erioada vikingă a fost, pentru Scandinavia, epoca marilor schimbări religioase.

Imaginea pe care cultura populară a transmis-o asupra vikingilor îi reprezintă pe

aceștia ca fiind o populație cu o ostilitate accentuată împotriva Bisericii Creștine.
Lucrurile stau, de fapt, altel. E adevărat că, la începutul epocii Vikinge, majoritatea
populațiilor din Scandinavia erau păgâne, dar vikingii politeiști nu au avut nicio
problemă să accepte, la un moment dat, și un zeu creștin în panteonul lor. Astăzi,
specialiștii consideră că atacurile vikingilor împotriva bisericilor creștine nu aveau
nimic de-a face cu religia, ci erau legate mai degrabă de faptul că mănăstirile erau,
de obicei, bogate, dar slab apărate, devenind astfel ținte ușoare pentru jafuri.

Vikingii au intrat în contact cu lumea creștină prin raidurile lor, și atunci când s-au
stabilit în regiuni cu populați creștine, au adoptat religia locală destul de repede. S-a
întâmplat în Normandia, Irlanda și în insulele britanice. Deși puținele texte din epocă
nu oferă prea multe informații în acest sens, dovezile arheologice sunt mai mult decât
concludente. Păgânii își înmormântau morții cu un inventar funerar, ceea ce creștinii
nu făceau, astfel că schimbările religioase sunt ușor de observat.

Alături de convertirea vikingilor din Europa, și populațiile din Scandinavia s-au

convertit treptat, pe măsură ce din ce în ce mai mulți misionari anglo-saxoni și
germani soseau în Nord. Până la mijlocul secolului al XI-lea, creștinismul era foarte
răspândit în Danemarca și Norvegia. Suedia a cunoscut o convertire temporară la
începutul secolului XI, dar abia în veacul următor creștinismul s-a instalat definitiv. Ca
parte a procesului de convertire, creștinii au preluat vechile situri religioase păgâne.

Convertirea la creștinism

Specialiștii consideră că unul din motivele care a contribuit semnificativ la convertirea

în masă a populației vikinge a fost viziunea pozitivă asupra lumii pe care creștinismul
o propunea. Ideea potrivit căreia credincioșii vor fi răsplătiți cu viața eternă într-un rai
liniștit și-a atras, astfel, mulți adepți. Până la începutul secolului al XI-lea, majoritatea
populațiilor nordice se creștinaseră.

Cu toate acestea, oamenii nu au renunțat complet la vechea credință, păstrând și

adaptând multe elemente păgâne la creștinism. Dovezile privind acest sincretism apar
în descoperirile arheologilor, mai precis în bijuterii. Spre exemplu, crucea creștină era
adeseori asociată cu ciocanul lui Thor, cele două simboluri fiind reprezentate
împreună. Mai mult decât atât, arheologii au găsit o cruce cu scena crucificării lui
Iisus reprezentată pe o parte, și o scenă din Ragnarok pe cealaltă parte. Cu timpul însă,
elementele păgâne s-au pierdut.

Citește și Nebunia războinicilor vikingi

Adoptând religia creștină, nordicii au cunoscut o radicală schimbare de atitudine. Dacă

până atunci bisericile și mănăstirile creștine nu fuseseră altceva decât ținte convenabile
ce puteau fi ușor jefuite, în cele din urmă descendenții vikingilor au ajuns să-și
construiască propriile biserici. Practic, invadatorii au ajuns să folosească bisericile pe
care le distruseseră în trecut.

Societatea vikingă a cunoscut două mari perioade de credințe și doctrine religioase:una

păgână și alta creștină. Ca sistem de credințe, creștinismul pune accentul pe un set de
reguli etice de comportament stabilite de o singură zeitate atotputernică, reguli ce sunt
interpretate și transmise prin intermediul unei clase de preoți. „În Scandinavia
dinaintea creștinării, nimeni nu ar fi înțeles acest sistem”, explică specialistul Julian D.
Richard. Religia nordică păgână era mai degrabă un mod de a privi lumea și permitea
oamenilor să găsească singuri modalitatea de a supraviețui în această lume. În locul
unui singur zeu perfect, existau mai mulți zei imperfecți, asemănători oamenilor, care
trebuiau, la rândul lor, să lupte pentru supraviețuire într-un univers haotic și nesigur.
„Nu exista o disciplină religioasă strictă. Nu exista o doctrină recunoscută sau o
metodă de venerare uniformizată. Fiecare își alegea propriul zeu și-și urma propria
cale, făcând apel la diferiți zei în funcție de circumstanțe.”

Această lume, cum și-o imaginau vikingii păgâni, un univers populat de un număr
mare de zei și alte ființe supranaturale, a fost descrisă într-o mare colecție de mituri.
Din păcate, multe din scrierile originale nu s-au păstrat, iar istoricii lucrează de cele
mai multe ori pe surse indirecte.

Nu avem foarte multe informații cu privire la

ritualurile religiaoase ale vikingilor. După convertirea la creștinism, autoritățile
bisericii au reprimat toate practicile păgâne și eventual au distrus aproape toate
scrierile ce descriau ritualurile scandinave păgâne, iar de-a lungul secolelor,
majoritatea elementelor vechii credințe s-au pierdut. Arheologii au fost cei care au
reușit, într-o bună măsură, să reconstituie practicile păgâne ale vikingilor. La ce
concluzii au ajuns? În primul rând, ritualurile aveau loc de obicei în spații private. Spre
exemplu, nu era neobișnuit ca oamenii să se strângă într-un hambar. Existau însă și
câteva locuri considerante sacre, aflate de obicei în pădure, unde oamenii sculptau în
lemn imagini ale zeilor. Vikingii practicau, se știe, și jertfe ritualice, sacrificând
animale (capre, cai ș.a.) pentru a-i mulțumi pe zei. Uneori, oamenii puneau craniul
animalului sacrificat deasupra ușii de la casă, ca modalitate de a mulțumi unui zeu (sau
mai multor zei) pentru ajutor. În plus, nordicii credeau că norocul poate fi dat de
purtarea unui amulete, sub forma unui obiect ce se credea a avea proprietăți magice.
Amuletele vikinge erau din metal sau din lemn și luau forma imaginii unui zeu sau a
simbolurilor acestor zei.
Arheologii au găsit, în mormintele nordicilor, atât amulete, cât și rămășițele unor
animale sacrificate. Vikingii păgâni foloseau, pentru inventarul funerar, nu doar
animale, ci și alimente, arme și alte bunuri, deoarece credeau în viața de apoi. Se
credea, așadar, că persoana decedată va avea nevoie de aceste lucruri în lumea de
dincolo. Cu toate acestea, nu toți vikingii acceptau noțiunea de viață de apoi, dovadă a
faptului că nu exista o uniformitate a credințelor religioase din Scandinavia, precum
cea care va fi impusă după creștinare.

Credințele păgâne

Nu cunoaștem foarte multe lucruri despre practicile păgâne ale vikingilor. În afară de
dovezile arheologice, există câteva referințe ocazionale la religie în literatura vikingă
(cea de secol XIII, din Islanda), dar aceste texte au fost scrise la 200 de ani după
convertirea la creștinism, așa că trebuie tratate cu mare atenție.

Cele mai multe informații de care dispunem se referă de fapt la panteonul viking. Pe
lângă informațiile din literatură, aceste povești au supraviețuit convertirii deoarece au
putut fi transmise ca mituri, nu ca și credințe religioase. Pe alocuri însă, aceste povești
(Edda) au împrumutat de-a lungul timpului elemente din noua religie;spre exemplu,
potrivit unei asemenea povești, Odin s-a lăsat sacrificat (prin spânzurare), moartea sa
fiind urmată la câteva zile de un fel de reînviere.

Aceste texte oferă foarte multe informații cu privire la zei și relațiile lor cu uriașii și
oamenii. Cel mai puternic zeu dintre toți este Odin, zeul războiului, al justiției, morții,
înțelepciunii și poeziei. Cel mai cunoscut zeu este însă puternicul Thor, zeul tunetului.
Cei mai mari inamici ai zeilor erau uriașii, cu care aceștia se confruntau foarte des.
Thor era singurul care le putea face față, lui revenindu-i sarcina de a-i proteja atât pe
zei, cât și pe oameni. Uneori, zeii apelau la Loki pentru ajutor vicleanul zeu al focului.

În ciuda tensiunii dintre zei și uriași, existau și unele legături între cele două grupuri.
Spre exemplu, zeul Loki avea trei copiicu uriașa Angrboða:Hel, care ajungă să
conducă infernul;șarpele Jormunagund, care este atât de mare încât poate înconjura
pământul;și Fenris, un lup atât de puternic încât zeii au trebuit să-l păcălească pentru a-
l prinde în lanțuri.
Vikingii credeau că lumea se va sfârși cu o ultimă bătălie între zei și uriași, cunoscută
drept Ragnarok. Loki și copiii lui vor lua partea uriașilor. Thor și Jormunagund, între
care exista o veche dușmănie, se ucid unul pe altul, iar Odin e ucis de Fenris, care
moare la rândul său.

Citește și Mituri din lumea nordică

Gareth Williams, Viking Religion, BBC History

Don Nardo, The Vikings, Lucent Books, 2010

În scrierile pline de anecdote ale lui Notker Balbulus (Gesta Caroli Magni), găsim
la un moment dat un pasaj care dincolo de exagerările sale, prezintă și unele indicii
esențiale referitoare la cum înțelegeau vikingii creștinismul. Acesta pomenește la un
moment dat cum un grup de nordici se botează la îndemnul lui Ludovic cel Pios.
Printre aceștia se numără și unul foarte revoltat că i-au fost rupte hainele și că nu
mai primește ca odinioară veșminte albe după botez, ci numai niște zdrențe, și dacă
nu l-ar fi lăsat fără haine, nu l-ar mai fi primit iar pe Iisus. Era a 20-a oară când se
boteza.

Notker spune anecdota cu scopul de a arăta cât de puțin îi interesa pe vikingi

însemnătatea sfintelor taine și că de fapt adoptarea creștinismului avea niște scopuri
cât se poate de pragmatice. Fenomenul botezării în masă a vikingilor, periodic, se
datora în primul rând faptului că prin creștinare erau facilitate legăturile politice dintre
scandinavi și lumea occidentală. O problemă foarte delicată însă este aceea care ține de
adaptarea mentală la noua ideologie religioasă. Ce știau vikingii despre creștinism? Ce
credeau despre el și cum l-au legat de tradițiile lor strămoșești? Din păcate nu avem
decât niște informații fragmentare pentru secolele IX-X, majoritatea din poezia
scaldică și inscripțiile runice.

Oficial vorbind, creștinismul adoptat în mod oficial de lideri precum Harald Blåtand
sau Volodimer cel Mare în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a suferit o fază
incipientă, de preconvertire, în care sâmburii credintei noi ajungeau printre indivizii de
rând. Marile catedrale, mănăstirile și bogățiile de aici cu siguranță că au atras atenția
nordicilor asupra ei. Cele mai timpurii informații despre botezul nordicilor ne duce
chiar în timpul lui Charlemagne, a cărui expansiune l-a pus față în față cu căpeteniile
din sudul Danemarcei (Hedeby). Nu au existat doar confruntări, ci și schimb de
emisari.

Una dintre metodele folosite de Carol cel Mare pentru a profita de pe urma conflictelor
dintre lideri danezi a fost trimiterea de misionari pentru a răspândi creștinismul. O
încercare cu succese limitate, ce-i drept. Pentru anul 807 însă, anonimul Poeta Saxo ne
povestește că un anume lider pe nume Halfsdan vine la împărat cu o suită de danezi,
cerând botezul. Iar 20 de ani mai târziu, regele Harald Klak este botezat cu toată
familia și alaiul de războinici la curtea lui Ludovic cel Pios, un act de necesitate
politică pentru a câșitga aliați în luptele de acasă.

De altfel, mai multe surse france, anglo-saxone sau slave ne oferă exemple similare, de
grupuri de nordici care se botează în funcție de circumstanțe:fie este o decizie a unui
lider după o înfrângere (Weland în 860), fie este o condiție impusă de un tratat cu un
monarh creștin (Guthrum cu Alfred cel Mare în 878, Olaf cu Aethelred în 991). Si în
est, după un asediu nereușit al Constantinopolului din 860, varegii încep să se
convertească și, potrivit Vita Basilii, acceptă botezul de la un episcop, apărând aici ca
și în alte multe cazuri motivul miracolului unei biblii care nu putu fi arsă. Rareori se
pomenește că vreun nordic ar fi nutrit el însuși dorința de a se converti, poate doar la
Rimbert, în Vita Ansgari.

Un caz similar cu cel relatat de Notker ne oferă și Annales Bertiniani, care spun că în
876 markgraful Hugo botează un grup de scandinavi care imediat după primirea
darurilor se întorc la păgânism. Creștinismul contribuia la menținerea unor relații
pașnice cu liderii lumii occidentale, iar inițiativa aparținea de regulă autorităților
creștine. Numărul convertiților nu era chiar redus, pentru că de obicei se converteau
familii sau grupuri de războinici, numai că circumstantele în care o făceau nu prea le
permitea o cuoaștere aprofundată a învățăturii creștine. Guthrum de pildă a fost botezat
după numai 7 zile. Prințesa Olga a avut mai mult timp la dispoziție, o lună jumătate,
dar tot insuficient.

Prelații creștini erau conștienți că vikingii nu țineau cont de normele și tradițiile

creștine. Unul din scopurile pentru care episcopul Ansgar a plecat cu Harald Klak în
Danemarca a fost pentru a se asigura că nordicii nu revin la vechile lor obiceiuri.
Biserica știa că trebuie să aplice anumite metode pentru a-i acomoda pe nou-convertiți.
Una dintre acestea, sancționată încă din secolul al VI-lea de către papa Grigore cel
Mare, era nu numai interzicerea traditiilor păgâne, dar și înlocuirea lor cu cele creștine
și impregnarea lor cu sensuri crestine. Cei care îi instruiau pe păgâni se pare că se
limitau la a propovădui noțiunile esențiale, și acelea mult simplificate. Pentru Rimbert,
convertitul ideal este cel care se încrede în Dumnezeul unic, iar acesta este Iisus.
Trinitatea creștină a fost probabil asociată unui soi de politeism, la fel și îngerii sau
sfinții ar fi fost asociați zeităților din panteonul nordic.

Ideea unicității dumnezeului creștin și al echivalenței sale cu Iisus era aproape regulă
în perioada convertirii. Invocațiile de pe pietrele runice nu pomenesc nimic despre
calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, iar sinonimia dintre Iisus și Dumnezeu se reflectă
și în folosirea formulei de “mama lui Dumnezeu”. Și scalzii de peste două secole
păstrează echivalența, atribuindu-i lui Iisus mai multe metafore:‘prințul muritorilor’,
‘regele soarelui’, etc. Dumnezeu-tatăl este o prezență aproape necunoscută, exceptând
poemul Lausavisur, unde există distincția. Iisus rămâne dominant în statutul său de
zeitate supremă mult timp după epoca convertirii.
Dar imaginea pe care o au nordicii despre Iisus se pare că ar fi una departe de cea
comună în cercurile creștine occidentale. Atât pe pietrele runice, cât și poemele
scaldice îl prezintă ca pe un conducător puternic și măreț. Cele mai vechi reprezentări
ale sale, ca de exemplu cea de la Jelling, îl înfățișează într-o postură glorioasă,
triumfătoare. Ideea unui Christ suferind era aproape absurdă pentru vikingi, deși au
avut destule ocazii să vadă crucifixuri cu răstignirea sa. Mai mult, valori precum
caritatea și umilința erau cu totul străine mentalității vikinge. Iisus este în primul și în
primul rând un lider (konung) puternic, a cărui autoritate se extinde asupra lumilor
terestre și ceresti.

Majoritatea metaforelor (kenningar) pe care le colecționează Snorri pentru a-l desemna

pe Iisus se referă la noțiunea de autoritate, guvernare și conțin termeni precum
konungr sau drottin, ambele însemnând rege. Astfel, Dumnezeul creștin apare drept
rege al cerurilor, rege al tuturor lucrurilor, rege al soarelui, rege al palatelor
pământului. Totodată Snorri citează din poeți scaldici precum Skapti Thordolsson sau
Markus Skeggjason, care evidentiază măreția lui Iisus ca lider suprem:regele
călugărilor sau prințul muritorilor, cum mai este numit, are putere asupra a tot ce
viețuiește. El este și stăpân peste soarta oamenilor. Unii scalzi pomenesc și centrele
sale de putere, Roma, Bizanț și teritoriul slav.

Iisus este așadar inzestrat cu funcțiile și calitățile unui veritabil konung al epocii
vikinge. Este apărătorul teritoriilor și oamenilor (vörðr), atât în sens spiritual cât și
fizic. Liderii vikingi încep și ei să se compare cu el, cum este cazul lui Knut cel Mare.
Apoi, în calitate de rege, el posedă gipta (soartă bună, noroc), pe care o poate
transmite altor persoane. Un scald atribuia victoriile regelui Svein din 1014 acestei
sorți favorabile pe care i-a oferit-o prințul cerului. Imaginea de războinic cuceritor este
atestată de surse dinaintea convertirii, dar alte funcții ale sale apar mai târziu, prin
secolul al XI-lea.

Poezia secolului îl numește in mai multe rânduri creator al lumii, cel care a ridicat
palatul Romei. El a făurit pământul, cerul și popoarele credincioase. Snorri pomenește
și el de creație, idee ce contrazice flagrant dogma creștină. Este însă de înțeles dacă ne
gândim că Iisus devine oarecum noul Odin, ca zeu suprem, prin urmare îi preia
acestuia calitățile, inclusiv pe cea de creator.
Apoi mai prinde rădăcini și credința că Iisus se ocupă de sufletele celor decedați. Pe
mai bine de 300 de pietre runice apare o inscripție ce conține o rugăciune în care se
cere ajutorul lui Dumnezeu pentru sufletul celui mort. Iisus este cel care acordă
permisiunea de intrare în rai. Si aici este ușor de găsit o paralelă cu Odin, care stăpânea
Valhalla, paradisul războinicilor căzuți în luptă. Caracteristici exclusiv creștine, care
nu pot fi corelate cu elemente din tradiția păgână, sunt greu de găsit în această
perioadă. Pe pietrele runice nu întâlnim niciodată ipostaza sa de mântuitor sau vreo
referire la conceptul de mântuire, fundamentul religiei creștine. Ideea de păcat este
iarăși una foarte rară. În locul mântuirii, se insistă pe capacitatea lui Iisus de a asigura
sufletelor un loc in paradis.

Acceptat ca zeu al creștinilor, Iisus putea avea diverse imagini în mintea

scandinavilor:cea prezentată mai sus este rezultatul unui proces mai îndelungat. Dar în
perioada convertirilor, înainte de secolul al XI-lea, probabil că era considerat încă un
membru al panteonului nordic. Credința mixtă era la ordinea zilei. Coloniștii islandezi
de pildă adesea îi invocau și pe Iisus și pe Thor, conform Landnamabok. Papa Nicolae
I îi mulțumea în 864 lui Horic al II-lea pentru darurile în cinstea Sf. Petru, dar îl și
admnonesta pentru că încă mai venera vechii zei. Botezul mai mult avea ca efect
renunțarea la sacrificii decât adoptarea Dumnezeului creștin de la bun început.

Credintele religioase erau mixte și flexibile în secolul al IX-lea, după cum ne

demonstrează și anumite artefacte, medalioane sau monede, care prezintă atât simbolul
lui Thor, ciocanul, cât și pe cel al lui Iisus, crucea. Mai mult, runele care se citesc Guð
pot face referire și al unul, și la altul. În zona estică s-au descopeirt și alte obiecte
interesante, printre care un pandantiv cu simboluri rurikide, pe care este reprezentat
ciocanul lui Thor, dar cu mânerul în formă de cruce (atribuit probabil regelui
Volodimer, care a oficializat creștinismul la populația Rus în 988). Chiar și elita deja
creștină tot nu renunța la simbolurile păgâne.
Și până la urmă, combinația dintre botez și tradiție păgână avea și beneficii cât se
poate de practice. Comercianții care veneau de exemplu în Baghdad se puteau pretinde
creștini pentru a nu plăti taxe. Dar puteau la fel de bine fi într-adevăr creștini și păstra
riturile vechi, atitudinea generală privind această imixtiune fiind de cele mai multe ori
tolerantă. Până la urmă, Iisus a fost acceptat și de vikingi, dar cu unele modificări care
au permis o integrare mai rapidă în mentalul lor. Influențată în mare măsură de
imaginile despre zeii tradiționali, ipostaza sa principală și aproape exclusivă in
tranziția aceasta religioasă era aceea a unui rege puternic și învingător.

Referințe:

Helle, K., The Cambridge History of Scandinavia, Cambridge, 2003;

Wood, I., ‘Christians and Pagans in Ninth Century Scandinavia’, The Christianization
of Scandinavia:Report of a Symposium held at Kungälv, Sweden, 4–9 August
1985, Alingsås, 1987;

Melnikova, E., ‘How Christian Were the Vikings”, Ruthenica Suppl. 4, 2011;
Nilsson, B., Kontinuitet i kult och tro från vikingatid till medeltid, Uppsala, 1992;