COSTIN SORIN NICOLECU

TEOLOGIE PASTORALĂ, ANUL III

Primele Apologii Creștine

Odată cu proslăvirea Fiului Lui Dumnezeu, prin învierea cea din morți și Înălțarea de-
a dreapta Tatălui Ceresc, s-a dat posibilitate tuturor oamenilor să ajungă la mântuire.
Pogorârea Sfântului Duh a pecetluit de-a pururi această condiție umană de făptură posibil
mântuită prin conlucrarea cu Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Bucuria aceasta plină de
înțelepciune și de dar, a dat posibilitate Bisericii să crească în prezența lui Hristos precum
aluatul crește în prezența drojdiei. Desigur, libertatea conștiinței, a făcut posibilă nu doar
participarea la har prin voință a umanității, ci și posibilitatea de răzvrătire împotriva lui
Dumnezeu, și de negare a adevărurilor revelate de către om.
Vremurile tulburi au făcut să răsară vrednice făclii purtătoare de lumină care să
alunge negura neștiinței și care să vorbească despre Adevăr, deoarece lumina nu stă ascunsă
sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor, căci tot ceea ce este descoperit (revelat) lumină
este.
Cu siguranță, potrivnicii creștinilor sunt fii gheenei, căci nu se putea odată cu venirea
în lume a împăratului a toate să nu se tulbure Stăpânitorul lumii acesteia și să nu-i provoace
împotriva lui Dumnezeu pe slujitorii lui cei fără de Dumnezeu.
Perversitatea potrivnicilor lui Dumnezeu rezidă în faptul că se arată ca și virtuoşi dar
ei fiind, potrivnici ai virtuții. Încă de la început, Logosul întrupat a fost răstignit, fiind acuzat
că era Dumnezeu, și în același timp era acuzat că lucrează cu mai marele diavolilor. „vedeți
ce viclenie a satanei prin slugile lui? Diavolul se prefăcea că se pârăște pe el însuși și că luptă
contra sa, precum cei fărădelege se fac că luptă pentru lege; cei fără de morală se prefac în
îngeri de lumină, luptând pentru etica decăzuților, a rezidurilor și pentru o bucurie; cei plini
de răzbunare și ură se prefac a lupta pentru pace și iubire; cei dezbinători și anarhici se prefac
că luptă pentru unire și pentru armonie cosmică, cei exploatatori se prefac că luptă contra
exploatării”
Apologiile la început s-au manifestat ca o izbucnire spontană și sporadică de apărarea
a credinței atacate sau negate. Cuvântul apologet vine din limba greacă (apologhia) care
înseamnă apărarea, justificare a unei credințe sau persoane. Apologia a fost folosită cu
precădere la începutul bisericii creștine, și se manifesta prin apărarea unor puncte parțiale de
credință sau prin respingerea unor atacuri aduse credinței.

1
 Modul de viețuire a lui Hristos este profundă apologie a chipului în care omul este
chemat de Dumnezeu să viețuiască, deoarece Hristos Însuşi este omul dorit de Dumnezeu. Ca
nou Adam, care oferă răspunsul cuvenit păcatului dătător de moarte, devenind modelul
dumnezeiesc pentru fiecare dintre noi, fiind apologet prin excelență al chipului lui
Dumnezeu. Apologia lui Hristos este apologia vieții veșnice din care omul este chemat să se
împărtășească întru el
Apologet poate fi numit orice creștin credincios care propovăduiește, mai ales prin
viețuirea sa, cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare dintre Apostoli și dintre ucenicii lor erau
deopotrivă mărturisitori și apologeți în lupta cu întunericul acestui veac. Mărturisirea
începută de Apostoli ca ucenici ai Mântuitorului va fi continuată permanent în Biserică.
Lucrarea fundamental săvârșită de ei într-un mod participative este aceea de a deschide
oamenilor noua realitate adusă lumii de Mântuitorul Iisus Hristos.
Cea mai remarcabilă apologie consemnată în sfintele scrieri ale Noului Testament este
cea a Sfântului Apostol Pavel în Areopag. Atena, căreia îi vorbește Sfântul Apostol Pavel
constituia un context diferit din punct de vedere cultural și al mentalității față de mediul
iudaic. Așadar, Atena reprezenta o super piață de culturi și de oferte religioase disponibile
într-o dinamică a cererii și ofertei proprie jocului concurenței.
Încercarea Sfântului Apostol Pavel de a se adresa acestui neam încă străin de
evanghelie în acest loc în care democrația și gândirea religioasă a antichității s-a format, va
face apel la două personalități recunoscute în lumea greacă (Epimenide din Creta și Aratus de
Soles din Cilicia) pentru a oferi creștinismul ca pe un reper valabil în căutarea filosofică a
atenienilor și prin acest mod să câștige interesul lor.
Sfântul Apostol Pavel tratează înțelepciunea revelată doar pentru inimile compatibile
cu exigențele duhovnicești proprii receptării Duhului Sfânt. Bunavestire adusă de acesta, cu
accentual său de ordin apologetic, ne plasează în fața misterului, al inspirației de sus, care
caută să lumineze sufletul omului spre mântuire. Această cooperare între harul dumnezeiesc
și darurile natural ale omului, prin gura Sfântului Apostol Pavel, reprezintă cheia oricărei
apologii ce se referă la raporturile posibile între teologie, filosofie și știință.
Cu toate acestea, dintre creștini s-au remarcat unii care s-au ocupat în profunzime cu
apărarea dreptei credințe și a adevărurilor dumnezeiești. Aceștia au rămas în conștiința
Bisericii ca primii cei ce au întocmit apologii, care sunt împărțiți pentru istoria literaturii
patristice în apologeți de limbă greacă și apologeți de limbă latină. Dintre apologeți cel mai
cunoscut consider că este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful fiind și primul despre care am să
tratez în expunerea de față.

2
 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful marchează nu atât prin moartea sa martirică ci mai
degrabă prin drama lăuntrică a sufletului lui însetat după adevăr aceste lucruri extrăgându-se
mai cu seamă din Dialogul cu iudeul Trifon. Acesta s-a născut către anul 100 în localitatea
Flavia Neapolis din Palestina, din părinți păgâni. A fost crescut în păgânism, primind aleasă
educație, și deschizându-și dorul după căutarea adevărului, s-a îndreptat către filosofie - ca
aceea care era în măsură să descopere oamenilor, după o îndelungată ucenicie, adevărul.
Chiar dacă căutarea s-a sfârșit prin descoperirea dumnezeieștilor adevăruri revelate,
totuși Sfântul Iustin nu se leapădă până la sfârșitul vieții de mantia de filosof după cum se
vede din propria mărturisire făcută în dialogul cu iudeul Trifon: filosofia este bunul cel mai
mare și cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalțe până la Dumnezeu și să
ne apropie de El; iar sfinți, cu adevărat, sunt numai aceia care își deprind mintea cu
filosofia.
Convertirea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful se realizează în zdruncinarea
sufletului său care căuta continuu adevărul. Departe de umanitate, pe ţărmul mării în
singurătatea naturii, Sfântul Iustin își purta gândurile, care îl preocupau pururea. Liniștea
aceasta este perturbată de pașii unui bătrân, bătrân cu care începe o discuție pornită firește de
la filosofie. Incipitul discuției îl reprezintă filosofia sistemelor omenești, ca să ajungă în
punctul culminant la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos. După discuție, bătrânul dispare,
iar pe ţărmul mării se deșteaptă din întuneric la lumină un om nou, total renăscut: Sfântul
Iustin.
Aceasta este mărturisirea minunatei întâmplări: iar mie mi s-a aprins deodată un foc
în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceea care au fost
prietenii lui Hristos. Și, gândind la cuvintele Lui, găsea că aceasta este singura filosofie
sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru asta sunt filosof.
Convertirea la creștinism s-a întâmplat cu puțin timp mai înainte de izbucnirea celui
din urmă război iudaic, probabil la Antiohia. După convertire, la ceva timp îl găsim în Efes
unde are loc discuția cu iudeul Trifon, iar mai târziu la Roma, unde înființează, după modelul
școlilor filosofice-păgâne, o școală care preda doctrina creștină.
La Roma, în timpul prefectului Juncus Rusticus (163-167), tânărul suferă moarte
martirică pentru credința pe care o găsise, o propovăduise și o apărase cu toată puterea
inteligenţei lui. Pomenirea cea de peste an se face în Biserica Ortodoxă la 1 iunie.
Opera literară a Sfântului Iustin este însemnată nu doar pentru că acesta este un
reprezentant de seamă a literaturii apologetice din secolul II, ci fiind și primul părinte
bisericesc care a desfășurat o activitate literară mai bogată. Din nefericire, multe din scrierile

3
sale s-au pierdut, iar altele s-au păstrat cu numele lui deşi sunt străine de el. Singurele scrieri
autentice ce au ajuns până la noi sunt cele două apologii și dialogul cu iudeul Trifon.
Atât apologiile Sfântului Iustin cât și Dialogul cu iudeul Trifon nu au purtat de ța
începu aceste denumiri, cu toate că experți din toată literatura patristică au depus toate
strădaniile, nu s-a putut ajunge până acum la concluzii unanime în ceea ce privește denumirea
lor inițială.
Dialogul cu iudeul Trifon, nu este pur și simplu o stenogramă discuţiilor pe care le-a
avut Sfântul, timp de două zile cu acest iudeu, ci este o lucrare de sine-stătătoare, pe care
Sfântul Iustin o alcătuieşte cel mai probabil la Roma, unde a plecat îndată după terminarea
dialogului în Efes. Lucrarea se pare că a fost dedicate unui prieten bun pe nume Marcus
Pompeius despre care însă nu ni s-a păstrat nicio referință istorică.
În toate lucrările sale, este impresionantă cunoașterea Scripturilor cu care Sfântul
Iustin face argumentare și susține adevărurile de credință ale comunităților creștine.
Remarcabil este faptul că el cunoștea nu nu mai textul septuagintei, folosit de la început în
biserica creştină, ci și textul folosit de iudeii în sinagogile lor, care în multe părți se deosebea
de cel dintâi. Această înțelegere a Scripturilor arată dedicarea și munca de care a dat dovadă
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful. Acesta, va rămâne una dintre cele mai de seamă
personalități ale Bisericii creștine din secolul II care a îmbrățișat și apărat cu toată fiinţa
credința creștină, pecetluind cu sânger martiric viața sa de adevărat creștin și fiu ales al
Bisericii.
Constatăm, așadar că Biserica încă dintru început a fost nu numai mărturisitoare de
credință ci și apărătoare de adevăr de credinţă. Chiar și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, din
momentul expunerii învățăturii, era nevoit să formuleze de cele mai multe ori afirmația de
apărarea a adevărului dumnezeiesc expus. Apostolii, de asemenea, au simțit nevoia să apere
credința cea adevărată făcând din mărturisire apologie și din apologie mărturisire. Acesta a
fost modelul pe care l-au urmat și creștinii peste veacuri, apologiile cele mai de seamă ale
creștinătății fiind consemnate spre veșnica lor pomenire și spre mărturie păgânilor.

4
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, introduceri şi note de
ÎPS Bartolomeu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001
2. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâi în favoarea creștinilor, în colecția
PSB volumul II, Apologeți de limbă greacă, Editura IBMBOR, București, 1980
3. Idem, Apologia a doua în favoarea creștinilor, în colecția PSB volumul II, Apologeți
de limbă greacă, Editura IBMBOR, București, 1980
4. Idem, Dialogul cu iudeul Tryfon, în colecția PSB volumul II, Apologeți de limbă
greacă, Editura IBMBOR, București, 1980
5. Dorobanțu, Ieroschimonah Nil, Apologetica, Vol I, Editura Floarea de April, Zemeș,
2017
6. Idem, Apologetica, Vol II, Editura Floarea de April, Zemeș, 2017