Ideile locuitorilor din Babilon despre moarte și soarta postumă a unei persoane au fost

reduse la următoarele. Ei credeau că după moarte o persoană cade „Țara fără întoarcere”,
acolo va rămâne pentru totdeauna, învierea este imposibilă. Locul în care va rămâne
decedatul este foarte trist și trist - nu există lumină, iar mâncarea morților este praf și lut.
Defunctul nu va mai cunoaște bucuriile omenești. Într-o situație la fel de tristă, toți sunt
sortiți să rămână - indiferent de statutul și comportamentul lor din timpul vieții - atât nobili
și fără rădăcini, cât și bogați și săraci, și drepți și ticăloși. Într-o situație oarecum mai bună,
poate, vor fi găsiți doar cei care au lăsat numeroși descendenți masculi pe pământ - pot
conta pe primirea de sacrificii funerare și vor bea apă curată. Cea mai rea soartă îi aștepta pe
cei ale căror trupuri nu erau îngropate. Locuitorii din Mesopotamia credeau că există o
anumită legătură între cei vii și cei morți: morții puteau da celor vii sfaturile necesare sau
avertiza împotriva necazurilor. Cei vii au încercat să fie mai aproape de morții lor: morții
erau adesea îngropați nu în cimitire, ci chiar sub podeaua unei case sau într-o curte. Astfel
de idei despre legătura dintre cei vii și cei morți au fost întărite de credința în existența unui
zeu personal al omului - ilu, care a participat la toate treburile sale. A existat o legătură
specială între om și nămolul său: din generație în generație, zeul personal a fost trecut din
trupul tatălui în trupul fiului în momentul concepției. Omul - fiul lui ilu - putea conta pe
mijlocirea zeului său personal și pe medierea sa în adresarea marilor zei.
Arheologii au descoperit în urma săpăturilor că mesopotamienii practicau înhumarea. Morţii
erau îngropaţi în sicrie de teracotă sau înveliţi în rogojini.Lângă trupurile celor morţi erau
depuse vase cu apă, unelte, arme, podoabe etc.

Se credea că după moarte sufletul se îmbrăca într-un „veşmânt cu aripi” şi se ducea la

„Balanţa zeilor” iar în urma cântăririi vieţii celui decedat, zeii decideau: omul bun era
recompensat cu continuarea vieţii într-un tărâm îmbelşugat, iar cel rău cobora în Împărăţia
Morţilor (Araliu), cetate cu 7 ziduri şi 7 porţi ferecate, de unde nu mai iese nimeni nicioadată .

În Sumer, Asiria, și Babilonia, s-au numit cultele funerare kispu. Acest cult funerar se învârtea

în cea mai mare parte în jurul îngrijirii rudelor decedate, cu un membru specific al familiei
desemnat să asigure o anumită fantomă. Fantomele au primit hrană și alte bunuri, totuși
furnizarea de apă curată a avut o importanță deosebită. Atât bărbații, cât și femeile decedate
trebuiau să primească această îngrijire. Fără această grijă, morții aveau potențialul de a deveni
o forță supranaturală răuvoitoare. Cu această grijă, familia decedată continuă să participe la
viața familiei vii. De asemenea, practica reciclării numelor defunctului a permis continuitatea
familială. În Asiria, acest lucru a fost făcut de orice rudă consanguinie. O variantă babiloniană
a acestui cult tratează venerația morților ca o extensie a venerației pentru părinți. Puii au fost
responsabili de această îngrijire. Savanta Miranda Bayliss a declarat că funcția acestui cult a
fost de a atenua vinovăția și alte tensiuni de la moartea decedatului și de a forma solidaritatea
și continuitatea în cadrul familiei. De obicei, numai rudele apropiate au primit această
îngrijire. Când strămoșii dincolo de bunicii individului erau venerați, se făcea la adunări mari
de grupuri de rude extinse. Acest lucru a funcționat și pentru a promova solidaritatea în cadrul
grupului de rude mai mari.[4][5]

În funcţie de perioade istorice şi mode, această civilizaţie a fost numită „caldeeană“, „asiro-
babiloniană“, „sumero-akkadiană“ sau „mesopotamiană“, dar este vorba despre acelaşi unic
fenomen. Profund înrădăcinată în preistorie, a înflorit în zorii istoriei şi, în ciuda
numeroaselor convulsii politice şi a amestecurilor repetate de sînge străin, a rămas extrem de
stabilă timp de aproape trei mii de ani. Centrele pe care le-a creat şi care au strălucit în tot
Orientul Apropiat au fost oraşe ca Ur, Uruk, Kish, Nippur, Babilon, Assur şi Ninive, toate
situate pe Tigru sau Eufrat, sau pe braţele Eufratului, în interiorul Irakului de azi

Credinta în demoni era o parte importanta a religiei Mesopotamiei antice. Oamenii se

temeau de sufletele rele, si de aceea asezau statuete si picturi pentru a speria fantomele
nedorite. Asemenea zeilor, existau diferiti demoni, fiecare cu numele sau propriu,
specializati în diferite actiuni negative

-Ritualuri funerare .
Arheologii au descoperit sute de mormânturi în unele parti ale Mesopotamiei. Aceste
mormânturi releva multe informatii legate de ritualurile funerare mesopotamiene. În
orasul Ur, majoritatea oamenilor erau îngropati în morminte familiale sub casa. Copiii
erau pusi în recipiente mari, si dusi la capela familiei. Altii erau pur si simplu îngropati
în cimitirele orasului. Unii erau înfasurati în covoare si giulgiuri. În majoritatea
cazurilor, unele lucruri ale oamenilor îngropati se aflau în morminte. Au fost de
asemenea descoperite 17 morminte cu obiecte foarte valoroase, si deci se presupune ca
apartineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.

Credinta intr-o „viata de dincolo" este si la mesopotamieni atestata de cultul mortilor. Un cult
care uneori putea lua forme barbare ca in cazul mormintelor regale din Ur, unde in fiecare
mormint au fost sacrificati in cadrul ceremoniei fenebre intre 3 si 74 de persoane curteni,
servitori, soldati, muzicanti si femei din palatul regal, impodobite cu bijuterii pretioase.

Bineinteles ca acestea au fost cazuri-limita; curent insa a ramas obiceiul ca alaturi de defunct
sa fie ingropate obiectele sale personale. Se credea ca dupa moarte spiritul defunctului un fel
de umbra desprinsa de trup tulbura viata celor ramasi in viata, ratacind fara sa afle odihna,
daca n-a fost inmor-mintat cu tot ritualul cuvenit. Daca insa i s-au facut toate onorurile
funebre cuvenite, spiritul va cobori in int 

unecatul regat al mortilor despre care vorbeste finalul Epopeii lui Ghilgames: un barcagiu il
va trece peste un riu (precum Charon peste Styx), ducandu-l in „tarimul din adincuri", in „tara
de unde nu este intoarcere".

Imaginea pe care si-o faceau sumero-babilonienii despre „viata de dincolo" era teribil de
dezolanta. Cu toate acestea, religia ii oferea omului sansa unei consolari; caci incepind din
mileniul al II-lea i.e.n., probabil ca sub influenta spiritului semit al babilonianului, devine tot
mai puternica convingerea ca suferinta este o consecinta a unei greseli savirsite, constient sau
inconstient, impotriva normelor religioase sau a moralei omenesti. De aici, marea cantitate de
psalmi penitentiali si tonul lor vibrant de cainta, un ton de o emotionanta, patetica sinceritate.
Babilonianul era convins ca o suferinta este o pedeapsa pentru o vina. pana la elaborarea
conceptiei biblice despre pacat, numai babilonienii au considerat omisiunea unei andatoriri
(fata de oameni sau fata de zei), precum si lipsa de mizericordie, drept un pacat. (Dar fara sa
vorbeasca niciodata de iubirea de aproapele).

La babilonieni intilnim pentru prima data in istorie ideea, tipic semita, ca durerea fizica, sau
suferinta morala, sunt consecinte ale pacatului, si ca sunt cauzate de puteri malefice trimise
omului de zei, puteri impotriva carora insa pot actiona exorcis-melc. „Lumea de dincolo" este
o lume fara bucurii, fara sanctiuni si fara recompense. Dar nici religia babilonienilor nu
prescria omului „ce bine sa faca", ci doar „ce rau sa nu faca". Morala babiloniana era o morala
negativa. Unica andatorire pozitiva, clar formulata, era datoria de a rascumpara un prizonier.