„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi

și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl,

plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

3. Experiența eclesială a Adevărului,

criteriu fundamental al Αpologeticii ortodoxe

Cuvinte-cheie: Adevăr, experienţă eclesială, istorie, cosmos, raţiune, concept.

3.1. Împlinirea căutării Adevărului în filosofia greacă

și tradiția iudaică prin Hristos, Cuvântul întrupat
și împărtășit în comuniunea de viață a Bisericii

3.1.1. Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

De-a lungul timpului, oamenii s-au aflat într-o constantă și,

uneori, istovitoare căutare a Adevărului. Această problematică re-
prezintă o coordonată esențială a existenței și cunoașterii omenești.
Întrebarea lui Pilat înaintea lui Hristos rezumă efortul omenirii de
a dobândi certitudinea Adevărului, însă acesta nu poate fi redus la
un concept sau la o categorie abstractă. Stând în fața Adevărului,
Pilat formulează întrebarea în mod greșit: Ce este Adevărul? Mai
adecvat ar fi fost: Cine este Adevărul?
Hristos nu este un adevăr principial, cuantificabil printr-un concept
și generator de sisteme doctrinare sau coduri morale. Hristos este Adevă-
rul personal al fiecăruia dintre noi și al lumii întregi, Cel Care ne cheamă
de la moarte la viață și, în același timp, ne dă puterea spre înviere prin
biruința Lui asupra morții. Iisus nu prezintă adevăruri doctrinare abs-
tracte, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ce este Calea și Viața Care conduce la
comuniunea cu Sfânta Treime.
Domnul Hristos afirmă că menirea Sa este de a mărturisi Adevă-
rul întregii lumi: „Eu spre aceasta M-am născut și pentru aceasta am
APOLOGETICA ORTODOXĂ 65

venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” (Ioan 18, 37). Însă, atunci

când Pilat Îl întreabă ce este Adevărul, Mântuitorul nu dă o definiție.
Tăcerea Domnului Hristos indică taina Adevărului care nu se epui-
zează într-o anumită formulare, fiind mai presus de silogisme și cuge-
tări discursive. Este o invitație la contemplarea cu evlavie și cuviință a
Adevărului Vieții, într-un mod participativ, prin propria viață.
Mărturisirea fără echivoc a Domnului Hristos ca fiind Calea, Ade-
vărul și Viața (Ioan 14, 6) este o realitate centrală a credinței Biseri-
cii și a Αpologeticii ortodoxe fundamentate în Tradiția patristică și
eclesială. Sf. Maxim Mărturisitorul (un martir al Adevărului) face o
afirmație fundamentală pentru înțelegerea Αpologeticii: Nu Adevărul
este pentru virtuți, ci virtuțile sunt pentru Adevăr. Această afirmație are
o relevanță specială mai ales în contextul actual, dominat de tot felul
de ideologii.
Abdicarea de la centralitatea Adevărului deturnează semnificația
și menirea Αpologeticii, care riscă să devină un discurs ideologic sau ar-
gumentativ bazat pe exersarea unei rațiuni autonome în raport cu viața
și experiența Bisericii. Adevărul nu este condiționat și generat de prac-
ticarea unor virtuți, ci angajarea și sălășluirea omului întru Adevăr îl
orientează spre o viață virtuoasă autentică, întrucât Hristos Adevărul
este ființa virtuților, după cum menționa Sf. Marcu Ascetul.
Kerygma Apostolilor, ilustrată în mod emblematic de Sf. Ap. Pa-
vel, constă în mărturisirea lui Hristos Cel răstignit și înviat ca Adevăr
al întregii creații. Însă această mărturisire constituie un scandal pentru
înțelepciunea acestei lumi. Adevărul Crucii și al Învierii presupune o
răstignire a minții față de încrederea în puterea cunoașterii lumești și
o înviere la viața înnoită întru Duh și Adevăr. Hristos Adevărul este
puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, cu neputință de cucerit de
mintea trufașă, încrezătoare în propriile capacități iscoditoare.
În acest sens, Sf. Ap. Pavel numește nebună înțelepciunea acestui
veac, iar propovăduirea Adevărului Evangheliei o nebunie pentru cei
care se încred exclusiv în înțelepciunea lumească. Sf. Ap. Pavel întreabă:
„Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui
veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?”
(1 Corinteni 1, 20).
66

3.1.2. Mărturisirea Adevărului Evangheliei – realitate

mai presus de înțelepciunea lumească

Propovăduirea Evangheliei s-a realizat la începuturile crești­

nismului într-un context cultural care implica interferența între
filosofia greacă și tradiția iudaică. Sf. Ap. Pavel, bun și rafinat cunos-
cător al Legii vechi, dar și al filosofiei antice greceşti, le valorifică pe
ambele, depășindu-le deopotrivă. Însă, în mărturisirea lui Hristos cel
răstignit și înviat nu primează cunoștințele sale remarcabile, ci puterea
Duhului întrupată într-un mod de viață ancorat în experiența harului,
împărtășită în cadrul comunității eclesiale.
Astfel, cuvântul apologetic al Sf. Ap. Pavel este o mărturisi-
re a experienței în Duh și Adevăr, întemeiată prin puterea de viață a
credinței, nu printr-o argumentație dialectică. Sf. Ap. Pavel este clar
în acest sens: „Iar cuvântul și propovăduirea mea nu stăteau în cu-
vinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea
Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciu-
nea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 4-5).
Apostolul neamurilor arată că înțelepciunea dumnezeiască nu a
fost cunoscută nici de înțelepții acestei lumi, nici de stăpânitorii aces-
tui veac, pentru că dacă aceştia ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit
pe Domnul slavei. Adevărul și slava Crucii, taina lui Hristos cel răstig-
nit și înviat, rămân scandaluri de nedepășit pentru mintea pironită în
cele lumești.
Confruntându-se cu ideile şi mentalitățile distincte ale filo-
sofiei grecești și ale tradiției iudaice, Sf. Ap. Pavel afirmă origina-
litatea mărturisirii de credinţă creştine: „Fiindcă iudeii cer semne,
iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos
Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”
(1 Corinteni 1, 22-23). Această opoziție între conținutul propovă-
duirii Evangheliei, pe de o parte, și înțelepciunea grecilor, respectiv
preocuparea iudeilor pentru semne, pe de altă parte, este legată de
problema Adevărului.
Tradiția iudaică este consecventă cu o preocupare pentru isto-
rie, pentru sesizarea lucrării lui Dumnezeu în trecutul concret al
APOLOGETICA ORTODOXĂ 67

neamului. Preocuparea pentru semne, ca dovezi efective ale prezenței

și lucrării lui Dumnezeu în istorie, derivă din această importanță
accentuată arătată istoriei. Adevărul este verificat în istorie ca fideli-
tate a lui Dumnezeu față de propriile promisiuni. Sunt în atenţie legă-
mintele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel de-a lungul istoriei.
Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu descoperit în legămân-
tul Său. În Legea veche se afirmă: „Să știi dar că Domnul Dum-
nezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios Care
păzește legământul Său și mila Sa” (Deuteronomul 7, 9), iar Psalmis-
tul mărturisește: „Începutul cuvintelor Tale este adevărul și veșnice
toate judecățile dreptății Tale” (Psalmi 118, 160). Promisiunile lui
Dumnezeu și răspunsurile poporului lui Israel se întâmplă în isto-
rie. Fiind angajat într-un dialog cu Dumnezeu, credinciosul încearcă
să împlinească porunca, legea dumnezeiască. Prin aceasta, el devi-
ne părtaș la Adevăr. Prin împlinirea cu credincioșie a voii lui Dum-
nezeu, omul împlinește Adevărul lui Dumnezeu: „Mântuirea Lui
aproape este de cei ce se tem de El, ca să se sălășluiască slava în pă-
mântul nostru. Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea
s-au sărutat” (Psalmi 84, 10-11).
Spre deosebire de tradiția iudaică, filosofia greacă este angaja-
tă în căutarea Adevărului dintr-o perspectivă care depășește istoria.
Pentru iudei, Adevărul constă în împlinirea eshatologică a istoriei;
pentru greci, Adevărul este o realitate care ţine de fiinţa lumii, de
principiul ultim care structurează întreaga existență, fiind strâns le-
gat de planul cosmologic. Pentru spiritul grec, Adevărul se dezvăluie
în unitatea și armonia lumii care se constituie în cosmos.
Astfel, geometric vorbind, mentalitatea iudaică poate fi asociată
unei drepte ascendente, iar cea greacă, unui cerc închis. Noutatea
şi provocarea mesajului Evangheliei constau în faptul că-L prezintă
pe Hristos ca Adevăr al istoriei și al cosmosului, ca Alfa și Omega al
întregii creații. Hristos, Domnul veșniciei și al veacurilor, prin Întru-
pare, intră în istoria concretă, deschizând-o spre eshaton. Atât înţe-
lesul dreptei, cât și cel al cercului sunt depășite, dar nu prin anulare,
ci prin asumare și transfigurare, printr-o spirală care ține împreună
Adevărul și comuniunea.
68

3.1.3. Repere patristice în evidențierea reciprocității

dintre Adevăr și comuniune

Adevărul întrupat în istorie și mărturisit de credința creștină ridică

o problemă care poate fi rezumată la următoarea întrebare: „Cum putem
noi susține în același timp natura istorică a Adevărului și prezența Ade-
vărului ultim hic et nunc? Cu alte cuvinte, cum poate fi considerat simul-
tan Adevărul sub unghiul semnificației permanente a ființei (preocupare a
grecilor), sub cel al cursului ultim al istoriei (preocupare a evreilor) și sub
cel al lui Hristos istoric (pretenție a creștinilor) – și toate acestea păstrând
alteritatea ființei lui Dumnezeu în raport cu creația?” (Ioannis Zizioulas,
Ființa eclesială, p. 68).
Sfinții Părinți din primele veacuri creștine, prin sinteza propusă, au
explicat natura Adevărului relaționându-l cu comuniunea. Ei nu au fă-
cut acest lucru printr-un demers structurat prin analiză conceptuală, ci,
înnoindu-și mintea prin experiență eclesială, au mărturisit Adevărul ca
expresie a plinătății comuniunii eclesiale.
În realizarea unei sinteze care să evidențieze reciprocitatea dintre
Adevărul ființei și Adevărul istoriei, o primă direcție o constituie gân-
direa apologeților (ilustrată în mod special de Sf. Iustin Martirul și Fi-
losoful), urmată de gândirea alexandrină (Clement, Origen). În această
abordare, Adevărul este explicat prin prisma Logosului. Accentul este pus
pe caracterul ontologic al Adevărului, însă nu este realizată încă o sin-
teză ultimă, care să cuprindă în acelaşi timp aceste două aspecte funda-
mentale, Hristos ca Adevăr în Sine și Hristos ca Adevărul descoperit în
istorie.
O altă perspectivă (mai pastorală, în comparație cu abordarea
apologeților și gânditorilor alexandrini, întrucât e vorba de un păs-
tor al comunității de credincioși) este cea oferită de Sfântul Ignatie.
Acesta relaționează Adevărul cu viața. Pentru filosofia greacă însă,
Adevărul ființei precede viața. Abordarea Sf. Ignatie Teoforul lasă
impresia că se renunță la dimensiunea ontologică a Adevărului, dez-
văluind însă substratul ontologic al vieții prin caracterul său veșnic.
Astfel, Adevărul și Viața veșnică se întâlnesc în Persoana lui Hristos,
iar cunoașterea lor devine una nestricăcioasă. Se poate sesiza
APOLOGETICA ORTODOXĂ 69

continuitatea cu învățătura Sf. Ioan Teologul: „Și aceasta este viața

veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe
Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Această perspectivă apare într-o formă mai elaborată la Sf. Irineu al
Lyonului, care Îl afirmă pe Hristos ca nestricăciune a ființei. „El îl vede
pe Hristos nu ca Adevărul spiritului – lupta sa contra gnosticismului,
mișcarea religioasă cea mai intelectuală a epocii, determină această
abatere –, ci al nestricăciunii ființei. Vedem aici o asimilare profundă a
concepției grecești despre Adevăr ca natură a lucrurilor și a concepției
ioaneice și ignatiene despre Adevăr ca viață. Hristos este Adevărul nu
pentru că este un principiu epistemologic ce explică universul, ci pen-
tru că este Viața, iar mulțimea ființelor își găseşte semnificația în ființa
nestricăcioasă întru Hristos Care recapitulează în întregime creația și
istoria. Ființa este de neconceput în afara vieții, și de aceea natura on-
tologică a Adevărului rezidă în noțiunea de viață” (Ioannis Zizioulas,
Ființa eclesială, p. 79).
Însă, trebuie subliniat că identificarea ființei cu viața pentru Părinții
Bisericii (precum Sfântul Ignatie și Sfântul Irineu) nu se face sub
influența unui anumit curent de gândire, ci are ca temei experiența ecle-
sială împărtășită în comuniunea Bisericii. Astfel, gnoseologia patristică
fundamentează caracterul ontologic al Adevărului, dar este vorba de
o ontologie a comuniunii, ancorată în plinătatea de viață a experienței
eclesiale. Există o reciprocitate, la nivel ontologic, între Adevăr şi co-
muniune. Astfel, Adevărul nu este un concept static, subiectivizant și
manipulabil, nici nu rezultă dintr-o obiectivizare a unor evenimente sau
idei, ci este expresia comuniunii Sfintei Treimi extinsă la nivelul Bisericii
ca trup tainic al lui Hristos.
Pe firul istoriei vieţii Bisericii şi a reflecţiei patristice, îl putem men-
ţiona şi pe Sf. Atanasie cel Mare. În disputele cu arienii, Sfântul Atanasie
evidențiază perspectiva trinitară a Adevărului și relaționarea ontologiei
comuniunii cu experiența eclesială. Făcând distincție între ființa și voința
lui Dumnezeu, Sfântul Atanasie păstrează caracterul ontologic, dar evită
confuzia unității ființei dumnezeiești cu cea a lumii. Totodată, reliefând
natura relațională a ființei divine, Sfântul Atanasie evidențiază caracte-
rul ontologic al comuniunii.
70

În contextul elaborării teologiei trinitare, Părinții capadocieni vor

continua linia Sfântului Atanasie, asumând exigențele experienței ecle-
siale, transfigurând semnificația terminologiei trinitare preluate din
filosofia greacă. Astfel, identificarea termenului hypostasis cu cel de
prosopon conferă persoanei consistență ontologică. Adevărul ține de
ordinea lui „a fi”, însă ontologia este una a comuniunii, a relaționării,
întrucât persoana presupune relație.
Deosebirea gândirii creștine privind Adevărul în raport cu tradiția
iudaică și filosofia greacă se împlinește într-o perspectivă hristologică
în teologia Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin relaționarea ontologiei cu
istoria, plecând de la realitatea mișcării, Sfântul Maxim evidențiază
reciprocitatea dintre Adevărul ontologic și istorie. În sinteza sa hristolo-
gică, Sfântul Maxim recuperează și valorifică termenul de Logos, dar o
face într-o strânsă legătură cu Hristos cel întrupat, cu ajutorul voinței
și dragostei dumnezeiești.
Astfel, „adevărul este situat în același timp în inima istoriei, la baza
creației și la capătul istoriei, toate acestea într-o sinteză care ne permite
să spunem că Hristos este Adevărul și pentru evrei, și pentru greci deo-
potrivă. Este, poate, pentru prima dată în istoria filosofiei în ansamblul
său când a putut fi exprimat un asemenea lucru, fiindcă nu mai există
un alt caz, după câte știm, în care limbajul filosofic să fi reușit să unească
începutul și sfârșitul ființei fără a se închide într-un cerc vicios. Ceea
ce Sfântul Maxim a reușit nu este nimic altceva decât miracolul de a
face compatibile cercul și linia dreaptă. Maniera în care a reușit, anume
fericita relație dintre ontologie și dragoste și elaborarea unei ontologii
a iubirii în noțiunea de ekstasis, poate avea o imensă valoare atât în teo-
logia, cât și în filosofia contemporană” (Ioannis Zizioulas, Ființa eclesi-
ală, pp. 102-103).

3.2. Distorsionarea înțelegerii și exprimării Adevărului

în teologia scolastică

Perspectiva Apologeticii a fost semnificativ influențată de modul de

raportare, de înțelegere și de exprimare a realității Adevărului. Teologia
scolastică, cultivând o rațiune din ce în ce mai autonomă față de
APOLOGETICA ORTODOXĂ 71

experiența de viață a Bisericii, a distorsionat semnificația eclesială a

Adevărului. Încrederea în puterea rațiunii umane asumate în cheie na-
turalistă, ca expresie a puterii de analiză discursivă, capacitate demons­
trativă și de sinteză, denaturează înțelegerea Adevărului.
Separând Adevărul de Viață, evlavia și experiența duhovnicească de
rigoarea științifică, teologia scolastică a transformat adevărul în concept
supus obiectivizării furnizate de regulile logicii formale. Conformitatea
dintre concept și realitate devine criteriul adevărului. Astfel, argumenta-
rea dezvoltată de rațiunea autonomă substituie mărturisirea întemeiată
prin calea și viața experienței eclesiale. Adevărul trece din planul mărtu-
risirii în cel al argumentării.
În turnirurile scolastice (impresionante ca dezbateri), adevărul
stă în puterea articulărilor și în subtilitatea argumentării. Cel care, în
mod dialectic, reușește să-și impună punctul de vedere, demonstrând
combativitate și putere analitică, își arogă adevărul ca pe un trofeu
obținut prin mijloacele specifice exersării rațiunii autonome. În felul
acesta, Adevărul se impune ca un corolar al rațiunii, nu se propune ca o
invitație la viață.
Din perspectiva Tradiției Bisericii, Adevărul transcende de­mons­
trația. Adevărul nu se epuizează în formularea sa. Adevărul ca Viață
nu poate fi prins în chingile demonstrației, definițiilor și formulelor.
Adevărul nu poate fi demonstrat în totalitate, ci împărtășit în plinăta-
tea comuniunii de viață a Bisericii. Raționalismul scolastic pretinde
că explică definitiv și decisiv realitatea prin intermediul unor edifi-
cii axiomatice. Argumentele raționale pentru dovedirea existenței
lui Dumnezeu, emblematice pentru Apologetica scolastică, exprimă
perspectiva ancorată în demersul dinspre om spre Dumnezeu și ara-
tă încrederea în puterea de cugetare a omului. Practic, Dumnezeu
devine obiect de speculație. Se trece din ordinea lui „a fi” în regis-
trul lui „a avea”. Nu se mai vorbește de o participare la Adevăr ca
eveniment de viață, ci de o posesie a adevărului. Astfel, adevărul con-
ceptualizat poate fi instrumentalizat și manipulat prin intermediul
rațiunii autonome.
Raționalismul, care capătă în scolastică trăsăturile unei tehnici
de gândire ce vizează demonstrarea adevărului, este expresia diluării
72

sensului profund al rațiunii, deschisă către realitatea credinței. Înţe-

legerea şi folosinţa distorsionată a rațiunii în tradiția scolastică a con-
dus la o raportare eronată față de Adevăr. Această deturnare din planul
cunoașterii este consecința disocierii la nivel ontologic dintre natural și
supranatural operată în gândirea scolastică.
Astfel, Apologetica scolastică este rezultanta separării dintre Logos și
raționalitatea dumnezeiască a creației. În vederea dezvoltării unei Apo-
logetici deopotrivă duhovnicești și raționale sunt esențiale, pe de o parte,
redescoperirea și valorificarea structurii iconice a rațiunii, iar pe de altă
parte, evidențierea unei reciprocități între Logos și raționalitatea creației.
Plecând de la aceste coordonate se poate construi o Apologetică deopotri-
vă fidelă Tradiției Bisericii și actuală, valorificând dimensiunea cuprinză-
toare a înţelesurilor pe care Tradiția le afirmă cu privire la legătura dintre
Rațiunea dumnezeiască, rațiunea umană și raționalitatea lumii.
Aceste aspecte, prezente în teologia ortodoxă, indică aşadar o struc-
tură iconică a rațiunii, ce arată bogăţia înţelesurilor pe care le are raţi-
unea în spaţiul creştinismului răsăritean și legătura ei strânsă cu taina
Întrupării. Din moment ce Adevărul lumii întregi și al fiecăruia dintre
noi, Logosul existent din veșnicie, Se întrupează concret în timp, gân-
direa nu mai poate rămâne prizoniera unei logici dezîntrupate, bazată
exclusiv pe capacitate discursivă. Astfel, rațiunea exersată eclesial poate
fi folosită în realizarea unei Apologetici ortodoxe care să orienteze teolo-
gia către viață, mărturisindu-L pe Hristos ca Adevăr absolut al ei, întru-
cât „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea pusă, care este Iisus
Hristos” (1 Corinteni 3, 11).
Cuvântul întrupat este mai mult decât un discurs verbal, reliefând
puterea de viață a gestului întrupat inclusiv în manifestări non-verba-
le. Din perspectiva Tradiției eclesiale, rațiunea nu poate fi redusă la un
instrument generator de cuvinte rostite sau scrise, întrucât Rațiunea
supremă, Logosul, S-a întrupat. Sub influență gnostică, inclusiv în lumea
contemporană, poate fi sesizată o magie a minții, a rațiunii dezîntrupate
exersate în mod autonom, o încredere nelimitată în puterea ei. La polul
opus, dar în același duh, este promovată o spiritualitate dezîntrupată,
fără reciprocitatea dintre gestul ritualic și cuvântul viu care păstrează
trăirea religioasă autentică.
APOLOGETICA ORTODOXĂ 73

Criteriul Apologeticii ortodoxe este experiența eclesială a Adevărului,

împărtășirea deplină, în comuniune, cu trupul tainic al lui Hristos, care
este Biserica. Prin această perspectivă diferită față de gândirea scolastică,
Apologetica ortodoxă se diferențiază decisiv de cea raționalistă. Exer-
sarea rațiunii autonome a obiectivizat adevărul, identificându-l cu for-
mularea sa și generând prin aceasta iluzia că explicitarea şi formularea
minuțioasă implică de fapt cunoașterea adevărului. În această perspec-
tivă, adevărul devine concept, stăpânit și instrumentalizat de rațiune.
Prin valorificarea rațiunii iconice și a experienței eclesiale a Adevă-
rului, Apologetica ortodoxă o depășește pe cea scolastică, constituindu-se
într-o teologie mărturisitoare, deopotrivă rațională și duhovnicească. Astfel,
realitatea Adevărului nu rămâne doar în sfera naturalistă, care presupune
un efort dinspre om spre Dumnezeu, cele dumnezeiești fiind aliniate la
nivelul omenescului prin rațiunea autonomă. Prin experiența eclesială,
materializată prin viață duhovnicească și pocăință trăită în mod constant,
rațiunea este înnoită și chemată la contemplarea celor mai presus de fire, a
tainelor dumnezeiești descoperite dinspre Dumnezeu spre om.

Subiecte de rezolvat
1. Evidențiați caracterul eclesial al Adevărului.
2. Plecând de la experiența eclesială a Adevărului, analizați distincția
dintre Apologetica eclesială și cea scolastică.
3. Comentați structura iconică a Adevărului și reliefați potențialul
valorificării acestei realități în contextul contemporan.

Bibliografie
1. Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2013.

Autori contemporani
1. Ionescu, Răzvan Pr., Lemeni, Adrian, Dicţionar de teologie ortodoxă
și ştiinţă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009;
2. Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creației, Ed. Asab,
București, 2007;
74

3. Lemeni, Adrian (coord.), Repere patristice în dialogul dintre teolo-

gie și știință, Ed. Basilica, București, 2009;
4. Lemeni, Adrian, Adevăr și comuniune, Ed. Basilica, București,
2011;
5. Lemeni, Adrian, Ionescu, Răzvan Pr., Teologie ortodoxă şi ştiin-
ţă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2007, ediţia a doua revizuită şi adăugită (prima ediţie a fost
publicată în 2006);
6. Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină,
București, 1996;
7. Zizioulas, Ioannis, Ființa eclesială, Ed. Bizantină, București, 1996.