Religia celților

În mileniul II î. Hr. triburile celților ocupau regiunile Rinului și ale Dunării de

sus. De acolo au migrat în mileniul I î. Hr. în Galia, Bretania și Islanda și ceva mai
târziu în Spania.
În 390 î. Hr. pătrund în Italia, jefuiesc și incendiază Roma.
În 278 î. Hr. intră în Grecia, jefuind sanctuarele de la Delfi.
Au migrat până în Asia Mică, regiune colonizată de ei numindu-se apoi Galatia,
întrucât grecii îi numeau pe greci galatieni.
Unele triburi de celți s-au așezat și în podișul Transilvaniei, dar au fost asimilați,
într-un răstimp de 300 de ani de geto-daci.
Romanii au supus pe celții din Spania, Galia și Bretania, dar cultura celtică a
supravețuit în Scoția, Islanda și Țara Galilor. Limba celților se vorbește și astăzi în
Irlanda și Scoția .
Celții aveau o unitate culturală, religioasă și de conducere, asigurată prin preoții
lor druizii, care transmiteau tradițiile lor religioase și culturale pe cale orală, deși
cunoșteau și scrisul.
Principalele izvoare pentru cultura și religia celților sunt scrierile epigrafice,
lucrarea De Bello Gallico a lui Cezar și colecția târzie de poezii islandeze Mabinogion.
Zeii
În inscripțiile celtice apar nu mai puțin de 400 de zei, ceea ce denotă un sistem
religios politeist foarte complicat.
Cezar, în De Bello Gallico, amintește de cinci zei ai celților, pe care-i numește cu
numele romane - Iupiter, Mercur, Apolo, Marte, Minerva.
Iupiter era un zeu solar și avea ca simbol roata. În numele lui se încheiau
contractele și se prestau jurămintele.
Mercur era zeul artelor, al civilizației, al comerțului și era reprezentat ca un șarpe
cu cap de berbec.
Cu denumire celtică se cunosc următorii zei mai importanți: Tentates, Taramis și
Esus, cărora se aduceau sacrificii omenești.
Ogmios, zeul elocvenței, reprezentat ca un bătrân îmbrăcat în piele de leu și
având legate de limba sa, printr-un fir de aur, urechile multor oameni, simbol al puterii
elecvenței.
Lug, zeu violent, menționat la toate triburile celtice, numele lui se păstrează în
numele orașului Lugdunum (Lyon).

1
 Celții adorau și zeități feminine, de regulă zeități ale fecundității, adorate câte
trei, numite Matres sau Matrones. Erau reprezentate ținând în mâini cornul abundenței.
Cel mai cunoscut dintre eroii popoarelor celtice este Arthur, regele din ramura
britanică a celților.
Locurile de cult au fost mai întâi simple incinte sacre aflate în poieni, păduri sau,
înălțimi. Cu timpul au apărut și temple construite din lemn sau din piatră, în formă
rotundă sau poligonală. Se pare că în jurul templelor existau și teatre sau amfiteatre,
unde se desfășurau un cult complicat, ce cuprindea și manifestări artistice consacrate
zeilor sau eroilor.
În temple existau și statui ale zeilor, fie cioplite grosolan în lemn, fie din piatră
pe care se aflau încrustate simboluri ca svastica, cercuri simple sau concentrice, ori
litera S.
Preoții celților se numeau druizi (puternic cunoscători), fiind bine organizați într-
o castă preoțească. Druizii, împreună cu șefii militari, alcătuiau elita societății celtice.
Aveau o mare putere și influență politică, fără sfatul lor nu se putea porni războaie,
erau judecătorii poporului iar sentințele lor erau fără drept de apel. Cine nu respecta
sentințele druizilor era pedepsit cu interzicerea sacrificiilor, ceea ce echivala cu
excluderea din societate, întrucât un astfel de om era ocollit de toată lumea fiind socotit
nelegiuit și criminal.
Druizii îndeplineau, pe lângă funcția de judecători, pe cea de medici, de
magicieni, de ghicitori. Erau oameni foarte învățați, romanii comparându-i cu filosofii
pitagoreici și stoici. Pentru a intra în casta druizilor, candidații urmau școli speciale,
unde studiau și până la douăzeci de ani, învățând astronomia, geometria și științele
naturale.
Druizii aveau o învățătură morală înaltă ce consta în “cinstirea zeilor, săvârșirea
binelui și oprirea de la orice faptă rea”.
Sacerdoțiul druidic a fost o instituție panceltică ce a asigurat liantul societății
celților.
Din cauza puterii politice și juridice exercitate asupra celților druizii au fost
persecutați de romani. Împăratul Octavian a interzis cetățenilor romani să adere la
religia druizilor iar Tiberiu a interzis cu totul exercitarea funcției druidice.
Sacrificiile constau în diferite obiecte și monede, în sacrificii animale și chiar
umane. Cele din urmă erau practicate mai ales cu prilejul războaielor, înainte de luptă,
pentru ajutor, iar după război, pentru a mulțumi zeilor, în caz de victorie, sau pentru a
cere protecție pentru supraviețuitori, în caz de înfrângere.

2
 Deși interzise de romani, sacrificiile omenești au mai fost practicate în Galia
până în anii 40 î. Hr. iar în Bretania, până în anii 97 d. Hr.
Mantica sau ghicitoria era la mare prețuire la celți. Aceștia căutau să ghicească
viitorul în sacrificiul uman, interpretand cum țâșnea sângele din victimă, cum cădea
acesta sau convulsiile ei înainte de moarte. Unii prezicători se culcau pe morminte
pentru a primi revelația de la cei morți. Alții consumau carne de porc roșu, de câine sau
de pisică și, după împlinirea unui ritual, dormeau 2, 3 sau chiar 9 zile pentru a primi
astfel revelația.
Magia era, de asemenea, foarte dezvoltată. Celții purtau amulete cu credința că
astfel sunt feriți de toate primejdiile.
Socoteau salvia, verbina și mai ales vâscul ca fiind plante cu puteri miraculoase.
Vâscul era socotit de celți un fel de panaceu. Culegerea vâscului se facea după
un ritual ce comporta sacrificarea unor tauri arși, legați pentru prima dată de coarne cu
acel prilej. Vâscul era tăiat de druid cu un cosor de aur, era lăsat să cada pe o pânză
albă, după care urma sacrificiul.
Celții credeau în nemurire și în viața viitoare despre care nu aveau însă o
concepție foarte înaltă, spirituală, fiind imaginată ca o continuare a vieții de aici dar în
condiții mai bune. Marii războinici erau îngropați, urmare a acestei concepții, cu cornul
de luptă și cu armele. De asemenea, celții împrumutau bani în viața de aici pentru a-i
primi înapoi în viața viitoare.
Exista, la unele triburi, concepții potrivit căreia sufletul celui mort renaște într-
un copil din familia sa.
Locuința morților era concepută fie undeva sub pământ, acolo fiind totuși un loc
plin de lumină, de vieți și activități, unde se mergea cu bucurie, nu cu groază, fie
undeva în insulele oceanului sau insula Avalon, unde sufletele morților erau duse de
marinari.
Ca rituri de înmormântare celții practicau atât înhumarea, cât și incinerarea.
Celții din Spania și cei ce au invadat Grecia lăsau cadavrele pradă vulturilor și
animalelor sălbatice.
În cazul incinerărilor, pe rug se așezau și obiectele necesare celui mort în viața
viitoare și scrisori adresate rudelor decedate. Uneori, sclavii cei mai apropiați și mai
iubiți de cei decedați erau sacrificați și îngropați sau incinerați lângă trupul stăpânului.
Celții nu plângeau pe cei morți.