Zeul Apollo

Apollo, cunoscut pentru frumusețea lui ieșită din comun, era unul dintre cele
mai importante și complexe zeități ale Olimpului.
Personalitatea lui a fost atribuită Soarelui, steaua dătătoare de viață a
Pâmântului. Înzestrat cu darul cunoașterii absolute, al profeției și al artei, era
cunoscut și ca zeul Luminii.

S-a născut pe insula Delos, fiind unul dintre cei doi copii ai lui Zeus și al lui
Letos. Sora lui geamănă, Artemis, era zeița vânătorii și a animalelor. Totuși, a
fost născut din infidelitatea lui Zeus, a cărei soții era capricioasa Hera. Pentru a-
l proteja de furia ei, mama lui l-a hrănit pe când era doar un copil cu ambrozie,
hrana zeilor. A crescut adult într-o singură zi, apoi a ucis dragonul trimis de
Hera pentru a-l ucide pe el, pe sora lui și pe Leto.

Apollo reprezintă idealul de kuoros, adică avea înfățișarea unui fecior, veșnic
tânăr și atrăgător. Părul lui buclat, precum și chipul lui luminos îi confereau
înfățișarea unui adolescent.
Încânta Olimpul cu darul său pentru muzică, ospețele zeilor fiind întotdeauna
acompaniate de muzica lirei sale.

Când era furios, trimitea asupra oamenilor boli crunte și epidemii

Zeu al medicinii și al vindecării, avea capacitatea să se joace cu viața și moartea
oamenilor. Pe cât de ușor putea să ofere sănătate, pe atât de repede putea
provoca boală și să ucidă în masă. Apollo i-a învățat pe muritori arta medicinei,
fiind cel care a adus pe Pământ darul vindecării.
Era cunoscut și sub numele de Phoebus, denumire pe care a moștenit-o de la
bunica sa, titanul Pheobe. În preajma lui trăiau cele nouă muze, care îi
acompaniau cânturile și erau zeități ale artei și ale inspirației.
A avut multe aventuri și legături amoroase, atât cu divinități asemenea lui cât și
cu muritoare. Cea mai cunoscută femeie iubită de zeu a fost Hecuba, soția
regelui Troiei. Apollo i-a furat mințile cu frumusețea lui, iar din dragostea lor s-
a născut Troilus, jumătate om-jumătate zeu.

Era fiul lui Zeus şi al Letei, fiind unul din cei mai importanţi zei ai grecilor.
Când l-a născut Zeus, i-a dăruit un car cu lebede, cu care Apollo n-a plecat la
Delfi, ci la hiperboreeni. Locuitorii din Delfi îl chemară, dar Apollo s-a întors
abia după un an, în timpul verii, aducând cu el muzica şi profeţia. Numele său
înseamnă „strălucitor”. „Nu e de conceput nicio apariţie de-a lui fără ca zeul să
facă de fiecare dată dovada superiorităţii sale. Apariţiile sale sunt adesea
grandioase”. Aşa se întâmplă cu apariţiile în preajma lui Diomede sau Patrocle.
Era o zeitate pastorală, cultul său fiind răspândit mai ales în Arcadia şi Laconia.
Reprezenta tinereţea şi puritatea. În cultul său se găseau elemente culturale ale
altor zeităţi, ca de exemplu cultul delfinului, fiind şi protectorul navigatorilor.
Era cunoscut ca zeu al poeziei şi al artelor, cântând din liră şi conducând corul
muzelor şi al graţiilor. De asemenea, era vindecător al bolilor şi protector al
recoltelor. Era zeu al soarelui şi, de aceea, foarte des era confundat cu Helios.
Tronând în Delfi, era părintele manticii şi al darului ghicitului, fiind semănător
al morţii şi zeitate oraculară, dar şi terapeutică. „Articularea oracolului şi aceea
a lirei se lasă interpretate cu uşurinţă. Prin oracol, Apollo comunică poruncile
sau sfaturile lui Zeus unor interpreţi care le transmit consultanţilor; prin liră
(chitară, phorminx etc.) sau prin Haritele muzicante, pe care le poartă statuia sa,
el dă oamenilor un exemplu despre cum – prin cântece, coruri, dans – se pot
auzi în mod plăcut de către zei. Graţie lui, cele două căi inverse ale comunicaţiei
între pământ şi culmile Olimpului sunt astfel păstrate în funcţiune”.
Era şi zeu al coloniilor şi al tinereţii înfloritoare, patronând gimnaziile şi
palestrele. Era cântăreţ şi profet, principalele sanctuare fiind în Delfi şi în insula
Delos, aceste două îndeletniciri, poezia şi divinaţia, reprezentând cei doi poli ai
civilizaţiei greceşti. Apollo era zeul cu arcul care avea în pază instrumentele cu
coarde. El este amintit încă din scrierile lui Homer. „Imnul homeric către

Apollo, aşa cum îl citim noi, este heteroclit. Prima parte, căreia «poetul orb» i se
declară autor, descrie în 181 de versuri naşterea zeului la Delos şi justifică
întâietatea şi splendoarea sanctuarului pe care acesta îl are pe insula respectivă.
Cea de-a doua, de două ori mai lungă, consacrată zeului de la Delfi, este, cu
siguranţă, ulterioară şi dovedeşte mai puţin talent”. În mitologie este reprezentat
alături de sora sa, Artemis, cei doi fiind zeii sublimi ai grecilor. În epoca
posthomerică, preocupările principale ale lui Apollo erau purificările şi
ispăşirile. El era şi fondatorul ordinii care ţinea de convieţuirea oamenilor.

„Dintre toţi zeii, Apollo este zeul cel mai specific grecesc. Şi dacă spiritualitatea
greacă şi-a găsit cea dintâi expresie în religia olimpiană, atunci Apollo e cel a
cărui făptură dezvăluie cel mai limpede această spiritualitate. Deşi entuziasmul
dionisiac a reprezentat cândva o forţă semnificativă, nu ne putem îndoi de faptul
că depăşirea acesteia sau a oricărei alte lipse de măsură a fost vocaţia grecilor şi
cei mai de seamă reprezentaţi ai lor s-au declarat cu hotărâre adepţii spiritului şi
esenţei apolinice. Esenţa dionisiacă înseamnă beţie, deci apropiere: cea
apolinică înseamnă în schimb claritate şi structură, deci distanţă. În mod direct
acest cuvânt exprimă doar ceva negativ, în spatele lui se ascunde însă ceva
pozitiv: atitudinea celui aflat în procesul cunoaşterii”
Mitul lui Apollo

Încep cu teogonia şi cu cosmogonia, fiecare zeu având legenda sa. Din mitul lui
Apollo s-a dezvoltat legenda despre dafin sau laur. Deşi era un zeu majestos,
Apollo a avut şi el de suferit. Jignindu-l pe zeul iubirii Eros, a stârnit
răzbunarea, acesta trimiţând în inima lui Apollo săgeata ce i-a deschis dragostea
pentru nimfa Dafne. În acelaşi timp, Eros a trimis şi săgeata în inima nimfei
pentru a ucide dragostea faţă de Apollo. Ca să scape de dragostea zeului pe care
nu-l iubea, Dafne se transformă în laur (dafin). Apollo a binecuvântat laurul cu
însuşirea de a nu se ofili niciodată şi de a rămâne mereu verde. Zeul şi-a pus pe
frunte o cunună de lauri, tot lauri punându-şi şi pe tolbă şi liră.

Bibliografie:

Pr. Conf. univ. dr. George Adrian BOLDIȘOR, Curs: Istoria și filosofia
religiilor, Craiova, 2020-2021.

Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Volumul I, Editura Ion Creangă-

București, 1983

https://mgnews.ro/2020/07/12/legenda-lui-apollo-zeu-al-soarelui-al-vindecarii-
si-al-artei/