oftalmologic” la care a fost supus
Ieremia, cu ocazia învestirii sale în
slujba de proroc. Trebuia să observe
atât ajutorul divin, cât şi pericolul care
paşte biserica.
Iată documentul elaborat de papa
Paul Ioan al II-lea, în data de 5 iulie
1998, cu titlul: Scrisoarea apostolică
cu titlul „Dies Domini” a papei Ioan
Paul al II-lea către episcopi, cler şi
credincioşii Bisericii Catolice cu privire
la sfinţirea zilei Domnului, care conţine
următoarele declaraţii:
„În ajunul marelui jubileu al anului
2000, dorinţa mea a fost să vă ofer
această scrisoare apostolică pentru a
susţine eforturile voastre pastorale în
acest domeniu vital. Dar în acelaşi
timp, mă îndrept spre voi toţi,
credincioşii lui Hristos, ca şi cum aş fi
prezent spiritual în toate comunităţile
în care vă adunaţi cu păstorii voştri
în fiecare duminică pentru a celebra
euharistia în „ziua Domnului”… Văd
această scrisoare ca pe o continuare
a schimbului viu pe care sunt fericit
să-l am cu cei credincioşi, în timp
ce meditez împreună cu voi la
însemnătatea duminicii şi subliniez
motivele de a experimenta practic
duminica, fiind cu adevărat ziua
Domnului chiar şi în circumstanţele
schimbate ale timpurilor noastre.”
„Duminica este ziua care se situează
chiar în inima vieţii creştine.”
„Preceptul Sabatului, care în primul
legământ pregăteşte duminica noului şi
eternului legământ, este înrădăcinat în
profunzimile planului lui Dumnezeu. De
aceea, cu totul diferit faţă de celelalte
precepte, este aşezat, nu în interiorul
contextului care se referă strict la
stipulările privitoare la serviciul cultic,
ci în Decalog – „Cele Zece Cuvinte”
care reprezintă adevăraţii stâlpi ai vieţii
morale şi care au fost înscrise în inima
omului. Prin aşezarea cestei porunci
în interiorul structurii de bază a eticii,
Israel şi apoi biserica declară că ei nu
o consideră doar ca pe un subiect de
disciplină comunitară religioasă, ci ca
pe o expresie definitorie şi netăgăduită a
„relaţiei noastre cu Dumnezeu…”
„…Biserica priveşte la circumstanţele
în care se află fiecare dintre copiii ei.
În particular, ea se simte chemată în
vederea unei consacrări pastorale şi
de catehizare pentru a se asigura că,
în cursul normal al vieţii, nici unul
dintre copiii ei să nu fie privat de bogata
revărsare de har pe care o aduce cu sine
sărbătorirea zilei Domnului.”
„Datorită multiplelor semnificaţii
şi aspecte ale legăturilor sale cu
însăşi fundamentele credinţei,
serbarea duminicii creştine rămâne,
în ajunul celui de-al treilea mileniu,
un element indispensabil al
identităţii noastre creştine.”
„Ca o ’solemnitate’ săptămânală,
duminica va continua să modeleze
timpul pelerinajului bisericii, până la
duminica aceea care nu va cunoaşte
seară.”
„De aceea, iubiţi fraţi episcopi şi
preoţi, vă îndemn să lucraţi neobosit…,
pentru a vă asigura de faptul că
valoarea acestei zile este înţeleasă şi
CURIERUL ADVENTIST
trăită tot mai profund. Aceasta va
aduce roade bogate în comunităţile
creştine şi nu va da greş în a influenţa
pozitiv societatea civilă ca întreg.”
Iată cum tratează o enciclopedie
prestigioasă problema Sabatului şi a
Duminicii:
„Primii creştini au început mai întâi
să păzească legea Sabatului ca şi evreii;
dar curând, ei au înlocuit această zi cu
duminica, în memoria învierii pascale.
Astfel nu se mai poate spune despre
creştini că ei se odihnesc o zi după ce
au consacrat şase zile muncii; ei se
odihnesc înainte de a munci, deoarece
duminica este prima zi a săptămânii.
Dar scopul lor este diferit. Ei nu caută
odihna, ci sfinţirea, şi pentru a sfinţi
săptămâna, ei spun că trebuie să
consacri prima zi slujbelor religioase.
Totuşi, doctorii catolici aplică duminicii
toate interdicţiile pe care legea lui
Moise le aplică sâmbetei, adică
Sabatului, şi dacă sunt întrebaţi cu ce
drept schimbă în acest sens poruncile
divine, răspunsul lor este că Isus le-a
spus: „Tot ce veţi lega şi dezlega pe
pământ va fi legat şi dezlegat în cer”
(Grand Dictionnaire Universelle du XIX-e
Siecle, articolul „Sabat”).
Modul în care Biserica Romano-
Catolică priveşte sfinţenia duminicii,
importanţa ei şi preocuparea pentru
intensificarea sfinţirii duminicii
adevereşte profeţiile biblice şi
explicaţiile Spiritului Profetic
privitoare la faptul că ziua de
închinare va deveni o problemă
crucială la finalul istoriei pământului.
Tocmai aceasta ne determină să ne
cunoaştem argumentele şi să putem
apăra Cuvântul lui Dumnezeu, prin
cuvânt şi viaţă.
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Ce produce mai multă bucurie:
plăcerea produsă de păcat sau biruinţa
asupra păcatului?
2. De ce este mai greu a rămâne în
Hristos decât a veni la Hristos?
3. Eşti pregătit să aperi adevărul
despre Sabat, cu suficiente argumente
biblice?
Roberto Pereyra, profesor de teologie,
Universitatea Adventistă din Bolivia
— NOIEMBRIE 2005 27
 V I N E
U N I Ţ I P E N T R U
a mărturisi despre
a doua venire
LUCILE SABAS
M
ulţimea ce număra cca 150.000 de oameni
a devenit nerăbdătoare, stând atâtea
ore în frig. Se auzeau întrebări: Oare va
veni? Pare imposibil! Când, dintr-o dată,
s-a auzit sunetul inconfundabil al unui
avion, apoi, la stânga noastră, a apărut o sclipire albă pe
cerul întunecat... Şi încă una, asemenea unui rechin care
spintecă apa… Apoi linişte. Nici un sunet. Suspans. Apoi
iarăşi un sunet, dar, de data aceasta, de undeva din dreapta.
O fi vreun avion întârziat sau este chiar Lindberg? Apare
un obiect metalic în lumina farurilor care testau cerul. Era
avionul lui Lindberg. Era ora 10:24 seara. După un zbor de
33 ore, 30 minute şi 3 secunde, avionul a ajuns la Paris. În
clipa aceea totul s-a schimbat atât pentru pilot, cât şi pentru
planetă”. Acestea au fost consemnate de un ziarist prezent la
acel moment istoric al primului zbor peste Oceanul Atlantic,
realizat de Carl Lindberg, aflat singur în avionul său. El a
declarat că cel mai mare duşman a fost somnul. A trebuit să
vegheze peste 33 de ore.
Ioan, vizionarul de pe Insula Patmos, a consemnat cu
mult timp mai înainte o scenă cerească semnificativă:
„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului,
cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor
pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei
limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeţi-vă de
Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui;
şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi
izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14,6.7). Acest pasaj este
urmat de o referire la alţi doi îngeri care proclamă un mesaj
special înaintea lumii.
În 1844, în diferite părţi ale lumii, creştinii s-au ridicat
să proclame întoarcerea lui Isus în slavă, pregătind un
drum pentru vestirea soliei primului înger din Apocalipsa
14. După marea dezamăgire din 1844, Domnul a trimis o
nouă lumină şi grupul de credincioşi rămaşi au început să
proclame solia primului înger în mijlocul batjocurii şi al
dispreţului. Mesajul despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu
a fost vestit, chemându-i pe toţi „să se închine Celui care a
făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor”.
Glasul îngerului din Apocalipsa 14,6.7 a fost auzit prin
instrumente omeneşti. Aceşti oameni nu erau mulţi şi nu
28 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
R I
proveneau din medii diverse, îmbrăţişând diferite doctrine şi
convingeri. Mai degrabă, ei au fost uniţi, într-un singur glas,
în spatele unui singur mesaj, înaintând în rânduri strânse, dar
pregătiţi să se răspândească pe tot pământul. Bazele mişcării
adventiste au fost puse în acest cadru al unităţii. Scopul era
continuarea lucrării începute de Hristos şi de ucenicii Săi,
care anunţaseră cu putere revenirea în slavă a lui Isus.
Pictorul
Cu 2.000 de ani în urmă, un tânăr artist grec, numit
Timanthes, studia pictura cu un tutore. După mai mulţi ani
de studiu, se părea că eforturile tânărului au fost răsplătite.
Thimantes a pictat un tablou aparte. Din nefericire, el a
devenit atât de absorbit de tabloul său, încât era în stare
să petreacă o zi întreagă admirându-şi lucrarea. Într-o
dimineaţă, când a ajuns la atelier, a fost şocat să-şi găsească
tabloul acoperit cu o altă culoare. Supărat, Timanthes s-a
adresat profesorului, care a recunoscut că el a fost cel care
i-a distrus lucrarea. „Am făcut-o pentru tine. Această pictură
te reţinea să mai progresezi. Începe din nou şi vezi dacă poţi
face ceva mai bun”. Timanthes a acceptat sfatul maestrului
său şi a produs tabloul „Sacrificiul lui Iphigene”, care este
considerată una dintre capodoperele antichităţii.
Şi aşteptătorii de la 1844 credeau că şi-au terminat
misiunea şi nu a mai rămas nimic de făcut, decât să aştepte
revenirea lui Isus. Şi tabloul lor despre a doua venire,
care le-a fost atât de drag, a fost distrus spre marea lor
dezamăgire. Dar ei mai aveau o misiune „cu privire la multe
noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apocalipa 10,11).
Mai aveau adevăruri mari de descoperit, acoperite de multă
vreme de molozul tradiţiilor omeneşti. Abia după această
dezamăgire au descoperit adevărul Sabatului, Sanctuarul,
reforma sanitară, nemurirea sufletului, etc.
O speranţă comună
Astăzi, biserica poartă nădejdea de a trăi cu Hristos
Domnul, pentru veşnicie. Cu vreo 2.000 de ani în urmă,
Isus a spus: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după
ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”
(Ioan 14,2.3).
 Făgăduinţa Sa de atunci a devenit
speranţa binecuvântată a Bisericii
Adventiste. Această speranţă, care a
rămas un factor unificator al poporului
lui Dumnezeu, a devenit un izvor de
încurajare, fiind grefată în mintea şi în
inima noastră. Ea aprinde credinţa şi
ne dă putere să navigăm prin necazuri
cu seninătate şi să privim spre viitor
cu încredere. Nedreptăţile, durerea
şi suferinţa pe care această lume de
păcat le aduce în viaţa noastră nu
sunt decât clipe efemere. Adevărata
noastră viaţă este aceea pe care o vom
petrece împreună cu Domnul nostru,
de-a lungul veşniciei. Atunci când
se gândesc la acest viitor şi trăiesc pe
pământ cu bucuria acestei aşteptări,
creştinii simt că poverile vieţii sunt mai
uşoare pe umerii lor.
Ţinta gândurilor şi a meditaţiei
noastre trebuie să fie Isus, astfel încât
să comunicăm cu El clipă de clipă.
Cei care au experimentat o asemenea
părtăşie pot mărturisi că, în vremuri
de restrişte, cea mai puternică şi mai
dulce consolare se găseşte în legătura
personală cu Domnul. Întotdeauna
să ne păstrăm privirea spre El şi să
nu renunţăm la gândul că vom păşi
cu El umăr la umăr, pe străzile aurite
ale Noului Ierusalim. Fiecare creştin
care perseverează în acest
gând va trăi cu siguranţă o
bucurie creştină autentică (1
Tesaloniceni 5,16). Trebuie
să preţuim această nădejde
minunată. Ea dă sens existenţei
noastre. Cineva spunea că,
fără această nădejde, am fi ca
o corabie fără pânze, în largul
mării.
Pavel ne aminteşte că am fost
„chemaţi la o singură nădejde
a chemării” noastre (Efeseni
4,4). Creştinii împart această
nădejde unică pretutindeni în
lume. Ea nu dezamăgeşte. În
ciuda îndoielii, a nesiguranţei, a
haosului şi a confuziei din jurul
nostru, bucuria noastră trebuie
să crească.
Mediul în care trăim ne
aminteşte despre un mâine mai
bun şi lasă loc fericirii veşnice
pentru aceia care aşteaptă
revenirea Domnului. Vesteşte
iminenta arătare în slavă a
lui Hristos. Semnele venirii
Sale grabnice au loc sub ochii noştri.
Numai cei care nu doresc să creadă le
ignoră. Petru observa: „Căci înadins se
fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri
şi un pământ scos prin Cuvântul lui
Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi
că lumea de atunci a pierit tot prin ele,
înecată de apă. Iar cerurile şi pământul
de acum sunt păzite şi păstrate, prin
acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua
de judecată şi de pieire a oamenilor
nelegiuiţi” (2 Petru 3,5-7).
De aceea, noi, copiii lui Dumnezeu,
nădăjduim cu bucurie, pentru că
venirea Domnului ne va aduce
mântuirea şi mult aşteptata întâlnire.
Nu suntem luaţi prin surprindere.
Trebuie să discernem timpurile în care
trăim. Criza lumii politice, decadenţa
lumii morale şi predicarea Evangheliei
în toată lumea nu pot trece neobservate
pe lângă creştinii aşteptători.
O mărturisire comună
Aşteptarea revenirii lui Hristos
îi uneşte şi îi încurajează pe creştini
să urmărească acest eveniment.
Aşteptarea ne-a adus în biserică
şi a motivat transformările din
vieţile noastre spre un trai conform
învăţăturilor Bibliei, care atestă
că aparţinem unui popor deosebit,
CURIERUL ADVENTIST
poporul care aşteaptă a doua venire.
Biserica Adventistă, formată după
1844 pentru a vesti cele trei solii
îngereşti, nu reprezintă doar o biserică
în plus printre bisericile creştine. Ea
a fost fondată la un moment profetic
precis, care a coincis cu începutul
judecăţii de cercetare din cer. O
altă latură a soliei a fost chemarea
la închinare înaintea lui Dumnezeu
Creatorul şi la păzirea poruncii a patra,
care este sigiliul autorităţii Celui care a
creat Universul.
La împlinirea timpului profetic,
Dumnezeu Însuşi a ridicat biserica
pentru a vesti aceste solii întregii
lumi. Fiecare nou membru al Bisericii
Adventiste este unit cu trupul deja
existent, întărind şi amplificând
impactul acestor trei solii, spre a-i
invita pe oameni să se pocăiască şi
să alcătuiască un popor deosebit,
un popor sfânt, gata să proclame
coborârea lui Isus pe norii cerului.
Isus le-a încredinţat deja această
misiune ucenicilor Săi: „Duceţi-vă
şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i
să păzească tot ce v-am poruncit. Şi
iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului” (Matei
28,19.20). Realitatea
revenirii lui Isus în curând
trebuie să constituie o
preocupare esenţială a
creştinilor. Nu avem doar de
vestit această nădejde, ci şi
de trăit în fiecare zi.
Creştinii trebuie să
continue răspândirea acestui
mesaj ca şi cum propria viaţă
le-ar fi în joc. Cu siguranţă
că este în joc viaţa rudelor,
a vecinilor şi a colegilor.
Apostolul Pavel confirmă
acest gând: „Fiindcă oricine
va chema Numele Domnului
va fi mântuit. Dar cum vor
chema pe Acela în care n-au
crezut? Şi cum vor crede
în Acela despre care n-au
auzit? Şi cum vor auzi despre
El fără propovăduitor?”
(Romani 10,13.14).
Astfel, glasul îngerilor
este auzit în toată lumea,
prin lucrarea pe care o
face Biserica Adventistă,
— NOIEMBRIE 2005 29
invitându-i pe oameni să se alăture
unui popor care trăieşte experienţa
pregătirii pentru venirea Domnului şi
pentru viaţa alături de El în veşnicie.
O experienţă comună
Apocalipsa 21,2-4 pune în lumină
câteva detalii despre viaţa pe care o
vor avea în cer urmaşii lui Isus, în Noul
Ierusalim. În cetatea cea nouă, „El va
şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi
moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru
că lucrurile dintâi au trecut.”
Câte realităţi minunate păstrează
Dumnezeu pentru poporul Său!
Trebuie să ne gândim la frumuseţile
moştenirii noastre cereşti pentru a face
faţă greutăţilor care ne descurajează.
Cei care ţin la această făgăduinţă
se adună în jurul aceloraşi principii,
transformându-şi caracterele după
modelul lui Hristos.
În scrisoarea sa către Tit, Pavel îi
aminteşte următoarele: „Căci harul
lui Dumnezeu, care aduce mântuire
pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne
învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu
poftele lumeşti, şi să trăim în veacul
de acum cu cumpătare, dreptate şi
evlavie, aşteptând fericita noastră
nădejde şi arătarea slavei marelui
nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus
Hristos” (Tit 2,11-13).
Petru face aceeaşi recomandare
tuturor acelora care împărtăşesc
această nădejde şi care aşteaptă
întoarcerea lui Hristos: „Deci, fiindcă
toate aceste lucruri au să se strice,
ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi,
printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
aşteptând şi grăbind venirea zilei lui
Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor
pieri şi trupurile cereşti se vor topi de
căldura focului?” (2 Petru 3,11.12).
Aceste avertismente sunt şi pentru noi,
creştinii din timpul sfârşitului, care,
primind „o credinţă de acelaşi preţ”
cu ucenicii (2 Petru 1,1), aşteptăm
împlinirea speranţei binecuvântate.
În aşteptarea acelei întâlniri unice
cu Domnul nostru, vom începe chiar
de acum, pe pământ, să trăim ca „o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească,
un neam sfânt, un popor pe care
Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al
Lui”, ca să vestim „puterile minunate”
ale Celui ce ne-a chemat „din întuneric
la lumina Sa minunată” (1 Petru 2,9).
30 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
SABATUL ÎN
SECOLUL XXI
„Căci chiar
şi firea aşteaptă
arătarea fiilor lui
Dumnezeu”. În
această epocă a
postmodernismului, când se neagă
existenţa absoluturilor, când valorile
morale sunt relativizate, când semnele
de circulaţie în drumul spre cer sunt
schimbate sau nu se mai văd, în uriaşa
babilonie de concepţii religioase,
atât de diferite şi de contradictorii,
este imperios necesar ca Biserica lui
Dumnezeu să devină vizibilă şi audibilă.
Ţinta gândurilor
şi a meditaţiei
noastre trebuie
să fie Isus,
astfel încât să
comunicăm cu El
clipă de clipă.
Tocmai la această nevoie răspunde
a treia solie îngerească. Ea indică lumii
adresa Bisericii lui Dumnezeu prin cele
trei criterii: credinţa lui Isus, păzirea
poruncilor şi răbdarea sfinţilor. Credinţa
lui Isus împarte lumea în creştini şi
necreştini. Păzirea tuturor poruncilor
lui Dumnezeu împarte creştinii în două:
cei care consideră că poruncile au
fost desfiinţate sau parţial desfiinţate,
modificate şi cei care consideră că nici
o frântură de iotă din lege nu poate fi
schimbată. Şi în final, răbdarea sfinţilor,
care îi desparte pe cei ce cred în Isus
şi păzesc poruncile în două categorii:
cei care păzesc poruncile formal, de
circumstanţă, doar în vremurile bune,
şi cei care le au înscrise în inimă şi în
conştiinţă şi nu pot face altfel.
Sabatul face parte din lista
cadourilor lui Dumnezeu, depuse
în tezaurul bisericii cu valoare de
2005
document-lege. Dar, de fapt, aceste
cadouri nu le oferă separat de Persoana
Lui, ci prin ele Se dăruieşte pe Sine. În
porunca întâi, se specifică dăruirea Sa
prin experienţa eliberării de păcat: „Eu
sunt Domnul Dumnezeul Tău, care
te-am scos din ţara Egiptului”.
În porunca a patra ne dăruieşte
odihna Lui, timpul Său, „ziua
închinată Domnului Dumnezeu” (alte
traduceri. „Sabatul Domnului”).
Isus a prezis dezamăgirea celor care
L-au recunoscut ca Domn, au săvârşit
minuni în Numele Său şi totuşi vor
auzi declaraţia categorică: „Niciodată
nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la
Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege”
(Matei 7,23). Este o situaţie identică
cu cea a prietenilor lui Iov. Ei se
considerau apărătorii îndreptăţiţi ai
dreptăţii şi ai lui Dumnezeu, dar, de
fapt, se situau de partea acuzatorului lui
Dumnezeu. Argumentările lor susţineau
tezele lui Satana: nimeni nu poate fi
neprihănit înaintea lui Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu găseşte greşeli
chiar şi în îngeri (Iov 4,17-19); sau că
nu foloseşte nimănui dacă trăieşti o
viaţă neprihănită (Iov 22,3); şi că omul
prin construcţie nu poate să se ridice la
nivelul pretenţiilor lui Dumnezeu, fiind
făcut din ţărână (Iov 4,19).
Fie ca, în curând, fiecare biserică
adventistă şi fiecare membru al ei să se
poată identifica în totul cu această adresă
biblică: „Aici este răbdarea sfinţilor,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi
credinţa lui Isus”, iar căutătorii de adevăr
să găsească la noi porţi deschise, inimi
iubitoare, gata să primească ultimul mare
seceriş al acestei lumi.
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Ce aspecte ale societăţii
contemporane vă vorbesc despre
iminenţa celei de-a doua veniri?
2. Când aţi vorbit ultima oară cu o
persoană de altă confesiune despre
credinţa voastră în a doua venire? Ce
strategii aţi descoperit că sunt cele
mai eficiente?
3. Cum poţi îmbunătăţi şi
înfrumuseţa păzirea Sabatului în
familia ta?
Lucile Sabas este rector la Universitatea
Adventistă Cosendai, în Diviziunea
Africa Centrală deVest.
 S A B A T D
U N I Ţ I
angajamentul nostru de
a mărturisi adevărul
ELLEN WHITE
Următorul material este o prelegere scrisă de sora White pentru Săptămâna de Rugăciune, care a apărut în numărul din 24
noiembrie 1904 al publicaţiei Review and Herald, pentru Sabatul din 10 decembrie 1904. Prelegerea a fost intitulată:
O pregătire pentru venirea Domnului. Semnificativ este faptul că ea abordează aceeaşi temă ca şi cea dezbătută în
săptămâna curentă. Materialul a fost scurtat şi i s-au adăugat subtitluri noi.
C
e aşteptări are Domnul de la cei pe care
i-a răscumpărat prin sângele Său? Sfinţirea
întregii lor fiinţe: curăţie asemenea curăţiei lui
Hristos, armonie desăvârşită faţă de voia lui
Dumnezeu. Fraţi şi surori, acest lucru aşteaptă
Dumnezeu de la noi. În Cetatea Sfântă nu poate intra nimic
întinat sau contrafăcut. Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi
este: „Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea
Mea şi fii fără prihană” (Geneza 17,1). „Voi să-Mi fiţi sfinţi,
căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte
dintre popoare, ca să fiţi ai Mei” (Levitic 20,26). „Căci aţi
fost răscumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu
în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”
(1 Corinteni 6,20). „Căci în El locuieşte trupeşte toată
plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care
este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Coloseni 2,9.10).
„El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere
din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie
al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,14).
Uniţi cu Mântuitorul
Noi putem să manifestăm asemănarea cu Domnul
nostru divin. Putem cunoaşte ştiinţa vieţii spirituale.
Putem să-I aducem cinste Creatorului nostru. Dar facem
noi aceste lucruri? O, ce exemplu grăitor avem în viaţa pe
care Hristos a trăit-o pe pământ! El ne-a arătat ce putem
realiza prin cooperare cu Divinitatea. Trebuie să căutăm
unirea despre care a vorbit El: „Rămâneţi în Mine şi Eu
voi rămâne în voi” (Ioan 15,4). Această unire este mai
profundă, mai puternică şi mai adevărată decât orice altă
relaţie şi dă naştere oricărui bine. Aceia care se unesc
astfel cu Mântuitorul se află sub conducerea voii Sale şi
sunt îndemnaţi de dragostea Lui să sufere împreună cu
cei care suferă, să se bucure cu cei care se bucură şi să fie
alături de cei slabi, întristaţi sau loviţi de nenorociri.
I M I N E A Ţ A
Î N
Mai înalt decât cel mai înalt gând al omului este idealul
lui Dumnezeu pentru copiii Săi. El doreşte ca mintea
noastră să fie limpede, pornirile noastre să fie blânde, iar
dragostea să fie îmbelşugată. Atunci pacea pe care o aduce
cunoaşterea va curge de la noi spre binecuvântarea tuturor
celor cu care venim în contact. Atmosfera care înconjoară
sufletele noastre va fi înviorătoare.
Uniţi unii cu alţii
Am primit un mesaj special în legătură cu pericolul de
a ne îndepărta unii de alţii şi de a vorbi spre denigrare şi
controverse. Avem nevoie să ne plecăm în pocăinţă înaintea
lui Dumnezeu, din cauza lipsei noastre de dragoste unii faţă
de alţii şi faţă de Cel care a murit pentru noi. Aurul iubirii
şi al credinţei nu abundă între noi. Mulţi nu se prind de
adevăr decât cu vârful degetelor. Timpul preţios care ar
trebui să fie folosit pentru a vorbi despre puterea salvatoare a
Mântuitorului este cheltuit de mulţi pentru vorbirea de rău.
Dacă nu fac o schimbare hotărâtă, vor fi găsiţi nepregătiţi...
Poporul nostru trebuie să îşi asume lucrarea ce i-a fost
încredinţată – aceea de salvare a sufletelor. Să nu credem că
a fost aşezată deasupra noastră povara urmăririi celorlalţi şi
a criticării lucrării altora. Cei care se consacră cu tot sufletul
în lucrarea pe care le-o dă Dumnezeu nu au timp să critice
eforturile colegilor lor lucrători, şi nici timp pentru a slăbi
braţul celor care se încordează cu fiecare fibră a fiinţei lor
pentru înaintarea lucrării.
Nici un bărbat şi nici o femeie să nu creadă că a fost
însărcinat să aducă rapoarte negative de la o biserică la alta şi
de la o conferinţă la cealaltă. Am fost întristată peste măsură
când am văzut cât de uşor este pentru unii să-şi consume
timpul cu o asemenea ocupaţie neînduplecată. Povara noastră
de acum este proclamarea celor trei solii îngereşti. Cei care îşi
consumă timpul gândind sau vorbind de rău construiesc cu
materiale precum fânul, lemnul şi miriştea, care vor fi mistuite
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 31
în focul ultimelor zile. Într-o zi, ei vor
vedea că şi-au cheltuit timpul pentru
slăbirea bisericilor, a instituţiilor ei şi a
conferinţelor.
Dumnezeu urăşte orice astfel de
lucrare. El îi va judeca pe toţi cei
care se angajează în aşa ceva. Toţi
cei care se tem de Dumnezeu şi
cred în Cuvântul Său să îşi pună
strajă la gură. Să se hotărască
să nu rostească nici un cuvânt
care să prejudicieze cauza lui
Dumnezeu sau să reprezinte cum
nu se cuvine lucrarea împlinită
în instituţiile ocrotite de El. Să
vegheze ca nu cumva ceea ce
vorbesc ei să devină o ispită pentru
altcineva şi să ascundă încrederea
şi îndemnurile de încurajare, care
ar trebui să fie oferite celor osteniţi,
care lucrează pentru a-şi împlini
responsabilităţile, până acolo
încât mintea şi trupul lor sunt
suprasolicitate.
Cuvintele de suspiciune şi de
neîncredere, asemenea scaieţilor
purtaţi de vânt, sunt răspândite
până departe şi nu pot fi luate
înapoi. Vorbirea necreştinească este
cauza a nouă zecimi din greutăţile
cu care se luptă biserica. Agenţii lui
Satana se străduiesc din răsputeri să
îi determine pe cei care mărturisesc
că sunt creştini să vorbească fără
înţelepciune. Când reuşesc acest lucru,
Satana tresaltă de bucurie, pentru că
urmaşii lui Dumnezeu şi-au compromis
influenţa. În aceste momente solemne,
nu avem timpul de a rivaliza între
noi...
32 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Rostiţi cuvinte de amabilitate,
cuvinte de încurajare; căci acesta
este rodul pe care îl aduce viaţa de
creştin. Biruiţi orice asprime. Numai
veşnicia va descoperi răul adus de
cuvintele aspre asupra celor cărora
le sunt adresate sau care le ascultă.
Oamenii
rugăciunii sunt
oameni puternici.
Ei vor primi harul
de a-i conduce pe
păcătoşi la nunta
Mielului.
Prindeţi-vă cu tărie de Cel care are
toată puterea în cer şi pe pământ şi,
deşi adesea nu reuşiţi să manifestaţi
răbdare şi calm atunci când sunteţi
provocaţi, cu nici un chip să nu
renunţaţi la luptă. Hotărâţi-vă încă
o dată, de data aceasta mai ferm, că
veţi fi un exemplu de răbdare creştină.
2005
Amintiţi-vă că vor intra în cer numai
aceia care au biruit ispita de a gândi
sau a vorbi de rău.
„Lucrarea neprihănirii va fi pacea,
roada neprihănirii: odihna şi liniştea
pe vecie” (Isaia 32,17). Hristos va
fi pentru copiii Săi tot ce exprimă
aceste cuvinte, dacă vor răspunde
invitaţiei de a veni la El. Isus va
fi pentru ei viaţă şi putere, tărie şi
eficienţă, înţelepciune şi sfinţenie.
Dumnezeu ne cheamă să trăim
o viaţă asemenea lui Hristos, iar
lumea să vadă acest lucru. Dacă
facem aşa, prejudiciile vor dispărea,
iar greutăţile se vor micşora de
la sine. Ne vom aduna în jurul
Marelui Misionar cu inimile pline
de recunoştinţă şi de dragoste.
Uniţi în mărturisire
înaintea lumii
Fraţi şi surori, în loc să vă
petreceţi timpul căutând şi
vorbind despre neajunsurile
altora, consacraţi-vă lucrării pe
care a făcut-o Hristos când a fost
pe pământ. Cât de neostenit a
lucrat El! În templu şi în sinagogi,
pe străzile cetăţilor, în pieţe şi în
atelier, pe malul mării şi printre
coline, El a predicat Evanghelia
şi i-a vindecat pe bolnavi. Viaţa
Lui a fost una de slujire dezinteresată
şi ea este manualul din care învăţăm
noi. Lucrarea pe care a început-o El
aşteaptă să o terminăm noi.
Fraţi şi surori, cât de mult aţi lucrat
pentru Dumnezeu în ultimul an?
Credeţi că numai cei care au fost aleşi
ca slujitori ai Evangheliei au datoria
de a lucra în folosul omenirii? Nu,
nu! Oricine îşi ia numele de creştin
este însărcinat de Dumnezeu să facă
această lucrare. Poate că nu ai fost
învestit în mod oficial, însă nu eşti
cu nimic mai puţin decât un sol al lui
Dumnezeu. Dacă ai gustat că Domnul
este bun, dacă ai aflat despre puterea
Sa mântuitoare, nu te mai poţi opri
să le spui şi altora aşa cum nu poţi
împiedica vântul să sufle. Vei avea un
cuvânt de spus celui îngrijorat. Vei
conduce paşii rătăciţi înapoi pe cărare.
Eforturile tale de a-i ajuta pe alţii
vor fi neobosite, pentru că Duhul lui
Dumnezeu lucrează în tine...
Valoarea creştinului nu rezidă în
talente strălucitoare, în rangul social,
în puteri neobişnuite, ci într-o inimă curată – o inimă care,
fiind curăţată şi înnobilată, reflectă chipul divin. Prezenţa Lui,
Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, este cea care înfrumuseţează
sufletul. Nu este atât nevoie de o vorbire elocventă, cât de
umilinţă şi râvnă, de bărbaţi şi de femei care au încredere în
Dumnezeu asemenea unui copil. Oamenii rugăciunii sunt
„Când iubirea lui
oameni puternici. Ei vor primi harul de a-i conduce pe păcătoşi
la nunta Mielului. Hristos este păstrată
Uniţi în adevărul Bibliei
Fraţi şi surori, nu îngăduiţi ca lucrurile fără valoare să vă
răpească timpul şi atenţia. Îndreptaţi-vă gândurile spre Cuvântul
ca ceva scump în
lui Dumnezeu. Studierea lui vă va da o putere care vă va susţine
în încercările şi greutăţile zilelor din urmă şi vă va duce acolo inimă, asemenea
unde veţi umbla alături de Hristos, îmbrăcaţi în alb, fiindcă veţi
fi îndreptăţiţi. În Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl studiem şi îl
ascultăm, avem un îndrumător spiritual şi un profesor cu ajutorul mirosului unui parfum
căruia cele mai puternice înclinaţii spre rău vor fi supuse Legii
Sale. Dacă învăţăturile din acest Cuvânt ar deveni influenţa
conducătoare din viaţa noastră, dacă mintea şi inima s-ar supune plăcut, ea nu poate fi
puterii sale constrângătoare, răul care există acum în biserici şi
în familii nu şi-ar mai găsi locul. Asupra căminului convertit vor
coborî cele mai curate binecuvântări şi din cămin se va răspândi
ascunsă. Influenţa ei
o influenţă care va aduce putere poporului lui Dumnezeu, să stea
de partea adevărului.
Însă există destui în bisericile noastre care nu ştiu mare lucru
sfântă va fi simţită
despre semnificaţia adevărului în timpul acesta. Ei nu au căutat
adevărul cu o inimă umilă şi pocăită. Fac un apel la membrii
bisericii să nu piardă din vedere împlinirea semnelor timpului,
de toţi aceia cu care
care spun atât de răspicat că sfârşitul este aproape...
venim în contact.
Uniţi în Împărăţie
În ziua încoronării, Hristos nu îi va recunoaşte ca fiind ai Săi
pe cei care poartă pete, zbârcituri şi orice prihană. Însă celor care Spiritul Domnului
Îi sunt credincioşi, El le va da coroane de slavă nepieritoare...
În ziua aceea, cei mântuiţi vor străluci înaintea slavei Tatălui
şi a Fiului Său. Îngerii din cer, atingându-şi harpele, Îl vor Hristos în inimă este
întâmpina pe Împărat şi pe cei care sunt trofee ale biruinţei Sale
– cei care au fost spălaţi şi făcuţi albi în sângele Mielului. Un
cântec de biruinţă va trâmbiţa şi va umple cerul. Hristos a biruit.
asemenea unui izvor
El intră în curţile cereşti însoţit de cei pe care i-a mântuit, de
aceia care sunt martori că lucrarea Sa de suferinţă şi de sacrificiu
de sine nu a fost în zadar.
în deşert, curgând
ca să învioreze totul,
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Ce spune autoarea despre spiritul criticii distructive? Cât de făcând pe cei ce sunt
grave sunt consecinţele sale?
2. Ce efect are asupra voastră această mustrare? Sunteţi un
critic, o victimă sau nu credeţi că vă priveşte? Ce puteţi face în gata să piară doritori
mod personal pentru remedierea acestei situaţii care afectează
biserica?
3. Cum aţi descrie importanţa neprihănirii în viaţa de creştin? să bea din apa vieţii.”
(Ellen White, Calea către Hristos, p. 78)
Ellen White a fost unul dintre pionierii Bisericii Adventiste de Ziua
a Şaptea. Lucrarea ei continuă să fie un glas profetic în mijlocul
adventiştilor.

CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 33

 S A B A T D U P
U N I Ţ I
odihna Sabatului
ADALBERT ORBAN
D
umnezeu este desăvârşit. Aşa sunt
şi lucrările Sale. Când spunem că
Dumnezeu a încheiat o lucrare,
înţelegem că ea este desăvârşită, bună
pentru veşnicie. Termenul de garanţie al
lucrărilor Sale este veşnicia.
Sabatul este semnul lucrărilor încheiate ale lui
Dumnezeu. Sfinţind Sabatul, noi Îl acceptăm pe
Dumnezeul lucrărilor desăvârşite şi ne aşezăm viaţa şi
slujirea sub semnul desăvârşirii.
În această prelegere, ne oprim la trei ipostaze ale lucrărilor
încheiate: creaţiunea, mântuirea şi slujirea noastră. În
creaţiune se ascunde potenţialitatea mântuirii noastre, iar în
mântuire există potenţialitatea slujirii noastre.
Creaţiunea – o lucrare divină încheiată
Sabatul apare la sfârşitul săptămânii creaţiunii printr-o
întreită acţiune divină: „S-a odihnit”, „a binecuvântat”, „a
sfinţit” ziua a şaptea (Gen. 2,2.3). Sabatul ne descoperă
caracterul lui Dumnezeu, calitatea lucrărilor Sale şi relaţia
dintre El şi creaturile Sale. Valoarea unui obiect, a unei
picturi, de exemplu, se datorează autorului. Prin analogie,
valoarea lumii noastre şi a vieţilor noastre se datorează
Creatorului nostru.
Apariţia şi urmările păcatului au compromis desăvârşirea
creaţiei divine, dar L-au stârnit pe Dumnezeu să-Şi continue
lucrarea în vederea desăvârşirii ei veşnice (Is. 65,17; Evrei
4). El a predestinat desăvârşirea creaţiei Sale. Să nu uităm
că şi noi facem parte din această creaţie fără cusur a lui
Dumnezeu. Când sfinţim Sabatul, ne exprimăm admiraţia
pentru creaţia Sa primară şi nădejdea în reuşita creaţiei Sale
ulterioare (2 Petru 3,13).
La încheierea zilelor creaţiunii, Dumnezeu a declarat că
toate „erau foarte bune” (Gen. 1,31). Lucrarea fiecărei zile
a fost desăvârşită. Fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu,
lucrările noastre zilnice ar trebui să tindă spre desăvârşire.
Sabatul va veni atunci ca o odihnă binecuvântată, în urma
unei activităţi „ca pentru Domnul” (Col. 3,23).
34 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005
Ă A M I A Z Ă
Î N
Sabatul Îl aduce pe Hristos-Creatorul în vieţile noastre. El
ne dă pacea Lui în mijlocul grijilor noastre vremelnice. El ne
eliberează de sub jugul lucrurilor, al bunurilor materiale şi ne
învaţă ordinea creaţiunii: Dumnezeu şi cele veşnice pe primul
loc. El alungă orice idolatrie din vieţile noastre, elimină orice
competiţie între idolii noştri şi Dumnezeul Cel adevărat.
În miturile creaţioniste ale Orientului Apropiat, odihna
divină se realizează prin eliminarea zgomotelor şi a zeilor
ostili. Desigur, în Sabatul creaţiunii, odihna n-a venit prin
înlăturarea unor zei rivali. Totuşi, în condiţiile păcatului, nu
ne mai putem bucura de odihna Creatorului, fără eliminarea
multor zgomote şi a multor zei moderni. Aceasta nu înseamnă
un mit, ci adevărata religie a lui Hristos.
Sabatul ne invită să preţuim, să conservăm cele create şi să
conlucrăm cu Dumnezeu la restaurarea tuturor lucrurilor. El ne
oferă ocazia să privim lumea prin prisma veşniciei. În această
perspectivă, ne bucurăm de Dumnezeu, de semeni şi de lucruri.
În Sabat, ne desfătăm în Domnul (Is. 58,13.14),
celebrăm realizările Lui în istoria lumii noastre şi în vieţile
noastre. În Sabat, ne reconsacrăm lui Dumnezeu şi ne
considerăm proprietatea Sa exclusivă. Recunoaştem cât
de îndatoraţi Îi suntem. „După cum Adam şi Eva au păzit
Sabatul în prima zi de viaţă, stând în faţa Creatorului lor cu
mâinile goale, recunoscând că erau datori pentru toate, tot
aşa credincioşii care îşi încetează lucrul în Sabat recunosc
îndatorarea şi dependenţa lor faţă de Dumnezeu.”1
În Sabat, ne reafirmăm disponibilitatea faţă de
Dumnezeu, după ce El ne-a demonstrat disponibilitatea
Sa faţă de noi. Această angajare reciprocă devine explicită
în legământul mântuirii, care are ca semn Sabatul (Exod
31,13). Toate aceste „decizii sabatice” se aşază în sufletele
noastre ca o lucrare încheiată, ca un vot de credincioşie
definitiv. Aceasta este lucrarea credinţei noastre în Hristos
(Ioan 6,29), o lucrare încheiată, aşa cum sunt şi lucrările
Sale pentru noi, faţă de noi şi în noi. Celebrând Sabatul în
acest fel, el devine o „sfinţire a Domnului” (Is. 58,13), o
predilecţie pentru cele desăvârşite (creaţiunea, providenţa şi
mântuirea), o înnoire a credinţei noastre în Dumnezeu.
Mântuirea – o lucrare
divină încheiată
Ca semn al sfinţirii noastre, Sabatul
exprimă mântuirea noastră prin Isus
Creatorul (Ex. 31,13). În cuvântarea
Sa inaugurală din Nazaret, într-o zi de
Sabat, Isus S-a referit la programul
Său mesianic (Luca 4,18.19),
plasându-l în contextul zilei a
şaptea şi al anului sabatic (Isaia
61,1.2). Declaraţia lui Isus că „astăzi
s-au împlinit cuvintele acestea din
Scriptură” (Luca 4,21) înseamnă că
răscumpărarea mesianică făgăduită
a sosit. După trei ani şi ceva, El
Şi-a încheiat lucrarea pământească
la Golgota. Strigătul Său de
biruinţă: „S-a isprăvit!” (Ioan
19,30) a fost urmat de un Sabat
petrecut în mormânt. Era Sabatul
Crucii (Luca 23,54-56). Din nou,
Sabatul comemora o lucrare divină
încheiată şi desăvârşită.
Simbolul răscumpărător al
Sabatului îl putem descifra şi din
tămăduirile sabatice ale lui Isus
(Matei 12,9-14; Marcu 1,21-31;
3,1-6; Luca 4,31-37; 13,10-17;
14,1-6; Ioan 5,2-18; 9,1-41). Pentru
El, Sabatul era ziua răscumpărării
omului întreg. În ciuda reacţiilor
ostile ale liderilor religioşi
iudei, Isus a
recuperat
adevăratul sens al
Sabatului.
Apostolul
Pavel surprinde
analogia dintre
lucrarea creaţiunii
şi a mântuirii, ca
lucrări încheiate ale lui
Dumnezeu, prin Isus
Hristos (Evrei 4,1-9).
Analogia sa este una
sabatică (Sabatul creaţiunii
şi odihna mântuirii). Păzind
Sabatul, Îi permitem lui Dumnezeu să
lucreze în noi mântuirea, prin iertare
şi sfinţire. Este o reacţie a credinţei
noastre în faţa neprihănirii lui Hristos.
Ne odihnim de orice lucrare meritorie
(încetăm cu lucrările de acest fel),
după cum El S-a odihnit de lucrările
Sale (Evrei 4,10). „Această odihnă este
odihna spirituală, o odihnă de propriile
noastre lucrări, o încetare de a mai
păcătui. La această odihnă îl cheamă
Dumnezeu pe poporul Său şi această
odihnă este simbolizată atât de Sabat,
cât şi de Canaan.”2
Sabatul reprezintă iniţiativa
lui Dumnezeu în raport cu
receptivitatea noastră. Dumnezeu
mizează pe libertatea noastră
Isus ne dă pacea Lui în
mijlocul grijilor noastre
vremelnice. El ne
eliberează de sub jugul
lucrurilor, al bunurilor
materiale şi ne învaţă
ordinea creaţiunii:
Dumnezeu şi cele
veşnice pe primul loc.
receptivă (Apoc. 3,20), dar respectă
şi libertatea noastră indiferentă.
Sensul Sabatului îl descoperim
numai în condiţiile receptivităţii
noastre, primindu-L pe Hristos în
vieţile noastre. Doar aşa devenim
„o făptură nouă” (2 Cor. 5,17). Ca
făpturi noi, nu suntem un produs
finit, ci zilnic răspundem prezenţei lui
Hristos. Acesta este procesul sfinţirii
noastre. Sabatul reprezintă această
CURIERUL ADVENTIST
lucrare a lui Hristos în noi (Ezech.
20,12). Astfel, noi percepem Sabatul
nu ca pe un timp sfânt în sine, ci ca
sfinţenie în timp. Mai întâi sfinţenia
lui Dumnezeu în timpul nostru (viaţa
noastră), apoi sfinţenia noastră în
timp, prin Domnul Sabatului
(Ex. 31,13). „Puterea care a creat
toate lucrurile este puterea care
a recreat sufletul după chipul şi
asemănarea Sa. Pentru cei ce
sfinţesc ziua Sabatului, el este
semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire
este armonia cu Dumnezeu,
identitatea cu El în caracter.”3
În acest sens, nu există
profanare absolută a Sabatului.
Sabatul rămâne sfânt, cum
l-a lăsat Dumnezeu. Călcarea
Sabatului este, în realitate,
profanarea de sine a celui ce Îl
ignoră pe Dumnezeu în fiecare
zi, inclusiv în ziua Sabatului.
Starea cea mai nenorocită este
starea celor ce păzesc (formal)
Ziua Domului, fără să se lase
sfinţiţi de El. Această stare
este o contradicţie în termeni,
comparabilă cu „hoţul cinstit” sau
„trădătorul loial”. O asemenea
stare confuză ne demonstrează
câtă nevoie avem de prezenţa lui
Hristos, de lucrarea Sa încheiată
în noi. „Tot ceea ce poate face
omul fără Hristos este pătat
de egoism şi păcat. Numai
harul lui Hristos, prin
credinţă, ne poate sfinţi.”4
Nici unul dintre noi nu va
primi vreodată sigiliul lui
Dumnezeu, dacă va avea o
singură pată pe caracter.
Acum trebuie să ne
păstrăm pe noi şi pe
copiii noştri nepătaţi de
lume. Acum trebuie să ne spălăm
hainele caracterului şi să le albim în
sângele Mielului.”5
Slujirea – o lucrare
divino-umană încheiată
Sabatul este o odihnă în vederea
slujirii. Lucrarea creaţiunii şi cea a
mântuirii, ca slujiri divine, pregătesc
slujirea noastră pentru Dumnezeu şi
semeni. Sabatul însuşi este o ocazie
pentru slujirea noastră bidirecţională.
În timpul săptămânii, lucrăm ca pentru
Domnul (Col. 3,23), iar în Sabat ne
— NOIEMBRIE 2005 35

desfătăm în Domnul (Is. 58,13). Îi
mărturisim că avem timp pentru El,
că Îl iubim şi Îi suntem recunoscători
că a intrat în timpul nostru (în viaţa
noastră). Îl întâmpinăm în liniştea
sufletului nostru şi în părtăşia noastră
frăţească. Ne reglăm percepţiile şi
cugetul nostru la fiecare cuvânt al Său.
Ne închinăm cu bucurie, recunoştinţă
şi respect sfânt.
Direcţia Sabatului este dinspre
Dumnezeu spre semeni. După ce
ne-am pătruns de iubirea creatoare
şi mântuitoare a lui Hristos, avem
ce să le oferim altora. Porunca a
patra prezintă o listă cuprinzătoare
a persoanelor de care să ne aducem
aminte. Domnul Hristos a proclamat
Sabatul ca o zi a binefacerii (Mat.
12,12) şi a salvării (Mc. 3,4), o zi a
eliberării din neputinţele trupeşti şi
spirituale (Luca 13,12), o zi a religiei
milostive (Mat. 12,7.8). Slujirea
noastră sabatică Îi aduce bucurie lui
Dumnezeu, semenilor şi nouă înşine.
Sabatul, ca semn al unei lucrări
încheiate, este prezent în solia finală a
lui Dumnezeu către biserica rămăşiţei
şi omenirea întreagă (Apoc. 14,6-12).
Rezultatul slujirii prin această solie
este sigilarea celor sfinţi (Apoc. 7,1-4;
36 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
14,1-5). Sigilarea are ca semn exterior
Ziua Domnului (Ez. 20,12), iar ca semn
interior caracterul Domnului Isus.
Datorită unităţii celor două aspecte,
nu toţi păzitorii Sabatului vor primi
sigiliul lui Dumnezeu.6 Nu toţi cei ce
au slujit vor primi răsplata robului
credincios (Mat. 25,21), ci numai cei ce
au caracterul lui Hristos şi păzesc toate
poruncile lui Dumnezeu (Apoc. 14,12).
După cum, prin păzirea Sabatului,
nu acumulăm merite pentru
mântuire, tot aşa slujirea noastră nu
este meritorie. Domnul Sabatului şi
al slujirii (Is. 42,1-6) ne dă odihna
mântuirii prin meritele Sale. Sabatul
şi slujirea sunt privilegiile celor ce Îl
cunosc pe Hristos. Adevăratul spirit
al Sabatului şi al slujirii este iubirea
Sa jertfitoare de sine. Fără Hristos,
noi suntem lipsiţi de conţinutul divin
al Sabatului şi al slujirii. Fără Hristos
în noi, păzirea Sabatului devine un
exerciţiu cultic apăsător, iar slujirea
– un îndemn cu atât mai jenant cu cât
îl auzim tot mai frecvent.
Cei mai expuşi la pericolul evlaviei
fără putere (2 Tim. 3,5) suntem noi, cei
din biserica rămăşiţei, care mărturisim
Sabatul şi misiunea, ca elemente ale
identităţii noastre profetice, doctrinale
2005
şi misiologice. Pericolul constă în
neglijarea legăturii noastre cu Hristos.
În acest caz, lucrarea Sa nu pate fi
încheiată în noi şi prin noi.
Slujirea ca lucrare divino-umană
(Duhul Sfânt şi noi) culminează prin
sigilarea specială (Apoc. 7,1-4). Unul
dintre scopurile sigilării şi ale Ploii
târzii a Duhului Sfânt este vestirea
finală a Evangheliei veşnice cu „glas
tare” (Apoc. 18,2). În această ultimă
slujire, Sabatul revine cu o miză
specială în încheierea conflictului
dintre Hristos şi Satana.7 Cei sigilaţi
vor da avertizarea cu credincioşie şi
zel sfânt, lăsând urmările pe seama lui
Dumnezeu.8
Ferice de noi, care ne bucurăm de
lucrările desăvârşite ale Dumnezeirii,
prin Isus Hristos. În curând, El „va
vedea rodul muncii sufletului Lui
şi Se va înviora” (Is. 53,11). Îşi va
încheia slujba de Mare Preot prin
sigilarea noastră şi a multor suflete
cărora le-am slujit. Ce privilegiu sfânt
şi înfricoşător este să ne încheiem
slujirea deodată cu Hristos; noi pe
pământ, El în Sanctuarul din cer,
legaţi prin Duhul Său, aşteptând
decizia Sa veşnică: „S-a sfârşit!”
(compară Ioan 19,30 cu Apoc. 22,11).
ÎNTREBĂRI PENTRU MEDITAŢIE
1. Cum afirmi Sabatul creaţiunii
într-o generaţie apostaziată, în zilele
finale ale conflictului dintre Hristos şi
Satana?
2. Cum celebrezi în Sabat experienţa
mântuirii tale?
3. Care este bilanţul slujirii tale la
sfârşit de an şi cum arată agenda ta
de misiune pentru următoarele zile de
har?
Note
1. Samuele Bacchiocchi, Sabatul sub foc
încrucişat, trad. rom. (Bucureşti: Viaţă şi
Sănătate, 2001), p. 320
2. M. L. Andreasen, The Sabbath (Washington,
D.C.: Review and Herald, 1942), p. 105
3. Ellen G. White, 6T, p. 350
4. Ellen G. White, SC, p. 60
5. Ellen G. White, 5T, p. 213-216
6. Ellen G. White, 5T, p. 214-215
7. Ellen G. White, 6T, p. 352
8. Ellen G. White, GC, p. 610
Adalbert Orban, pastor,
Comunitatea română Atlanta, SUA
Darul pentru
Săptămâna de Rugăciune
PETER KUNZE
Acest material va fi prezentat cu ocazia pregătirii colectei pentru darul
Săptămânii de Rugăciune.
S
ăptămâna de Rugăciune
anuală, care are loc în
ultimele luni ale anului,
este o culme în viaţa
adventiştilor din Europa.
Prelegerile sale ne permit să ne dirijăm
gândurile spre Isus şi să-L căutăm
prin rugăciune în cercul celor care
împărtăşesc aceeaşi credinţă ca şi noi.
Darul ultimului Sabat din
Săptămâna de Rugăciune este o
expresie a ataşamentului nostru faţă
de Domnul şi lucrarea Sa. Cu ajutorul
lui, susţinem predicarea întreitei solii
îngereşti în lumea în care ne-a aşezat
Domnul nostru.
Domnul ne oferă astăzi atâtea
posibilităţi de evanghelizare, încât
trebuie să folosim atâta timp cât
ne e posibil. Darurile Săptămânii
de Rugăciune servesc în vederea
promovării unei ramuri speciale a
evanghelizării atât în ţară, cât şi în
străinătate. Toate sumele colectate
sunt trimise Conferinţei Generale
a adventiştilor de ziua a şaptea şi
destinate „Misiunii globale”. Pentru
lucrarea noastră din Europa, noi
primim o parte din aceste mijloace
financiare, care se strâng la nivel
mondial, pentru a le folosi în misiune.
În acest an, 2005, ca şi în anii
precedenţi, ne stă la dispoziţie o sumă
de circa 650.000 de euro.
În ceea ce priveşte Diviziunea
Euro-Africa, în cursul anului 2005, în
cadrul „Misiunii globale”, sunt în curs
de aplicare 84 de proiecte de plantare
de biserici noi în zone albe. Pentru
fiecare proiect trebuie să se facă o
propunere de proiect, care să expună
în mod clar grupul ţintă, programul
de evanghelizare şi bugetul necesar. O
dată finalizat acest proiect, directorii
de proiect arată felul în care vor fi
folosite sumele dăruite.
Iată câteva exemple cu privire la
lucrarea „Misiunii globale”, care arată
38 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
felul în care au fost folosite mijloacele
financiare care ne-au fost date. Dintre
numeroasele programe care se extind
peste mai mulţi ani, aş dori să vă
prezint câteva proiecte din Europa
şi care au fost înfăptuite datorită
darurilor Săptămânii de Rugăciune.
1. Germania. Lucrarea între ruşi,
ganezi şi coreeni a progresat. Darurile
de la Săptămâna de Rugăciune au
ajutat la înfiinţarea unor biserici noi,
care au fost plantate în regiunile
Berlin, Hamburg şi Renania. Proiecte
noi sunt acum în curs de derulare şi în
Nurengberg.
2. Spania. Uniunea Spaniolă
ţine o campanie de evanghelizare la
Madrid şi în localităţile învecinate,
având în vedere grupele etnice de
sinti şi rromi. De-a lungul secolelor,
aceste grupe etnice au fost supuse
discriminării, datorită prejudiciilor.
În cursul ultimilor ani, am remarcat
o mare deschidere a acestei populaţii
faţă de mesajul adventist. De exemplu:
programele pentru probleme de
familie au atras 45 de persoane; 60 de
persoane sunt interesate de problemele
tineretului; 150 de persoane sunt
deschise mesajului lui Isus între
grupările etnice şi au asistat la studiile
biblice care au urmat. Astăzi, în
localitatea Coslada, avem o biserică
cu 38 de membri botezaţi. Ei sunt
recunoscători pentru intervenţia
noastră financiară. Totodată, ei au
devenit între timp autonomi din punct
de vedere financiar şi ţin propriile
campanii de evanghelizare.
La Saragoza, mai mult de 100 de
sinti şi rromi se adună în propria lor
biserică. Însă nu întotdeauna lucrurile
au stat aşa. Au trecut deja 40 de ani de
când Matilde Hernandez a început o
lucrare de evanghelizare printre aceste
grupe etnice, dar abia în 1998 a fost
posibil să întemeieze o grupă. Apoi,
lucrurile au mers foarte rapid. Datorită
2005
darurilor de la „Misiunea globală”,
lucrarea între grupele sinti şi rromi s-a
consolidat. Astfel s-a împlinit viziunea
sorei Hernandez, prin întemeierea unei
biserici mari.
3. România. Chiar dacă biserica
noastră din România s-a dezvoltat
bine, totuşi, mai există zone unde
adventiştii nu sunt cunoscuţi. Iată
o experienţă care a apărut în cursul
aplicării unui proiect de plantare
de biserici. Andrei a învăţat să-L
cunoască pe Isus de la mama sa,
care i-a dat o educaţie creştină. Dar
cunoaşterea lui Isus n-a afectat viaţa
sa spirituală. O dată ajuns mare, el a
ajuns să se îndoiască de existenţa lui
Isus. După ce s-a întors acasă de la o
noapte petrecută în bar, dintr-o dată
s-a văzut cu totul singur. A început să
cugete profund la stilul său de viaţă
şi la ceea ce i-a produs consumul de
alcool. Deodată şi-a adus aminte de
un vechi coleg de clasă adventist. A
doua zi, Andrei s-a dus să-l viziteze pe
vechiul său coleg şi l-a rugat să-l ducă
la serviciul divin. Sabatul următor, ca
şi în celelalte Sabate care au urmat, el
s-a ataşat efectiv de acest grup. El ne-a
spus: „Viaţa mea a fost schimbată,
deşi au apărut multe probleme. Acum
găsesc putere în Isus”.
Prin intermediul proiectelor
„Misiunea globală”, finanţate
datorită darurilor de la Săptămâna
de Rugăciune în Europa, în cuprinsul
teritoriului Diviziunii Euro-Africa, s-au
putut întemeia 26 de biserici. Puteţi
găsi şi alte informaţii valoroase cu
privire la lucrarea misionară la adresa
www.globalmissioneuroafrica.org. Vă
mulţumim din inimă pentru darurile
din ultimul Sabat al Săptămânii de
Rugăciune.
Peter Kunze, trezorierul
Diviziunii Euro-Africa
 Lecturi pentru copii
Săptămâna de
Rugăciune

************ 2005 ************

************************************************
CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE 2005 39

LINDA MEI LIN KOH
Notă pentru părinţi şi instructori
Mărturisirea este o sarcină foarte
solicitantă pentru orice copil. Din
nefericire, lumea de astăzi oferă multe
lucruri care distrag atenţia copiilor:
televiziune, Internet şi alte mijloace de
masă. Însă mandatul lui Isus ne cheamă
pe toţi, inclusiv pe copii, să răspândim
Evanghelia.
Notă specială: Aproape toate
povestirile sunt redate la persoana întâi,
pentru că fac parte din experienţa mea.
De aceea, înainte de a le prezenta,
puteţi face o specificare de genul:
„Astăzi, dragi copii, d-na Koh are încă
o povestire pentru noi”. Astfel îi veţi
ajuta să identifice pronumele personal
„eu” din povestire şi să-şi formeze o
perspectivă clară asupra lucrurilor.
Primul Sabat
Frăţiorul cu
o gaură în
inimă
Textul biblic
„Voi veţi primi o putere, când Se va
pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi
fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în
Samaria şi până la marginile pământului”
(Fapte 1,8).
40 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
S ă r ă sp
spââ ndim
Î MPREUN
MPREUNĂ Ă
VESTEA CEA BUNĂ BUN Ă
a lui ISUS
Notă pentru părinţi şi instructori
Explicaţi copiilor că orice persoană
care observă sau ia parte la un
eveniment este un martor. Isus a dorit
ca ucenicii Săi să fie martori ai dragostei
Sale. Sugeraţi că Isus doreşte ca şi noi
să fim martori şi să transmitem vestea
bună a dragostei Sale prietenilor noştri.
Povestire
Familia Kosinski aşteptase venirea
unui nou bebeluş. Pentru fratele cel
mare, Ivan, era un vis devenit realitate.
„Ura!” se bucura el. „O să am un
frăţior cu care să mă joc!”
Însă toate speranţele lor s-au spulberat
într-o clipă când au ajuns la spital.
– De ce plângi, mami? a întrebat încet
Ivan, mângâindu-i mâinile catifelate.
Mama i-a explicat ce îi spusese
mai devreme doctorul: Alexandr,
bebeluşul lor, avea o gaură în
inimioară. Era un şoc pentru toată
lumea. Însă doctorul adăugase:
– Există şansa ca această gaură să
se închidă singură, pe măsura înaintării
în vârstă.
O şansă! Dar ce este o şansă?
Familia aceasta credea în Dumnezeu.
Toţi credeau că Isus putea să-l vindece
pe Alexandr, dacă era în planul Său.
– Să facem un lanţ al rugăciunii,
a propus tata. Voi contacta mai mulţi
cunoscuţi care să se roage cu noi
pentru bebeluşul Alexandr.
2005
Tata a întocmit o listă de oameni pe
care urma să-i contacteze. El trebuia să
se ocupe de lista cu membri ai bisericii
sau rude, în timp ce mama avea să-şi
informeze prietenele din asociaţiile în
care era implicată.
– Ivan, ce-ar fi să vorbeşti şi tu cu
profesorii tăi, cu colegii de clasă şi cu
prietenii de joacă? i-a propus tata.
– Desigur, tată, a răspuns Ivan
binevoitor.
Tata a vorbit la telefon toată
noaptea. Avea o listă lungă cu
persoane de contactat. Cât despre
Ivan, s-a apucat de treabă a doua zi. El
i-a rugat pe profesori, pe diriginte şi pe
toţi cei din şcoală să se roage pentru
frăţiorul său.
În câteva zile, mai multe echipe
au început un maraton al rugăciunii.
Unii se rugau în timpul nopţii, iar
ceasurile acestea păreau foarte lungi
pentru Ivan. El li s-a alăturat tuturor în
rugăciune pentru frăţiorul său.
După câteva luni, Dumnezeu le-a
răspuns la rugăciune.
– Este uimitor cum s-a închis
gaura! a anunţat doctorul cu
surprindere. Este un miracol! O
minune!
– Ivan, hai să-i anunţăm pe toţi şi
să le spunem vestea aceasta bună! a
exclamat tata.
Ivan era atât de încântat să le
povestească profesorilor şi prietenilor a
doua zi dimineaţă, încât aproape că nu
mai avea stare. Era o veste care merita să
fie sărbătorită. Când ai de dat veşti bune,
pur şi simplu de-abia aştepţi să le spui!
Vă amintiţi de femeia samariteancă
pe care a întâlnit-o Isus la fântână?
Când L-a recunoscut pe Isus ca Mesia
a fost atât de bucuroasă, încât „şi-a
lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a
zis oamenilor: ’Veniţi de vedeţi!’ ...”
(Ioan 4,28.29). Da, avea veşti bune de
răspândit!
După ce Isus S-a înălţat la
cer, ucenicii erau nerăbdători să
răspândească vestea bună printre
oamenii de peste tot, spunându-le
că Isus îi iubea şi Se dusese să le
pregătească un loc în ceruri. Pe când
erau uniţi în rugăciune, „toţi s-au
umplut de Duh Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, după cum le da
Duhul să vorbească” (Fapte 2,4). Da,
ucenicii s-au unit în efortul lor de a
spune vestea bună care s-a răspândit în
întreaga lume.
Întrebări pentru discuţie
1. Ce avantaj reprezintă colaborarea în
răspândirea unei veşti bune?
2. Care este cea mai bună modalitate
de a răspândi Vestea Bună a lui Isus?
Activitate
Faceţi o listă cu binecuvântările pe
care Isus vi le-a dăruit luna aceasta şi
vorbiţi-i despre ea prietenului vostru.
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele:
Gen. 2,2-3: ...În ziua a şaptea, Dumnezeu
a sfârşit lucrarea pe care o fãcuse...”
Ce înseamnă „a sfârşi”?
Cât din lucrul pe care îl avem de
terminat, „de sfârşit”, poate fi lăsat
pentru a doua zi?
Când ne pregătim pentru Sabat? Ce
lăsăm de făcut pentru ziua de Sabat?
Citiţi împreună cu copiii textele:
Ex. 16,23; Num. 11,8.
„... pregătirea pentru Sabat trebuie
să se facă în tot cursul săptămânii,
iar vinerea trebuie să fie ziua specială
de pregătire [...] Vinerea, pregătirea
pentru Sabat să fie terminată. Toată
îmbrăcămintea să fie pregătită şi toată
pregătirea hranei să fie gata. Ghetele
să fie lustruite şi baia să fie făcută.
[...] Înainte de apusul soarelui, orice
ocupaţie obişnuită şi orice revistă
lumească să fie lăsate la o parte...” (E.
G. White, Mărturii pentru comunitate,
vol. 6, cap. „Ţinerea Sabatului”)
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: „...În ziua a şaptea, Dumnezeu a
sfârşit lucrarea pe care o făcuse...”.
Duminică
O reuniune
la nivel înalt
Textul biblic
„Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus
din Nazaret care a fost răstignit: a înviat”
(Marcu 16,6).
Notă pentru părinţi şi instructori
Explicaţi copiilor care este
însemnătatea învierii lui Isus.
Povestire
Era cel mai încântător eveniment
al anului pentru mine. Urma să plec
împreună cu familia în vizită la nişte
rude din Hong Kong. „Uau! De-abia
aştept să fiu în avion deasupra
oceanului! mă gândeam eu.
Am aşteptat nerăbdătoare până când
a sosi momentul plecării la aeroport.
Deodată a sunat telefonul. Era tata.
El a spus pe un ton foarte serios.
– Veniţi imediat la spital.
Mătuşa ne-a dus repede la spital.
– Ce s-a întâmplat cu mama? Se va
face bine? am întrebat eu speriată când
l-am văzut pe tata.
Eram îngrijorată şi dezorientată. Chiar
în dimineaţa aceea ne-am făcut bucuroşi
bagajele şi am vorbit despre ce vom face
în vacanţă la Hong Kong. Apoi, mama
s-a hotărât să meargă pentru a-şi face
controlul obişnuit, pentru că mai era
suficient de mult timp până la plecare.
În momentul acela, mintea mea de copil
de opt ani nu pricepea de ce ne aflam la
spital şi nu la aeroport.
Tata s-a aşezat lângă noi, cei trei
copii, şi ne-a spus cu calm:
– S-a întâmplat ceva cu mama.
Doctorii sunt acum lângă ea.
Era foarte, foarte trist.
CURIERUL ADVENTIST
În cele din urmă, pe la orele cinci
după-amiaza, au ieşit trei medici din
sala de operaţie şi au vorbit cu tata.
– Am făcut tot ce a depins de noi, au
spus ei. Însă nu am putut să o salvăm.
Tata a izbucnit în hohote de plâns.
Am alergat la el, m-am agăţat de el şi
am scâncit:
– Vreau la mami! Vreau la mami!
Doctorii nu reuşiseră să o salveze pe
mama. Murise în ziua aceea de august.
La înmormântare, pastorul a vorbit
despre ziua când urma să ne întâlnim
din nou cu mama: la revenirea lui Isus.
Atunci ea va învia şi nu va mai sta
în mormânt. M-am simţit puţin mai
bine. Am început să mă gândesc la
întâlnirea mea cu mama şi la a doua
venire a Domnului Isus.
Tot aşa, într-o zi, în Ierusalim,
ucenicii şi mulţi alţi oameni care
Îl iubeau pe Isus erau foarte trişti,
gândindu-se cum fusese El răstignit.
Sunt sigură că lăcrimau şi suspinau.
Dar imaginaţi-vă ce s-a întâmplat
când Maria a adus vestea bună: „ L-am
văzut pe Domnul! Da, Isus trăieşte!”
Când Isus S-a arătat ucenicilor Săi,
toţi s-au bucurat nespus de mult.
Ucenicii împreună cu ceilalţi
credincioşi au început să predice
această veste bună tuturor din Iudea,
Galilea, Samaria şi de peste tot. Ei
doreau ca toată lumea să afle despre
jertfa minunată a Fiului lui Dumnezeu
pe cruce şi despre învierea Sa în slavă,
care aduce speranţă pentru oricine Îl
primeşte. Nu uitaţi niciodată că Isus vă
iubeşte şi Se va întoarce pentru voi.
Deşi îmi este dor de mămica mea,
nu mai sunt tristă, pentru că Isus a
promis că „va şterge orice lacrimă din
ochii lor. Nu va mai fi nici tânguire,
nici ţipăt, nici durere” (Apoc. 21,4).
„Iată!”, spune El în Biblie, „Eu vin
curând; şi răsplata Mea este cu Mine”
(Apoc. 22,12). Aştept cu nerăbdare
acea măreaţă întâlnire din ceruri. Să
le spunem şi celorlalţi această veste
minunată, astfel încât să nu mai fie
trişti. Isus este speranţa noastră!
Întrebări pentru discuţie
1. Cum poţi vorbi cu o persoană iubită
despre boala incurabilă pe care o are?
2. Să presupunem că cineva îţi spune:
„Nu cred că îl voi mai vedea vreodată
pe bunicul care a murit în urmă cu trei
ani”. Ce i-ai răspunde? Ce versete din
— NOIEMBRIE 2005 41
Biblie i-ai transmite pentru a-l ajuta
să-şi regăsească speranţa?
3. Ce putem face pentru a-i încuraja pe
cei bolnavi sau aflaţi pe patul de moarte?
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele din
Exodul 20,10-11. Accentuaţi faptul
că Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea la
sfârşitul celor şase zile.
Cât de importantă este Legea Celor
Zece Porunci?
Cât de importantă este porunca a
patra?
De ce ne spune Dumnezeu să ne
„amintim”?
Ce trebuie să facem în cele şase zile
ale săptămânii?
Când începe Sabatul?
Ce înseamnă pregătire pentru Sabat?
Citiţi împreună cu copiii textele:
Ex. 16,26; Num. 11,8; Ps. 19,7;
40, 7-8; 106,3; Rom. 7,12
„... Chiar la începutul poruncii a
patra, Domnul a zis: ’Adu-ţi aminte’.
El ştia că, în mulţimea grijilor şi a
încurcăturilor, omul ar fi ispitit să se
scuze să împlinească toate cerinţele
Legii sau să piardă din vedere sfânta
lui însemnătate.[...] In ziua de
pregătire, trebuie să fie îndepărtate
orice neînţelegere dintre noi şi cei
din jur. Orice amărăciune, mânie
sau răutate să fie alungate din suflet.
Cu un spirit umil, ’mărturisiţi-vă unii
altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru
alţii...’(Iacov 5,16)” (Ellen White,
Mărturii pentru comunitate, vol.6, cap.
„Ţinerea Sabatului”)
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: „Legea Lui Dumnezeu spune:
’Adu-ţi aminte de ziua de odihnă...’”
42 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Luni
Ce înseamnă
să cazi de pe
spatele unei
cămile
Textul biblic
„Cuvântul Tău este o candelă pentru
picioarele mele şi o lumină pe cărarea
mea” (Psalmi 119,105).
Povestire
În urmă cu câţiva ani, soţul meu
a făcut o călătorie în Ţara Sfântă.
Grupul de excursionişti urma să
facă o excursie pe Muntele Sinai,
într-o după-amiază, spre seară. El era
încântat de lucrul acesta. Nu-i aşa
că este palpitant să urci pe aceeaşi
înălţime pe care a urcat Moise?
Urcuşul a fost abrupt, iar ghidul
mergea înainte. După ce au urcat
destul de mult, soţul meu a obosit.
Destui excursionişti obosiseră şi ei.
Deodată, au apărut nişte cămile, iar
stăpânii lor strigau „Călătorie ieftină!
Călătorie ieftină!”
Desigur, soţul meu nu a putut refuza.
Imediat s-a urcat pe cocoaşa uneia
dintre cămile. „Restul drumului va fi
mult mai uşor”, şi-a spus el zâmbind.
Soarele a apus şi a început să se
întunece. Când s-a lăsat noaptea, li s-a
părut aproape imposibil să se mai mişte.
Nu era nici o lumină pe drum. Soţul
meu se ţinea strâns de căpăstrul cămilei
care îşi urma stăpânul. „Mă întreb de
unde ştie cămila pe unde să calce”, se
gândea soţul meu cu îngrijorare.
În timp ce caravana de cămile
înainta, s-a auzit un ţipăt: „Ajutor!” S-a
auzit o bufnitură, o trosnitură, apoi o
îmbulzeală de oameni care vorbeau şi se
mişcau de colo-colo. Privind în stânga
lui, soţul meu a văzut că prietenul lui
Sonny căzuse de pe cămilă.
– Prinde-mă de mână! i-a strigat el.
Într-o clipită, Sonny s-a agăţat de
mâna soţului meu. Stăpânii cămilelor
s-au grăbit spre ei cu o lanternă. Spre
surprinderea lor, cămila greşise un
pas şi căzuse cu un picior spre panta
abruptă de alături. Din fericire, cămila
nu a căzut cu totul. Sonny şi-ar fi putut
pierde viaţa.
Nimeni nu a mai vrut să se mişte
până când îngrijitorii cămilelor au adus
2005
lanterne pentru a ilumina drumul. Restul
traseului până spre vârful Muntelui Sinai
a fost presărat cu raze de lumină. Acum,
toţi puteau vedea pe unde păşesc.
Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, se
aseamănă mult cu aceste lumini. El ne
spune că „Toată Scriptura este insuflată
de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să
mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune
în neprihănire” (2 Tim. 3,16).
Când a fost ispitit de Satana
în pustie, Isus a folosit Cuvântul
lui Dumnezeu pentru a înfrunta
provocările. Isus i-a răspuns diavolului:
„Este scris: Omul nu trăieşte numai
cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
El a adăugat: „Este scris: Domnului,
Dumnezeului tău, să I te închini şi
numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4,10).
Da, Biblia este o lumină importantă,
„şi de folos ca să înveţe, să mustre,
să îndrepte”. Folosind Scripturile,
persoana care Îi slujeşte lui Dumnezeu
va fi pregătită şi va dispune de tot ce
are nevoie pentru orice lucrare bună
(2 Tim. 3,16.17). Nu păstraţi acest
lucru numai pentru voi. Vorbiţi-le şi
prietenilor voştri, pentru ca şi ei să
poată duce o viaţă curată.
Aplicaţie
Întocmiţi o listă cu lucruri bune, pe
care Biblia ni le recomandă. De câte
ori ar trebui să-i iertăm pe oameni?
Facem noi vizite la văduve şi la orfani?
Apoi întocmiţi o altă listă cu obiceiuri
rele şi comportamente condamnate de
Biblie: mândrie, ură faţă de duşmani,
neascultare faţă de părinţi. Apoi
discutaţi despre aceste liste cu un
prieten şi vorbiţi despre cum vă poate
ajuta Isus să faceţi două-trei lucruri
bune în fiecare săptămână.
Întrebări pentru discuţie
1. Cum poate continua Biblia să fie o
lumină pe cărarea noastră?
2. Ce poţi face tu pentru a transforma
studiul Bibliei într-o activitate mai
interesantă?
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele din
Gen.2,2-3: „...şi în ziua a şaptea, S-a odihnit
de toată lucrarea Lui pe care o fãcuse...”
Ce înseamnă „să te odihneşti”?
Cum S-a odihnit Dumnezeu? Cum
ne odihnim noi în Sabat? Ce putem
face şi ce nu putem face în Sabat?
Citiţi împreună cu copiii textul
din Ex. 20,10.
„... Orele preţioase ale Sabatului
să nu fie irosite rămânând în pat. [...]
Sabatul nu trebuie să fie o zi de lenevire,
nefolositoare. Atât acasă, cât şi în
comunitate, trebuie să dăm pe faţă un
spirit de slujire. Acela care ne-a dat şase
zile pentru munca noastră obişnuită a
binecuvântat, a sfinţit ziua a şaptea şi
a pus-o deoparte pentru Sine...” (Ellen
White, Mărturii pentru comunitate, vol.6,
cap. „Ţinerea Sabatului”).
În Sabat avem intrare specială la
tronul Lui Dumnezeu, iar întâlnirea cu
El trebuie să fie cel mai frumos lucru
pe care îl putem face în această zi.
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din jur:
„În ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit de
toată lucrarea pe care o fãcuse...”
Marţi
O salbă de
război
Textul biblic
„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că
potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale
ca un leu care răcneşte şi caută pe cine
să înghită” (1 Petru 5,8).
Povestire
– Eu am primit primul avionul! a
strigat Yoyo.
– Cine a spus asta? s-a răstit
Rahela. Eu l-am atins prima!
– Nu este drept! a strigat Yoyo
trăgând de avion.
În curând, fratele şi sora s-au încins
într-un adevărat război. Rahela trăgea
de aripa avionului, în timp ce Yoyo
strângea cât putea de coada acestuia.
Trosc! Deodată avionul s-a rupt în
două bucăţi, câte o jumătate în mâinile
fiecărui copil.
– Vezi ce-ai făcut? răbufni Rahela.
L-ai stricat.
– Tu eşti de vină! protestă nervos
Yoyo.
Deodată s-a aplecat şi a luat de
pe covor un foarfece şi l-a aruncat
spre sora lui. Foarfecele a trecut pe
lângă faţa Rahelei, la numai câţiva
centimetri, exact când mama intra în
cameră.
– Ce ai făcut Yoyo? a întrebat
mama. Ai fi putut s-o răneşti foarte
grav pe sora ta.
– Îmi pare rău, a spus Yoyo aproape
gata să plângă.
– Şi mie îmi pare rău, a spus încet
Rahela punându-şi mâna pe umărul
fratelui ei.
Mama s-a apropia şi i-a îmbrăţişat
pe amândoi. Apoi, L-au rugat pe Isus
să-i ajute să se iubească şi să nu-şi mai
facă rău.
Biblia ne spune că în ceruri s-a dat o
luptă. Satana, un înger care se numea
la început Lucifer, şi-a închipuit că este
mai isteţ decât Fiul lui Dumnezeu. De
fapt, s-a gândit că era cel puţin la fel
de capabil în toate. S-a supărat pentru
că Dumnezeu nu l-a chemat şi pe el să
se sfătuiască atunci când Îşi întocmea
planurile împreună cu Fiul Său. De
aceea Satana s-a întors împotriva lui
Dumnezeu şi a pornit un război în cer.
Îţi poţi imagina acest lucru? Satana
se străduia să-i întoarcă pe îngeri
împotriva lui Dumnezeu! El le-a spus
că Dumnezeu este egoist şi nedrept. Că
nu este demn de încredere. În cele din
urmă, Satana şi o treime din îngeri au
fost alungaţi din ceruri.
Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva
atunci când i-a făcut să mănânce din
pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Deşi nu au murit imediat, Adam şi
Eva au început să plătească preţul
păcatului imediat. Au început să se
certe şi să se contrazică. A fost nevoie
să muncească din greu pentru a reuşi
să se întreţină. Au fost nevoiţi să
părăsească Grădina Edenului.
Însă Dumnezeu avea un plan
pentru a îndrepta totul şi pentru
a readuce lucrurile la starea de la
început. În planul acesta, Isus trebuia
să vină pe pământ ca un bebeluş. Apoi,
urma să trăiască pe pământ şi să le
arate oamenilor cum este în realitate
Dumnezeu. După aceea, avea să moară
pe cruce. Fiul lui Dumnezeu era Cel
care avea să salveze lumea noastră de
păcat. „Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”
(Ioan 3,16).
CURIERUL ADVENTIST
Ce minunat! Dacă ai încredere
în Isus şi alegi să Îl urmezi, vei trăi
veşnic împreună cu Dumnezeu şi cu
Isus pe un pământ nou! Să le spunem
prietenilor şi vecinilor noştri despre
lupta aceasta din ceruri. Îi putem ajuta
să-L aleagă pe Isus în locul lui Satana.
Aplicaţie
Întrebaţi-i pe copii: „Cum vă apăraţi
împotriva lui Satana?” Desenaţi
armura descrisă în Efeseni 6,11-17
şi identificaţi armele care v-ar putea
ajuta să câştigaţi lupta cu Satana.
Întrebări pentru discuţie
1. De ce credeţi că lupta este ceva rău?
2. Cum se luptă Satana cu voi?
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele
din Gen.2,2-3 şi Exod 20,10-11:
„..Dar ziua a şaptea este ziua de odihnã
închinatã Domnului, Dumnezeului tău...”
Ce înseamnă „ziua de odihnă
închinată Domnului”?
Ce putem face şi ce nu putem face
în Sabat? (Ex. 20,10)
Care membru al familiei trebuie să
respecte regulile cu privire la păzirea
Sabatului, conform poruncii?
Citiţi împreună cu copiii textele
din: Isaia 58,13-14.
„...Sabatul nu trebuie să fie folosit
pentru repararea hainelor, pentru gătitul
mâncării, pentru căutarea de plăceri sau
pentru oricare altă ocupaţie lumească
[...]. Tot cerul ţine Sabatul, dar nu prin
lenevie şi nelucrare. În ziua aceasta,
fiecare energie a sufletului ar trebui să
fie trează, deoarece noi ne întâlnim
cu Dumnezeu şi cu Domnul Hristos,
Mântuitorul nostru.[...] Dumnezeu ne
învaţă că noi trebuie să ne adunăm în
casa Lui pentru a învăţa despre iubirea
desăvârşită. Astfel locuitorii pământului
se vor pregăti pentru lăcaşurile pe care
Hristos S-a dus să le pregătească pentru
toţi cei care îi iubesc. Acolo, ei se vor
aduna în Sanctuar în fiecare Sabat...,
pentru a se uni în sunetele celor mai
frumoase cântări de laudă...” (Ellen
White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6,
cap. „Ţinerea Sabatului”).
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: „...Ziua a şaptea, este ziua de odihnă
închinată Domnului Dumnezeului Tău...”
— NOIEMBRIE 2005 43

Miercuri
Întrecere cu
bicicleta
Textul biblic
„Voi sunteţi sarea pământului...
Voi sunteţi lumina lumii... Tot aşa să
lumineze şi lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care
este în ceruri” (Mat. 5,13-16).
Povestire
Cezar şi Juan aveau amândoi 11 ani.
Locuiau în Arequipa, Peru. Le plăceau
munţii care înconjurau casele din sat.
Şi aveau mulţi prieteni deosebiţi în
regiunea învecinată, Cerro Colorado.
– Juan, îţi plac întâlnirile mici, la
care luăm parte în fiecare miercuri
seara? a întrebat Cezar cu o sclipire
în ochi.
– Sunt minunate! zâmbi Juan. Iar
tu eşti un lider muzical excelent!
– Mersi. Ia spune, ce-ar fi să trecem
peste munte şi să-i invităm pe câţiva
dintre prietenii noştri să ni se alăture?
sugeră Cezar cu entuziasm.
– Este o idee foarte bună! Dar cum
să facem asta? Drumul până în Cerro
durează multe zile.
– Hei, nu uita că avem biciclete!
Sunt de ajuns, spuse Cezar încrezător.
Tu poţi să-i inviţi pe Pedro, Jacinto
şi Ronaldo, în timp ce eu îi invit pe
Johan, Rosita şi Alberto.
– Să trecem la treabă! au spus ei
împreună.
Cezar şi Juan au mers cu bicicleta pe
drumul de munte în fiecare zi, până în
Cerro, pentru a se întâlni cu toţii la grupa
lor. Împărţind între ei temele biblice,
amândoi au condus grupa în cântece,
povestiri biblice şi experienţe. Au fost
dificultăţi pe traseul de munte, însă nimic
nu i-a descurajat şi nu i-a împiedicat să-şi
împlinească lucrarea. După mai multe
luni, şase dintre prietenii lor s-au hotărât
să-L urmeze pe Isus şi să se boteze. Ce
lumini strălucitoare au fost Cezar şi Juan
pentru prietenii lor!
Vă mai amintiţi de micuţa sclavă
care o slujea pe soţia lui Naaman? Ea
a fost o lumină în casa lui Naaman.
Când stăpânul ei s-a îmbolnăvit
de lepră, o boală de piele foarte
44 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
chinuitoare, ea i-a transmis stăpânei
sale imediat vestea bună că profetul
din Samaria putea să-l ajute să se
vindece. „Naaman s-a dus şi a spus
stăpânului său: ’Fata aceea din ţara lui
Israel a vorbit aşa şi aşa’” (2 Regi 5,4).
Ce viaţă minunată de mărturisire!
Căpetenia oştirii a crezut în adevăratul
Dumnezeu, după ce a fost vindecat.
În viaţa lui Rut, o fată din Moab,
soacra ei, Naomi, a fost ca o lumină
aducătoare de veste bună. Bunătatea şi
dragostea lui Naomi au ajutat-o pe Rut
să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu.
Deşi Naomi i-a propus să plece şi să
se întoarcă acasă la poporul ei, Rut
i-a răspuns: „Nu sta de mine să te las
şi să mă întorc de la tine! Încotro vei
merge tu, voi merge şi eu, unde vei
locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va
fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi
Dumnezeul meu” (Rut 1,16). Naomi a
fost într-adevăr lumina şi sarea în casa
şi în vecinătatea ei.
Întrebări pentru discuţie
1. De ce este important să-i tratăm pe
ceilalţi cu dragoste şi blândeţe?
2. În ce fel este un creştin autentic
şi iubitor mai recomandabil pentru a
mărturisi despre Isus?
3. Ce înseamnă să fii lumină şi sare în
societate?
Activitate
Interesează-te de câţiva copii
bolnavi sau săraci. Pregăteşte o atenţie
pentru ei cu ajutorul părinţilor sau al
instructorului.
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele
din Gen.2, 2-3 şi Exod 20, 11 u.p.:
„...Dumnezeu a binecuvântat ziua a
şaptea şi a sfinţit-o:...”
Ce înseamnă „a binecuvânta”?
*a binecuvânta = a revărsa harul
divin asupra unui lucru sau a unei
persoane (DEX)
Ce putem spune despre Sabat, dacă
ştim că Dumnezeu a binecuvântat această
zi? Ce se întâmplă dacă noi ne închinăm
în mod special lui Dumnezeu în altă zi?
De ce atât de mulţi oameni
din jurul nostru I se închină Lui
Dumnezeu în altă zi?
Citiţi împreună cu copiii textele:
„... Sabatul este o agrafă de aur care Îl
2005
uneşte pe Dumnezeu cu poporul Său.
Dar porunca Sabatului a fost sfărâmată.
Ziua cea sfântă a Lui Dumnezeu a fost
profanată. Sabatul a fost smuls din locul
lui de către om şi o zi de lucru obişnuită
a fost înălţată în locul lui...” (Ellen
White, Mărturii pentru comunitate, vol.
6, cap. „Ţinerea Sabatului”).
Dacă în această zi Dumnezeu
Îşi revarsă în mod deosebit mila şi
dragostea faţă de noi, înseamnă că în
ziua Sabatului trebuie să ne întâlnim
cu Dumnezeu pentru a primi de la
El binecuvântări speciale. Degeaba
ne ducem la întâlnire în altă zi, dacă
Dumnezeu nu e acolo. E ca şi cum am
fi invitaţi la ziua unui prieten, pentru a
petrece un timp special cu el şi pentru a
ne bucura de tot ceea ce ne oferă el, dar
noi dorim să mergem în altă zi, pentru
că aşa considerăm că e mai bine.
Dumnezeu a binecuvântat această
zi, şi ea este specială.
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: „...Dumnezeu a binecuvântat ziua a
şaptea şi a sfinţit-o:...”
Joi
O mare
încurcătură
Textul biblic
„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi
neprihăniţi, fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea care este în Hristos
Isus” (Rom. 3,23.24).
Povestire
În urmă cu mai mulţi ani, pe
când lucram ca profesoară într-un
penitenciar, am cunoscut în clasa mea
un elev pe nume Hugo. Era inteligent
şi chipeş, dar fusese condamnat pentru
furt de maşini. Am încercat să-l ajut să
ia note bune pentru a putea fi eliberat
pe motiv de bună purtare.
– Nu are nici un rost, a şoptit într-o
zi Hugo. Nu pot trăi fără să calc legea.
– De ce nu poţi? l-am întrebat
surprinsă.
– Doamnă, nu am mamă, nu am bani,
nu am nimic, mi-a răspuns el. Închisoarea
este cel mai bun cămin al meu.
– Ştii că Isus te poate ajuta să te
eliberezi de păcat? l-am întrebat eu.
– Isus? Cine este tipul ăsta? Nu am
auzit niciodată de El! a suspinat Hugo.
De atunci, în fiecare Sabat, l-am
vizitat pe Hugo la penitenciar,
împreună cu soţul meu. Ne-am rugat
împreună, l-am învăţat cântece despre
Isus şi i-am povestit despre El.
După opt luni de aşteptare, Hugo a
fost în cele din urmă eliberat şi lăsat să
plece acasă. Toţi cei patru profesori ai săi,
inclusiv eu, i-am dat sfaturi bune: „Cu
bine, ai grijă să fii cuminte!”, „Fereşte-te
de neplăceri!”, „Ne rugăm pentru tine!”.
Luni dimineaţă, devreme, m-am
dus la penitenciar să predau. Ghiciţi
cine era în clasă.
– Hugo! Ce cauţi aici? l-am
întrebat mirată.
– Păi vineri, când am ieşit, nu
aveam nici un ban în buzunar. Aşa că
am spart o casă de la o benzinărie şi am
luat toţi banii. Bună idee, nu-i aşa?
Hugo a ieşit şi a intrat la închisoare
de multe ori. De fiecare dată când
ieşea, dădea de bucluc făcând rele.
Era încurcat în iţele păcatului şi nu se
putea elibera singur. Păcatul este un
lucru înfricoşător.
Biblia ne spune că Satana „dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi
caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).
El doreşte să te prindă în capcana
păcatului. El îţi şopteşte: „Nu-i nimic
dacă iei pixul colegului. Are atât de
multe, încât nu-i va simţi lipsa”. „O
înşelăciune mică nu face nici un rău,
dacă nu eşti prins cu ea”. „Loveşte-l
dacă vrei să te răzbuni”.
Satana L-a ispitit şi pe Isus să
păcătuiască atunci când era slăbit
după patruzeci de zile de foamete
şi patruzeci de nopţi dormite în
sălbăticie. El I-a cerut lui Isus să
transforme pietrele în pâine, să Se
arunce de pe streaşina Templului şi să
i se închine lui. De fiecare dată, Isus i-a
răspuns cu un categoric „Nu!”
Din nefericire, Adam şi Eva nu
i-au răspuns „Nu” lui Satana. Drept
urmare, ei au atras păcatul şi moartea
asupra lor, a copiilor lor, a tuturor
celor născuţi după aceea.
Dumnezeu a dorit să repare
lucrurile îngrozitoare pe care Satana
le-a făcut în viaţa oamenilor. De
aceea Dumnezeu L-a trimis pe Fiul
Său să moară pe cruce în locul nostru.
Pentru că nu păcătuise niciodată, Isus
a putut şterge păcatele tuturor. Nu a
fost o moarte uşoară aceea pe care a
suferit-o, însă a fost singura cale de a
ne elibera de păcat pentru totdeauna.
Nu doriţi să vă uniţi forţele cu Isus
pentru a scăpa de păcat şi de Satana?
Aplicaţie
Identifică două-trei slăbiciuni din viaţa
ta şi roagă-L pe Isus să te ajute să spui
„Nu”. Exersează spunându-i celui rău:
„Îndepărtează-te de mine. Stă scris...”
Întrebări pentru discuţie
1. Atunci când prietenii ne îndeamnă
să facem rău, aceasta este o ispită de la
Satana. Explicaţi de ce.
2. Cum putem învinge ispita de a
fi nesincer, de a răspândi minciuni
despre colegi sau de a face rău cuiva?
3. Sunt Cele Zece Porunci reguli bune
pentru evitarea păcatului sau sunt
demodate?
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele
din Gen.2, 2-3 şi Exod 20,11 u.p.:
„.de aceea a binecuvântat Domnul ziua
de odihnã şi a sfinţit-o.:...”
Ce înseamnă „a sfinţi”? Ce putem
spune despre Sabat, dacă ştim că
Dumnezeu a sfinţit această zi?
Care trebuie să fie atitudinea
omului păcătos atunci când vine în
contact cu ceva sfânt?
Cum ar trebui să ne purtăm în ziua
de Sabat, ştiind că este o zi sfinţită de
Dumnezeu?
„...A sfinţi ceva înseamnă a-l face
sacru, sfânt, sau a-l pune deoparte
ca fiind sfânt şi pentru o folosire
absolut deosebită. Oameni, locuri (ca
de exemplu sanctuarul, templul sau
biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi
sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit
ziua a şaptea înseamnă că această zi este
sfântă, că El a pus-o deoparte pentru a
comunica în mod deosebit cu omul.
Dumnezeu a binecuvântat şi a
sfinţit Sabatul zilei a şaptea, pentru că
El S-a odihnt în această zi ’de toată
lucrarea Lui’. El l-a binecuvântat şi l-a
sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine.
Prezenţa Sa personală este aceea care
aduce binecuvântarea şi sfinţenia lui
Dumnezeu asupra Sabatului...”(Advetiştii
CURIERUL ADVENTIST
de ziua a şaptea cred..., p. 382-383
– adaptare pentru copii)
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: Sabatul este o zi sfântă, pentru că „...
Dumnezeu... a sfinţit-o”.
Vineri
Tata vine
acasă
Textul biblic
„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi
Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi
toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1,7).
Povestire
Mi-este dor de tata! Am impresia
că a fost plecat foarte multă vreme.
Tatăl meu era într-adevăr mult
timp plecat, pentru că lucra pe un vas.
Câteodată, lipsea câte trei luni în şir!
Uneori, ne suna la telefon din câte
vreun port. Atunci alergam la telefon
să vorbesc cu el. „Tati, tati, când vii
acasă? Mi-ai cumpărat trenuleţul pe
care ţi l-am cerut?” îl întrebam grăbită.
În ziua când împlineam nouă ani,
tata trebuia să se întoarcă dintr-una
din călătoriile sale. Vă imaginaţi ce
emoţionată eram! Mintea îmi zbârnâia
de idei şi imaginaţia croia tot felul
de lucruri pe care tata urma să mi le
aducă drept cadou. M-am întors de pe
o parte pe alta şi m-am tot foit în pat
multă vreme până ce, într-un târziu,
am adormit.
A doua zi de dimineaţă, casa
fremăta în pregătire. „Mami, mi-am
făcut ordine în cameră şi totul arată
lună”, m-am mândrit eu. Mama
era ocupată cu ultimele detalii la
bucătărie, pentru ca să avem o masă
de zile mari în cinstea lui tata.
Am verificat timpul de sosire al
vasului şi ne-am asigurat că ajungem
în port înaintea ancorării.
„Uită-te după o batistă roşie”, mi-a
amintit mama. Era aproape imposibil
să distingi o singură persoană din
mulţimea sutelor de marinari îmbrăcaţi
în uniforme albe. Aşa că batista roşie
era micul nostru consemn!
— NOIEMBRIE 2005 45
 În curând am văzut roşul! Batista
roşie flutura cu vioiciune. „Uite-l! Da,
este tata, acolo, pe punte!” am strigat
eu făcând cu mâna. „Tati, tati!” am
strigat. „Bine te-ai întors!”
Într-o zi, chiar înainte de moartea Sa,
Isus le-a spus ucenicilor Săi că va pleca
pentru o scurtă vreme. Dar a promis
că Se va întoarce. „Eu Mă duc să vă
pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce
şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt
Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14,2.3).
Ucenicii erau foarte trişti şi cu sufletul
zdrobit când Isus murea pe cruce. Însă,
curând, plânsul lor s-a oprit. Când Isus a
ieşit din mormânt, s-au umplut din nou
de speranţă şi de bucurie. Mai târziu,
când S-a ridicat la cer, ucenicii şi-au
amintit ce le spusese El înainte. Pe când
Îl priveau cum Se înalţă, au venit lângă
ei doi îngeri. Ei le-au spus: „De ce staţi
şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a
înălţat la cer din mijlocul vostru va veni
în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la
cer” (Fapte 1,11).
Ne putem imagina cum şi-au spus
ei unii altora plini de entuziasm: „Să-i
anunţăm pe toţi că Isus Se va întoarce!
Oricine din Ierusalim, Samaria,
Iudea şi din toată lumea trebuie să fie
pregătit pentru revenirea lui Isus”.
Dar cum aveau să facă acest lucru?
Au studiat Biblia cu mare atenţie, s-au
rugat pentru Duh Sfânt şi au plecat să
predice despre Isus. De asemenea, ei
i-au ajutat pe oameni şi i-au vindecat.
Însă ce semne prevestitoare ale
revenirii trebuiau să urmărească
ucenicii? Isus le-a spus ucenicilor că
vor fi războaie şi veşti de războaie,
dezastre naturale, precum cutremure,
furtuni etc. Vor veni oameni care vor
pretinde că sunt Isus.
Vedem noi semnele acestea
astăzi? Ce semne se împlinesc deja?
Da, în multe ţări sunt războaie. Este
cutremurător să vezi oameni şi copii
murind în Irak. Este trist că mulţi îşi
pierd casele în timpul furtunilor. V-aţi
pregătit? Le-aţi spus voi şi prietenilor
voştri să se pregătească pentru
revenirea lui Isus?
Aplicaţie
Scrieţi o listă cu lucruri pe care le
puteţi face pentru a vă pregăti în vederea
revenirii lui Isus. Găsiţi căile prin care îi
puteţi ajuta şi pe alţii să fie pregătiţi.
46 CURIERUL ADVENTIST — NOIEMBRIE
Întrebări pentru discuţie
1. În ce fel se aseamănă pregătirile
pentru sosirea unui membru al familiei
cu pregătirea pentru revenirea lui
Hristos?
2. Cum poţi face faţă ispitelor la
care eşti expus prin televizor, Internet
şi alte mijloace de difuzare în masă,
care îţi distrag atenţia de la pregătirea
ta spirituală?
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii textele:
Matei 28,2; Marcu 16,2; Luca
24,1; Ioan 20,1; Exod 31,16-17;
Luca 23,56; Matei 5,17; Romani
2,13.
Care este prima zi a săptămânii?
De unde aţi aflat acest lucru?
Aşadar, care zi din săptămână este
a şaptea? De ce serbăm noi sâmbăta şi
nu duminica?
Cine a schimbat ziua de închinare?
În anul 321 d.Hr., împăratul
Constantin cel Mare, un adorator al
soarelui, a instaurat legea duminicală
care suna astfel: „În venerabila zi a
Soarelui, magistraţii şi poporul care
locuieşte în oraşe să se odihnească şi
toate atelierele să fie închise.”
Pe de altă parte, Biserica Catolică,
într-una din scrierile sale, numită
Catechismul convertitului la doctrina
catolică, subliniază: „Sâmbăta este
ziua Sabatului. Noi păzim duminica
în locul sâmbetei pentru că Biserica
Catolică a transferat solemnitatea
ei de la sâmbătă la duminică”
(Adventiştii de ziua a şaptea cred..., p.
382-383 – adaptare pentru copii)
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: Sabatul este ziua şaptea pe care „...
Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o”.
Al doilea Sabat
O întrecere
în trei
picioare
Textul biblic
„Căutaţi să păstraţi unirea Duhului
prin legătura păcii” (Efes. 4,3).
2005
Povestire
Unul dintre jocurile de echipă pe
care le preferam în şcoală era cursa
cu ştafetă. Era un joc în care fiecare
membru al echipei era important. Îmi
amintesc de Ziua sporturilor, care se
serba la noi la şcoală. Echipa roşie din
care făceam parte câştigase trei ani la
rând. Ne doream ca, şi de data aceasta,
să câştigăm trofeul.
Vremea era frumoasă. Echipa
noastră era programată în seria a patra.
Deşi ne antrenaserăm cu sârguinţă
săptămâni în şir, eram puţin neliniştiţi.
Curând, profesorul a anunţat că era
rândul nostru. Ne-am aliniat toţi
cei opt membri ai echipei şi urma să
participăm la cursa în trei picioare.
Semnalul de fluier a dat startul.
– Repede! Leagă-te de glezna mea!
a strigat Kim.
– Nu te mişca! Fac şi eu ce pot,
i-am răspuns eu.
– Să mergem! am strigat, pornind-o
amândoi pe teren.
Am încercat să ne susţinem
unul pe celălalt şi să alergăm în
acelaşi pas. L-a întoarcere, am
păstrat viteza. De îndată ce am atins
perechea următoare, colegii trebuiau
să-şi lege picioarele şi să parcurgă
acelaşi traseu.
– Haide! Grăbiţi-vă! strigam noi
cât ne ţineau puterile. Simţeam deja
că îmi explodează plămânii. Ultima
pereche din echipa noastră se apropia
de linia de sosire, şi noi îi încurajam cu
mare galerie.
– Mai repede! Mai repede! Aşa!
Aproape aţi sosit!
Da! Echipa noastră, roşie, câştigase
din nou! Am câştigat, pentru că am
lucrat împreună ca o echipă. Dacă
fiecare dintre noi ar fi alergat în legea
sa, am fi fost foarte dezbinaţi.
Nu este minunat să ne gândim că
facem parte din familia lui Dumnezeu?
Nu este de mirare că apostolul Pavel
ne spune: „Noi toţi într-adevăr am
fost botezaţi de un singur Duh, ca să
alcătuim un singur trup... şi toţi am
fost adăpaţi dintr-un singur Duh”
(1 Cor. 12,13). Da, ne unim prin
grija pe care ne-o purtăm unii altora.
Imaginaţi-vă numai! Un trup cu
mai multe componente, toţi lucrând
împreună!
După ce S-a întors Isus la cer,
ucenicii Săi şi ceilalţi credincioşi s-au
unit în răspândirea veştilor minunate.
– Da, Isus a înviat! îşi spuneau unii
altora. Se va întoarce la noi! Nu putem
păstra această veste numai pentru noi.
Pavel s-a dus la Roma, Corint,
Filipi, Galatia, Efes şi în alte cetăţi din
Asia Mică, pentru a predica vestea
bună despre Isus. Luca, Barnaba,
Ioan Marcu şi Timotei l-au însoţit pe
Pavel în unele dintre călătoriile sale
misionare. Filip a predicat în zonele
din jurul Ierusalimului şi a fost fericit
de ocazia de a-i explica famenului
etiopian pasajul din Isaia 53.
Da, nimic nu i-a putut împiedica
pe ucenici, pe Pavel şi pe ceilalţi, să
mărturisească şi să vestească învierea
Mântuitorului. Inimile lor erau pline
de bucurie şi de încântare pentru
această lucrare. Aşa a început biserica
creştină: mai întâi în Ierusalim, apoi în
Asia Mică şi apoi în celelalte părţi ale
lumii.
Aplicaţie
Gândeşte-te la doi prieteni sau la
două rude pe care doreşti să le inviţi
la biserică. Fii mândru de Isus al tău.
Transmite-le bucuria ta. Le poţi oferi
un CD sau o casetă cu povestiri biblice
sau le poţi împrumuta cărţi cu povestiri
biblice aducătoare de veşti bune.
Întrebări pentru discuţie
1. Ce s-ar întâmpla dacă aţi încerca
să construiţi o cazemată, fără să vă
sfătuiţi împreună?
2. Este mai eficient să duci vestea
bună în echipă decât de unul singur?
Ce rol are mărturisirea individuală?
3. De ce nu este suficient să fii un bun
creştin şi să mergi la biserică regulat?
Ne cere Isus prea mult atunci când ne
trimite să le dăm vestea bună şi altora?
Activitate
Notează pe o listă numele prietenilor
şi al rudelor tale. Ia-ţi timp să-l inviţi
pe fiecare la Şcoala de Sabat sau la o
altă activitate organizată de biserică.
Observă reacţiilor lor după participare.
Roagă-te pentru fiecare în parte!
Mărturisind despre Sabat
Notă pentru părinţi şi instructori
Citiţi împreună cu copiii
textele: Geneza 2,3; Marcu 2,27-
28; Luca 24,1; Ioan 20,1; Exod
31,16-17; Luca 23,56; Matei
5,17; Romani 2,13.
Pentru cine a fost făcut Sabatul?
Sabatul a fost oferit doar
păcătosului? Unde a fost instituit
Sabatul? La Sinai? Care este legătura
dintre Isus şi Sabat?
De ce serbezi tu Sabatul? Consideri
că Sabatul este o zi deosebită? De ce?
Nu uitaţi să spuneţi şi celor din
jur: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă,
ca s-o sfinţeşti.
CURIERUL ADVENTIST
Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci
lucrul tău. Dar ziua a şaptea este
ziua de odihnă închinată Domnului,
Dumnezeului tău: să nu faci nici o
lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici
fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici
vita ta, nici străinul care este în casa ta.
Căci în şase zile a făcut Domnul
cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este
în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit:
de aceea a binecuvântat Domnul ziua de
odihnă şi a sfinţit-o.”
Linda Mei Lin Koh este director al
Departamentului pentru copii de la
Conferinţa Generală. A lucrat în
serviciul bisericii timp de peste 30 de
ani, fiind profesor în Singapore şi mai
târziu în lucrarea departamentală din
Diviziunea Asia-Pacificul de Sud. S-a
implicat activ în lucrarea cu copiii şi a
scris în diverse reviste locale.
Prelegerile Săptămânii de
Rugăciune pentru majori au
fost adaptate de fratele Emilian
Niculescu, iar cele pentru copii,
de sora Mihaela Sofrone, după
materialul trimis de Conferinţa
Generală.
— NOIEMBRIE 2005 47