Gheron Nikon: Cunoaşterea ne face liberi.

Ce învățăm din filmul

Călăuza, al lui Andrei Tarkovski:

Cunoaşterea ne face liberi

Fragment dintr-o omilie a Părintelui Nikon de la Nea Skiti
“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)
Cum să cunoaştem adevărul astfel încât să nu fim robi ai diavolului şi ai
diavolilor lui, să nu fim robi ai celor ce vor să ne stăpânească? Dacă nu avem
această cunoaştere, nu suntem liberi. Începând – se poate să vă pară straniu –
începând de la noi înşine; cunoscându-ne pe noi înşine!
Am vorbit mai demult despre o operă cinematografică şi am să fac iarăşi
referire la ea. Este foarte important: dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nu îi
vom cunoaşte nici pe ceilalţi. Dacă nu cunoaştem ceea ce se petrece cu noi, nu
vom cunoaşte niciodată, pe nimeni.
Filmul, dacă vă amintiţi, se numeşte “Stalker” (Călăuza, n.edit.). Protagoniştii
sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi într-
o “zonă” imensă şi stranie, a apărut o “cameră” ciudată. Oricine intra în acea
cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi
să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să
intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea
zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu
intra nimeni să ceară ceva.
Acum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea
“cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în
acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă
să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor. Atenţie! Nici unul dintre
cei trei nu are nume. “Stalker” înseamnă călăuză. “Profesorul” este omul
raţional, al lui “2+2=4″. Celălalt este “Scriitorul”- nici acesta nu e nume. Este
omul senzorialului, al intuiţiei. Ajung în “cameră”. În momentul în care ajung
în “cameră” şi se pregătesc să-şi spună dorinţele, Călăuza le povesteşte o
întâmplare despre cineva care, fără să vrea, devenise pricina morţii fratelui
său, pe care îl iubea. El este singurul care are nume în această poveste – am
să vă spun apoi şi de ce. Acest om, plin de dragoste, care nu iubea nimic mai
mult decât pe semeni, intră în “cameră” şi îi cere să-i învie fratele. Se întoarce
acasă unde constată că devenise miliardar, şi se sinucide. “Camera”,
necunoscând ceea ce ceruse, i-a concretizat dorinţa cea mai adâncă, cea mai
mare dragoste a lui – banii! – şi a realizat că nu era deloc acel om superior
care se credea a fi, care iubea pe semenii săi mai presus de orice. Dintr-o
dată, “camera” i-a descoperit faptul că ceea iubea şi dorea cu adevărat
înlăuntrul său erau banii. După această istorisire nu a mai intrat nici unul
dintre cei doi în “cameră”. Nimeni nu mai îndrăznea să intre şi să ceară ceea
ce îşi dorea. Se temeau că li se va descoperi ceea ce erau cu adevărat şi se
temeau să înfrunte aceasta. Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti:
tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine
însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut,
psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la
păcătoşi.
Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este
permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul  proiectează asupra
celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: “Ce bun este cutare! Ce virtuos
este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la
el însuşi, vede la ceilalţi.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătoşii. Vezi un curvar care nu vrea să
accepte faptul că e curvar şi reprimă acest lucru. Ce se întâmplă? Îl
proiectează asupra celorlalţi: “Taci! Toţi fac asta! Cine nu face? Este o
necesitate fiziologică!” Tot ceea ce este reprimat, iese la suprafaţă! La fel şi
hoţul: “Cine nu fură? Toţi fură azi!” Ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi,
psihicul său proiectează asupra celorlalţi.
Aţi înţeles de ce am spus că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine nu vom
cunoaşte nici pe cel de lângă noi? De aceea trebuie să vedem cine suntem. Şi
vom vedea cine suntem cu adevărat atunci când ne vom cunoaşte pe noi
înşine.
Odată, am reuşit să nu primesc nişte gânduri urâte. Le-am respins. Le-am
împins înăuntru. Asta trebuie făcut, până la un anumit punct. M-am dus
mândru la stareţ şi i-am povestit. Îmi spune: “Nu, băiatul meu! Noi nu am
venit aici ca să ne înăbuşim patimile şi să devenim complexaţi. Am venit ca să
le smulgem din lăuntrul nostru şi să înrădăcinăm în locul lor virtuţi!”
Cum ne vom vedea patimile? Intrând în acea “cameră”! Altfel, vom fi ca acela
care credea că este un altfel de om şi nu era. Ştiţi care era numele lui?
Dikobraz! Ştiţi ce înseamnă în limba rusă? Porc spinos! Ştiţi cum este porcul
spinos! Un animăluţ cu burtica moale precum catifeaua – îngăduitori şi buni
faţă de noi înşine şi numai spini îndreptaţi către ceilalţi!
Un film foarte înţelept! Să-l vizionaţi!
“Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) – este porunca pe care ne-o dă Evanghelia.
Vei intra în inima ta! “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca
17, 21).
Căci altfel nu am fi numai ca porcul spinos – moi şi îngăduitori cu noi înşine şi
cu spini îndreptaţi către ceilalţi ci, precum s-a mai spus: luaţi aminte la voi,
cei ce vă asemănaţi mormintelor, ipocriţilor, “care pe dinafară se arată
frumoase, înăuntru însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”
(Matei 23, 27).
Însă, dacă ne întoarcem către noi înşine, ne plecăm capetele şi spunem
“Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi realizăm cum suntem,
atunci, spune Sfântul Grigorie Palama, se va întâmpla următorul lucru: numai
pentru că te întorci la tine însuţi – dacă vă amintiţi pilda fiului risipitor, când
acesta a văzut la ce decădere a ajuns, “şi-a venit în sine” şi a zis: “Voi merge
acasă!” Şi-a venit în sine! S-a întors în el însuşi! Este ceea ce diavolul nu vrea
să facem niciodată, ci să fim în mijlocul a toate şi în afara sinelui! Cu totul
nebuni! – Când ne întoarcem în noi înşine, când intrăm în acea “cămară” din
inima noastră, spune Sfântul Grigorie Palama: “Atunci când mintea se
îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o
înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare
care a fost meşteşugită  de înşelarea din partea de jos, aleargă să o
curăţească prin plâns”. Vom vedea acea dezgustătoare mască pe care inima
noastră a căpătat-o prin înşelarea din “partea cea de jos”, de gheenă, şi atunci
ne va apuca jalea. Ne vom pocăi, şi cu lacrimi vom îndepărta masca pe care o
poartă sufletul nostru. Iar atunci când ochii inimii noastre se vor curăţi şi vom
vedea limpede, atunci îi vom vedea limpede şi pe ceilalţi. De aceea, porunca
lui Hristos este: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”