1
 Domnul G.

intre

Infern si Paradis
Gabriel Vacariu

2022

1
 

   

In memoria profesorului CMI (Cornel Mihai Ionescu)

 “We are each our own devil and we make this world our hell.”
(Oscar Wilde)

2
Cuprins

1. Omul-de ceara ............................................................................. 4

2. Domnul G. si femeile..................................................................11

3. Femeia-de-cristal...................................................................... 22

4. Povestea din “Piata Matache”................................................... 40

5. Povestea din “Parcul Ioanide”................................................... 56

6. Americanii versus dl. G. ............................................................ 74

7. Diavolul si domnul G. ............................................................... 82

8. Cearta cu Dumnezeu?............................................................... 92

9. Ea, si vie si moarta..................................................................... 97

10. Metamorfoza lumii.................................................................  105

11. Evadarea..................................................................................  112

12. Porumbeii din Centrul Vechi................................................. 121

13. Gödel si G. ............................................................................... 127

Post scriptum (“Dincolo de poveste”)........................................... 153

Nota editurii.................................................................................. 157

3
1. Omul-de-ceara  
“Sometimes even to live is an act of courage.”
(Seneca)

Intr-o noapte, fiind treaz, neputand sa doarma, dl. G. statea rezemat de marginea patului,
nici macar nu se gandea la ceva – oricum, ii era destul de greu sa gandeasca asa cum facea
cand era in stare “normala”. Deodata, usa de la camera lui se deschide incet, cineva baga
capul si se uita direct la G., fara sa fie surprins ca acesta era treaz. Parca se astepta ca G. sa
fie treaz la acea ora… G. s-a uitat si el atent la figura persoanei care bagase capul in camera
lui. Instantaneu, G. a realizat ca figura individului semana cu cea a unui “om-de-ceara”.
Desi ar fi trebuit sa se sperie, totusi, domnul G. a fost mai degraba uimit, poate chiar si
iritat. Dl. G. nu il vazuse niciodata pe acel om-de-ceara, acea persoana care avea un halat
alb, deci insemna ca facea parte din personalul spitalului. Poate ca era medicul psihiatru
din tura de noapte pe care G. nu il vazuse pana atunci (sau nu fusese constient cand fusese
tura lui si de aceea nu il remarcase). Omul a intrat in camera fara sa aprinda lumina de la
camera. Oricum lumina de pe hol intra in camera pe geamul de deasupra usii camerei si
era, deci, o lumina palida in camera. Chiar si in lumina aia atat de slaba, sau poate tocmai
de aia, figura omului parea facuta din ceara, dintr-o ceara galbuie, slab luminata. Era chel,
avea doar un mot de par alb in varful capului, ca un filament alb, dar era uscat la fata si la
corp. Fata lui galbena, aproape intunecata, parea parca sa fie in contradictie cu halatul lui
alb, curat. Arata ca o lumanare inca neaprinsa, dar facuta din ceara intunecata, cel putin
asa s-a gandit dl. G. pentru o fractiune de secunda. De altminteri, domnul G. nu a ramas
surprins ca omul-de-ceara nici macar nu batuse la usa inainte de a intra. Fiind medic in
tura de noapte, nici nu trebuia sa bata la usa, era obligat sa verifice camerele si saloanele cu
pacienti. Iar domnul G., prin pile si relatii, primisese o camera in care statea singur.
Oricum, dl. G. nu stia care erau regulile spitalului, deci nu avea ce sa ii reproseze omului-
de-ceara. Acesta a aruncat o privire in interiorul camerei si, la lumina aia slaba, a putut sa
vada ca pacientul nu dormea, ba chiar o observat ca pacientul statea rezemat de perete. Cu
o voce inceata, ca si cum nu voia sa trezeasca pacientii din alte camere, omul-de-ceara l-a
intrebat pe domnul G.:
- Nu poti sa dormi, nu-i asa?
Dl. G.:
- Nu pot, dar parca stiai ca nu pot sa dorm, altfel nu intrai asa in camera mea, nu?
Omul-de-ceara nu ii da nici un raspuns, intra in camera, inchide usa si se aseaza pe
un scaun de la masa, dar, fapt care trebuie remarcat, fara sa aprinda becul din camera. Dl.
G. a inteles ca omul-de-ceara nu a vrut sa aprinda lumina, dar nu isi dadea seama de ce.
Poate ca domnul G. avea impresia ca omul-de-ceara putea sa se gandeasca ca daca ar fi
aprins becul de la camera, care era chiar deasupra mesei, atunci si motul din capul lui ar fi
inceput sa arda ca o lumanare, chiar acolo stand la masa. Omul-de-ceara parca reprezenta
“lumanarea de la masa din camera domnului G.”. Era ca si cum G. era pe moarte si o
lumanare, aprinsa si in miscare, intrase in camera lui, tocmai ca sa ii atraga atentia chiar
lui G. ca el insusi de fapt murise. Dar dl. G. era convins ca nu murise (desi stia ca murise de
cateva ori in trecut), de aceea l-a intrebat pe omul-de-ceara: 
- Ai venit sa ma controlezi? Sa vezi ce e cu mine? Dar tu, cine esti, nu te-am mai vazut pana
acum... 
- Am mai fost la tine in camera de cateva ori, erai in criza. Acum e tura mea, eram obligat sa
te controlez sa vad daca nu se intampla nimic grav cu tine… pentru asta sunt platit, nu? 
- Am inteles, dar acum de ce esti aici? 
- Eu sunt medic psihiatru la aceasta sectie, sunt de serviciu pe acest etaj si in aceasta
noapte. 
- Asta am inteles, dar de ce ai intrat in camera si te-ai asezat direct pe scaun? Vrei sa ma
intrebi ceva, vrei sa afli ceva de la mine? 

4
- Nu, nu vreau sa aflu nimic de la tine, dar este pentru prima data cand nu esti in criza si eu
sunt in tura. Stiam de la colegii mei ca, din cand in cand, iti revii si chiar discuti cu ei
(aproape normal, se zice) si eram si eu curios sa te vad cand nu esti in criza. Ti-am citit CV-
ul tau pe Internet si chiar voiam sa discut cu tine. 
- Din cauza CV-ului? Si despre ce vrei sa discutam, in aceasta noapte galbena? 
- Nu am nici un subiect de discutie special. Repet, eu sunt medic psihiatru la aceasta sectie,
a acestui spital. Dar chiar de la inceputul discutiei, trebuie sa iti spun ceva despre mine: eu
am vrut sa ma fac preot, dar pana la urma am ales sa fac psihiatrie. 
- Acum inteleg de ce ai vrut sa discuti cu mine. Datorita scrierilor mele. De ce ai vrut sa te
faci preot? 
- Cred in Dumnezeu. 
- Si de ce nu te-ai facut preot? 
- Pentru ca nu imi place mafia preoteasca din Romania, atat cei din frunte, dar si cei
marunti din sate. 
- Si de ce ai devenit medic la psihiatrie? 
- Pentru ca sunt interesat si de mintea umana, cum lucreaza aceasta, care e legatura ei cu
divinitatea. 
- Dar de ce nu ai facut psihologie? 
- Pentru ca fiind psiholog, munca ar fi fost prea banala ca eu sa pot intelege direct cum
lucreaza cu adevarat mintea umana. Iti spun explicit, pentru mine, mintea umana este
legata direct de existenta lui Dumnezeu. 
- Inteleg ca esti credincios. Si cum vezi tu aceasta legatura intre mintea ta si God? 
- Da, sunt credicios. Sunt sigur ca Dumnezeu exista. Am vazut in scrierile tale ca tu ii spui
“God”, fiindca vrei sa folosesti limba actuala universala actuala pentru El. 
- Dar tu cum de esti asa de sigur de existenta lui God? 
- Ti-am citit articolul tau de pe internet prin care arati ca Dumnezeu nu are cum sa existe.
Dar tot tu mentionezi in romanul vostru ca editorul, care e credicios si el, ti-a spus ca tot la
Dumnezeu ai ajuns si tu. 
- Da, el a spus asta, dar e vorba de un nou “Dumnezeu”, unul diferit de toti Dumnezeii care
au fost inventati de orice religie pana acum. Eu voi fi pus alaturi de Isus si Mohamed
pentru ca am venit cu o noua religie, dar religia mea nu e o inventie dogmatica, este doar o
descoperire care uneste stiinta cu filosofia si religia, intelegi? God este “naturalizat”, pentru
prima data in istoria gandirii. 
- Dar nu e cumva un fel de panteism Spinozist?
 - Vad ca stii si filosofie… Nu, panteismul lui Spinoza indica ca Dumnezeu e prezent peste
tot, ca “este tot”. La mine e complet diferit, the Hypernothing (“God”) nici macar nu exista
pentru noi, nu exista pentru nimic din ceea ce exista pentru noi, nu exista pentru ca tot ce
stim noi e ca este sau a fost in aceasta lume epistemologica si nimic mai mult. Totusi, daca
aceasta lume ar exista cumva in raport cu noi, indiferent cum, atunci ar aparea contradictii
ontologice foarte mari... 
- Da, am inteles ca ai venit cu o noua religie. Deci, pana la urma, tot nu ai putut sa scapi de
Dumnezeu. O fi un nou Dumnezeu, dar tot Dumnezeu este si acest “Hypernimicul” tau. 
- Parca ai fi editorul meu. Dar tu de ce esti sigur de existenta lui God? 
- Am trecut printr-o experienta personala. Aproape ca am murit intr-un accident de
masina, mi-am revenit aproape complet, desi accidentul a fost cumplit, nu am ramas decat
cu o sechela, chiar schiopatez, dar nu e vizibil. 
- Si eu am avut un accident oribil, dar tot am aratat ca God nu are cum sa existe pentru ca
asa rezulta din teoria mea care explica totul, inclusiv inexistenta Dumnezeul vostru. 
- Am citit romanul vostru, am citit si despre accidentul tau, am vorbit si cu medicul tau de
familie, stiu tot ce se putea sti despre tine si boala ta. Nu ma mira ca tu ai incercat sa arati
ca Dumnezeu nu are cum sa existe. 
- De ce nu te mira? 

5
- Pentru ca esti filosof la Filosofie Teoretica, ai incercat sa arati ca ceva exista, doar daca
sunt argumente serioase care sa sustina acea existenta, altfel pentru tine nu exista. Si totusi
in teoria ta, nu ai plecat de la nimic (cum pleaca multi fizicieni), ai aratat dimpotriva ca
ceea ce exista nu are cum sa plece din “nimic”, cum cred majoritatea fizicienilor la ora
actuala. Dar nu ai inteles ca, daca pleci de la aceasta premisa, ajungi inevitabil la
Dumnezeu. Si ai introdus prima lume a ta, Hipernimicul, care pana la urma e Dumnezeu,
asa cum ti-a spus si editorul tau. 
- Repet, daca e Dumnezeu, e un nou God, care nici macar nu mai e Dumnezeu, ci doar o
lume epistemologica, pur si simplu. Teoria mea il “naturalizeaza pe God”, adica God devine
ceva natural, a carui existenta este naturala, nu e nimic special cu existenta lui. E drept,
natura existentei primei lumi e diferita de ce a aparut dupa (am introdus aceasta diferenta
ca sa evit regresul la infinit), dar natura existentei primei lumi este tot naturala, nu este
ceva zeificat, indumnezeit. Dimpotriva, totul este naturalizat. Nu exista viata dupa moarte,
nu exista judecata de apoi, nu exista nimic din ce propavaduiesc religiile, nu conteaza care. 
- Ei bine, de ce nu ai incercat sa inlaturi si hiperexistenta primei lumi? Daca reusesti asta,
abia atunci poti sa il elimini complet de Dumnezeu din discutie. 
- Problema e ca alternativele erau sa introduc fie nimicul, fie regresul la infinit in ecuatie,
dar pana la urma ajungeam la contradictii ontologice uriase. 
- Am inteles, te las sa dormi, e tarziu, vad ca vorbesti din ce in ce mai greu. Am sa te caut in
alta zi, cand ai sa iti revii din criza care poate sa apara oricand.
- Bine, vorbim cand vrei... 
A doua zi dimineata, G. era in criza, din nou. Nimeni nu mai avea cum sa vorbeasca cu
el. Dar culmea era ca dl. G. nici macar nu apucase sa intrebe daca omul-de-ceara chiar e
psihiatru la spital sau fusese doar o halucinatia de-a lui. Peste cateva zile, cand domnul G.
isi revenise, s-a trezit din nou cu omul-de-ceara in camera lui. Era intr-o seara linistita,
afara era innourat, nu ploua, era chiar racoare, era chiar bine. Omul-de-ceara parca stia ca
dl. G. nu e in criza si nici nu doarme. Ca si data trecuta, el a intrat in camera si s-a asezat pe
scaun. Culmea era ca, desi era doar a doua oara cand intra in camera lui G. care era
constient, parca devenise un obicei pentru medic sa faca acesta asta. Deodata, fara sa
salute, omul-de-ceara il intreaba direct pe G.: 
- Tot nu crezi in Isus? 
- Ce, trebuie neaparat sa cred despre el? Ca e fiul lui God? 
- Da. Asta trebuie sa crezi despre Isus. 
- Si ce facem cu musulmanii si asiaticii? Ii impuscam, nu? Ei sunt sacrificatii, nu? 
- Stii ca nu se merge pe principiul asta in crestinism. Ei au religia lor, dar tot Dumnezeu e la
mijloc. 
- Al lor sau al vostru? 
- E acelasi. 
- Si Isus unde mai are loc? 
- Lasa prostiile, eu iti cer sa crezi in Dumnezeul crestin pentru ca te-ai nascut intr-o tara
crestina. 
- De ce sa nu cred in Allah, in God cel musulman sau in cel al asiaticilor? Oricum, eu nu
cred in nici un Dumnezeu, in plus, cred ca povestea cu Isus a fost inventata de popii crestini
in secolul doi, trei care au facut dogmele crestine si atunci l-au ales pe Isus (dintre multi
altii care erau pe lista lor, multi care s-au crezut “fiul lui God”) sa reprezinte “adevaratul
fiu-lui-God”. Popilor de atunci li s-a parut ca povestea cu Isus (unul dintre multi care se
credeau sau se cred, acum in zilele noastre, ca fiind “fiul lui Dumnezeu”) se potriveste cel
mai bine pentru ce voiau ei in acea moment: sa creze cadrul unei noi religii (caci a lor
incepuse sa dispara), pur si simplu, cu care sa poata sa manipuleze masele de oameni. Un
nou testament si neaparat un “sacrificiu” reprezentau sistemul perfect ca aceasta poveste sa
fie transformata in “mare” mit religios legat, inevitabil, de God. Asa ca iti zic eu tie, las-o
balta cu Isus, asa zisul “fiul-al-lui-Dumnezeu”. Daca chiar a existat, Isus nu avea cum sa fie
fiul lui “God”, care oricum nu are cum sa existe. Daca ar fi fiul-lui-God, ar fi niste

6
contradictii ontologice uriase, chiar si existenta lui God in “lumea noastra” ar produce
contradictii ontologice uriase. Asa ca iti zic eu tie, las-o balta cu “Isus”, fiul lui Dumnezeu. 
- Eu insa iti cer sa scoti articolul tau impotriva existentei lui Dumnezeu de pe Internet. 
- Aha, asta era! Ai primit cumva ordin de la Patriarhie? Tu, ca psihiatru, ar trebui sa stii
gluma asta: “Un medic intreaba un posibil viitor pacient: ‘Aveti rude cu boli mintale in
familie?’ iar pacientul raspunde: ‘Da, aveam un unchi care credea in Dumnezeu’.” 
- Ce gluma buna. Eu as zice tu sa o lasi balta, nu ai raspunsul la “Hypernothing” tau. Cand
ai sa gasesti raspuns la Hypernothing, atunci mai discutam. Pana atunci, tot la Dumnezeu
ramai, nici macar nu ai plecat de la El, asta trebuie sa fie clar pentru tine, pentru modul tau
de gandire. Fara Dumnezeu, stii si tu ca esti complet suspendat, nu poti sa explici totul prin
stiinta sau filosofie. Stiu ca si tu intelegi situatia asta. 
- Da, vad ca tu chiar stii ca eu sunt de acord cu asta. Inteleg ca stii toate astea, altfel nu
veneai sa discuti cu mine asa in mod direct. Se vede ai citit, pe indelete, lucrarile mele. Dar
cu teoria mea, am venit cu un nou fel de gandire, toate cunoasterea umana devine complet
diferita de ce a fost pana acum in stiinta, filosofie si religie. Tu trebuie sa intelegi asta, nu
eu trebuie sa te inteleg pe tine. Tu, cu crestinismul tau, vii cu o teorie veche de 2000 de ani.
Intelege, esti complet depasit, omule. 
- Dar pana la urma si tu ajungi la Dumnezeu. Nu vad alta alternativa, nici in teoria ta.
Repet, editorul tau avea dreptate. 
- Nu, nu avea dreptate, repet, eu l-am naturalizat de God. In cadrul de gandire al
umanitatii, nu mai avem nevoie de Dumnezeul nici unei religii, de nici un fel de God. Toate
religiile sunt false, dogme create de preoti mafioti pentru oameni prostanaci. Asta sa fie
clar pentru tine, care, daca te duci la biserica, esti precum pensionarii care asteapta o luna
pensia si nu fac nimic altceva decat, cel mult, stau pe o banca in parcul din fata blocului si
asteapta sa treaca luna sa vina pensia urmatoare. Cand primesc pensia, se simt castigatorii
lumii pentru cateva zile, dupa care, achitand platile lunare pe care le au de facut in fiecare
luna si eventula ajutandu-si nepotii, raman fara bani si deja incep sa astepte pensia din
luna urmatoare. Impreuna cu bugetarii, pensionarii sunt cei care voteaza “mafia” pentru
pensia asta nenorocita, dar nu stiu ca ei si copii lor sunt sclavii “mafiei”. Intr-o democratie
normala, am fi trait cu totii, mult mai bine. Doar ca bugetarii stiu ca ar fi trebuit sa
munceasca si ei, dar ei nu stiu ce e aia munca, caci la buget nu se lucreaza, in general. La
stat, lucreaza doar unul care e pasionat de munca sa si cum sunt foarte putini bugetari
pasionati de munca lor, cei mai multi trag chiulul pentru ca nu ii controleza nimeni. Ai
auzit de vreun bugetar dat afara pentru ca a fost prins ca tragea chiulul, ca nu muncea? Au
fost dati unii bugetari afara pentru ca s-au certat cu seful lor (care e, de obicei, un mic
ceausist ticalos cu patru clase si atat). 
- Nu vreau sa amestecam pe Dumnezeu cu pensionarii, bugetarii si “mafia”. Ramane
concluzia asta: cand ai sa gasesti alternativa la Hypernothingul tau, atunci discutam. Pana
atunci, tot cu Dumnezeu ramai si tu. In plus, stiu ca te-ai gandit, dar insista si tu: prin cate
situatii cumplite ai trecut tu si, totusi, ai scapat aproape neatins. Cum iti explici asta? Sunt
oameni care merg pe trotuar, da o masina peste ei si mor, sau cad intr-o groapa si isi rup
oasele si coloana, tu ai patit atatea si nici macar nu ti-ai rupt ceva, vreo mana sau un picior.
Asta chiar nu te face sa crezi in Dumnezeu? Iti spun eu: fara El, erai mort demult. Culmea e
ca ai elaborat si o teorie care, pretinzi tu, il elimina pe God si mai si schimba gandirea
umana complet. Cum crezi ca a fost posibil sa ti se intample toate astea chiar tie? Iti dau eu
raspunsul: Dumnezeu a vrut sa ti se intample asta chiar tie toate astea. Tu ai fost “alesul”
lui. Ce norocos esti, nici nu stii asta, nu vrei sa recunosti asta, de aceea sunt uimit ca nu tu
nu intelegi nimic din asta. Tu nu vrei sa crezi, poate chiar de asta te-a ales pe tine, dar va
veni ziua in care vei crede, crede-ma. Atat iti mai spun: adu-ti aminte de accidentul pe care
l-ai avut cu bicicleta, acolo la intersectie dintre Calea Victoriei si Dacia (cum ai scris in
primul volum). Bicicleta s-a indoit enorm, ai lasat-o acolo pe trotuar tocmai pentru ca nu
mai aveai ce sa repari la ea, dar tu nu ai patit nimic. Nici nu stii cum ai ajuns acolo jos,
pentru cateva secunde nu ai mai fost constient, te-ai trezit jos pe strada, pur si simplu, apoi

7
te-ai ridicat fara sa simti vreo durere, nu-i asa? Imediat, ai vazut cum era bicicleta
incredibil de indoita, o bucata de fier total indoita si ai inteles ca tu nu ai patit nimic,
blonda, soferita era super-speriata de accidentul pe care il produsese, dar culmea tu nu ai
patit nimic, dar nici macar o vanataie, nici o mica durere. Nu cumva ai murit si ai fost
inviat de God, exact precum Isus? Nu ai spus tu, la o discutie cu profesorul tau, ca esti noul
Isus? Te las sa te mai gandesti la varianta asta. Culmea a fost ca nici macar asta nu a fost un
semn pentru tine (desi cred ca 99,99999999% dintre oameni s-ar fi prins si ar fi inteles de
ce nu au patit nimic), a fost inca o incercare ca multe altele, multe al dracului, in intreaga ta
viata, dar tu nu intelegi nimic, nu vrei sa intelegi nimic, deci probabil ca tu ai facut un pact
cu Diavolul, poate ca nici nu ai fost constient cand l-ai semnat, dar cate semne vrei sa
primestei de la God ca sa vezi ca tu esti alesul Lui? 
- Stii, mai tarziu cand m-am gandit la acel accident si la cel de la Oxford si la altele, m-am
gandit ca alternativa ar fi ca viata fiecaruia dintre noi sa se sfarseasca intr-o lume (in care el
moare si este inmormantat), dar viata lui continua in alta lume, merge mai departe,
indiferent de cate ori moare subiectul poate sa treaca prin mai multe lumi (una nu exista
pentru celelalte) pana cand ajunge la o anumita varsta cand se termina si existenta lui. 
- Incepi sa te apropii de adevar, daca lucrurile stau asa, inseamna ca exista God. 
- Dar eu nu am cum sa stiu de existenta acestor lumi. 
- Dar atunci cum de ai supravietuit la atatea incercari? Nu il simti pe Dumnezeu? 
- Nu. Totul tine de intamplare si nimic mai mult. 
- Cum, tu chiar crezi ca totul a fost intamplare si nimic mai mult? Nu imi vine sa cred ca tu
poti sa crezi doar asta! Am vazut, in lucrarile tale, ca nu ai treaba cu probabilitatile, deci nu
poti sa deduci doar ca ceea ce ti s-a intamplat a fost doar o intamplare si nimic mai mult.
Nu inteleg, ce ai fi vrut mai mult ca sa intelegi ca God chiar exista? Sa il intalnesti si sa
mergi la o bere cu el pe o terasa? Doar intelegi ca nu are cum sa fie o astfel de situatie…  
- Care e misiunea ta? Sa imi atragi atentia la ceea ce eu nu vreau sa pricep? 
- Nu e vorba de ce nu vrei sa pricepi, este vorba de ce nu vrei sa accepti! Tu stii ca totul
merge pe credinta, nu pe evidenta, de aceea eu cred ca, pana la urma, in tine se bat God cu
Diavolul, altfel nu inteleg cum de ai scapat din atatea accidente, atat de grave, nu doar ca
nu ai murit, dar nici nu ai ramas paralizat sau ceva de genul asta, pur si simplu ai scapat
extrem de usor de fiecare data, dar tu nu ai vrut sa te intrebi de ce ai scapat asa usor de
multe ori in viata ta. De fapt, inteleg ca te-ai intrebat si singur, dar nu ai vrut sa accepti ca
God exista. O data, de doua ori, dar sa fie de mai multe ori, accidente care puteau sa te
nenoroceasca complet, dar tu nu ai patit mai nimic si tot nu ai vrut sa accepti existenta lui
God. Se pare ca tu esti alesul lui God, dar cu siguranta si Diavolul te vrea. E o batalie mare
pentru tine intre God si Diavol. Cred ca inteleg de ce nu vrei sa accepti ca God exista. Dar in
acelasi timp, abia acum inteleg si eu ca desi Dumnezeu este Dumnezeu, El a lasat libertatea
omului dar a avut si contra-partea, Diavolul care, desi nu e la fel de mare, de puternic, de
atotstiutor, are totusi si el un cuvant de spus, in anumite conditii, pentru anumiti indivizi.
Se pare ca tu esti unul dintre acestia, insa mie mi se pare ca tu esti o problema importanta
pentru amandoi, tu realizezi conditiile pentru amandoi. Cine va castiga? Daca tu nu vrei sa
crezi, s-ar putea Diavolul sa te castige si vei ajunge in Infern. Daca nu aveam liberul
arbitru, ar fi fost hotarat unde ajungeam, in Infern sau in Paradis, inainte de a ne naste. Nu
uita, dl. G., tu alegi. Si pe tine te vor amandoi, deci in final va fi alegerea ta, nu a lor.  
- Sa inteleg ca eu voi fi si in Infern si tu in Paradis? 
- Stii si tu, desi nu vrei sa accepti, ca nu ai cum sa fii in amandoua locurile. Te las sa te culci,
iti urez “noapte buna”, caci trebuie sa fie buna, neaparat, pentru tine… 
Omul-de-ceara s-a ridicat de la masa, a deschis brusc usa si a iesit destul de grabit,
parca nici nu voia ca domnul G. sa ii dea vreo replica la ceea ce ii spusese chira la sfasitul
discutiei. Oricum, dl. G. ramasese masca de ceea ce ii spusese omul-de-ceara, alternativa
asta nici nu ii trecuse vreodata prin cap, nici nu avea cum sa ii treaca prin minte asa ceva de
vreme ce, pentru el, God nu avea cum sa existe.  

8
 Intr-o noapte, omul-de-ceara era medicul de servici si este chemat urgent la camera lui
G. Cand intra, acolo erau asistentii medicali care il tineau pe G. in pat ca sa nu se lovesca cu
capul de perete. Pacientul G. striga mereu: “God, God, GOOOD!”. Pana sa vina asistentii,
pacientul G. se lovise cu capul de perete, sangele ii curgea din nas, pe fata era zgariat,
cearsaful era murdarit de sangele lui, iar atunci cand G. il vede pe medic, incepe sa urle:
“Luati focul asta de langa mine! Ai sa arzi pentru God, dar nu pentru mine. Nu vreau foc in
camera mea. Stingeti lumina asta infernala!” Pentru pacientul G., omul-de-ceara era o
lumanare cu “motul” aprins, figura lui de ceara incepuse sa se topeasca, desi inca se mai
putea recunoaste ca e o figura umana, chiar daca ochii, gura si nasul erau mult prelungite
in jos, pometii de la obraj se lasasera si acestia in jos pana la jumatatea fetei… dar chiar si
asa, G. recunoastea ca ala era omul-de-ceara. Oare ce gandea dl. G. in acele momente de
criza? Gandea ca omul-de-ceara care pretindea ca reprezinta “credinta”, aducea chiar
atunci “lumina credintei” in camera lui, in camera celui care nu doar ca refuzase credinta in
orice religie, dar chiar avea pretentia ca aratase ca God nu are cum sa existe. De ce oare a
vrut God sa apara unul ca dl. G. care sa arate chiar El, God, nu are cum sa existe? Nu cumva
a vrut God sa ne arate ca pana acum am gandit intr-un cadru de gandire gresit? Nu cumva
cadrul nostru de gandire de pana acum fusese mai apropiat de Diavol decat de Dumnezeu?
Nu cumva tocmai intr-un astfel de cadru putea sa apara unul precum dl. G., care sa arate ca
Dumnezeu nu are cum sa existe si ca el e cel mai mare ganditor de pana acum? Intrebarea
era, de ce God a permis aparitia dlui G.? La aceasta intrebare incerca omul-de-ceara sa
raspunda, dar nu gasea nici unul adecvat…
Dl. G. trecea acum printr-o criza cum nu mai avusese pana acum, nu doar ca era semi-
constient, dar era intr-o situatie foarte ciudata: parea nebun complet, desi pronunta
propozitii coerente si chiar situatia asta surprindea pe cei prezenti in camera lui. Ce insa
era clar in acele clipe: domnul G. se credea in Infern! Pana la urma, pacientul G. a intrat
intr-o criza deplina de-a dreptul cutremuratoare, iar cei din personalul medical, care nu
mai vazusera nici un pacient cu o astfel de criza, se intrebau cum poate un om sa reziste la o
astfel de criza, ei chiar se intrebau daca domnul G. isi va mai reveni din aceasta criza, cat va
dura aceasta criza… Dl. G. a inceput sa tremure atat de tare incat personalul medical din
camera lui a avut impresia ca are loc un cutremur sau mai degraba ca el va provoca un
cutremur la cladirea in care se afla patul lui care tremura din toate incheieturile. Asistentii
au avut grija sa puna perna la perete ca pacientul G. sa nu dea cu capul de perete, dar
culmea era ca si patul se misca ca la un cutremur urias, iar cei prezenti in camera aveau
senzatia ca arcurile patului se vor rupe, atat de tare se zbatea G. in pat… el isi misca
picioarele si corpul in toate directiile, mainile lui rupeau pijamaua cu care era imbracat in
multe bucati iar ochii ii erau iesiti din orbite, parea ca nu mai respira deloc, ca nu mai poate
sa respire deloc, iar asistentii aveau impresia ca el chiar vrea sa se stranga singur de gat.
Fiind atat de speriati, asistentii l-au legat pe dl. G. cu niste curele de pat, dar pacientul
continua sa se zbata chiar si asa legat de pat, care se misca infernal, asa ca doi asistenti s-au
asezat in pat ca sa il imobilizeze pe domnul G. tocmai ca patul sa nu se mai zgaltie asa de
cumplit. Intre timp, medicul i-a facut o injectie datorita careia, in cateva minute, domnul G.
s-a calmat, mai exact, cazuse intr-o stare profunda de inconstienta. Cand nu mai misca
deloc si in camera se asezase o liniste de-a dreptul apasatoare, reiesea in evidenta ca
domnul G. arata ca un mort, adica era intr-o stare complet opusa cu starea in care se aflase
cu cateva minute mai devreme atunci cand patul in care se afla se zguduia teribil de tare.
Daca mai inainte, parea ca el era omul care va schimba lumea intreaga prin energia care era
implicata in agitatia corpului sau, ei bine, acum corpul domnului G. parea efectiv mort, nici
ca respira nu se mai putea observa. Dupa ce au verificat mai multe amanunte despre starea
in care se afla acum pacientul G. si s-au lamurit ca aceasta era in stare de inconstienta,
datorita injectiei facute de medic, asistentii au reusit sa il lege de pat foarte strans. In final,
cei din personalul medical au stins lumina si au iesit din camera dl. G. Se parea ca le era
frica sa mai vorbeasca intre ei ca nu cumva sa il trezeasca pe pacient sau poate se simteau
cumva vinovati de ceea ce ii se intamplase bolnavului, dar ei stiau ca individul avea o boala

9
foarte ciudata, ei nu mai avusesera nici un bolnav de epilepsie atat, nu de grav, ci mai
degraba, atat de ciudata. Oricum, pe coridor, vorbind incet, cu retineri, cei din personalul
medical s-au lamurit intre ei ca, intr-adevar, nu mai intalnisera nici un astfel de bolnav in
cariera lor medicala. Nici macar nu auzisera de un astfel de caz si erau foarte surprinsi de
ceea ce facuse domnul G. in camera lui in acea seara care, la inceput parea sa fie una
obisnuita, dar mai tarziu s-au trezit cu o scena de cum nu vazusera nici macar in filmele
artistice de SF. Dupa ce au terminat de lamurit situatia cu dl. G. prin care trecusera, pe
coridor s-a lasat o liniste inmormantala, doi asistenti au ramas in dreptul usii pacientului
G., restul au plecat la camerele lor. O liniste inmormantala se lasase pe holul spitalului,
liniste care trimitea la apusul soarelui la marginea marii, o mare linistita fara valuri si fara
vant… O liniste infernala. Si atat.  

10
2. Domnul G. si femeile
“The individual has always had to struggle to keep from being overwhelmed by the tribe.
If you try it, you will be lonely often, and sometimes frightened. But no price
is too high to pay for the privilege of owning yourself.”
(Friederich Nietzsche)

Dat fiind succesul neasteptat al primului volum, desi imi facuse scandal si ne despartisem
certati, G. a venit din nou la mine sa ii scriu a doua carte despre viata lui. Chiar el mi-a
indicat ca povestea trebuie sa inceapa sub faimosul paragraf al lui Nietzsche care apare ca
motto al acestei sectiuni. El mi-a spus ca oamenii se impart in muncitori si inteligenti sau
lenesi si prostanaci (adica oameni care nu au idee ce inseamna sa muncesti). Intre aceste
doua categorii sunt alte sub-categorii, mai mult sau mai putin harnici sau lenesi, mai
destepti, mai prosti, etc. Domnul G. incercase de doua ori sa-si imparta creatia operei lui cu
o femeie, a avut doua casatorii, dar amandoua au esuat din acelasi motiv: lipsa
banilor solicitati de cele doua femei (orice femeie care are pretentii si, bineinteles, cele
doua avusesera pretentii mari), dar si lipsa de atentie acordata de dl. G. fiecarei dintre cele
doua sotii tocmai pentru ca el isi dedicase intreaga lui viata creatiei care nu mai lasa loc
pentru nimic altceva, nici macar pentru o sotie. Deci, in casatoria pe care au avut-o fiecare
dintre cele doua sotii cu dl. G., fiecare dintre cele doua femei a fost, intr-adevar, singura. Pe
langa asta, creatiile dlui G. erau total opuse producerii de bani si de aceea ceea ce crea el
era complet inutil pentru “familie”. Conform evolutiei speciei, daca dl. G. ar fi “creat”
progenituri, acestea nu ar fi putut sa supravietuiasca tocmai faptului ca el, tatal, nu ar fi
acordat atentia necesara supravietuirii copiilor. Acesta a si fost motivul pentru care dl. G. a
evitat sa faca copii: nu ar fi avut timp pentru ei. Ce inseamna asta? Nimic altceva decat
faptul ca sinele devenise atat de important pentru dl. G. incat nu mai era loc de nici o
dedublare a sa intr-un copil creat chiar de el si de o femeie. Astfel, prin conditiile impuse de
dorinta lui de a crea, domnul G. era impotriva evolutiei speciei: dorinta de creatie a
domnului G. era atat de mare incat era imposibil ca el sa aibe si copii, nu ar fi avut timp si
bani pentru creatiile lui si pentru copii, deopotriva. De aceea, ca si Brancusi sau alti mari
creatori, domnul G. selectase doar creatia si renuntase definitiv sa aiba copii. Dlui G. ii era
clar ca, in incercarea de a crea ceva care sa atinga Absolutul, conditia necesara, nu si
suficienta, era sa nu aibe copii. El aflase de la Geamanu’ ca daca ai copil, primii doi ani din
viata acestuia sunt terminati complet, iar pentru restul anilor, ca parinte esti obligat sa deci
mare parte din viata ta. Mai direct, avand o dedublare intr-un copil, mare parte din viata ta
dispare pentru tine insuti, telul vietii tale devine, inevitabil, cresterea copilului. Daca sinele
tau s-a dedublat intr-un copil, atunci, inevitabil, sinele tau dispare de pe scena creatiei.
Posibilitatea sa crezi ceva autentic, original de mare valoare (care sa ramana in istoria
creatiilor geniale) scade enorm o data cu aparitia propriilor tai copii de care tu insuti
trebuie sa ai grija. Ironia sortii era ca un individ sa isi dedice intreg timpul, intreaga viata
unei creatii si sa nu iasa nimic din acea creatie, asta da sacrificiu inutil! Putem intelege,
acum, ca nu e de mirare ca evolutia speciei dedicase individului procrearea de progenituri
care sa duca specia mai departe si nimic altceva. Sa fie clar: creatia de idei (lumea
spirituala) este ceva complet opus evolutiei speciei (lumea materiala). De accea, G.
renuntase din principiu, inca inainte de a ii veni ideea lui principala, sa faca copii. Isi
asumase riscul sa nu aibe copii, chiar daca nu ii venea nici o idee geniala in timpul vietii. Se
gandea ca nu are decat o viata (nu credea in viata de dupa moarte, evident) si atunci
considera ca merita sa incerce sa isi sacrifice conditia impusa de evolutia speciei (sa
procreze un copil), dar sa incerce sa isi scrie numele in istoria creatiei mari. Aceast statut s-
a impus complet in mintea dlui G. atunci cand i-a venit ideea de sistem filosofic, cand a
descoperit niste “lumi cumva diferite” tocmai pentru ca el stia ca va avea nevoie de mult
timp, vointa si putere pentru a-si impune teoria la nivel international. Cea de-a doua
neveasta (prima era si ea interesata de “creatie”) a fost total nemultumita ca G. alesese sa
nu faca nici un copil si sa isi dedice intreaga lui viata tocmai scrierii de nenumarte carti si

11
articole. Alaturi de G., o femeie nu avea cum sa isi indeplineasca misiunea principala data
de evolutia speciei, cea de creare a unui copil. Evident, in contextul evolutiei speciei,
corpurile umane au un singur tel: cel de creare a unei sau mai multor progenituri care sa
duca mai departe supravietuirea speciei si nimic altceva. Dar ceva trebuie sa fie foarte
evident: supravietuirea speciei (din punct de vedere material) exclude total ideea de
“creatie” spirituala: materia si spiritul nu au cum sa imparta acelasi loc! De aceea, pentru
G., marea problema minte-corp (o pseudo-problema conform teoriei lui G.) fusese
rezolvata: corpul nu exista pentru minte, mintea nu exista pentru corp, iar el, G., alesese
mintea in defavoarea corpului sau. Tot ce facea in viata lui fusese dedicat mintii (telul
principal sa isi scrie numele in istoria gandirii umane), in defavoarea copului (nu ii trecuse
prin cap niciodata sa aibe vreun copil cu una dintre cele doua neveste). Corpul (amarat,
uscat si uratel) pierduse marea batalie cu mintea (care isi realizase telulul maxim –
descoperirea unei noi paradigme de gandire a umanitatii, paradigma care sa schimbe
complet directia de miscare a gandiri umane).
In general, cand este pus sa aleaga intre mai multe posibilitati, in functie de context,
omul alege una dintre acestea, dar daca, dupa ani si ani, individul isi da seama ca alegerea
lui a fost gresita (adica rezultatul alegerii a fost inutil, fara rezultatele dorite), lovitura
devine extrem de negativa, uneori ducand chiar la sinuciderea acelui om lipsit de sansa
marei creatiei. Marea problema e data de cat de mari sunt asteptarile acelui individ. Cu cat
asteptarile sunt mai mari, cu atat caderea este mai inalta, in unele cazuri putand fi chiar
fatala. Dar fara teluri inalte, realizarile nu au cum sa fie mari niciodata. Conditia necesara,
nu si suficienta, pentru o mare creatie este ca acea persoana sa aibe dorinta de a crea ceva
mare. Sa fie clar: fara aceasta dorinta inca inainte de crea ceva, un individ nu poate crea
ceva maret. Dar pentru a crea ceva maret, individul trebuie sa isi dedice intreaga lui viata,
nu are cum sa isi mai imparta viata cu sotia si, eventual, copii lui. Dl. G. a avut aceasta
dorinta (sa vina cu un nou cadru de gandire pentru gandirea umanitatii) in momentul in
care primisese pozitia de profesor la facultatea de filosofie. Pentru acest tel pe care si l-a
pus inainte de a descoperi acele lumi diferite, dl. G. a sacrificat totul in viata lui. Ce
inseamna “totul” in acest caz? Este vorba de altceva ce ar fi putut el sa faca in viata lui
precum copii, sa faca avere, sa calatoreasca in lumea intreaga, sa devina “sef” si alte chestii
de genul asta. Dar el a ales creatia spirituala in defavoarea lumii materiale. Ca cineva sa
creze cel mai mare sistem filosofic de pana atunci, adica sa produca schimbarea cea mai
mare de paradigma din gandirea umana, conditia necesara, nu si suficienta, este ca sa isi
dedice intreg timpul vietii construirii acelui sistem de gandire. Bineinteles, pe langa acest
“sacrificiu” (intreg timpul vietii trebuie dedicat creatiei), acelei persoane ii mai trebuia si
altceva: inspiratie (adica imaginatie), caci in filosofie, ca si in stiinta si arta, pe langa
cunostiinta mai trebuia si imaginatie (fara de care, nimic nou nu se poate crea). Trebuie sa
stim ca imaginatia este principala cauza de deviere a unei persoane din norma (cadrul de
gandire) in care se afla, in care crescuse si gandise pana atunci. Imaginatia (cea care
produce devierea) este principala cauza a progresului in cunoasterea umana. Probabil ca
imaginatia lui G. fusese super-dezvoltata prin faptul ca isi dedicase mult timp investigarii
filmelor lui Tarkovski. Dar mai trebuia adaugat un element: faptul ca G. studiaze mai multe
discipline deodata (filosofia, fizica si stiinta cognitiei), il ajutase, inevitabil, sa combine
cunostiinte si metode din mai multe domenii (care produc, in general, “noul” in
cunoastere).
Trebuie sa legam creatia cu imaginatia, dar celalalt element indispensabil este
“munca”. Ca cineva sa aibe conditia necesara indeplinita, pe langa imaginatie, trebuie sa
adauge munca (adica timpul dedicat creatiei!). Dl. G. isi dedicase intreg timpul sau creatiei
sale. Oricum, fara “timp”, creatie nu are cum sa existe, pur si simplu. Mai mult, nici macar
nu putem face identifica care dintre cele doua conditii necesare (imaginatia si
munca/timplul dedicat createi) ar fi mai importanta. Amandoua sunt la fel de importante,
efectiv. Iar daca privim la bibliografiile cartilor lui G. realizam ca el fusese individul care
citise printre cele mai multe carti, articole din istoria gandirii umane. La aceste lucrari

12
trebuie sa adaugam si faptul ca G. vazuse nenumarate documentare de-a lungul anilor
dedicati creatiilor sale, documentare care il ajutase sa inteleaga anumite detalii a unor
teorii si sa lege anumite elemente ale cunoasterii – legaturi care se datorau tocmai
vizualizarii acelor nenumarate documentare de pe Internet. Trebuie sa fie foarte clar: pe
langa imaginatie si timp dedicat creatiei, trebuie sa subliniem ca sursa principala a
creatiilor dlui. G. a fost Internetul. Datorita internetului, dl. G. a putut sa treaca dincolo de
toate granitile impuse de locul, tara in care se nascuse, de conditiile extrem de limitate
pentru creatie. Era evident ca doar datorita Internetului, a fost posibil ca dl. G. sa realizeze
cea mai mare schimbare din gandirea umana!
Eroul nostru a avut doua neveste, dar din pacate pentru el, G. nu se identifica, nu se
dedubla cu nici una dintre ele. El sustinea ca prima era cea mai inteligenta persoana din
lume si arata si fizic foarte bine; cealalalta era o femeie normala care arata bine fizic, avea
apartament, masina, casa de vacanta si catel, doar cu o facultate absolvita (nu avea nimic
de a face cu creatia spirituala). In Oxford, dl. G. chiar a avut o prietena asiatica. (Cred ca ar
fi visul oricariu barbat alb.) Nu era o asiatica ca in povesti, dar G. era incantat sa faca sex cu
o asiatica. In Australia, trece pe la multe prostituate majoritatea asiatice mai ales
chinezoaice ca erau mai ieftine, dar erau asiatice, ceva nou si foarte atractiv pentru
europeni. Cu prima nevasta, domnul G. a avut o istorie foarte interesanta, dat fiindca el
credea despre ea ca era una dintre cele mai inteligente persoane in viata din lume. Facuse
matematica si avea o memorie fantastica, reusea sa faca calcule incredibile. Venise dupa G.
in Australia (de fapt, ea venise pentru bursa de doctorat primita la matematica), el o iubea
enorm. Primii doi au fost fost cei mai frumosi, dar in ultimul an, prapadul se simtea ca va
veni, desi ea inca se purta ok cu el. Dar, marea lovitura a venit pentru el cand impreuna
megeau spre plaja cea mai apropiata de blocul in care stateau, Maroubra, G. o tinea de
mana, dar ea ii spune: “Nu ma mai tine de mana!” si doar o tinuse de mana ani de zile. Abia
atunci G. si-a dat seama ca a sfarsitul relatiei a venit si va avea loc atunci cand el se va
intoarce in Romania. G. a aflat, mult mai tarziu dintr-un articol de specialitate, ca atunci
cand doi indragostisti se tin de mana, undele lor cerebrale ale celor doi se sincronizeaza si
durerea de la femei se reduce. Bineinteles doar la femei, asta era rezultatul evolutiei specie:
ele erau obligate sa fie impreuna cu ei, barbatii. Tarkovski avea dreptate: iubire nu are cum
sa existe, unul dintre cei doi iubeste mai mult, cu mult mai mult, si pana la urma, dragoste
nici nu are cum sa existe. Ontologic vorbind, un suflet/viata nici macar nu exista pentru
celalalt, atunci cum sa se “uneasca”? Daca adaugam si evolutionismul, putem spune ca doar
corpurile se pot uni si asta e tragedia, femeia in general nu are nevoie nici placere (precum
barbatul) data de aceasta unire a corpurilor (adica de sex). Femeia ar vrea, mai degraba, o
unificare mentala, ceea ce e imposibil, conform teoriei dl. G., dar tot ce are ea ca rezultat
dintr-o relatie cu un barbat este copilul si nimic mai mult (evolutia speciei!).  
Lui G. i se termina bursa de studii din Sydney si se intoarce pentru 3 luni in Bucuresti
sa isi tina orele sa nu piarda slujba. Isi cumparase bilet dus-intors, adica urma ca dupa
aceste trei luni sa se intoarca in Sydney si sa caute ceva de munca. Prima lui sotie a fost
marea iubire al dlui G. Cu 3 zile inainte de a lua avionul catre Sydney, G. suna la telefon pe
sotia lui sa o intrebe ce fel de ceai sa ii mai aduca din Romania, dar ea ii da replica direct:
“Nu veni in Sydney pentru ca nu mai ai bursa si ma faci de ras in fata colegilor.” G. a ramas
masca (chiar daca se astepta la ceva de genul asta, dar nici chiar asa de brutal) si nu mai
avea decat sa inchida telefonul. Ce altceva mai putea sa faca la o astfel de replica? Nimic,
decat sa divorteze. Dl. G. asta a si facut, a depus actele de divort, dupa sapte ani de casnicie.
In lipsa ei, a fost dificil sa divorteze. A trebuit sa se prezinte de cateva ori la tribunal. La o
astfel de intalnire, in prezenta a inca vreo 60 de indivizi care aveau si ei dosare la acelasi
judecator, judecatoare a incercat sa il convinga pe domnul G. sa nu divorteze. Asta era
procedura, judecatoarea incerca sa isi faca datoria. Vazand aceasta insistenta, ca sa scape
de aceste intrebari sacaitoare, domnul G. a povestit scena cu discutia de la telefon. Cand a
auzit scena, judecatoare a cerut doar ultima regula: sa de-a anunt la ziar. Domnul G. a
replica: “Sper ca nu e nevoie sa mai vin o data pe aici.” Si nu a mai fost nevoie. Ultima lor

13
intalnire a fost cand fosta lui sotie (venita in vizita in Romania pentru cateva saptamani) i-a
adus documentele pe care el le lasase in acea casa inchiriata de amandoi din Sydney. La
sfarsitul discutiei, ea a zis ca ar vrea sa schimbe emailuri ca sa afle ce a mai facut celalalt.
Dupa ce ii facuse, dl. G. i-a replicat ca nu mai e interest ce va face ea in viata de acum
inainte. Cat despre el, a adaugat el, poate sa verifice pe pagina lui de web ce a mai facut.
Ultimul cuvant al domnului G. a fost: “Adio”. Si adio a fost. Nu s-au mai vazut niciodata.
Nu au mai schimbat nici un email. La sfarsitul discutiei, dupa ce s-au despartit, dupa vreo
20 de metri parcursi, dl. G. a intors capul sa isi vada fosta sotie pentru ultima data: ea se
indeparta de locul intalnirii iar lacrimile ii curgeau pe obraz…
Peste un an sau doi, dl. G. s-a intalnit cu mama lui Prichi, o femeie foarte inteligenta cu
doua facultati absolvite, Filosofie si Drept. Mama ei era foarte suparata pe domnul G. ca o
“abandonase” pe fiica ei. (Maica-sa se despartise de sotul ei de mult timp.) Maica-sa l-a
intrebat pe G.: “Cum am putut sa faci asta?”, dar dl. G. i-a replicat: “Credeti ca din cauza
mea? Nu aveti decat sa credeti asta, nici nu are rost sa va spun ce mi-a facut. Nu vreau sa va
stric relatia…” Maica-sa a fost foarte surprinsa, uimita de reactia lui G., nu stia ce sa creada,
dar nu a dat nici o replica. G. a mai avut una sau doua relatii foarte scurte, nici una dintre
ele neavand sansa de lunga durata, asa ca G. s-a dus din nou la prostituate in Bucuresti si in
alte orase. De exemplu, cand a fost in campanie politica in Timisoara, G. s-a dus la
nenumarate prostituate. La o astfel de intalnire, G. a sunat la telefon si a fixat ora la care sa
fie la apartamentul ei. Si s-a dus acolo la ora stabilita. A sunat la usa si tipa a deschis usa.
Era foarte frumoasa, slaba, cu parul lung, inchis la culoare. Apartamentul era foarte
ingrijit, curat. Dar nu aceste lucruri l-au impresionat pe G. cel mai mult ci faptul ca femeia
asculta muzica clasica! Era pentru prima data cand G. intalnea o prostituata care asculta
clasica… Chiar a intrebat-o de ce asculta Bach si ea i-a raspuns ca ii place muzica clasica.
De fapt, ea era studenta si avea nevoie de bani ca sa supravietuiasca in Timisoara. Au facut
sex normal si oral, dar G. avea o retinere doar cand se gandea ca femeia facea asta de
nevoie. Totusi, domnul G. mi-a zis ca femeia aia nu starnea mila cand o vedeai. Era mai
degraba o imagine ireala care nu avea cum sa iti starneasca mila, iti starnea admiratie cand
o vedeai. Oricum, nu aveai cum sa crezi ca sexul era o mare placere pentru ea (de obicei,
prostituatele isi pierd orgasmul dupa o anumita perioda de timp), dar ea castiga bani multi
si asta era telul pentru care ea facea sex cu barbatii. Din nou Darwin și evolutia speciei:
natura a selectat individa care lupta in orice conditie ca sa supravietuiasca. Religia a oferit
“speranta”, Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu, Kafka a ucis “speranta” de orice fel. Sa nu
uitam, din “cutia Pandorei” au ieșit toate relele care au apărut pe Pământ, Pandora, femeia
de pe Pământ, inchizand cutia când in interiorul cutiei mai ramasase doar “speranta” (mai
bine spus, “asteptarile”). Ironia sortii e ca “asteptarea mortii” la toți oamenii suspenda,
intr-un fel, în sfârșit, ontologia singuratatii. Poate fi ceva împotriva “asteptarii mortii”? Da,
poate fi si anume “creatia”: imortalitatea este data doar creatii spirituale uriase, din aceasta
cauza, “creatia” a fost telul principal al vieții domnului G.: sa creze sistemul filosofic cel mai
mare pana la el în istoria filosofiei și a gandirii umane, un sistem care sa schimbe intreaga
gandire a umanitatii de acum inainte. El era convins ca asta chiar realizase in fizica,
neurostiinta cogntiei si filosofie prin perspectiva lui, mai exact, prin descoperirea acelor
lumi.
Odata, la o intalnire semi-erotica (fara sex), cu o fosta studenta, aceasta il intreaba:
- G. tu le stii pe toate, raspunde-mi si mie la o intrebare: de ce cand facem sex, in general,
femeile au orgasm mult mai rar sau deloc decat voi barbatii? De ce majoritatea femeilor nu
au orgasm cand fac sex cu barbatii si trebuie stimulate, mai ales la clitoris? Le-am intrebat
pe multe dintre colegile mele si toate mi-au spus ca nu au niciodata orgasm cand fac sex cu
prietenii lor.
G. a raspuns:
- Nu m-am gandit al aceasta intrebare, dar incerc sa iti raspund acum. Cred ca, daca si voi
femeile ati fi avut orgasm ca barbatii, specia actuala de oameni ar fi disparut de pe Pamant.
De ce? Pentru ca o familie in care si masculul si femela au orgasm la fiecare act sexual,

14
atunci, dorinta de a face sex ar fi prea mare, s-ar face sex prea mult si ar aparea prea multe
progenituri care sa fie sustinute de o singura familie. O astfel de familie ar fi fost prea
numeroasa ca sa reziste in conditiile de supravietuire de acum milioane de ani. Pe de alta
parte, daca noi barbatii nu am fi avut orgasm, iarasi am fi disparut ca specie. Nu s-ar mai fi
creat progenituri care trebuie sa duca specia mai departe. Selectia naturala a selectat ce era
mai potrivit pentru evolutia si supravietuirea speciei.
- Am inteles, ai dreptate!
- Cu siguranta, prin mutatii genetice, au aparut si femei care aveau orgasm la fel de des ca
si barbatii. Ce s-a intamplat cu ele, de ce nu a fost preluat-o gena asta si dus-a mai departe
de evolutie? Pentru ca femela asta a avut nenumarate progenituri, prea multi copii, familia
nu a avut cu ce sa ii hraneasca si deci nu au supravietuit. Adica, gena de acest tip a fost
eradicata de evolutia speciei. Nu avea cum sa supravietuiasca in jungla vieții. 
Tanara femeie cu care vorbea G. l-a aprobat: “Da, cred ca ai dreptate.”   
Subliniez ca, dupa sase ani de casnicie, motivul de despartire al celei de-a doua sotii a fost
acelasi: dl. G. nu mai avea banii care ii voia sotia ca sa isi permita sa consume produse
scumpe, naturale si sa mearga in vacanta in strainatate, cel putin o data pe an, etc. Cearta
initiala a plecat de la faptul ca G. salvase 150 euro dintr-o bursa in strainatate de 300 euro
ca sa pastreze bani caci urma sa vina un mare filosof din strainatate la el in vizita in
Bucuresti. Dar bineinteles, motivul despartirii a fost altul: cea de-a doua sotie a lui G. avea
pretentii financiare mari pe care el nu le indeplinea. Culmea era ca i-a pornise legatura cu
el, ea l-a luat din caminul unde locuia atunci cand au inceput relatia. Intamplarea care a
dus, pana la urma la divort, mi-a povestit-o G.: un profesor din strainatate vine la el in
cadrul unui proiect. Suparata ca el salvase cei 150 euro pentru acel profesor, sotia a plecat
la casa parintilor ei de la munte. Dupa 10 zile, cand profesorul s-a intors in SUA, dl. G. a
ajuns si el la munte. A doua zi, domnul G. lucra la leptop in camera cand sotia i-a zis ca
pleaca la magazin. Intamplator, chiar atunci, dl. G. a fost nevoit sa se duca la toaleta si prin
geam a vazut-o pe nevasta mergand in sus (unde era casa unui bucurestean care se daduse
la ea cand era singura in trecut) si nu in jos unde era magazinul. Ea a stat la “cumparaturi”
45 de minute. Cand s-a intors, domnul G. care isi facuse deja bagajul sa plece din casa, a
intrebat-o unde a fost. Ea a zis ca la cumparaturi. El i-a replicat:
- Asa de mult timp?
- Am fost si m-am plimbat.
- Dar de ce ai mers pe partea de sus si nu la vale?
Replica ei a fost directa:
- Te-ai saturat de bine?
Pur si simplu, ea asta a pronuntat. Bineinteles, nevasta lui avea pretentia ca, fiindca
ii ofera casa, masina si restul, ea avea ultimul cuvant de spus. Fara sa mai de-a vreo replica,
domnul G. si-a luat bagajul si a iesit din casa in timp ce ea a inceput sa tipe la el, sa il
injure. Dl. G. a iesit din casa si dus a fost. A mers pe strada care ducea catre Brasov. In scurt
timp, dl. G. a observat ca ea se urcase in masina ei si il cauta. G. s-a ascuns in padure langa
un parau. A stat acolo cam 20 minute si s-a gandit la viata pe care a avut-o cu cea de-a doua
lui sotie. Se intreba continuu doar atat: a meritat sau nu sa traiasca patru ani alaturi de ea
si sa i se intample asta? Nimic, dar nimic altceva nu ii intra in cap. Doar paraul se auzea
scurgand, domol, la picioarele lui. Poate ca, din cand in cand, se mai auzea o insecta sau o
pasare, dar in rest era o liniste absoluta acolo in padure pe munte langa acel parau
nesuferit. Dupa ce s-a tot gandit la aceasi intrebare, bineinteles, fara nici un rost, G. a
pornit spre Brasov prin padure. Nu voia sa iasa in strada ca sa nu il gaseasca nevasta cu
masina. Capul ii fierbea, nu putea sa se gandeasca la nimic. Doar mergea prin padure, pasii
facuti de G. erau aproape inconstienti, din cand in cand o ramura uscata de sub picioare se
rupea si producea un zgomot domol, dar rebel si atat. G. avea senzatia sau, mai bine spus,
iluzia, ca se afla pe o alta lume. O lume ingrozitoare, fara mila. Era a doua nevasta pe care
simtea ca o pierde. Aparent, nu din vina lui, cel putin asa credea el. Dar bineinteles, ca vina
era cel putin pe jumatate a lui. Culmea e ca, a doua zi, domnul G. se impaca cu sotia lui: el

15
si nu ea, isi aduce aminte ca la inceputl relatiei chiar el ceruse ca fiecare dintre ei doi sa aibe
dreptul sa faca sex cu cine vrea. El nu isi inselase nevasta, dar ceruse dreptul asta, deci si ea
avea dreptul asta. Astfel, G. se intoarce la casa de la munte si casnicia continua. Dar nu mai
era aceiasi. Oricum, domnul G. nu putea sa isi scoata din cap scena aia de la munte.
Totusi ceva s-a intamplat, sau era sa se intample, chiar a doua zi dupa aceasta
cearta. Femeia i-a spus lui G. ca va urca pe munte cu vecinul, un tip din Bucuresti care avea
casa chiar langa casa construita de tatal sotiei lui G. Acest tip i-a cerut sa faca sex cu ea in
trecut cand era singura, dar bineinteles ea il refuzase, exact precum toate femeile (nu au
orgasm precum barbatii cand fac sex, asta e explicatia). G. a spus ca va merge si el cu ei, dar
ea nu a replicat nimic. A doua zi, toti trei au urcat pe varful de la Cheia. Partea interesanta a
fost ca atunci cand coborau muntele, vecinul a pus mana pe un par pe care il gasisese pe
drum, foarte ciuda, pe un par gros si lung. Daca cineva ar folosi acel par sa coboare de pe
un munte, se parea ca mai degraba il incurca decat sa il ajute, parul era prea greu, prea
mare. Si totusi, individul incepe sa se foloseasca de acel par ciudat atunci cand cei trei au
inceput sa cobora muntele. G. remarca ca individul incerca sa ramana in urma lui. Si atunci
G. si-a pus intrebarea: “Nu cumva ea i-a cerut lui sa ii de-a un par in cap si sa il arunce intr-
o vale atunci cand coborau?” Din cauza acestei suspiciuni, G. a inceput sa ramana in urma
lor. Culmea e ca si cei doi incercau sa mearga cat mai incet, dar G. ramanea mereu in urma
lor tocmai pentru ca banuia ca individul ar vrea sa il loveasca cu parul. In aceasta stranie
stare de fapt, cei trei au ajuns pana la urma, in sat; G. avea impresia ca ea era foarte
dezamagita ca vecinul nu a reusit sa o scape de G. Dar incredibila a fost scena care a urmat
abia acum. Dupa ce au coborat de pe munte, G. cu sotia s-au indreptat catre magazinul din
sat, iar vecinul a plecat spre casa lui. Inainte de a intra in magazin, sotia i-a spus lui G. sa o
astepte acolo in fata magazinului ca trebuie sa se duca la casa vecinului sa vorbeasca cu el!
Gestul ei era atat de ostentativ incat era clar ca ea intelesese ca G. s-a prins ce voiau ei (ea si
vecinul) sa ii faca acolo sus pe munte. Dl. G. a dat din cap in sens afirmativ, ea a plecat sa
vorbeasca cu vecinul. Dupa vreo 20 de minute ea s-a intors la magazin unde o astepta dl.
G., dar fara sa de-a vreun detaliu referitor la motivul pentru care fusese la vecin, cei doi au
facut facut cumparaturile de la magazin ca si cum nimic nu se intamplase intre cei. Doar ca
G. si-a adus aminte de cazul din 2007, in care un barbat casatorit din Florida s-a trezit
dimineata cu dureri ingrozitoare la cap, s-a dus la control, i-au facut scanat capul si i-au
descoperit un glont in creier! Fusese impuscat de sotie, cand dormea cateva ore mai
devreme… si culmea a fost ca individul a supravietuit acelei impuscaturi. Faptul ca sotia lui
G. a plecat asa chiar ostentativ sa vorbeasca cu vecinul, atunci cand ei ajunsesera in fata
magazinului, deci dupa ce coborasera deja de pe munte, i-a confirmat lui G. ca cei doi au
vrut sa scape de el. Faptul ca ea a plecat atat de ostentativ sa vorbeasca cu vecinul, doar i-a
spus lui G. ca se duce sa vorbeasca cu vecinul, dar nu i-a spus ce anume, i-a confirmat lui G.
ca avea dreptate: cei doi au vrut sa scape de G. cand coborau muntele, pur si simplu.
Probabil ca ea i-a cerut vecinului, ca daca o scape de G., va fi impreuna cu el (adica cu
vecinul). Acesta a fost motivul cu care ea l-a convins pe el sa ii de-a in cap lui G. cu parul
sus pe munte dupa care urma sa ii arunce corpul intr-o vale si, gandeau ei, nimeni nu ar fi
putut acuzat de crima: dl. G. a murit doar pentru ca a lunecat intr-o prapastie si atat. Cum
am mai scris, dl. G. s-a prins de ce voiau cei doi sa faca si a mers tot drumul in spatele lor.
Chiar si gestul pe care il facea G. fata de cei doi devenise ostentativ. Era prea clar acum
motivul pentru care avea ea plecase sa vorbeasca cu vecinul: ea a vrut sa inchida afacerea
pentru ca realizase ca G. intelesese ca ei doi planificase crima. Mai are rost sa ne intrebam
de ce nevasta voia sa scape de el, de ce nenumarati plagiatori voiau sa scape de el, de ce
nenumarati ganditori din intreaga lumea il ignorau tocmai pentru ca voiau sa scape de el?
In urmatorii doi ani, domnul G. pleca din casa inca de trei ori, ultima data, cand ea ii
spune ca vrea sa isi cumpere bilet sa plece in SUA pentru sase luni sa lucreze sa isi faca
puncte pentru pensie. G. stia ca ea voia de fapt sa se intoarca in SUA definitiv. Problema cu
banii era varful aisbergului, G. stia ca, in general, femeile se plictisesc mai repede decat
barbatii de relatia conjugala cu acelasi barbat, dar nu referitor la sex (mai toate femeile nu

16
le place sa fac sex – nu au orgasm precum barbatii, de fiecare data – ci mult mai rar). Dl. G.
si cea de-a doua sotie au trait impreuna sase ani. La despartire ea i-a spus: “Am trait cu tine
sase ani pentru ca nu am gasit altul mai bun ca tine.” Dar in SUA in cele sase luni, ea isi
gasise deja urmatoarea victima. Domnul G. stia de pe Facebook cine va fi urmatorul. Dupa
ce ea s-a intors definitiv in SUA, ea si noul ei barbat au postat pe Facebook o poza cu
amandoi cu avand limba scoasa catre aparatul de fotografiat. Acesta era mesajul pe care ea
a vrut sa il adreseze domnului G. Era mesajul ei final, grotesc, banal. Era mesajul unei
persoane care nu avea identitate spirituala, doar interes material si nimic mai mult. Doar
ca majoritatea oamenilor sunt in aceasi situatie: potentiali criminali (evolutia speciei)
interesati de ceea ce e material, avand un spirit extrem de marunt, aruncat pe undeva prin
gunoiul acela material care le constituie fiinta.
Dupa un an de zile, ea a venit in vacanta in Bucuresti cu partenerul. Dl. G. i-a vazut
pe amandoi la concertele de muzica clasica care aveau loc in Piata, in centrul capitalei. G.
era cu Geamanu’ dar s-a ascuns ca fosta lui sotie sa nu il vada. De altminteri, cand era in
SUA, ea ii trimisese un email prin care, chiar daca isi ascunsese numele, incerca reluarea
relatiei lor. Oricum, acolo in piata, in prima zi, dl. G. s-a ascuns tocmai ca ea sa nu il vada.
A doua zi, insa, dl. G. statea in ultimul rand, concertul inca nu incepuse, cand cineva din
spatele lui, un glas de femeie, i-a strigat numele. Dl. G. a intors capul si a vazut-o pe fosta
cea de-a doua sotie, ea fusese cea care ii strigase numele. Dl. G. a intors incet capul si s-a
uitat in ochii ei, fara sa rosteasca nici un cuvant, dupa care el si-a indreptat privirea catre
scena, adica in directia opusa unde se afla femeia. Ea s-a apropiat de el, l-a batut usor cu
mana pe umar, el nici macar nu a intors capul, femeia s-a indepartat, a plecat. De atunci nu
s-au mai vazut niciodata. Ea ar fi vrut sa reia relatia cu dl. G. (se pare ca nu ii mersese prea
bine in SUA, G. nu stia nimic), dar lui nici prin cap nu ii mai trecea sa reinceapa vreo relatie
cu cea de-a doua fosta sotie. Se certase de prea multe ori, relatia nu fusese adevarata
niciodata, cu alte cuvinte, intre ei nu fusese niciodata vreo iubire adevarata, asa ca relatia
sa reinceapa nu mai avea nici un sens, cel putin pentru dl. G.
Asta era: inca o data, domnul G. isi pierdea identitatea, macar partial, in cazul asta.
Inca o data, domnul G. nu mai avea casa, nu se mai intorcea a-casa. Coincidentia
oppositorum a lui Cusanus se regasea in domnul G. din plin. El nu a vrut sa aibe copii, scria
in engleza toate cartile lui (nici macar limba in care crea nu ii era proprie), nu avea casa, nu
avea nimic: cu alte cuvinte, dl. G. nu avea identitate. Dupa al doilea divort, domnul G.
discuta cu doi prieteni amandoi casatoriti cu doua femei, unul dintre ei avea o fata in clasa
a 12. G. a raspuns:
- Sunt singur, e ca dracu… as vrea sa am pe cineva. Am sa caut cand ma intorc in Bucuresti.
Amandoi raman foarte surprinsi. Unul dintre ei ii spune:
- I-a vin-o incoace sa vorbim despre asta. Trebuie neaparat sa vorbim. Intrebarea mea e: De
ce te grabesti? Eu iti dau un sfat: nu te grabi! Nu castigi nimic prin asta.
Iar celalalt il intreaba pe domnul G.:
- De ce vrei sa fii cu cineva? Crezi ca te alegi cu ceva? De ce vrei neaparat sa fii cu cineva?
Dar G. a raspuns:
- Pentru ca atunci cand ma intorc in apartamentul in care locuiesc, sa simt ca ma intorc
pentru cineva. Ca sa am pentru cine sa ma intorc acasa.
Cei doi au fost putin surprinsi de replica lui G, au insistat sa ii spuna ca nu castiga
nimic prin a avea o sotie. Domnul G. isi da seama ca si prietenii lui ascultau de legea
evolutie: ei ar fi vrut, bineinteles, sa mai schimbe femeia, dar pentru ca aveau copii, nu mai
putea sa o schimbe cu alta. Dl. G. stia ca cei doi nu inteleg nimic din ceea ce el le-a spus lor.
Cine se afla pe linia evolutiei, dl. G. sau ceilalti doi? Poate ca cei doi nu voiau sa inteleaga ce
le spune dl.G., sau poate ca situatia lor, cea care era de fapt a barbatului casatorit in
general, conducea la uimire, gest dirijat din umbra de “plictiseala” sexuala, de “obisnuita”
lui David Hume care, de fapt, ucidea asteptarile genetice date de evolutia speciei.
Evolutionist, noi oamenii nu eram planificati sa traim atat de mult. Din aceasta cauza, intr-
o relatie indelungata dintre un el si o ea, aparea, mai ales pentru el, plictiseala sexuala. Cei

17
doi nu intelegeau ca e mai bine sa te intorci acasa si sa gasesti pe cineva care te asteapta,
decat sa te intorci intr-un apartament gol in care doar tu locuiesti si atat. Evolutia speciei
isi dicta cuvantul si astazi ca si acum milioane de ani in ciuda legilor artificale ale
“societatii” de astazi. Insa, dl. G. si-a adus aminte de cuvintele lui Tarkovski care se
refereau la “creatie”: “Trebuie sa inveti sa fii singur….” Oricum se stia din istorie: creatia,
adica “marea creatie”, bineinteles, necesita “singuratate” si dl. G., care isi planificase, inca
de la inceput, sa ajunga cel mai mare ganditor din toate timpurile, stia ca trebuie sa fie
singur. De altminteri, a doua nevasta il parasise pe G. pentru ca el insusi, de-a lungul anilor
cat au fost casatoriti, o lasase sa fie singura in apartamentul ei. Oricum, conform teorie dl.
G., iubirea nu are cum sa existe, nu poate avea statut ontologic, dat fiindca
mintea/sufletul/viata lui nu exista pentru sufletul ei, deci iubirea nu avea cum sa existe.
Iubirea este doar o aparenta in mintea unui sau a uneia, nimic alteva. Tu, cititorule, vrei sa
ai nevasta, copii si multi prieteni cu care sa bei nenumarate beri, in fiecare luna, doar
pentru ca sinele tau este prea mic, prea de suprafata si nu ai cum sa rezisti singur nici
macar cateva zile. Tu nu ai ce sa rascolesti in sinele tau tocmai pentru ca aceasta lume e
prea de suprafata, prea superficiala, de asta cauti sa fii “administrator-sef”, sa ai impresia
ca esti mai “destept” decat ceilalti, dar de fapt tu nici macar nu existi, doar imensa ta burta
are existenta si atat.
Ce putem spune despre femeile si domnul G.? El a avut doua neveste, a avut cateva
incercari de iubire ratate (ca toti oamenii), a avut cateva rateuri din plin (printre care si cele
doua casatorii), a avut doar cateva prietene - scuza lui era ca statea la biblioteca, motivul
real era ca nu avea deloc bani, statea in camine, era slab si uratel fizic, deci ce alternative
mai avea domnul G. decat sa treaca pe la o multime de prostituate din multe orase ale tarii
(pe la nenumarate prostituatie din Bucuresti) si din alte tari, a facut sex in padure, in mare,
langa rau, pe coclauri… dar era foarte clar ca domnul G. fusese foarte neimplinit – ca
majoritatea barbatilor care nu sunt “sultani” - de ce facuse el in materia de sex, iubire,
casatorie. Uitati-va la Trump: miliardar din New York, ajuns la 70 de ani presedinte la SUA
(prima tara din lume la orice), casatorit cu un top-model (parca din Slovacia), dar nu poti
sa spui ca el sau ea sau amandoi sunt fericiti. Probabil ca, la inceput, ea a avut parte de
anumite bucurii (mari sau mici, cum vrei sa le spui, dar trebuie sa stii ca erau “bucurii” date
de “bani”), dar cand vezi ca nevasta-sa nu il ia de mana nici macar atunci cand e el facut
presedinte al tarii, cand te uiti in ochii ei si iti dai seama ce simte ea cand se afla alaturi de
el, atunci intelegi ca, intr-adevar, “banii si puterea nu aduc fericirea”, chiar daca pentru
femei, datorita evolutiei speciei, banii stau la baza “fericirii” de a asigura bunastare
progeniturilor si atat.
Acum cred ca este momentul, cititorule, sa te intrebi (mai ales, barbatii) daca esti
satisfacut de iubirile, sexul, casatoriile, relatiile (sau relatiei) pe care le-ai avut (ai avut-o)
de-a lungul vietii? E adevarat, nu a fost nevoie sa ma convinga dl. G., nici eu nu am auzit ca
cineva sa fie pe deplin implinit la nivel de iubire, sex si casatorie, in acelasi timp. Sa ne
amintim definitia relatiei de “iubire” data de Tarkovski in Nostalghia: intotdeauna unul
iubeste cu mult mai mult decat celalalt. De aici se poate deduce ca, intr-o relatie,
intotdeauna unul dintre ei gandeste ca se poate mai bine. Dar odata implinita acea mult
dorita stare de fapt (de exemplu, pentru o femeie ar fi casatoria cu un miliardar; pentru un
barbat ar fi casatoria cu un top model), nu intamplator, stacheta “dorintelor” se ridica si
pana la urma, “dorintele” raman neimplinite. Ea ii spunea o data: “In pat, nici unul nu face
nici o mișcare, el nu vrea sa deranjeze, ea nu vrea sex. Femeile în general nu vor sex
(evolutia), bărbații vor sex mult prea mult dacă nu sunt la război. Războiul le salva pe
femei, în trecut. Acum divortul este peste tot prezent, tocmai pentru ca nu sunt războaie ca
in trecut care inlocuiau actul sexual.” Si chiar si asa, totusi, intr-o noapte, ea i-a spus lui G.
ca poate sa faca ce vrea cu corpul ei, dar el nu a indraznit sa faca ceva toată noaptea.
Femeile, in general, vor sa aibe o relatie cu “seful” tribului tocmai pentru a avea viitorul
progeniturilor asigurat. Asta este, pana la urma, o chestie genetica… Insa, G. nu a facut nici
un gest tocmai pentru ca nu voia sa o chinuie, pentru ca stia ca a face sex cu acea femeie era

18
un chin mare pentru ea. El întotdeauna aștepta ca femeia sa facă primul gest, gest care inca
nu venise de la ea. Cum am mai sus, pana la urma, orice femeie este chinuita de actul
sexual barbatesc si asta datorită evolutiei speciei. Dacă ar avea plăcere ca și bărbatul, atunci
perechea acea dispare pentru ca ar produce prea mulți copii. Asta e tot. Dacă bărbatul
dadea cu pumnul sa oblige femeia sa facă sex cu el, si-ar fi semnat condamnarea la moarte
tocmai pentru ca ar fi aparut prea mulți copii chiar în familia de care el era obligat (evolutia
iarasi) sa aibe grija. Barbatii care nu au avut grija de progenituri au fost eliminati din
evolutia speciei, oricum. In plus, dacă el, barbatul, nu se purta cum trebuie cu copiii lui,
când acestia cresteau mare si el ajungea la batranete, copii îl executau, îl paraseau și murea
de foame. Deci selecția naturala a selectat femeia care trebuie sa accepte sexul barbatului
(dar limitat, în funcție de pozitia lui in trib, cât mai rar, oricum, insarcinarea e de noua luni
și asta pentru ca femeia sa scape de actele sexuale atat de dorite de barbat), iar femeia dacă
voia sa îl aibe lângă el, trebuia sa accepte sa facă sex cât de cât des, altfel, bărbatul si-ar fi
cautat o alta femela. Singura solutie pentru amandoi: aristrocratul sau seful se duce la
prostituate și/sau se masturbeaza, iar restul face sex cu partenera, cât ii permite ea. In
zilele noastre, dacă ea ii permite prea puțin, atunci apare divortul. Dl. G. a așteptat ca ea sa
facă primul gest, sa își exprime dorința de sacrificiu (atunci G. ar fi făcut sex cu ea și relația
ar fi început), dar ea nu a făcut gestul, relația nu a început. Când e vorba de un astfel de
sacrificiu, pana la urma, de un chin trupesc, G. nu accepta sa preia el singur întregul ei
chin. Dar ea, ca orice femeie, pe linie evolutionista, asta a si vrut: el să fie responsabil,
macar in mare parte, pentru acel chin. Și G. nu a făcut primul gest, acel gest atât de natang
pentru unul precum dl. G. (atât de dureros pentru un aristrocrat, atât de brutal-banal
pentru sudor); ca urmare relația nu a început. Stiti care era, in final, explicatia? Ea era
dedublarea lui G. însuși, el nu se putea viola pe sine însuși…
Mare parte din viata lui, dl. G. a fost fără femei. Era de fapt starea lui “normala” si asta
pentru ca el voia sa fie un “sine” pana la capăt; el nu avea nevoie de dedublare, pentru ca el
insusi nu putea sa isi atinga limitele sale, asta era adevarul, sau cel putin asa credea dl. G
despre el insusi. Chiar el incercase sa ma lamureasca ca un individ se casatoreste doar
atunci cand sinele sau devine prea superficial, cand individul decide sa faca copii sinele tau
nu doar ca se dedubleaza in progenitura, mai degraba, sinele se reduce din ce in ce mai
mult, mai ales o data cu petrecerea ta din ce in ce mai implicata in lumea materiala, incat,
pana la urma, sinele dispare complet, ramane doar iluzia de sine si atat. Dimpotriva, când
un sine este cu adevarat implicat intr-o stare de viata, atunci acel sine poate sa il identifice
pe “God” în interiorul sau. De ce? Pentru ca sinele corespunde (conform teoriei dlui G.) cu
God (el il numeste “Hypernothing”). Evident, ca sa scoți aproape totul din sinele tău, ca sa
iti extinzi limitele la nesfarsit (asa cum a incercat Brancusi cu sculpturile sale), tu trebuie sa
sacrifici lumea materiala complet, inclusiv relația cu o femeie sau dedublarea in
progenituri. Femeia nu e altceva decât dedublarea feminină a barbatului pe linia evolutiei
speciei din punct de vedere material pentru ca aceasta relatie este ceruta, in primul rand,
de corpul masculin.
Sa ne intoarcem la viata lui G. Când ii cade “voalul” impus de acel accident stupid, lui
G. ii revine curajul pe care îl avea înainte de accident. Acel curaj care îl face sa plece sa
încerce sa treacă granița ilegal din Turcia în Grecia, sau acel curaj al lui din armata in fata
ofiterilor, ei bine, acelasi curaj il face pe dl. G. sa ia trenul ca sa se mute din Iasi (unul
dintre cele mai mari orase din tara) in Bucuresti (capitala). El voia totul sau nimic, asta a
fost motivul pentru care a parasit orasul natal si a plecat in capitala. Doar era vorba de
“capitala”, nu? Curajul acesta il plasa pe dl. G. în alta lume. Putem insa sa concludem ca nu
exista “fericire” in raport cu sexul, iubirea, casatoria (care presupune, mai ales
pentru femei, un venit corespunzator “familiei”, adica un stat financiar si intelectual pe
masura pentru partener/sot). Pana la urma, este de-a dreptul imposibil ca cineva (fie
femeie, fie barbat) sa fie satisfacut de toate aceste “dorinte”. Chiar daca unele, doar unele,
par sa se implineasca la un moment dat, stacheta este schimbata si dorintele esentiale
devine neimplinite. Si aceasta ridicare a stachetei dorintelor este un rezultat al evolutiei

19
speciei. Contrar la ce se intampla, de fapt, in realitate, putem deduce ca fiecare ar trebui sa
fie multumit (adica “fericit”), exact cu ce a avut sau cu ce are. Dar aceasta atitudine este
exact impotriva evolutiei specie. Cu aceasta atitudine, nu ar fi existat evolutia speciilor, nu
ar fi existat dezvoltatea fiintei umane din ultimele milenii.
Chiar daca dl. G. si-ar fi gasit pe cineva cu care ar fi dorit sa ramana restul vietii,
cred ca pentru sinele lui, nu ar fi fost decat o evadare din acesta, o renuntare la sine si atat.
Stiu si eu din experienta (sunt casatorit, am doi copii) si stiu ce s-a intamplat. La inceput a
fost, evident, o iubire mare intre mine si sotie, o iubire aproape perfecta (caci nu are cum sa
fie perfecta, ontologic vorbind doua suflete sunt in lumi diferite), iubire care, in mod
normal, s-a transformat cu timpul in obisnuinta. La unii dintre noi, partea proasta cu
“obisnuinta” este ca apare “plictiseala”, un sentiment oribil, ce sa mai vorbim, dar culmea e
ca “obisnuinta” nu tine de evolutia speciei - cu cateva zeci de mii de ani in urma, nu era
timp pentru “obisnuinta” (care a aparut doar datorita dezvoltarii medicinii si deci a
prelungirii vietii). Da, vorbim chiar despre nenorocita de “obisnuita” a lui David Hume -
pentru care “obisnuinta” substituia pana si legile lui Newton. 
Cat despre weekendul care tocmai a trecut (nu era nici un weekend in mod
particular, intelegeti, nu?), dl. G. trecea pe un calendar virtual inca un rateu (care nici
macar nu fusese rateu, de vreme ce nu fusese nici macar o incercare ratata – la cine sa fie?),
dar tot rateu era, pana la urma, pentru ca era, inevitabil, urmat de urmatoarele cinci zile de
munca, in care el lucra, ca de obicei, cu mare obsesie, intr-o singuratatea absoluta pe care
el, macar atat, o stapanea complet, sau credea ca o stapaneste complet. Oare cum reusea,
m-am intrebat eu, dar nu am reusit sa gasesc raspunsul si nici nu l-am intrebat pe el sa imi
de-a raspuns la aceasta intrebare… mi-a fost jena, nu stiu ce sa zic… El era aparat de faptul
ca credea ca a scris cel mai mare sistem filosofic din istoria gandirii de pana atunci (care
rezolva si marile probleme stiintifice). Cand auzi o astfel de “strigare”, mai vrei, cititorule,
si altceva? Culmea era ca atunci cand, cateodata, duminica dupa-amiaza, dl. G. iesea singur
la o bere si mai asculta o melodie super cunoascuta si veche de “muzica reghe”, ei bine,
amaraciunea lui devenea atat de amara incat pana si berea parea mai dulce… Amaraciunea
era si mai sublima, atunci, caci muzica reghe ii aducea aminte de tinerete, dar gandul trist
al lui G. era ca nimic nu se schimbase prin trecerea anilor, a atator ani de multi. Si culmea
era ca el stia, prea bine, ca nu are cum sa fie altfel, ontologic vorbind, stia ca nu are ce sa
faca, si totusi, a constient ca nu are cum sa scape de “tristetea singuratatii” caci aici era
vorba de singuratatea amar-ontologica a sinelui. Paradoxul era rezolvat: de vreme ce
singuratatea sinelui este ontologica (sinele e singur, nu are cum sa fie cu cineva, fiindca e o
lume in sine), macar corpul putea, eventual, sa se impreuneze cu alt corp, corpurile pentru
asta erau realizate de evolutia speciei, nu? Sa procreze si sa moara. Punct. Din pacate, doar
un corp - de obicei, daca atunci cand bea bere pe acea terasa, mai treceau si corpuri foarte
frumoase ale multor fete pe langa masa la care statea sa bea berea aia nenorocita, in acele
moment, mintea dlui G. era coplesita de dorintele materiale ale corpului. Si totusi, stim cu
totii ca, pana la urma, mintea are orgasmul si nu corpul, desi partea proasta a ca orgasmul
nu poate sa aibe loc fara existenta corpului… Asta era marea problema, un rezultat al
evolutiei speciei, nici macar nu am avea cum sa ne plangem ca asa ne-a creat Dumnezeu
(de vreme ce dl. G. aratase ca “God cannot even exist”). Da, asta e evolutia speciei si nimic
mai mult, la care trebuie, totusi, sa adaugam si “fiinta”, adica sinele insusi.
Dupa toate aceste aventuri ale lui G. cu femeile, incep sa inteleg cuvintele lui Platon
care declara ca, odata cu trecerea anilor (adica cand a ajuns mosneag), a fost fericit cand a
scapat de actul sexual. Platon a scapat de obsesia care nu avea cum sa fie pe deplin
indeplinita nici macar de Platon (in lumea homosexuala a grecilor filosofi). Paradoxal, ceea
ce te face creativ (obsesia actului sexual) te si omoara de nervi tocmai pentru ca se
implineste mult mai rar decat e scris de evolutie. Dar poate ca insasi povestea lui G. nu e
decât o invenție caci aproape totul din aceasta poveste nu e absurd complet, dar este
“aproape” absurd. Adică povestitorul, dl. G., a exagerat sau a inventat mai toate aceste
povesti tocmai ca să se pozitioneze “out of the box”, dar el saracu’ era si el ca toți oamenii,

20
doar ca, noi ceilalti am sperat la o viata diferita de ce si-a dorit el, noi am vrut o viata
normala si nimic mai mult. Nimic mai mult. Repet, cu povestirile lui, Kafka a ucis
“speranta”. Cu toții visam la ceva magic, cu toții speram sa implinim visurile noastre
natange, fără sa înțelegem ca “speranta” trebuie ucisa inca de la inceput. Ginghis Han
(idolul lui G.) a ucis și el speranța caci pentru “speranța” nu existase niciodată în mintea
acestui “sef”, existase doar realizările, indeplinirile, realitatile create de el insusi. Din fiul
unui șef de trib (tatăl lui este ucis de un alt trib), Ginghis Han construiește cel mai mare
imperiu, un imperiu care apare din nimic (dintr-un simplu trib si atat). În plus, Ginghis
Han are sex cu mii de femei, se estimeaza ca 10% dintre oamenii de pe Pământ au gena
lui... Dar marea intrebare era: care a fost diferenta dintre Ginghis Han si Ceausescu? Care e
diferenta dintre Ceausescu si un administrator care ajunge “sef” peste niste portari sau
peste niste profesori? Nici una, e vorba de diferenta de grad, nu si de natura. Cu alte
cuvinte, diferenta dintre Ceausescu’ patru clase si un rector e doar de grad, nu si de natura.
Pana la urma, era o diferenta uriasa intre Ginghis Han si Ceasusescu: primul, de unul
singur, a realizat cel mai mare imperiu din istoria omenirii, al doilea a realizat cea mai
oribila dictatura din Europa. Chiar si ca “sef”, exista diferente uriase intre acele grade: unii
sunt creatori prin astfel de crime, altii sunt criminali-ticalosi si atat. Criminalii-ticalosi este
definitia lui Ceausescu’ patru clase ajuns “sef”, adica dictator analfabet. Din pacate, multi
dintre sefii actuali ai Romaniei sunt “analfabeti”/ticalosi innascuti, asta e adevarul. Tine de
gena acestui amarat de popor.
Poate ca era tendinta lui G., ca prin dedublarea sa in Geamanu’, sa replice, imaginar,
exact ceea ce ii lipsea lui: viata familiala si sociala. Faptul de a avea o casa intr-un loc
extraordinar, de a avea nevasta si copil, chiar si masina, plus nenumarati prieteni, era total
opus cu ceea ce avea G. Dar dl G. era convins de creatia pe care o realizase in viata lui
imateriala: “facuse si el cativa pasi pe nisipul eternitatii” (Brancusi), dar ce pasi uriasi, zicea
el, de vreme ce el credea ca, prin teoria lui, schimbase totul in mai multe stiinte si filosofie.
De altminteri, Geamanu’ era barbatul fatal cu viata sexuala nemaipomenita, care a avut
prietene, apoi familie, nenumarate amante si foarte multi prieteni in toata tara. Geamanu’
(sex, familie, viata sociala cat cuprinde) era exact opus cu G. (prin care putem da definitia
singuratatii creative)...1
Cititorule, daca ai fi avut de ales intre vietile celor doi, pe care ai fi ales-o? Pentru un
barbat, ar fi imposibil ca, intr-o singura viata, sa realizeze amandoua caractere atat de
opuse. Sa ne amintim de cazul adevarat cu sotul care s-a trezit dimineata, fara sa stie, cu un
glont in cap si nu stia de ce il doare capul (noaptea, nevasta-sa ii trasese un glont in cap ca
sa scape de el…). Stim deja ca teoria dlui G. arata ca “iubirea” nu poate avea statut
ontologic:

“Love isn’t a fairy tale. In fact, it isn’t fair at all.”

(Jess Adams)

1
Un prieten (chel, deloc Fat-Frumos dar care fusese casatorit cu o femeie foarte frumoasa care insa l-a
parasit) de-a lui Geamanu’ ii spusese ca facuse sex (fara prezervativ) cu 600 de femei (marea majoritate fiind
prostituate). Cand Geamanu’ i-a atras atentia asupra bolilor pe care le poate lua, ca poate lua chiar si SIDA,
tipul i-a replicat: “Am sa mor cu zambetul pe buze!”

21
3. Femeia-de-cristal
“Nothing in this world was more difficult than love.” 
(Gabriel García Márquez)

Suntem deja, impreuna, de ceva timp, cu domnul G., in spitalul lui de nebuni. Ce inseamna
ca cineva (normal sau nebun?) sa fie, realmente, intr-un “spital de nebuni”? O sa vedem in
povestea care urmeaza in acest capitol, doar ca, in acest caz, va fi vorba de dl. G., despre
care stim deja ca nu il putem cataloga nici “normal”, nici “nebun” psihic. De fapt, ce
inseamna, in astfel de cazuri precum Eminescu sau Gödel, “nebunia”? Intrebarea nu se
refera la statul de cei realmente bolnavi psihici, ci la acei oameni care, datorita naturii lor,
se afla in alta lume decat lumea noastra, lumea acelor normali aflati intr-o societate
normala. Ne referim la acele cazuri pe care nu le putem cataloga ca fiind efectiv cazuri de
“internati in spitalul de nebuni”. Ei bine, dl. G. este unul dintre aceste cazuri, doar ca, pe
langa faptul ca el nu traia in lumea noastra a muritorilor de rand, mai avea si epilepsie. Sa
ne aducem aminte de Dostoievski sau Leonardo Da Vinci, amandoi aveau epilepsie si
probabil ca activarea super-normala in aceste cazuri ii impingea si mai tare din lumea
noastra normala, banala. Ei bine, in aceste conditii, sa vedem ce i s-a mai intamplat dl. G.
in spitalul de nebuni.
Intr-o zi pe la pranz, cand isi revenise partial dintr-o criza, domnul G. s-a dus la sala
de mese sa mănânce masa. Sala de mese de la parter era comuna pentru barbati si femei,
desi etajul doi era pentru barbati, iar etajul unu pentru femei. Cand domnul G. a ajuns la
sala de mese, la coada pentru mancarea din acea zi (castroane cu ciorba de legume și
mancarica de cartofi) erau deja vreo sapte persoane, deopotriva femei si barbati. Domnul
G. s-a asezat si el la rând, ca sa își preia portia de mancare. A doua persoana din coada care
urma imediat sa preia mancare era o femeie de vreo 35 de ani, poate mai mult. Era inalta,
nu foarte inalta, dar foarte slaba, aproape schelet. Parul ei era spre negru, lung, pana la
jumatatea corpului, aproape drept, nu carliontat. Figura ei era extrem de impresionanta,
nu putem spune ca era top-model la figura, nici vorba, dar era foarte atragatoare (nici nu iti
dadeai seama de ce) iar domnul G. fusese foarte impresionat atât de figura ei, cât si
de corpul ala atât de fragil. Imediat, domnul G. ii puse o eticheta: “femeie-de-cristal”, caci
la prima vedere, el a avut impresia ca dacă s-ar fi împiedicat și căzut pe podea, acea entitate
s-ar fi sfaramat în nenumărate cioburi de cristal, împrăștiate în toată sala de mese, printre
picioarele meselor și a pacientilor care erau în sala in acel moment. In plus, dl. G. credea ca
nici unul dintre pacienți nu ar fi observat acest eveniment, cu alte cuvinte, nimeni nu ar fi
reactionat cumva la spargerea acelui cristal, chiar si dacă cioburile acelea ar fi fost extrem
de lucioase și de taioase... 
Dupa ce a luat tava cu mancare, femeia s-a asezat singura la o masa aflata intre alte
mese la care erau deja pacienti care mancau. Cand a vazut-o cum se deplaseaza prin sala de
mese cu tava de mancare in mana, domnul G. a avut impresia ca femeia aia chiar plutea asa
usor printr-un aer bland, domol, chiar daca se vedea foarte clar ca femeia chiar atingea
acea podea (care parea sa fie lunecoasa, probabil tocmai pentru ca era foarte curata) cu
acele picioruse lungi si subtiri, foarte subtiri. Iar in acea sala de mese, chiar daca erau deja
multi pacienti, o liniste chiar inspaimantatoare parea ca pluteste acolo printre mese. După
ce a luat mancarea de la bucatareasa, dl. G. s-a deplasat cu tava, fara sa faca zgomot
(probabil deja imita mersul acelei femei-de-cristal), către o alta masa, situata chiar la o
distanta mare fata de masa la care se afla acea femeia, dar, bineințeles, a ales scaunul care
ii oferea o imagine a restului salii, deci si a mesei unde se afla acea femeie-de-cristal. Si
totusi, G. nu se afla chiar fata in fata cu femeia-de-cristal, ci putin lateral. El putea sa o
priveasca pe acea femeie doar daca isi ridica privirea din farfurie puțin catre stânga lui. Ea
putea să se uite la domnul G. doar dacă își intoarcea capul mult în dreapta. Pana la urma,
domnul G. chiar incepuse sa se uite la ea, aproape tot timpul, desi ea nu se putea uita direct
la el decât printr-un act evident voluntar catre dreapta. Oricum, ei nici macar nu ii trecuse

22
prin cap să se uite la dl. G., așa ca doar el se uita la ea, chiar insistent. Fără să fie în stare să
se controleze, dl. G. mânca, dar se uita in continuu la acea femeie. Bineințeles ca, nu după
mult timp, femeia-de-cristal a observat ca dl. G. se uita mereu la ea și incepuse sa fie clar ca
ea se simtea penibil. De altminteri, ea nici nu mai putea sa mance cum trebuie tocmai
pentru ca dl. G. asa de insistent. Oricum, ea mânca extrem de încet, dar parea ca după ce
observase ca dl. G. se uita atat de insistent la gesturile ei, atunci ea a inceput sa își miște
mana stânga cu care tinea lingura și mai încet, chiar absurd de încet. Parea ca ea era, într-
adevar, intr-un film dat cu incetinitorul, caci pe lângă ca mișca mana cu lingura pana la
gura foarte încet, când lingura plina de ciorba ajungea la gura, ea ridica foarte incet lingura
pentru ca lichidul sa se scurga incet in gura ei intredeschisa, poate si din cauza ca ciorba era
chiar foarte fierbinte. Ridicand mana ei dreapta din ce în ce mai sus fata de gura ei si
inghitea chiar incet lichidul din lingura care se scurgea sinuous in gura ei, ei bine, după aia,
ea lasa mana, tot încet, chiar foarte încet, pe masa, lângă farfurie. Și farfuria parca se
aștepta ca femeia sa introduca iarăși lingura înăuntrul lichidului care se afla acolo, chiar in
acea farfurie, in care se afla acel lichid care, parca si acesta, se astepta sa fie astfel împărțit
încât o mica cantitatea din acesta sa fie preluat de lingura aceea din metal care apoi se
ridica încet, inspaimantator de incet, spre gura femeii, unde acea mica cantitate de lichid
urma sa lunece, sinuos, linistit, extrem de linistit, iar de acolo, din gura, bucatica de ciorba
urma sa lunece, caci tot despre lunecare era vorba, in interiorul acelui corp feminin. Aveai,
cu siguranta, senzația, chiar si asa ca privitor neutru, ca ciorba din farfurie era ca si
condamnata sa fie inghitita de către acea femeie și deci nu mai avea mult sa „traiasca” în
acea farfurie neutra, nemișcată pe acea masa, nemiscata si aceasta, plasata intre mai multe
mese, nemiscate si acestea, aflate cu toate intr-o cladire nemiscata, construita pe un
Pamant aflat, culmea, in miscare continua, o miscare sinuoasa, lunecoasa si aceasta,
culmea atat de lunecoasa incat noi, muritorii de rand, nici nu o simteam. (Oricum, daca am
fi simtit aceasta miscare, nu am mai fi putut evolua, asta era adevarul…) Sa retinem, deci,
ca desi masa se invartea în mod continuu in jurul axei Pamantului si noi ne roteam, o data
cu masa, astfel incat, noi, cei nemiscati in raport cu masa, puteam sa mancam, chiar fara
nici o problema, acea ciorba de-a dreptul lunecoasa, din acea farfurie parca special
construita pentru acel lichid care isi schimba forma, instantaneu, in functie de locul unde
era plasat. Da, asta era adevarul, masa chiar se afla într-o clădire situata pe un Pământ care
se invartea complet 24 ore, ba mai mult, se mai si mișca cu intreg sistemul nostru solar în
care se afla (nu stiu de ce am scris “al nostru”, doar nu e “al nostru”, ci mai degraba noi
eram al acestuia, nu-i asa?…) Dar, trebuie neaparat specificat, dl. G. se afla în stare de
repaos fata de femeie-de-cristal, fata de scaunele, mesele și fata de cladirea în care se aflau
inghesuiti cu toții. (Bineinteles, ca erau “inghesuiti” cei din sala de mese, comparati cu
distantele care se afla intre planetele sistemului nostru solar.) Si totusi, chiar si cu aceasta
relativitate, sau poate tocmai datorită acesteia, se parea (sau poate era doar o iluzie, nu
avem cum sa stim cu siguranta) ca domnul G. se indragostise instantaneu de acea femeie-
de-cristal pe care o vedea pentru prima data în acea sala de mese, plasata in acel sistem
solar (care, sa nu uitam, se deplasa, din ce in ce mai repede, de celelalte sisteme planetare
cu care era inconjurat). De asta, posibil, domnul G. incepuse sa mance și el încet, sa nu se
grabeasca, parca voia sa nu termine de mancat mai repede decat acea femeie-de-cristal. Nu
stiu ce sensatie avea dl. G., poate credea ca daca va manca prea repede, daca va misca
lingura lui prea repede, atunci acea femeie-de-cristal s-ar fi sfaramat in bucatele mici,
sclipicioase dar taioase. Nu stiu ce sa mai zic…
Fără sa vrea în mod intentionat, domnul G. incepuse sa își inchipuie pe acea femeia-
de-cristal nu goala complet (cum ar fi gândit multi bărbați) ci total diferit: el si-o inchipuia
pe ea ca si cum ar fi observat-o din interiorul ei, era ca si cum carnea de la suprafata
corpului ei de cristal ar fi fost indepartata si atunci ce altceva ar fi putut observa
privitorul/cititorul decat niste oase albe, prea albe si niste vene albastrui, prea albastrui?
Cu siguranta, insa, cititorul ar fi putut sa observe cu inima ei batea calm, linistit, tocmai ca
acel corp de cristal sa nu fie prea zdruncinat si sa se sfarame in mici firmituri lucioase dar

23
extrem de taiaose. Iar dl. G., chiar atunci cand inca manca, atat de incet incat parea ca nu
mai mananca deloc, a inceput sa se intrebe, chiar el insusi pe sine insusi, care o fi, oare,
“esenta” acestei femei atât de slabe? Era insa prea clar ca domnul G. se indragostise chiar
nebuneste de acea femeie-de-cristal. Nu-i asa ca astea sunt marile povești de dragoste,
nimic altceva decat niste iluzii care se vor destrama, inevitabil, odata cu trecerea timpului…
Și totuși, tocmai aceste iubiri platonice puteau sa fie, cateva doar, bineinteles, doar cateva,
mari iubiri care se termina, fara scapare, in mod tragic. Cititorule, am senzatia,
nelinistitoare, ca scriu banalitati, dar ce altceva poti sa mai faci in astfel de situatii? Să fie
clar pentru cititor, chiar domnul G. a insistat sa îmi spună: “Astfel gesturi sunt cele mai
împotriva evolutiei speciei…” Și uite așa, dl. G. manca si, in acelasi timp, se uita chiar sub
masa la care manca femeia, pentru ca, chiar acolo, sub acea masa nemiscata, se afla, se
vedea, genunchiul dezgolit al acelei femei-de-cristal: cititorule, ai vazut vreodata vreun
genunchi de cristal dezgolit al unei femei-de-cristal? Stiu, ai sa imi zici ca spun lucruri
absurde, ai sa insisti ca iti descriu o scena absurda, dar se pare ca nu ai cum sa intelegi in ce
stare se afla chiar atunci dl. G. Nu stiu de ce dar, desi eu sunt doar povestitorul, incep sa fiu
iritat de cum ai sa reactionezi tu, cititorule, amaratule... Ea, acea femei-de-cristal (caci
toate femeile sunt de cristal, nu?) a văzut, la un moment dat, ca el se uita la genunchiul ei și
atunci, cu o miscare inceata, incredibil de inceata, si-a indreptat mana catre piciorul ei atat
de slab si si-a tras capotul peste acel genunchi parca atat de izolat in aceasta lume ciudata,
extrem de ciudata, nu? În acel moment, domnul G. a realizat ca el insusi, chiar el insusi, a
creat o situatie penibila pentru acea femeie si incet, penibil de incet, si-a schimbat directia
privirii de la acel genunchi parca ratacit, catre farfuria din care manca el (nu ea) acel lichid
lunecos, extrem de lunecos, atat de lunecos incat iti dadea senzatia ca mancai nimic si
nimic altceva. Inevitabil, el a terminat primul de mâncat și a fost fortat, parca, sa duca, in
cele din urma, tava cu farfuria goala la ghiseul bucatariei și sa iasă din acea sala aflata in
(ne)miscare.
Afara, era cald, era soare, de aceea domnul G. nu a urcat sus în camera, ci s-a dus în
micul parc aflat în grădina spitalului și s-a așezat pe o banca aflata acolo parca din
intamplare. Mai erau si alte banci prin jur, printre acei copaci inalti si batrani care parca
strajuiau acel mic parculet, dar de fapt faceau o umbra nemaiintalnita, dar dorita, pe acea
banca ratacita, inconjurata de lumina prea calda a acelui soare care, in ultimii ani, devenise
tot mai infierbantat si, se stia de ceva timp ca verile devenisera insuportabile, sau poate ca
nu? G. era singur în parc, nimeni nu iesise din acea clădire în care se afla și sala de mese,
nici vreo ruda a vreunui unui pacient nu era în acel parc parca uitat de Dumnezeu, așa ca
domnul G. era singur-singurel. Și totuși, daca am fi fost mai atenti, am fi observat acele
câteva păsărele care ciripeau continuu printre ramurile acelor copacii rataciti. După câteva
minute, in sfarsit (era de asteptat, nu?), femeia-de-cristal iese pe ușa clădirii și se îndrepta
chiar către acel parc - putem sa ne gandim ca facea asta intentionat, doar il ea il vazuse pe
dl. G. stand pe acea banca, in acel parc. Dar ea, fără să se uite la domnul G., s-a indreptat
tot catre parculet si s-a asezat pe banca cea mai apropiata aflata de banca pe care statea el.
Ca să se uite la ea, domnul G. trebuia sa întoarcă capul, iar el, in acel moment poate chiar
delicat, nu știa ce sa facă, să se uite sau nu la femeie. El se intreba daca femeia venise in
parc doar pentru ca el se afla acolo, sau pur și simplu se nimerise ca ea sa iasă din cladirea
in care se afla si sala de mese doar pentru ca terminase de mancat si nu avea altceva de
facut. Sa nu uitam, însă, ca mai erau si alte banci plasate in acea curte a spitalului desi e
drept ca bancile acelea pe care stateau cei doi erau cele mai apropiate de usa cladirii in care
sa afla si acea sala de mese. Poate ca nici femeia nu avea de unde sa stie ca domnul G. s-a
dus în parc, si ea a venit acolo pur și simplu pentru ca era după masa, afara era destul de
senin și de cald, și probabil nu a vrut, ca și G. de altminteri, să se duca în camera ei in care
se aflau si alte doua paciente - deci ea nu era singura in camera precum dl. G. 
Deși inca nu realizase, G. era deja îndrăgostit precum un pustan de colega lui de liceu.
El nu indraznea sa ii zică nimic ei, femeii-de-cristal, care se asezase pe acea banca, cea mai
aproape banca de banca pe care statea el. Oare era o invitație? se gândea domnul G., dar nu

24
avea raspuns, si, in plus, el avea inca senzația ca dacă i-ar adresa ceva verbal (orice), fiinta
aia s-ar fi spart în bucatele mici, lungi și taioase, precum “paharul de cristal” al poetului
Brumaru. Domnul G. nu știa de ce se afla acea femeie in spitalul de nebuni, ce boala avea,
cât de grava era. Probabil, nici femeia nu știa nimic despre domnul G. care, acum, se uita
insistent la tufisul aflat în spatele bancii goale, chiar în fata lui. La un moment dat, domnul
G. isi da seama ca ea se uita la el, iar el inca nu avea curajul să se uite la ea. Presiunea în
care se afla domnul G. incepese sa crească de la o secunda la alta, dar el tot nu știa ce sa
facă, efectiv. Domnul G. incepuse să se intrebe dacă nu cumva el va face chiar o criza de
epilepsie în acel parc, dat fiind tensiunea atat de mare in care se afla, in acel parculet, sub
acea lumina atat de blanda… “Ce dracu’ ar trebui sa fac?”, se întreba G., “eu trebuie sa
deschid discuția, nu? Oare nu asta așteaptă și ea?”, dar nu avea de unde să fie sigur ca ea
dorea asta, așa ca, pana la urma, domnul G. nu stia ce sa facă. Scena incepuse sa devină
chiar iritanta pentru domnul G., poate și pentru femeia-de-cristal, deși pe figura ei nu se
vedea nici o schimbare, caci era o figura de portelan neschimbata de parca astepta de o
eternitate ca domnul G. nu sa isi puna mana pe genunchiul ei, ci doar sa deschidă discutia,
adica sa faca primul pas, chiar daca nici unul dintre cei doi nu stiau catre ce anume ar fi
acel pas. Un porumbel s-a asezat chiar intre bancile pe care cei doi erau asezati și, astfel,
sau mai degraba, în sfârșit, domnul G. a avut motivul sa își indrepte privirea către banca pe
care se afla ea. In secundele următoare, el si-a ridicat privirea catre ea și a vazut, chiar
atunci, ca si ea se uita direct la el. Privirile lor s-au intalnit și, culmea, nici unul dintre ei nu
a intors privirea în alta parte si asta pentru câteva secunde bune. Domnul G. a apucat să se
intrebe de când oare ea se uita la el. Partea proasta pentru amandoi era ca nici unul dintre
ei nu știa ce gest sa facă, ce anume sa spună și astfel situația care era deja penibila devenea
din ce in ce mai penibila, cel puțin pentru domnul G. Se parea ca amândoi gandeau ca, dacă
unul dintre ei ar întoarce privirea în alta parte, asteptarea lor (caci se pare ca fiecare
astepta ceva, dar ce anume nu stiu nici eu) ar deveni și mai penibila. În aceasta stare
paradoxala, parca, nu stiu cum sa ii zic nici eu, domnul G. a avut, pana la urma, curajul sa
deschidă gura și sa ii zică femeii cel mai banal lucru care putea sa ii treacă prin minte în
acel moment:
- De ce ai ajuns la acest spital?
Iar ea, femeia-de-cristal, cu un glas parca de cristal, aproape soptind, i-a răspuns
imediat, ca și cum aștepta ca el sa o întrebe exact asta:
- Rudele mele apropiate au vrut sa scape de mine și m-au internat aici aproape cu forța. Eu
nu am nimic, dar sora-mea și frate-miu au vrut sa scape de mine. Au zis ca sunt nebuna, ca
trebuie sa fiu internat in spitalul de nebuni. Toată lumea stie ca suntem prea multe
persoane în același apartament, iar ei au gândit ca asta e singura lor alternativa ca sa scape
de mine, adica eu sa fiu aia sacrificata... Tu de ce ești aici? 
- Eu am niște probleme de la o cazatura în cap. Din când în cand, am crize puternice în care
îmi pierd contactul cu realitatea. Când îmi revin, nu ii mai amintesc nimic din ce s-a
întâmplat în acele crize. Mi s-a spus ca vorbesc prostii singur, propoziții incoerente, trec de
la un subiect la altul fără nici o legătura, nu ascult pe nimeni... Dar tu ai vreun fel de crize?
Tu ai ceva sau rudele tale te-au băgat în acest spital pe baze de pile si relatii? 
- Eu cred ca ei au cunostinte in acest spital, altfel nu aș fi fost internata aici așa degeaba. Eu
nu am crize, am niște probleme de sănătate, dar nici vorba de crize de nebunie. 
- Faci vreun tratament? 
- Da, mi se da niște pastile, chiar sunt forțată sa le iau, deși când reușesc, eu le ascund, nu
le iau. E drept ca, din când în când, ma enervez cam tare, dar nu suport sa fiu internata în
spital doar pentru asta. Enervarile astea nu sunt motiv de internare în acest spital, suntem
in spitalul de nebuni, nu? Si mama se enerva foarte tare și des, e drept, poate ca am
mostenit-o pe maica-mea, dar pe ea nu a internat-o la acest spital nimeni, niciodată. Pe
mine de ce m-au internat? Ca sa scape de mine, pur și simplu. 
- Eu sunt profesor universitar la Faculatatea de Filosofie. Tu ce ești în viața de zi cu zi?
- Eu sunt bibliotecara la Institutul de Chimie și Petrochimie. 

25
- Pai, atunci când nu sunt în criza am mai putea sa continuam discuția, ce zici? Din păcate,
eu am obosit, nu mai pot sa continui discuția... 
- Da, și eu aș vrea sa mai discutam. Ne mai vedem pe aici, deși eu sper ca am să plec in
curând din aceasta vagauna.
In urmatoarele zile, cei doi pacienți s-au întâlnit în parc ca sa discute diverse lucruri,
nu era stabilit de dinainte nici cand sa se intalneasca si ce sa vorbeasca. Doar ca, incetul cu
incetul, se pare ca cei doi incepusera sa devină tot mai apropiați, sau macar incercau sa
devină mai apropiati, nu stiu ce sa zic. Oricum, ceva era sigur: domnul G. se indragostise,
din ce în ce mai tare, de femeia-de-cristal, desi nu pot sa sustin ca și ea se indragostise de
el. Se pare ca și ei ii plăcea de domnul G., sau măcar ca ea prefera sa își piarda timpul stand
de vorba cu el. După câteva întâlniri de genul asta, într-o zi, întâmplător, domnul G. s-a
uitat pe geamul de la camera lui si a văzut-o pe femeia-de-cristal vorbind cu omul-de-ceara,
amadoi mergând spre intrarea principala a clădirii. Dl. G. a avut chiar impresia ca cei doi se
fereau să fie văzuți de cineva ca vorbesc. Domnul G. a rămas surprins, nu știa ca cei doi se
cunoasteau, deși ea poate era pacienta acelui medic si nimic mai mult. Dar ce ar putea s
afie mai mult? Nimic. Chiar în aceeași zi, când domnul G. s-a întâlnit cu femeia-de-cristal
în parculet, el  a intrebat-o direct: 
- Tu îl cunoști pe omul-de-ceara? V-am văzut discutând când intrați amândoi în clădirea....
Surprinsă, ea i-a replicat: 
- Care “om-de-ceara”? Cine mai e și asta? 
- Acel medic care arata ca o lumanare, cu un mot în varful capului, cu care ai vorbit tu acum
cateva ore chiar aici in parculet. Ala care nu e înalt, nici mic de statura, dar e  foarte slab.
Nu se poate să fie mulți medici în acest spital ca el. Eu v-am văzut vorbind… 
- Nu am vorbit niciodată cu persoana asta, cu acest “om-de-ceara”. Eu nici nu am văzut
vreun asistent sau medic care sa arate așa cu mi-ai descris tu. In plus, eu sunt pacienta unei
doctorita, nu a unui doctor. 
- Dar, de la geam, v-am văzut pe amândoi discutând, erati in acest parculet si va indreptati,
amandoi, catre clădirea principala.
- Nu ai văzut bine, eu nu am discutat cu nici un asistent sau medic. Te pomenesti ca ne-am
oprit la intrare sa spovedim ușa? De altminteri, la noi la secție sunt numai medici-femei, nu
avem nici un bărbat-medic, eu personal nu cunosc nici un medic bărbat din acest spital.
Bineinteles ca sunt multi, dar eu sunt pacienta unei doctorite.  
- Am inteles, inseamnă ca eu am avut halucinații, îmi cer scuze... Dar sa știi ca in spital
exista un medic care arata ca o lumanare. Parca așteaptă să fie aprins, deși eu cred ca el nu
ar vrea să fie aprins. 
Domnul G. încă era convins ca ii vazuse pe cei doi discutând chiar la intrarea în
cladire. Sau poate avusese halucinații, deși în acel moment, el era într-o stare care nu parea
să fie de pre-criza, cu atât mai puțin sa fi fost criza. Dar parca putea domnul G. sa știe când
e în criza și când nu e? Nici când era în criza nu știa, dar măcar știa ca fusese în criza abia
atunci când începea sa își revină din criza. Femeia-de-cristal îl întreabă pe domnul G.: 
- Dar tu de unde îl știi pe acel doctor? 
- Am discutat cu el. 
- Ce anume? 
- Mai multe chestii printre care si despre Dumnezeu. 
- De ce ai mentionat chiar asta? Crezi în Dumnezeu? 
- Nu, am și un articol prin care am aratat ca God nu poate nici măcar sa existe, adică am
arătat ca acele conditiile de posibilitate ale existenței lui God sunt nule. Tu ești
credincioasa? 
- Oarecum, cred in Dumnezeu, nu mă duc la biserica, deși toți din familia mea sunt
credinciosi, chiar infocati. În fine, nu ma interesează subiectul asta. De altminteri, când
este posibil, adică când nu ești în criza, as vrea sa vin la tine in camera. 
- De ce? 

26
- Chiar vrei sa iti spun? Ne cunoastem de ceva vreme, as vrea sa te vizitez in camera ta,
doar stai singur in acea camera, nu? 
- Da sunt singur in camera, e o camera de o singura persoana, oricum, dar tu poti sa vii
cand vrei. Daca vrei, putem merge si acum, nu sunt in criza. 
- Da, vreau sa mergem chiar acum. 
Amandoi s-au ridicat de pe aceasi banca si au inceput sa se deplaseze catre intrarea
principala a cladirii. Nu mai era nimeni prin curte ca sa ii vada cum mergeau impreuna.
Cand au intrat in cladire, in timp ce urcau la etajul doi, pe scari, s-au intalnit cu unul din
doctorii spitalului, pe care amandoi l-au salutat. Dl. G. a devenit speriat, caci el stia ca
femeile nu au voie sa intre in camerele barbatilor. Cand au ajuns la camera, G. a deschis
usa si i-a facut loc ca femeia-de-cristal sa intre prima in camera lui. Si ea, fara sa ezite, a
intrat in camera si s-a asezat direct pe pat, nu pe scaunul aflat langa masa, cum poate s-ar fi
asteptat dl. G. Chiar surprins de gestul ei, G. s-a dus si s-a asezat pe un scaun. Cum sa se
aseze el langa ea pe pat? Dar ea nu a zis nimic, s-a rezemat de peretele de langa pat, si-a
strans picioarele ei subtiri langa corpul ei subtire, dupa care si-a pus barbia pe genunchi si
si-a acoperit complet picioarele cu halatul. Nestiind ce sa faca, domnul G. a intrebat-o:   
- Am in frigider niste fructe? Vrei? 
- Nu, nu imi este foame. Dar oricum, nu pentru fructe am venit eu la tine in camera. 
- Ok… de ce ai vrut sa vii in camera la mine? 
- Vin-o aici in pat ca sa vezi de ce am venit la tine in camera. 
Dl. G. banuia chiar asta o sa se intample, inca de cand urcau amandoi scarile catre
camera lui, deci, el se astepta la invitatia asta. Dar poate ca ea fusese prea directa pentru el,
desi putem crede ca domnul G. voia ca ea sa faca primul pas si nu el. Avand confirmarea
oficiala, G. se ridica de pe scaun si se indreapta catre pat. Ea era situata chiar pe mijlocul
patului, dar cand vazu ca G. se indreapta catre pat, atunci se misca mai aproape de peretele
de langa pat, tocmai ca sa ii faca loc lui G. sa se aseze langa ea. Si G. se aseza pe pat, destul
de aproape de ea, dar nici acum nu a facut el primul gest. Ei bine, se pare ca ea deja stia ca,
atunci cand femeile au de a face cu astfel de barbati precum G., ea trebuie sa faca primul
gest. Ca tare, ea se apleca peste G. si il saruta. Domnul G. ii raspunse la sarut si incepu sa ii
deschida nasturii de la halat. Femeia, insa, l-a ajutat pe G. si si-a dat singura halatul de pe
ea, ramanand complet goala. Parca era deja pregatita de dinainte sa ajunga in situatia asta.
G. a inceput sa ii atinga, extrem de gentil, sanii ei mici, foarte mici, avea, se pare, frica sa nu
ii sfarame cu palmele lui. Cu mana, ea a inceput sa ii maseze penisul care incepuse deja sa
se activeze. Mai apoi, dupa cateva zeci de secunde parca apasatoare, ea s-a aplecat si a
inceput sa ii faca sex oral lui G. Dupa ce deveni foarte activat, G. schimba pozitia si incepu
sa faca sex normal cu ea, el asezandu-se deasupra ei. Dar, cum am vazut deja, G. parca avea
o frica care il apasa continuu, aceea de a nu o sfarama in mici bucatele prin actul acesta
redat de necesitatea evolutionista. Dupa un timp, G. o intoarce cu spatele la el si continua
sa faca sex cu ea in pozitie de “capra”, dar, in loc sa incepe sa se calmeze, dimpotriva,
spaima lui continua sa creasca din ce in ce mai tare. Daca cumva corpul ei se va frange in
mii de bucatele, chiar in patul lui, acum cand el facea sex cu ea? Parca suprimat de acest
gand, dl. G. isi misca corpul lui mult mai incet decat o facea el in mod normal in actele
sexuale. El se ferea, deci, sa impinga brusc, sa forteze prea tare corpul ei tocmai ca acesta
sa nu se sfarame in mici bucatele care, oricum, s-ar fi imprastiat in toata camera si nu doar
in patul lui. La un moment dat, desi ramasese tot cu spatele la G., ea s-a ridicat in
genunchi, a incercat, cu mana stanga, sa ii prinda capul lui G., aflat in spatele ei, dar nu a
reusit, acesta era prea indepartat de partea de mijloc a corpului ei. Atunci, ea a coborat
mana si i-a prins mijlocul corpului lui G. care a simtit ca se elibereaza de acea tensiune si,
ca urmare, a inceput sa isi miste corpul mai repede si mai cu forta. Ea a inceput sa gafaie,
dar G. se intreba daca ea faca asta doar ca sa ii arate lui ca se simte foarte bine sau chiar se
simtea bine? Dupa vreo doua minute de act sexual, G. ejaculeaza, fara insa sa se o intrebe
daca ar trebui sau nu sa ejaculeze, caci nu avea prezervativ. Nici ea nu i-a zis nimic lui in
timp ce faceau actul sexual, asa incat G. a ejaculat fara sa se gandeasca prea mult ca nu

27
avea prezervativ. Dupa ce a ejaculat, G. a inceput sa ii faca sex oral femeii-de-cristal pana
cand si ea a avut orgasm. Doar orgasmul ei a fost atat de puternic incat dl. G. chiar a avut
sensatia ca femeia se sfaramase in acele cristale mici, lungi, taiaose si foarte stralucitoare.
Era evident ca amandoi se simtisera foarte bine participand la acest act sexual. E drept, ca
barbat, G. parea ca se simte mult mai bine decat ea. Stand amandoi intinsi pe pat, unul
langa altul, abia atunci, G. a inceput sa realizeze, pe deplin, ca facuse sex in spital, in
spitalul de nebuni, dar si fara prezervativ. Pana atunci, el nici macar nu ii trecuse prin cap
ca va face sex cu o femeie in spital, chiar in camera lui. De aceea, nici nu se gandise sa aibe
vreun prezervativ in camera. G. chiar incepu sa se gandeasca ca s-ar putea sa aibe mari
probleme, tocmai pentru ca facuse sex cu femeia aia in camera lui, in patul lui, dar pana sa
lamureasca femeia ca nu trebuie sa spuna la nimeni despre ce se intamplase intre ei doi, ea
se ridica brusc din pat, isi imbraca halatul imediat si iesi din camera, fara nici un cuvant. G.
abia a apucat sa sopteasca catre ea: “Sa nu spui la nimeni despre asta!”, dar el nu mai stia
daca ea auzise ce a spus el, nu stia daca nu cumva ar trebui sa se duca dupa ea si sa o
lamureasca ca nu trebuie sa spuna la nimeni despre actul sexual care avusese loc in camera
lui. Era, ca si cum, timpul incremenise dupa o asteptare neasemuit de lunga… el inca
simtea ca parca nici nu se afla in acea camera, pe acest Pamant, simtea doar ca plutea inca
in aer, un aer care devenise, totusi, prea inghesuit, in acea camera micuta.
A doua zi, cam pe la pranz, cand a intrat in sala de mese si si-a luat tava pentru
mancare, domnul G. a observat ca cei de la bucatarie il servesc cu sila. Mai mult, i se parea
ca si ceilalti pacienti asezati la alte mese se uitau cu sila la el. G. a inceput sa banuiasca ca
toata lumea aflase ce facuse el cu femeia-de-cristal in ziua precedenta. Dar nu era sigur de
asta, asa incat nu stia cum sa reactioneze. Dar daca era adevarat, cei din sala aflasera ca el,
dl. G. a facut sex cu femeia-de-cristal, care ar fi trebuit sa fie atitudinea dl. G. fata de cei
prezenti? Lui nu ii trecea nimic prin cap si de aceea si-a luat tava cu mancare si s-a aseazat
la o masa intr-un colt. In plus, el observa ca toti pacientii care intrau dupa el si isi luau tava
cu mancare, se asezau cat mai departe de masa la care statea el. Era parca cu totii aveau un
fel de repulsie fata de domnul G. Iar el, domnul G., a inceput sa banuiasca ca cei din spital
aflasera ca el facuse sex cu femeia-de-cristal in ziua precedenta. Pacientii, dar si personalul
de la spital, aflasera de gestul diabolic pe care il facuse G. cu acea pacienta, situatia era,
intr-adevar, dramatica pentru el. Nu avea nici o scuza. El avea doar probleme cu sanatatea
(epilepsie), dar nu avea probleme mintale adevarate, doar ea se afla in spital pentru niste
probleme “nervoase”. Aflat acum in sala de mese, cu tava de mancare asezata pe masa din
fata scaunului pe care era plasat, dl. G. nu stia ce sa faca: nici macar nu indraznise sa se
apuce sa manance acea mancare aflata pe tava din fata lui, nu stia ce sa faca.
Dar ce anume se intamplase de toata lumea se afla in acea stare de asteptare? Ce
asteptau cu totii, acum? Ei bine, sa spunem adevarul: in seara zilei in care facuse sex cu
domnul G., femeia-de-cristal i-a destainuit uneia dintre colegele ei de camera ca a facut sex
cu domnul G., in camera lui. Colega de camera era o femeie destul de in varsta care, atunci
cand a auzit vestea, s-a ingrozit rau de tot. Cum a fost posibil ca doi pacienti sa faca sex in
spital? Si, desi femeia-de-cristal i-a cerut colegei sa nu spuna la nimeni ca ea a facut sex cu
domnul G., a doua zi, tot cei spital stiau ca cei doi facusera sex. Bineinteles, stirea a fost
imprastiata de vecina de camera a femeii-de-cristal in tot spitalul. Medicul pacientei a
chemat-o pe femeia-de-cristal la el in cabinet si a intrebat-o direct daca e adevarat ca a
facut sex cu domnul G. Deja fiind constienta ca toti din spitalul aflasera vestea, femeia nu
mai avea cum sa nege ca se intamplase asa ceva chiar in spital. Acesta, insa, voia sa stie
daca nu cumva domnul G. chiar a fortat-o sa faca sex cu el… Si-a dat ea acordul sa faca sex
cu el, dl. G., sau nu? Femeia-de-cristal i-a raspuns medicului ca domnul G. nu a fortat-o sa
faca sex cu el, dar nici nu a mai subliniat ca mai degraba ea fusese cea care initiase actul
sexual.  
Seara, cand domnul G. a vrut sa se duca la sala de mese a realizat, cu mare
surprindere, ca cineva ii blocase usa camerei. Si-a dat seama imediat de ce i se inchisese
usa: toti stiau ca el facuse sex cu femeia-de-cristal. Situatia era atat de tensionata, dl. G. nu

28
ii trecea prin minte cum sa reactioneze, avea impresia ca urma sa vina sfarsitul lumii, asta
era starea in care se trezise, asa dintr-odata. Domnul G. nu stia daca ar trebui sa bata cu
pumnul in usa, sa strige ca cineva sa deschida usa camerei lui, asa ca, pana la urma, a
preferat sa astepte. Ce anume? Nici el nu stia, nu avea cum sa stie. El era sigur ca medicul
lui il va interoga despre acel actul total nesabuit pe care il facuse el in spital. O fi fost
spitalul de nebuni, dar cum sa ajungi tu, ca barbat, sa faci sex cu o femeie (si inca una de
cristal!) in acel spital? Dupa un timp destul de indelungat (nu stim cat de lung, oricum), un
asistent medical a deschis cu cheia usa camerei lui G., a bagat capul in camera si i-a spus
direct acestuia ca medicul va veni sa discute cu el, in cateva minute. Imediat apoi,
asistentul a scos capul din camera si a inchis iarasi camera cu cheia. Chiar peste cateva
minute, medicul care se ocupa de domnul G. a deschis usa camerei, a intrat in camera si i-a
facut semn asistentului, care ramasese pe coridor, sa inchida usa cu cheia. Dupa aia,
medicul s-a intors catre domnul G. si l-a intrebat daca se simte ok.
- Sunt ok, din cate simt eu. As vrea sa imi spuneti de ce e inchisa usa la camera mea. Pana
acum nu a fost niciodata inchisa, sau poate era inchisa si eu am stiut. Doar astazi am
realizat ca usa de la camera mea e inchisa cu cheia. De ce? 
- Dl. G., ieri ati facut un act complet interzis in orice spital, cu atat mai mult in acest spital:
v-ati cuplat, sexual, cu o femeie si ea pacient in acest spital. Eu vreau sa va intreb daca
acum va aduceti aminte ca ati facut sex cu ea? 
- Dar de unde sunteti sigur ca eu chiar am facut sex cu o femeie si chiar aici in camera
mea? 
- Dl. Domnul G., eu pun intrebari, nu dumneata. Va intreb inca o data: ati facut sau nu sex
cu femeia acea inalta si slaba in camera dumneavoastra ieri (sau in alta zi)? 
- Pai, eu as putea raspunde ca nu am facut sex cu nici o femeie. 
- Deci asta e raspunsul dumneavoastra? 
- Nu am spus ca asta ar fi raspunsul meu. V-am intrebat unde ati auzit dumneavoastra ca as
fi facut sex cu o femeie in camera mea? 
- Tot spitalul stie ca ati facut sex cu pacienta de la camera 6, de la etajul 1. Eu vreau sa va
intreb daca pacienta a spus adevarul, adica chiar a facut sex cu dumneata? Noi vrem sa
stim adevarul, este foarte important ca noi sa aflam daca chiar a avut loc asa ceva in spital
nostru. Va intreb inca o data, ati facut sex cu o pacienta de la etajul unu sau lumea doar
barfeste. Nu ne intereseaza ca barfeste, doar ca un actul sexual care a avut loc in spitalul
nostru, ar fi foarte grav. Raspunde-ti imediat, ati facut sex sau nu cu acea pacienta? 
Simtind ca nu mai avea ce sa faca, dl. G. i-a confirmat medicului ca a facut sex cu
acea pacienta:
- Da, am facut. Dar si ea a vrut sa facem sex, ea a venit la mine in camera, ea a facut primul
gest. 
- Profesor G., acum ca nu sunteti in criza, ieri cand ati facut sex nu ati fost in criza (daca
erati in criza nu aveati cum sa faceti sex cu ea), de aceea, trebuie sa va dati seama cat de
grav a fost sa faceti sex cu o pacienta din acest spital. Incredibil, sa faci sex cu o pacienta
din spital, nu imi vine sa cred ca dumneavoastra, profesor universitar, ati fost in stare sa
faceti asa ceva. Ma intreb daca nu cumva ati facut sex cu vreo studenta in institutia unde ati
predat? Conducerea spitalului discuta acum ce masuri vom lua impotriva dumneavoastra.
Banuiesc ca veti fi dat afara din spital, pur si simplu, veti avea grija de dumneavoastra
singur, singurel. Va spun clar, eu nu am cum sa va ajut si nici nu stiu daca imi pare rau ca
nu pot sa va ajut, atat de grav mi se pare gestul dumneavoastra. Am sa vin sa va comunic
hotararea conducerii spitalului, in curand. Dar, sa nu va asteptati la o decizie in favoarea
dumneavoastra, caci ar fi o decizie care ar aproba astfel de gesturi - absurde pentru orice fel
spital, absurde pentru orice fel de institutii ale statului. Oricum, camera dumitale este
inchisa cu cheia, nu veti avea voie sa iesiti din aceasta camera. 
Dupa care, medicul a iesit nervos din camera, a trantit usa si domnul G. a auzit cum
asistentul se grabea sa inchide yala de la camera cu cheia. Abia acum, dl. G. incepuse sa
realizeze ca el se afla, cu adevarat, intr-un “spital de nebuni” si ca facuse un gest

29
incalificabil, facuse sex cu o femeie care era si ea pacient si poate ca nici macar nu era
intreaga la minte. El era deja inspaimantat de hotararea pe care conducerea spitalului
urma sa o ia, stia ca nu are nici o scuza pentru ca facuse acel act (nici macar nu se putea
spune ca “participase la acel act”), vina era complet a lui si numai a lui. El, bolnavul cu
“epilepsia”, nu avea nici o scuza, el nu era “nebunul” care facuse un act nebunesc, era
epilepticul care facuse un act nebunesc si deci nu avea nici o scuza: epilepsia nu putea sa
justifice astfel de acte comise chiar in spital. G. incepuse sa constientizeze, abia acum, ca
facuse un act pe deplin nebunesc, ca era “nebun” de-a binelea, se plasase singur intr-o
astfel de situatie inacceptabila, si deci urma sa fie dat afara din spital. El chiar se intreba
daca nu cumva va fi chiar arestat tocmai pentru ca a facut sex cu o pacienta in spital. Presat
de astfel de ganduri, dl. G. a vazut cum mana lui stanga incepe sa ii tremure, dupa care si
piciorul stang a inceput sa ii tremure, iar in urmatoarele secunde a simtit ca pierde complet
contactul cu realitatea. Si chiar asa s-a si intamplat, domnul G. a intrat intr-o criza de
epilepsie foarte grava. Poate ca, pana la urma, asta fusese singura varianta pentru ca
domnul G. sa ramana, in continuare, in spital, caci, era si normal, conducerea unitatii nu l-
a mai putut da afara pe domnul G., aflat acum intr-o criza de epilepsie cum numai auzise in
cariera lor, atat de serioasa parea sa fie acea criza in care se afla pacientul lor. La cateva zeci
de secunde dupa ce intrase in criza, corpul lui G. a inceput sa se loveasca de peretele de
langa pat, acel asistent aflat la usa a strigat pentru ajutor, mai multi asistenti au venit
imediat in camera lui G. si au incercat sa ii opreasca corpul lui G. sa se mai loveasca de
perete, au incercat sa opreasca corpul lui sa cada din pat, atat de tare se zdruncina corpul
dlui G. Se pare ca domnul G. era in cea mai grava criza dintre cele pe care le avusese nu
doar de cand era in spital, ci probabil de cand avea epilepsia. Sa nu uitam spitalul era
“spital de stat”, nu privat, domnul G. avea asigurare medicala platita de universitatea lui si,
din aceasta cauza, conducerea spitalului nu prea avea cum sa il de-a afara din spital pentru
gestul pe care il facuse cu o pacienta aflata in spital, mai ales ca ea nu il reclama ca o fortase
sa faca sex cu el, deci nu o “violase”. Si totusi, toata lumea din spital ramasese uimita ca dl.
G., acel profesor universitar, a fost in stare sa faca sex cu o femeie-pacient in spital, chiar si
daca ea venise cu propunerea. Personalul medical isi mai indeplinea datoriile fata de
pacientul G. doar pentru ca erau obligati sa faca asta, dar mai toti, medicii si asistentele,
aveau deja o repulsie totala sa mai aibe grija de acel barbat nenorocit care fusese in stare sa
faca asa ceva. Si, bineinteles, conducerea unitatii nu l-a mai putut da afara pe domnul G.,
de vreme, ce la cateva zeci de secunde dupa ce a intrat in criza, asistentii inca incercau sa ii
izoleze corpul sa nu se mai loveasca de perete. Era evident ca dl. G. nu simula acea criza
cumplita. Pana sa intre primul asistent in camera, dl. G. incepuse sa tremure atat de tare,
incat pana si patul era zdruncinat, corpul lui, mai ales capul lui, se lovea de perete foarte
dur, aveai impresia creierul pacientului G. se va imprastia pe perete precum o galeata de
vopsea aruncata pe un perete alb, curat. Oricum, sangele lui G. ii curgea din nas peste
hainele lui, se imprastiase pe partea de jos a peretelui si pe podeau, totul parea sa fie
improscat cu pete rosii de sange ale dlui G. Asistentii se chinuiau foarte tare ca sa il tina pe
G. sa nu se mai loveasca de perete, parca voia sa isi loveasca corpul intentionat de perete,
parca voia sa isi imprastie sangele pe toti peretii micii lui camere. Corpului lui G. tremura
atat de tare incat era foarte greu de tinut, acolo in acel pat care parca se inrosise complet.
Abia dupa vreo doua minute de miscari atat de brutale, tremuratul lui G. a inceput sa
slabeasca si asistentii nu mai erau nevoiti sa stea cu corpurilor lor peste acel corp care se
zbatea de parca se afla intre viata si moarte. Dupa inca vreo doua minute, tremuratul
corpului lui G. aproape ca incetase complet, asa incat cei asistentii au putut sa aseze acel
corpul aproape inert in mijlocul patului. Imediat, unul dintre asistenti s-a dus sa aduca
curelele din piele cu care sa il lege pe domnul G., asta in caz ca el ar fi inceput sa tremure
din nou. Deja doctorul de urgenta ajunsese si acesta in camera lui G., si ii facuse o injectie
care sa il adoarma complet. Figura domnului G. era plina de vanatai, sangele inca ii curgea
din nas, avea niste cucuie uriase pe frunte si in cap, cei prezenti in camera aveau cu totii, nu
stiu de ce, senzatia ca insusi pacientul a vrut sa se loveasca cu capul de perete. Dupa inca

30
cateva minute, G. era deja adormit, desi corpul inca mai dadea senzatia ca nu a scapat
complet de tremurat. Un asistent s-a intors cu cateva curele din piele cu care au legat
corpul pacientului de pat. Desi G. adormise, medicul si asistentii au mai ramas cateva
minute in camera ca sa vada daca pacientului ii trecuse complet criza, daca nu cumva
corpul lui va avea o reactie adversa de la injectie. Oricum, personalul medical parea ingrozit
de ceea ce vazusera, chiar daca pacientul G. mai avusese o astfel criza, dar era clar ca acum
tremurase mult mai tare ca atunci. Dupa ce au iesit din camera, pentru siguranta, unul
dintre asistenti a inchis yala usii cu cheia. 
“Marea iubire” dintre domnul G. si femeia-de-cristal (nu stiu de ce, dar aveam acum
impresia ca toate femeile sunt de cristal…) se incheiase cumplit de penibil. Pentru toti din
spital (fie asistenti, medici, fie pacienti), pacientul G. era cu stigmatat ca “violatorul”. A
doua zi, dupa ce criza ii trecuse complet, pacientul G. se simtea cumplit de rau sa se duca in
sala de mese si sa manance de fata cu toti ceilalti. De aceea, el i-a rugat pe asistenti sa ii
aduca mancarea in camera lui, dar fiind deja in stare normala, asistentii il refuzau,
ostentativ, chiar il indemnau, ca ci cum il condamnau, sa se duca in sala de mese si sa
manance. “Ce ba, tie rusine sa te duci in sala de mese? Atunci rabda de foame, ticalosule.”
spuneau asistentii care mai si radeau. Asistentii chiar voiau ca G. sa suporte consecintele
gestului nenorocit pe care il facuse in spitalul lor, adica in acea institutie de stat la care ei
erau angajati. Cum de s-a putut intampla asa ceva? O fi un “spital-de-nebuni”, dar nici
chiar asa, nu? La inceput, G. nu a putut sa se duca in sala de mese si sa mance. Isi inchipuia
ca nu va putea nici macar sa mestece mancarea cand toti de acolo se vor uita la el cu niste
priviri super-taioase. Ca urmare, domnul G. a preferat sa rabde de foame cateva mese,
tocmai ca sa nu simta, pe pielea lui, privirile de ura ale pacientilor si ale asistentilor care ar
fi fost in sala de mese, in acele momente penibile. E drept ca, pana la urma, cand foamea
incepuse sa ii creze mari probleme (incepuse sa aibe niste halucinatii in care visa numai
carnaciori cu cartofi prajiti, desi el era vegetarian de mult timp), domnul G. a trebuit sa se
duca in sala de mese ca sa manance. Cand a intrat in sala de mese, erau deja acolo vreo 8-9
pacienti care, atunci cand l-au vazut pe pacientul G. ca intra in sala lor de mese, au incetat
sa mai vorbeasca intre ei si, astfel, o liniste mormantala s-a instalat peste acea sala de mese
in care nimeni nu mai vorbea, ba chiar nimeni nu mai incerca, parca, sa mai faca vreo
miscare, era ca si cum totul se intampla intr-un film in care se aparatura de redare pe ecran
se blocase, iar maestrul de imagini nu stia cum sa repare mecanismul. Da, ce sa ne mai
ascundem, pentru G. situatia era cu adevarat cumplita… el avand impresia ca cei prezenti
acolo, in acea sala de mese care parca devenise extrem de mica, gandeau ca in sala de mese
unde ei mancau tocmai intrase un criminal notoriu, cu toti pareau speriati de prezenta
acelui bandit si nu stiau cum sa scape de astfel de situatie. Iar domnul G. se gandea, cum
dracu’ de nu innebunea complet cand vedea ce i se intampla, dar probabil raspunsul ii
venea, automat, in minte: da, el era vinovatul, el era vinovat de acea situatie penibila si deci
trebuia sa o suporte tocmai pentru ca el fusese cel care acceptase sa faca sex, in camera lui,
cu acea femeia-de-cristal (toate femeile par sa fie din cristal, nu?). Si, abia acum, el se
gandea ca nici macar nu ii trecuse prin cap sa o refuze pe femeie, abia acum se intreba si el
cum de a fost in stare sa faca sex cu o femeie, amandoi fiind pacienti in spitalul de nebuni...
Abia acum se gandea daca nu cumva el ar putea sa fie arestat pentru ca facuse acest gest
sau macar sa fie bagat in camera de izolare a spitalului si legat de pat cu curele de piele
foarte rezistente. Dar, desi camera lui ii era inchisa si in sala de mese era insotit mereu de
un persoana medicala, totusi, pacientul G. nu fusese mutat in alta camera si nici nu fusese
dat afara din spital. Desi incepuse sa aibe crize aproape in fiecare zi, cand era singur acolo
in camera, nu era legat de pat. Ba mai mult chiar, atunci cand nu era in vreo criza, domnul
G. avea voie chiar sa se plimbe prin curtea spitalului singur, desi la sala de mese trebuia sa
fie insotit, de fiecare data, de un cadru medical. Pacientul G. chiar isi punea intrebarea daca
nu cumva trebuia sa fie cu un cadru medical cu el atunci cand se ducea la sala de mese doar
ca ceilalti pacienti sa nu sara la bataie pentru ceea ce el facuse, adica pentru ca o “violase”
pe acea pacienta “sarita-de-pe-fix”, chiar daca, aparent, ea aprobase acest gestul lui

31
nebunesc. Dar cum poti sa vorbesti de “aprobare” cand totul se intampla intr-un spital de
nebuni? Dar oare in viata de zi cu zi, pentru oamenii normali, nu era aceasi situatie ca si
cea in care dl.G. se aruncase fara sa gadeasca prea mult? Dar noi barbatii, gandim in ce
situatie ne plasam atunci cand facem sex prea des cu ele, femeile-de-cristal? Dar avem
scuza ca asta a fost evolutia speciei… Repet, el era privit acum precum un violator si nu
doar de pacientii cu probleme mintale, ba chiar si de cadrele medicale, sau mai bine spus,
mai ales de cadrele medicale, nu stiu cum sa zic.  
Peste cateva zile de chin, cand deja dl. G. avea dreptul sa se duca singur la sala de mese
(de fapt, cei din personalul medical nu isi indeplineau norma), la un moment dat, oarecare,
el a intrat in sala de mese, si-a luat mancarea si s-a asezat la masa din colt, care parca
devenise “masa lui”, caci nimeni nu se mai aseza la acea masa, toti pacientii stiau ca aia e
“masa ciumatului G.” si nu mai voiau sa se aseze la acea masa cumplita, chiar si atunci cand
el, G., violatorul, nu era in sala. Prezenta lui in sala de mese crea o dispozitie cumplita celor
care, spre nenorocul lor, se aflau acolo, in acele momente cumplite. Si uite asa, intr-o zi,
intr-o astfel de stare, femeia-de-cristal, a intrat, parca dintr-odata, in sala de mese, dar
cand l-a vazut pe domnul G. aflat la masa lui in acea sala de mese, figura ei s-a schimonosit
si a fugit efectiv din sala, iar dl. G. incepuse sa se intrebe daca nu cumva ar trebui sa plece si
el din sala de mese, desi el abia incepuse sa manace primul fel, si nu stia ce sa faca, doar ca
peste cateva momente, femeia-de-cristal a intrat, din nou, in sala de mese, s-a indreptat
catre tejgheaua unde erau plasate farfuriile cu mancare, a luat o farfurie cu mancarica de
cartofi, cred, si apoi s-a asezat la o masa, nu cea mai departata fata de masa domnului G. si
a inceput sa mance cu niste miscari foarte lente. Toata lumea din sala de mese se uita cu
mare interes la scena care avea loc char acolo, in acele momente cumplite, nu? Cu totii
asteptau sa vada ce fel de reactie vor avea cei doi actori ai acelei scene teribile, dar totusi,
nimic special nu s-a intamplat, in acele minute necesare pentru domnul G. sa-si termine
felul doi de mancat. Dupa ce a terminat de mancat, domnul G. s-a ridicat, evident incet, de
la masa, a dus tava, foarte grijuliu, la ghiseul pentru spalat vase - era clar ca nu voia ca vreo
farfurie sa ii cada jos de pe tava si sa se sparga in mii de colturi taiaose, neaparat, dupa care
a iesit din sala, dar avei senzatia ca nici macar nu paseste pe acea dusumea atat de curata -
de parca nu era intr-o sala de mese ci intr-o camera de operatii medicale... Sau poate ca nici
nu iesisem vreodata din acea sala de operatie, nu stiu nici eu ce sa mai zic. In fine, nici
femeia-de-cristal, nici personalul de la sala, nici vreun pacient din sala nu a avut nici o
reactie la iesirea dlui G. din sala de mese, probabil ca totii de abia asteptau ca el sa iasa din
sala de mese ca nu cumva sa o violeze, iarasi, pe acea teribila femeie-de-cristal, da, nu stiu
de ce, dar cu totii aveau parca senzatia de sfarsitul lumii, desi nimeni nu avea de unde sa
stie cum va fi acea senzatie, iar dl. G, pasind normal, nici repede, nici incet, a iesit din sala
si dus a fost, adica el s-a dus in acel parculet aflat chiar in fata cladirii unde se afla acea
faimoasa sala de mese. Nu ai, cititorule, impresia ca aceasta poveste parca e rescrisa de
undeva unde a fost deja povestita? Doar ca, dupa cateva minute, domnul G., care se asezase
pe aceasi banca, “a lui”, a vazut ca femeia-de-cristal statea chiar in usa de la intrare a
cladirii in care se afla sala de mese, cladire care stim cu totii ca se afla chiar langa acel
nenorocit de parculet. Iar ea, femeia-de-cristal, statea nemiscata (parca eram intr-un
tablou neterminat, dar nu sunt sigur nici macar de asta) si se uita chiar la domnul G. care,
blocat fiind, nu stia ce sa faca, nu stia daca ar trebui sa mai discute cu femeia care il
tradase, dar oare puteam spune ca era vorba de o tradare, in acest caz? Desi stiam ca ea il
aruncase pe dl. G. intr-o stare cu adevarat cumplita (desi, nici nu suntem in stare sa gasim
intelesul acestui cuvant, nu?), nu stiam ce sfat sa ii dam barbatului aflat pe acea banca
uitata de intreaga lume, banca care nu era curatata nici de cele mai groaznice ploi
torentiale, ce sa ne mai ascundem… Si daca ea va veni catre el, domnul G., catre acea banca
pe care se plasase el, ne intrebam care va fi reactia lui, cel tradat? Tradat de ce, de violul pe
care il facuse sau ce anume? Oare avea el dreptul sa se enerveze, sa ii faca scandal ei, care l-
a tradat, dar era ceea ce facuse ea chiar o tradare sau nu stim nici acest cuvant ce inseamna,
nu cumva am pierdut intelesul tuturor cuvintele in fata evolutiei speciei… Ce noroc, noi

32
oamenii nu suntem singura speciei, ba dimpotriva, pretindem ca suntem ultima din acea
“evolutie” a speciilor, dar nu stim ca vorbim de o involutie evidenta. El nu stia cum sa
reactioneze fata de femeia-de-cristal, cel putin asta era clar pentru noi, privitorii externi.
Iar ea se uita continuu, insistent la domnul G. si se parea ca se intreaba ce sa faca, sa se
indrepte catre acea banca pe care statea acel pacient G. sau sa se intoarca in camera ei.
Poate ca se gandea, in camera ei era chiar colega ei, cea care o turnase la administratia
spitalul si de aceea, ea inca statea in pragul usii de iesire din cladire, se uita direct la
domnul G. si se pare ca se gandeste la ceva anume, dar dlui G. nu ii putea trece prin cap la
ce anume se gandea ea in acel moment trist, caci era intr-adevar un moment trist, nu ar
trebui sa ascundem acest fapt, nu-i asa? Da, asa e, ea se uita la el, care statea pe acea banca
parca nespalata, si el se uita la ea, cea care statea in pragul usii de la intrare acelei cladiri in
care se afla si acea sala de mese, doar ca nu mai pleca de acolo, parea sculptata chiar in
acea usa de la intrare… si dupa ceva timp care trecea infiorator de incet (ceea ce insemna,
conform teoriei speciale ale lui Einstein, chiar cadrul spatiotemporal al acestei scene se afla
intr-o miscare cu o viteza apropiata de viteza luminii, c), ea, femeia-de-cristal a inceput, in
sfarsit, sa coboare doua-trei trepte dupa care s-a oprit, iarasi, deci inca nu se hotarase ce sa
faca, dupa cateva secunde/luni, femeia-de-cristal a inceput sa coboare treptele, toate
treptele care parca nu se mai terminau, ea se deplasa peste acestea extrem de incet, era ca
si cum voia ca acele trepte sa nu se mai termine vreodata, dar dupa care a ajuns pe trotuar,
nu a mai avut de ales si s-a indreptat direct, dar incet, catre domnul G. care statea pe acea
banca a lui. Si nimeni nu mai era prezent la aceasta scena teribila, nu? Tocmai pentru ca ea
parca voia ca distanta pana la acea banca sa creasca infinit de mult sau ea sa isi
incetineasca pasii infinit de incet, ce sa mai spunem, doar ca se vedea ca ei, chiar daca se
deplasa atat de incet, nu ii era frica sa se indrepte catre domnul G., nu ii era frica ca ar vrea
sa vorbeasca cu el, chiar daca, nu credem ca urma sa isi ceara scuze pentru ceea ce se
intamplase… Si, tot timpul in care ea s-a indreptat catre el, amandoi s-au privit direct unul
in ochii celuilalt. Nici unul nu si-a indreptat privirea catre altceva, fiecare avea impresia ca
daca ar schimba directia privirii, abia atunci s-ar face vinovat complet de ceea ce se
intamplase doar cu putin timp in urma (sa nu uitam, timplu e relativ). Cand a ajuns langa
banca pe care statea domnul G., femeia-de-cristal l-a intrebat direct: 
- Pot sa ma asez si eu pe banca asta? (iar vocea ii tremura, iar el i-a replicat)
- Daca vrei, poti (si parca aveam impresia ca vocea lui incerca sa fie neutra)
- E bine ca nu mai esti in criza (a spus ea, vocea ei parca nu mai tremura ca mai inainte) 
- De ce e bine si nu e rau? (a rostit dl. G. cu o voce care parca incepea sa fie iritata) 
- Asa, in general, nimic special (s-a grabit ea sa raspunda) 
- Deci, totul e foarte bine, nu-i asa? (a replicat el cu o voce parca si mai iritata)
- Stii si tu ca nu e bine, dar eu vreau sa fac ca totul sa fie bine pentru noi doi. Vrei sa imi cer
iertare? Recunosc ca a fost greseala mea (era scris “bineinteles”, inainte de “recunosc”, dar
l-am sters, nu isi mai avea locul acolo), dar vreau sa ma ierti, nu trebuia sa ii povestesc
colegii mele de camera ceea ce s-a intamplat intre noi. Eu i-am cerut sa nu spuna la nimeni
dar, bineinteles, nu m-a ascultat. A fost vina mea, normal (ca sa evit sa scriu iarasi,
“bineinteles”), m-am simtit prea euforica dupa acel act, parca imi pierdusem virginitatea,
doar parca, oricum mi-a placut foarte mult cand am facut atunci sex, m-am simtit foarte
bine facand sex cu tine, a trebuit sa ma laud si eu la cineva cu asta. A fost, evident, vina
mea. Proasta, nu m-am asteptat ca acea colega de camera sa ma tradeze chiar pe mine, dar
se pare ca e nebuna, nu se poate controla. 
- Dar de ce i-ai spus ca ai facut sex cu mine?
- Nu stiu, probabil ca, facand acel act sexual cu tine, m-am simtit prea bine, mai bine ca
niciodata si nu m-am gandit ca va barfi cu toti cei din spitalul, desi a fost vina mea ca nu
mi-a trecut prin cap ce urma sa se intample.
- Si acum, ce vrei sa facem? De ce ai venit la mine? Sa te iert? Te iert, altceva nu am ce sa
fac. Esti multumita?

33
- Nu, nu am cum sa fiu multumita, bineinteles, nu e vina ta, e vina mea, doar a mea… dar
parca vad ca nu esti prea incantat sa ma ierti, am impresia ca o faci din obligatie, dar oare
de ce ar fi obligatia ta sa ma ierti? Puteai chiar sa imi dai o palma, atat de vinovata ma
simt... 
- Doar stii ca nu se as face asa ceva niciodata. In plus, stii si tu ca, de acum, eu sunt
“violatorul spitalului”. Am inteles ca vor sa scape de mine cat mai curand. E drept si eu
vreau sa plec cat mai repede din acest spital.
- Si unde ai sa pleci? Acasa?
- De ce te intereseaza?
- Intrebam si eu doar asa…
- Doar asa, de ce “doar asa”?
- Suntem amandoi bolnavi, ma intreb acum daca nu am putea sa traim impreuna? Eu, cand
scap de la spital, ar trebui ma duc la parintii mei, dar as vrea sa fiu cu tine. As vrea sa
traiesc cu tine.
- Vrei sa scapi si de ei, nu?
- Nu e neaparat ca vreau sa scap de ei, dar tu nu ai vrea sa traim impreuna, sa avem grija
unul de altul? Nu crezi ca am putea fi in stare sa avem grija unul de altul?
- Sa stii ca m-ai surprins cu aceasta propunere. Chiar ai vrea asta? Ma surprinde
propunerea ta. Dar, de curiozitate, unde ai vrea sa stam impreuna? La mine? Dar eu am
crize foarte des, va trebui sa ai grija de mine, vei fi nevoita sa faci eforturi uriase, dar si tu
esti bolnava, crezi ca ai sa fii in stare sa ai grija de mine? Dar daca vom fi amandoi in criza
ce vom face? Ne vor ajuta vecinii?
- Crizele mele nu sunt atat de grave ca ale tale. Eu nu imi pierd cunostiinta, ma ia cu
ameteli, imi pierd controlul atentiei, dar nu imi pierd cunostiinta… Problema e ca, daca nu
suntem impreuna, vom fi singuri (eu “singura” cu familia mea, tu singur cu catelusa ta si
atat). Ce zici, chiar preferi sa fii singur?
- Nu stiu ce sa iti raspuns, ma simt obosit…
- Iarasi? Te-a obosit propunerea mea? Crezi ca o femeie complet sanatoasa ar vrea sa stea
cu tine? Eu cred ca nici o femei sanatoasa nu ii i-ar conveni sa traiasca cu tine.
- Deci tu ma alegi pe mine pentru ca nici tu nu ai sansa sa stai cu vreunul sanatos.
- Nu stiu daca nu as putea gasi unul sanatos, am avut si prieteni “normali”.
- Si, cine a rupt relatia, fiecare dintre ei sau tu?
- Nu cred ca s-a rupt relatia din cauza unui dintre noi, asa in mod direct.
- Dar cum, atunci, au loc despartirile? Totusi, trebuie sa imi spui de ce vrei sa locuiesti cu
mine? Esti indragostita de mine?
- Da, asta e motivul pentru care vreau sa stau cu tine. Nu stiu pentru cat timp, dar acum
vreau sa traiesc cu tine. Sper pentru totdeauna.
- Dar stii doar ca m-ai facut violatorul tau, violatorul spitalului asta de nebuni, cum vrei sa
traiesti cu mine?
- Nu iti mai repet, ti-am explicat ce s-a intamplat, nu te-am facut violatorul meu. Te intreb
inca o data: vrei sa traiesti cu mine?
- Da, as vrea sa traiesc cu tine. Am avea unde sa traim, in apartamentul meu.
- Atunci, nu ne mai ramane decat sa fiecare sa vorbim cu medicul care se ocupa de noi.
Sper sa nu fie probleme pentru nici unul dintre noi.
Partea proasta pentru cei doi era ca ei nu stiau ca omul-de-ceara ceruse deja
conducerii spitalului ca pacientului G. sa fie externat si asta datorita actului sexual pe care
il comisese in camera lui. Dl. G. stia, insa, ca omul-de-ceara era credincios si ca acesta nu
reusise sa il convinga chiar pe el sa creada in Dumnezeu, dar nu isi imaginase ca medicul va
cere chiar externarea lui. De fapt, omul-de-ceara ii ceruse pacientului G. sa scoata articolul
lui despre faptul ca Dumnezeu nu are cum sa existe de pe pagina lui de pe site-ul facultatii,
dar domnul G. refuzase sa faca asta. Poate ca medicul chiar incepuse sa il urasca de-a
binelea pe domnul G., nu avem de unde sa stim asta, dar stim cu siguranta ca, dupa ce i-a
interzis femeii-de-cristal sa mai intre in camera pacientului G., in final, omul-de-ceara a

34
cerut conducerii spitalului externarea “violatorului G.”. Situatia era foarte grava pentru G.,
fiind foarte greu ca cererea medicului-de-ceara sa fie respinsa, dat fiindca domnul G. chiar
recunoscuse, in fata conducerii spitalului, ca facuse sex cu femeia-de-cristal in acea camera
blestemata. In final, se pare ca intreaga administratie a spitalului ar fi vrut sa scape de
pacientul G., nu doar pentru gestul lui, dar probabil ca invidia aparea pana si la ei, invidia
fata de acel om care se credea cel mai mare creator din toate timpurile si mai era si
necredincios. Cum puteau sa accepte, ei muritorii de rand, asa ceva? In plus, dl. G. nu avea
cum sa stea in spital “forever”. Insa, cu siguranta, daca domnul G. nu ar fi facut sex cu
femeia-de-cristal, probabil ca medicii l-ar mai fi tinut in spital. Dar ei stiau ca e riscant sa
scape de dl. G., dar nu mai aveau de ales. Asa ca, chiar in ziua in care conducerea urma sa
decida ce sa faca cu pacientul G., el a intrat, parca in mod voit, intr-o criza uriasa in care a
avut si un cosmar: femeia-de-cristal devine un “God” care il iubeste nespus de mult chiar
pe el, dl. G., in timp ce omul-de-ceara devine “Diavolul” care, intr-o noapte, intra cu motul
aprins si figura de ceara topita in camera dl. G., iar pacientul G. ii recunoaste figura chiar si
in astfel de stare in care ochii, gura si nasul lui erau lungite, prelungite spre pieptul lui…
Stim, nu era prima data cand omul-de-ceara ii aparea domnului G. in felul asta. Si iarasi,
ni-l putem imagina pe omul-de-ceara tipand la dl. G., avertizandu-l pe pacient ca el insusi
reprezinta “credinta” care aduce “lumina” pacientilor bolnavi, ca el ii salveaza tocmai prin
credinta lui in Dumnezeu si de aceea le cerea pacientilor sa creada in Dumnezeu, iar lui G.
ii cere sa devina credincios, sa scoata acel blestemat articol de pe pagina lui de web si sa se
duca la biserica, in mod regulat. Dar in acea criza, domnul G. s-a intrebat daca nu cumva
omul-de-ceara reprezinta chiar pe Dumnezeu, de vreme ce insista atat de mult ca el sa fie
credincios. Si, astfel, poate ca femeia-de-cristal reprezinta Diavolul, asta fiind motivul
pentru care ea il transformase pe pacientul G. in “violatorul spitalului”. Oricum, domnul G.
incepuse sa fie obsedat ca omul-de-ceara si femeia-de-cristal reprezentau pe Dumnezeu si
Diavolul, dar nici el nu stia care pe care.
Dupa ieserea din aceasta criza fantastica, domnul G. i-a spus femeii-de-cristal ca nu
are cum sa fie impreuna cu ea, dar nu i-a oferit nici un motiv pentru acest refuz categoric,
acest refuz avand loc a doua zi dupa ce acceptase chiar el acceptase sa fie impreuna cu
ea. Sa mai adaugam un element important: in acea zi, dl. G. a avut inca o criza serioasa, a
fost gasit inconstient, tremurand foarte tare chiar langa acea banca uitata de lumea.
Oricum, se pare ca femeia-de-cristal a fost foarte afectata, nu neaparat de decizia lui G. sa
nu mai traisca impreuna, ci mai degraba de faptul ca si-a dat seama ca intr-adevar nu avea
cum sa traiasca cu domnul G., care era prea bolnav, care nu se putea controla pe deplin si
deci nu avea cum sa traiasca cu o persoana care se afla in astfel de stare bolnava. Femeia-
de-cristal si-a dat seama, abia atunci, ca G. era intr-adevar mult mai bolnav decat crezuse
ea la inceput. Ea chiar incepuse sa regrete enorm ca facuse sex cu el si mai ales ca ii facuse
acea propunere sa traiasca impreuna. Nici macar nu se gandea ca datorita crizelor, dl. G.
putea sa uite ce vorbise cu ea in trecut. Iar femeia-de-cristal a intrat intr-o depresie crunta,
sa nu uitam ca si ea fusese internata la spitalul de nebuni pe caz de boala, nu doar pentru ca
familia ei voia sa scape de ea, asa cum credea ea... De asta data, criza pacientului G. a durat
cateva zile, iar depresia femeii-de-cristal crestea pe masura, de la o zi la alta. Dupa ce si-a
revenit din criza, dl. G. s-a dus in acelasi parculet in care statea el si s-a asezat, bineinteles
(nu stiu de ce am inceput sa urasc acest cuvant) pe aceasi banca. Domnul G. era istovit, fara
vlaga, chiar el insusi simtea ca nu poate sa gandeasca rational, in mod normal. Era dupa
ora pranzului, domnul G. fusese la masa si mancase, dar chiar si asa, istovit cum era el, a
observat ca femeia-de-cristal nu venise ca sa ia masa. Domnul G. se gandea ca poate va
aparea mai tarziu, nu stia nimic despre ea, doar criza lui durase cateva zile. De pe banca
respectiva, domnul G. putea sa vada cladirea in care se afla camera lui si camera ei, si sala
de mese. La un moment dat, la fereastra deja deschisa a culoarului de la etajul doi a aparut
chiar femeia-de-cristal. Surprins ca nu era la etajul 1 unde se afla camera ei, domnul G. s-a
ridicat, de pe banca, in picioare neluandu-si ochii de la nenorocirea care urma sa se
intample. Si chiar in acel moment, femeia-de-cristal s-a urcat pe tocul de la fereastra

35
etajului doi, se uitau unul in ochii celuilalt, ingrozit, domnul G. face cativa pasi catre
cladire, doar trei pasi, dupa care, femeia-de-cristal s-a aruncat de la fereastra direct cu
capul in jos, ca sa elimine orice sansa, nu? Iar domnul G. vede cum femeia-de-cristal se
loveste de asfalt mai intai cu capul si apoi cu corpul... Si doar asa, nu doar capul ei, dar si
corpul ei s-au sfaramat, in sfarsit, in acele mici bucatele, parca prea mici, ca niste cioburi de
sticla colorate, dar netaioase, mici faramituri care s-au imprastiat peste tot locul in care
alesese sa cada, iar sangele, sangele ei, a colorat asfaltul in rosu, un rosu stralucitor,
neaparat, nu stiu de ce, culmea, neincrezator de stralucitor, iar cioburile acelea pareau ca
tremurau cu toate intr-o sincronie infioratoare de trista. Doar parul ei lung si negru,
aproape negru, nu se schimbase deloc, desi parul parea, totusi, putin incalcit (curios, nici
macar prea tare) si parea ca si cum ar fi fost o peruca uitata pe un caldaram inrosit de acele
mici cioburi scanteietoare care parca cantau impreuna, un cantec trist, nu avea cum sa fie
altfel, nu?, ba putem spune ca parul parca astepta ca cineva, un el bineinteles, sa vina si sa
il pieptane chiar acolo pe acel asfaltul inrosit parca de cand fusese construit… iar capotul
cenusiu al femeii-de-cristal era acum inrosit, aproape complet inrosit, nici nu puteai sa
realizezi ca fapt capotul era inrosit de sangele ei improscat peste tot, caci caldaramul parca
se transformase in rosu si nimic altceva, doar ca aveai senzatia ca asa fusese acea piatra pe
care se sparsese, in mici cristale care reflectau lumina intr-un curcubeu de culori, corpul
femeii-de-cristal.. aveai, fara sa vrei, impresia ca o crima infernala chiar avusese loc acolo,
ca o zdrobire infernala a corpului ei avusese loc chiar pe acel loc insangerat, proaspat
insangerat, situat langa acea cladire veche, invechita, scorojita, mai exact, cladire care iti
dadea impresia ca se va prabusi la primul cutremur banal care va avea loc in curand sau
poate ca urma sa se prabuseasca chiar datorita cutremurului produs de caderea corpului
femeii-de-cristal. In curtea spitalului se lasase, precum apusul unui soare prea stralucitor, o
liniste infernala, de-a dreptul infernala, iar clipele care se scurgeau al dracului de incet nu
mai aveau nici un sfarsit, pe strada de langa cladire nu trecea nici o masina, pasarelele nu
mai ciripeau deloc, nici macar una, in mama ma-sii, iar domnul G., dupa acei trei nu mai
multi, pasi, incremenise, nu mai putea sa isi miste corpul, nu mai era in stare sa faca nici
un gest, de altminteri simtea ca nu mai are rost sa mai faca vreun gest… El vazuse, asa
paralizat cum era, spargerea in tandari mici si colorate ale corpului femeii-de-cristal, chiar
apucase sa se mire, cat de mici erau acele firimituri, vazuse cu ochii lui cum corpul ei
disparea, se sfarama in acele bucatele, care raspandeau parca culori taioase, cativa oameni
care erau in parc in acel moment, la o distanta mai mare de cladire, dar care auzise, fara sa
apuce sa vada, cum se sparge corpul femeii in acea cumplita lovitura de asfalt, au inceput sa
strige, inspaimantati, dupa ajutor si, nu dupa multe secunde, doi asistenti au aparut din
cladire si s-au repezit spre locul unde se prabusise pacienta, ei doar au vazut, imediat, ca
pacienta nu supravietuise; capul ei era sfaramat in mici bucatele, incredibil de mici, iar ce
mai ramasese din corpul ei era complet inert pe acel asfalt salbatic de dur si de incremenit,
doar sangele parea ca era singurul care mai avea voie sa circule, liber, pe acel asfalt batut de
soare, si, fara sa vrei, tie privitorule iti trecea prin cap, si nu stiai de ce, senzatia ca era
chiar sangele care voia sa evadeze, sa scape din acel corp nemiscat, fara viata. Un medic a
sosit si el la fata locului, imediat s-a aplecat, din instinct probabil, sa verifice, probabil
obligat de lege, “daca femeia mai traia”, cum sa mai traiasca ce mai ramasese din acel
corp?, si, dupa un consult sumar, medicul a constat ca, de la acea cazatura fatala, femeia-de
cristal murise instantaneu si, pana la urma, un asistent a adus un cearsaf alb, prea alb,
bineinteles, cu care a acoperit ce mai ramasese din acel corp-de-cristal, iar dupa vreo
cateva zeci de minute, a aparut, in final, si o masina de politie din care au coborat, parca
fortati de lege, doi politisti care nu au avut de facut decat sa constate ca femeia murise prin
sinucidere, dar, culmea era ca domnul G. nu a avut nici o criza in primele momente atat de
tragice pentru el, dar pana la urma, criza a inceput sa se manifeste chiar atunci cand
politisti il luase si pe le intrebari, doar fusese singurul martor al sinuciderii femeii-de-
cristal, caci ceilalti care erau in curte in acel moment, nu apucasera sa observe caderea
femeii de la fereastra, si desi corpul femeii-de-cristal era imprastiat in mii de bucatele, nici

36
politistii nici medicii, nici asistentii nu se intrebau cum de acel corp se sparsese in acele mii
de bucatele, chiar parea ca pentru cei prezenti, acel corp sfaramat era ceva normal, nimic
special, caci pana la urma, sa nu uitam, scena se petrecuse la un spital de nebuni, persoana
care se sinucise era un pacient al acelui spitalului, iar medicii puteau fi acuzati ca nici unul
dintre ei nu s-a gandit ca pacienta lor, care avusese acel act sexual cu domnul G. si care era,
deci, implicata in acel scandal nemaivazut, ar putea sa se sinucida. Dar, sa fim seriosi,
totusi, chiar daca s-ar fi gandit la aceasta posibilitatea, ar fi fost foarte greu sa decida ce
masura de siguranta sa aleaga ca sa evite aceasta posibilitate de sinucidere a femeii-de-
cristal. Ce trebuiau ei sa faca, sa inchida toate ferestrele, sa lege pacienta de pat? Nu
avusesera nici cea mai mica banuiala ca ea ar vrea sa se sinucida, nimeni nu avea cum sa fie
acuzat ca avusese loc acea sinucidere chiar in curtea spitalului, langa acea cladire in care se
afla acea tacuta sala de mese. E drept ca nu aveau cum sa puna pe cineva sa controleze
femeia-de-cristal tot timpul, zi si noapte, nici puteau sa o lege de pat de vreme ce ea nu
parea sa fie cu adevarat nebuna. Dar cine putea sa o acuze de nebunie tocmai pentru ca se
sinucisese? O masina de salvare a aparut asa, parca de nicaieri, fara sa faca macar un
zgomot, cat de mic, iar asistentii au ridicat acel trup mort, acoperit cu acel cearsaf care,
evident, nu mai era alb, si l-au introdus in masina, dupa care usa masinii a fost inchisa,
parca incet, usurel, ca si cum, nimeni nu voia sa deranjeze ce mai ramasese din acel corp…
iar, mai apoi, salvarea a disparut aproape instantaneu, din acea zona atat de tacuta, de
monotona, iar motorul parca evita sa mai faca acel zgomot obisnuit pentru un motor de la o
masina asa de mare, dar chiar si asa, zgomotul ala mic, al dracului de mic, se indeparta tot
mai mult de locul in care avusese caderea corpului… Asta era tot, ce putea sa mai fie in plus
decat acea liniste asurzitoare care se lasase peste gradina spitalului de nebuni…. Dar ce
altceva putea sa fie? Cand era clar, prea clar, ca domnul G. se afla intr-o criza de epilepsie
de nemasurat, si bineinteles, in astfel de situatie, pacientul nu mai avea cum fie externat?
Cum sa externezi un corp aflat intr-o criza epileptica atat de grava? Nu puteai sa nu te
gandesti ca de fapt femeia de cristal tocmai de asta se sinucisese, ca sa il salveze pe dl. G. de
la externare, desi nu era prea clar de ce am putea sa consideram acest fapt ca fiind o
salvare… o salvare de la ce? Aveam noi dreptul sa ne intrebam… dar chiar stiai ca acest
gand ni se parea absurd, nu aveam cum sa il evitam, noi saracii… in acele momente atat de
mortale incat te lasau fara cuvinte… Ce rost isi mai aveau cuvintele, poti, cititorule, sa imi
spui? Ar fi penibil sa incerci sa gasesti niste cuvinte, oricare ar fi acestea… Inca in criza, dl.
G. a fost carat de catre asistenti in camera lui si pus pe pat, doar ca acel corp inca tremura
teribil, asa ca au trebuit sa faca rost de niste curele si sa lege corpul de pat, care, nimic
surprinzator, si acesta incepuse sa tremure zgomotos (atat de tare se zguduia corpul dlui
G.), tremurare ca incepuse sa devina tot mai blanda, pe masura ce timpul se scurgea, pana
cand, surprinzator, chiar s-a si oprit, iar asistentii care carasera si plasase corpul dlui G. pe
patul din camera, au putut si ei, in sfarsit, sa iasa din acea camera, doar ca, mai tarziu,
dupa vreo doua ore, unul dintre asistentii de serviciu a auzit un zgomot mare din camera
pacientului G. si, cand a intrat in camera, a vazut corpul pacientului cum tremura infernal
de rau si se putea vedea ca in acea criza, dl. G. se lovise cu capul de perete, sangele ii curgea
din nas si de la buze, dar se putea deduce ca pacientul se lovise de perete si cu capul, criza
incepuse cand dl. G. era in pat, corpul lui tremurase foarte tare si, din aceasta cauza, capul
lui s-a lovit de perete de mai multe ori, inca un asistent de serviciu a venit in camera
pacientului G. si amandoi incercau sa il lege pe domnul G. de pat cu acele curele, iar
asistentii stiau si ei de actul sexual facut de domnul G. cu femeia-de-cristal care se
sinucisese, si se parea ca il urau pe aceast pacient nebun, “violator”, care se mai credea si
“Dumnezeu” (desi, doar spusese la toata lumea, el nu credea in Dumnezeu), dar acum
pareau si ei depasiti de situatie si nu stiau ce atitudine sa ia fata in acea situatie infernala
nu doar pentru pacient dar pana si pentru ei, asistentii… ceva insa era prea clar, in
cariera lor medicala, asistentii nu mai vazusera o criza de epilepsie atat de cutremuratoare,
o fi fost pedeapsa data de Dumnezeu, nu stiau nici ei ce sa mai creada, nici eu nu stiu ce sa
cred, oricum, pana la urma, cu chiu cu vai, desi domnul G. continua sa tremure infernal,

37
asistentii au reusit sa il lege bine pe domnul G. de patul acela facut din fier, dar chiar si asa,
domnul G. continua sa tremure, dand chiar senzatia ca acele curele se vor rupe sau poate
corpul lui se va sfarama in bucatele mici care se vor imprastia pe podeaua camerei, dupa
care vor trece prin parchet si dusumea si vor ajunge la nivelul unu in camera in care se
aflau trei femei, si dupa ce le viola si pe acestea, bucatele alea mici continuau sa cada si mai
jos, la parter si de acolo la subsol, printre sobolanii care umblau printre tevile de apa… da,
nu te mira, cititorule, caci bucatele alea ajunsesera atat de mici incat puteau sa se strecoare
printre microparticolele care formau podeaua si restul lucrurilor macroscopice; parca urma
si patul, care se zguduia din toate partile, sa se rupa si acesta in bucatele mici, bucati de fier
mici, marunte, sticloase, taioase, domnul G. tipa in continuu, de fapt nici macar nu era un
tipat, el nu mai era deloc constient, parea sa fie sau, mai exact, chiar era urletul unui nebun
aflat intr-o criza maxima de epilepsie, dar oare mai era aia doar criza de epilepsie, se
intrebau asistentii medicali care participau muti la acea scena teribila, cine mai putea sa
puna, acum, problema externarii pacientului G. din spitalul parca plasat in Iad, caci putem
sa intelegem si noi, acum, acel spital chiar devenise un Infern pentru dl. G.
Dar oare mai apucase dl. G. sa se gandeasca la femeia-de-cristal? Ea nu mai exista, sau
poate ca acum ea era, pentru el, un mic diavol, sau de fapt ea se transformase intr-un fel de
Isus care se sacrificase ca sa il salveze chiar pe el, pe dl. G.? nu avem de unde sa stim, era
insa clar, prea clar, domnul G. fusese extrem de afectat de sinuciderea femeii-de-cristal,
poate ca fusese marea lui iubire, nu avem de unde sa stim, doar ca medicii nu aveau cum sa
prezica cat va mai dura aceasta criza nemaintalnita, ei nu stiau nici daca dl. G. isi va mai
reveni din aceasta criza nemaiintalnita, nici daca va avea o revenire macar partiala, insa,
noi, cititorii, trebuie sa fim siguri ca dl. G. chiar trecuse pragul catre Infern, dar nu stim
daca acolo el era frate chiar cu Dracu’ sau urma sa fie pedepsit de acesta, desi prima
varianta parea sa fie ca domnul G., necredinciosul, era condamnat sa traiasca Infernul
chiar si aici pe Pamant, iar criza asta incredibila tocmai ne indica pedeapsa pe care o
primisese, dar oare de la cine, aveam noi dreptul sa ne intrebam, de la Dumnezeu sau de la
Diavol? sau de la amandoi? doar era vorba de dl. G., cel care, in nemernicia lui, se credea
cel mai tare din istoria gandirii umane, ba mai mult, el credea ca aratase, pentru prima data
in istoria nenorocita a gandirii umane, ca Dumnezeu nu are cum sa existe, cum putem noi,
muritorii, sa acceptam asa ceva? iar el, necredinciosul, era convins ca dupa moarte,
sufletul/viata/mintea (sau cum vrem noi sa o numim) nu are cum sa existe tocmai pentru
ca creierul/corpul (doar corespondent al mintii/vietii) se va dezintegra complet in
microparticole si nu vor mai ramane decat oasele care nu pot reprezenta nici un fel de
minte, oricat de imateriala am gandi noi sa fie mintea, viata umana, in genere.
Sa nu uitam, domnul G. avusese acel infernal accident de la Oxford tocmai pentru ca
nu i-a mers cheia de la yala usii. Cum dracu’ sa i se intample tocmai lui chiar asta dintre
miile de studenti care se aflau in acel an acolo? Si culmea era ca la prima incercare domnul
G. chiar reusise sa urce la fereastra si in camera lui, situata la etajul doi al acelei cladiri, la a
doua incercare, in conditii mult mai proaste (ploua marunt, englezesc), el a cazut. De
remarcat, corpul lui nu s-a sfaramat in acele mici si taioase fragmente si atat. Mai tarziu,
cand si-a revenit, domnul G. era convins ca cineva i-a impins mana lui de pe tocul acelei
fereastrei umezite de acea ploaia englezeasca. Poate ca el ar fi trebuit sa se intrebe singur: a
fost God sau Diavolul? Dar el, necredinciosul, nu putea sa isi puna aceasta intrebare, sau
poate ca ii era, in realitate, frica, si nimic mai mult? Nu avem de unde sa stim… dar ce ar
trebui sa stim, acum, in aceasta stare de fapte infricosatoare? Poti sa imi spui, cititorule?
Eu te ascult, daca ai ce sa imi spui… Doar ca dl. G. credea ca daca God ar fi existat, cu
siguranta, El i-ar fi impins palma de pe tocul ferestrei, tocmai ca razbunare ca el, dl. G. a
indraznit sa incerce sa dovedeasca, ceva nesabuit, neacceptat, cum ca God nici macar nu
are cum sa existe. Da, da, doar senzatia de frica te mai putea acapara in astfel de situatie,
nu? Sa ne gandim, totusi, ca dl. G. ar fi devenit prea puternic daca God l-ar fi lasat sa isi
termine cu brio studiile pe care le incepuse tocmai la faimoasa Universitate din Oxford, la
care trebuie sa mai adaugam si alte faimoase universitati, de pe alte continente, la care a

38
urmat el sa studieze. E clar ca, fara acel accident, parca generat de God sau de Diavol, nu
avem de unde sa stim, dl. G. ar fi devenit prea puternic si ar fi fost in stare sa ii deformeze
prea mult imaginea lui Dumnezeu pe acest Pamant blestemat. Sa ne aducem aminte marea
problema a crestinismului a fost “marul cunoasterii”, iar dl. G. dobandise cea mai larga
cunoastere din istoria gandirii umane. Nu era el, intr-adevar, un mare pericol atat pentru
God cat si pentru Diavol? Cine i-a impins, pana la urma, mana dlui G. de pe tocul acelei
ferestre atat de blestemata, God sau Diavolul? Eu, credinciosul, sunt convins ca Diavolul si-
a bagat cumva iarasi coada si dl. G. tot nu a murit. Ba, dimpotriva, el nu a ramas nici macar
paralizat. Doar faptul ca s-a trezit ca are epilepsie (si asta nu in primul an, cum sa intampla
in general, cu oamenii care au astfel de accidente, ci tocmai dupa 6-7 ani)… Ciudat, nu? Ce
sa mai spunem decat ca trebuie sa nu uitam un detaliu esential: la prima incercare de a
urca acea fereastra, domnul G. era singur, la cea de-a doua incercare, el era insotit, de o
colega, cu alte cuvinte, a fost norocul lui, dar oare cine a fost responsabil de acest noroc,
God sau Diavolul? Daca dl. G. ar fi fost singur la cea de-a doua incercare, in miezul noptii,
cand a si cazut, dimineata ar fi fost gasit mort, cu siguranta. Dar intrebarea nu se opreste
aici, dupa ce a stat in spital atata timp, domnul G. reuseste, in cateva luni, sa isi revina si sa
fie in stare sa scrie cartile alea nenumarate. Incredibil, nu? Apoi chiar el crede ca dovedeste
ca “God” nu are cum sa existe, ba incepe sa se creada (inevitabil in astfel de situatie, nu?)
cel mai mare ganditor din toate timpurile. El reuseste sa obtina burse de studii in diverse
locuri (la Universitatea din New York, dar mai ales la acea universitate din nemaipomenitul
oras Sydney, sa retinem, oras declarat cel mai frumos din lume!), scrie nenumarate carti,
publica o carte la cea mai mare editura din Europa, are si doua casatorii ratate (din cauza
ca el era fara bani), face nenumarate excursii montane si i se intampla multe alte fapte de
necrezut in viata pe care a avut el, necredinciosul. Cum a fost posibil asa ceva? Faptul ca a
studiat trei ani in Sydney, ca acestia au fost cei mai frumosi ani din viata lui (domnul G.
considera Sydney ca fiind Paradisul pentru el, datorita si conditiilor speciale pe care le avea
el, cum ar fi, bursa uriasa pe care o primisese de la acea universitate). Surprinzator, G. s-a
trezit cu “boala divina” peste 6 ani chiar in Sydney, tocmai cand poate ca urma sa
primeasca si acea slujba de profesor la universitate. Ar fi atins intr-adevar, Paradisul…
poate din aceasta cauza unul dintre ei, God sau Diavolul i-a provocat epilepsia, o boala
divina, nu? Cine i-a dat boala asta, pana la urma, ma intreb eu, credinciosul… Nu cumva
chiar God a avut de rostit ultimul cuvantul? Nici macar nu putem spune ca destinul dl. G. a
fost fie frumos, fie nefericit, putem doar sa afirmam ca a avut un destin in care nu ai cum sa
il crezi, dar care chiar i s-a intamplat cu adevarat. Nu aveai cum sa nu te gandesti ca
domnul G. a fost un “ales” dar tot mai ramanea intrebarea, “alesul cui?”, al lui God, al
Diavolului sau de fapt amandoi au incercat sa scape de el si nu au reusit? 
In timpul acestei crize infioratoare, omul-de-ceara a intrat de mai multe ori in camera
domnului G. Cand intra medicul-de-ceara, aveai impresia criza domnului G. se agrava si
mai tare, daca se mai putea asa ceva. Omul-de-ceara statea cateva minute si se uita cum
pacientul G. tremura infiorator, dupa care iesea din camera. Toata criza asta infernala a
durat cateva zile. Cand incepuse sa isi revina, domnul G. arata ca un mort adevarat.
Oricum, nu si-a mai revenit pe deplin cum era inainte de aceasta criza, nici atunci cand
aceasta criza a trecut (parca nici nu ne mai asteptam criza sa se mai opreasca - nu stiu de ce
am scris aceste cuvinte, nu stiu), medicii intrebandu-se mereu daca pacientul ar mai putea
sa isi revina complet, dupa aceasta criza atat de infernala, nemaiintalnita, cum am
mentionat deja...  
 

39
 4. Povestea din “Piata Matache”  
“Silence is worst; all truths that are kept silent become poisonous.”
(Friedrich Nietzsche)

Femeia, care semana cu actrita Oana Pelea, statea in picioare, langa geamul “Reparatii -
cizmarie si pielarie” din “Piata Matache”, astepta ca cizmarul dinauntru sa deschida geamul
si sa o intrebe ce vrea ca el sa ii repare. Ea era o femeie in jur de 52-53 de ani, avand cu
siguranta o viata necajita, intelegea-i asta cand te uitai la chipul ei ingrijorat, la hainele cu
care era imbracata (curate, nu foarte vechi, dar in nici un caz scumpe, ar fi o contradictie in
termeni ca cineva cu bani sa vina sa isi repare ceva la cizmarie, nu?), dar poate mai ales
datorita faptului ca tinea strans la piept o geanta din piele foarte ponosita, veche, parca de
acum doua secole. Femeia astepta, infrigurata (normal, nu?, ce altfel de stare poti sa ai
atunci cand astepti sa dai la reparat pantofii?), sa vina cizmarul si sa deschida geamul, dar
tinea geanta aia la piept ca si cum ar fi fost copilul ei. Da, chiar asta fusese senzatia
domnului G. cand s-a uitat la acea Oana Pelea a carei singuratate absoluta era data de
strangerea la piept, cu asa infrigurare, a acelei genti inca neuitata, inca neparasita in lumea
noastra, o lume in care oamenii erau dominati, ontologic, de singuratate. Strangerea gentii
la piept iti dadea impresia (insista domnul G. sa imi spuna asta cand imi povestea aceasta
intamplare din viata lui) nebanuita, neasteptata, ca femeia chiar se identifica, la nivel
subconstient, cu acea poseta. Parca amandoua entitile (ea si poseta) aveau aceasi varsta,
deci era clar ca ea era mult mai in varsta decat geanta. Stim, orice mama se identifica cu
copilul ei, in acest caz, femeia parea ca se identifica cu acea geanta nenorocita. Era sa repet
“culmea si ponosita”, dar nu vreau sa mai repet aceasta caracteristica a acelei genti: femeia
tinea geanta asa stransa la piept probabil pentru ca ea, poseta, fusese martor la multe
evenimente (importante si mai putin importante) din viata, ponosita, pana la urma, a acelei
femei. Astfel, geanta reprezenta, fara indoiala, memoria femeii, iar unii specialisti din
neurostiinta cognitiei sustin ca memoria ar reprezinta chiar identitatea unei fiinte umane.
Putem afirma ca geanta din pielea unui animal, fusese ea insasi, candva, chiar o fiinta vie,
iar acum, acea piele fara viata se identifica, doar prin prezenta acesteia, cu viata acelei
femei-aproape-de-moarte. La cat de nefericita arata, era clar ca geanta trecuse prin multe
intamplari nedorite (adica nefericite) ale acelei femei parca macinata de tristete. Sa ne
inchipuim, de exemplu, cearta pe care o avusese femeia cu fostul sot sau prieten, in oras, la
iesirea de la un bar, cearta care a dus, pana la urma, la despartirea finala dintre cei doi
oameni: femeia s-a intors acasa complet deprimata, a intrat in bucatarie si a aruncat, foarte
nervoasa, geanta pe scaun, doar ca acea geanta fusese martora la certa dintre cei doi,
martora ca si la alte nenumarate certuri, poate ca fusese martora si la alte despartiri, am
putea sa ne imaginam… Oricum, dupa expresia fetei, dupa starea in care era acolo in fata
ghiseului de la cizmarie, puteai, tu ca privitor, sa deduci ca femeia era coplesita de tristete,
principala cauza fiind singuratatea ei, faptul ca traia singura. Intrebarea care iti aparea
imediat era chiar banala: de ce barbatii pot suporta singuratatea mai bine decat femeile?
Raspunsul, la randul lui, e simplu: datorita evolutiei speciei, masculii asigurau conditiile de
viata ale lor, dar si ale femelelor si progeniturilor lor. Ele asigurau cresterea progeniturile si
pregateau mancarea de acasa. Genetic, pentru barbati e mai usor sa isi asigure
supravietuirea pe acest Pamant. Iar un copilul reprezinta dedublarea identitatii personale
ale unei persoane umane. Avand un copil, tu ca persoana cu o anumita identitate, iti rupi/
dedublezi identitatea in doua. Tu insuti devii alta persoana, adica copilul tau pe care esti
obligat, prin legea evolutiei speciei, sa il cresti, sa ai grija de acesta chiar mai mult decat ai
avea grija de tine. Nu iti mai ramane decat sa te “sacrifici” pentru a asigura o viata cat mai
buna progeniturii tale. Asta e legea evolutiei speciilor. Impotriva evolutiei speciei este un
individ care nu vrea sa aibe nici macar un copil. De ce? Pentru ca nu vrea sa isi piarda
timpul si banii pentru cresterea acestuia. Budismul propune autoindumnezeirea. Nu pot

40
ierta sa ma iert singur, deci am nevoie de un reper fata de care ma simt sau nu vinovat si la
care cer sau nu iertare.
De-a lungul anilor, lucrurile de care avea eventual nevoie aceasta femeie, atunci cand
pleca de acasa ca sa se intalneasca cu un potential sot sau actual prieten, erau inghesuite in
acea geanta din piele (lucruri precum rujul, portofelul din piele plin cu maruntis,
oglinjoara, si cate si mai cate), dupa care acea piele posonita era aruncata pe umar si
“intovarasea” femeie noastra oriunde urma sa se duca, la orice intalnire avea sa fie. Si asta
era valabil chiar si atunci cand ea, femeia, se ducea in apartamentul partenerului care
insista, de fiecare data, sa faca sex cu ea, chiar daca ea, era clar, nu avea chef de sex atat de
multe ori pe saptamana, dar, pe linia evolutiei speciei, femeia stia ca trebuie sa cedeze
dorintelor ancestrale ale barbatului tocmai ca sa nu il piarda, tocmai ca sa nu ramana
singura. De multe ori, tipul devenea chiar insuportabil cu insistentele lui, era prea clar ca
ea nu avea de ales, de vreme ce ea nu voia sa ramana singura, din nou. Iar poseta, daca
fusese deja aruncata pe scaunul din dormitor, asista neputincioasa la acele partidele de sex,
chiar chinuitoare pentru acea femeie depasita de timp, partide care produceau acele placeri
evolutioniste barbatului si mai putin femeii. De altminteri, cand ejacula, barbatul avea
sensatia ca isi pierde mintile, iaca asta a fost rezultatul evolutiei speciei, asta ca sa
supravietuiasca familia, deci, si specia si atat.
De mult timp, femeia si geanta erau doi tovarasi plecati in aventura vietii lor, intr-un
oras plin de mizerii si de oameni nenorociti. Dar macar aveai impresia (de fapt, iluzia) ca
femeia isi tinea in brate chiar copilul ei, care de fapt era acea geanta din piele care fusese
candva chiar fiinta vie, caci dupa ce vreo “caprioare de munte” fusese sacrificata, pielea
acelui animal de mult mort era transformata in acea geanta din pieple atat de apropiata
acelei femeia aproape in varsta, dar care iti dadeai seama ca inca isi cauta, cu infrigurare
dar si ingrijorare, un viitor partener, incerca, cu o speranta necontenita, sa isi asigure un
viitor sigur, caci pana la urma asta era scrisa in gena ei: familia iti asigura cea mai buna
supravietuire mai ales daca apuci batranetea. Numai nebunii s-ar sinucide in astfel de
conditii, nu? Femeia, nu isi gasise nici un barbat in acea perioada, caci daca nu ar fi fost
singura, nu ar mai fi venit sa isi repare geanta la cizmarie, iar figura ei nu ar mai fi redat
viata ei dezamagita, acea tristete care ii devenise parca conditia ei ontologica
fundamentala.
De fapt, ea, femeia, nu geanta, simtea ca timpul trece pe langa ea, ca trecuse deja mult timp
din viata ei, ca incepuse deja sa fie coplesita de batranete, acum cand isi traia viata singura,
si era speriata de-a dreptul cand vedea ca cele mai mari sanse ale ei erau sa isi traiasca
batranetea in singuratate, probabil ca acest gand o macina in permanenta, chiar daca ea,
tot timpul, incerca sa il evite, sa ii domine gandirea. Nimic mai trist, nu?, faptul ca viata ei
urma sa se sfarseasca, cu totii vom muri, “candva in viitor” - asta ii trecea prin cap si atunci
cand era tanara, dar acum, in pragul batranetii, acel “candva” devenise atat de palpabil
incat nu putea decat sa te ingrozeasca, ce fel de traire mai poti avea, tu cititorule, intr-o
astfel de situatie, cand moartea parea ca te urmareste in fiecare zi, iar tu nu aveai de unde
sa stii cand aceasta iti va apare in calea ta si nu te va mai lasa sa mergi mai departe… dar tu
aveai grija sa iti duci geanta aia invechita, obosita, la reparat la acea cizmarie si, trebuie sa
recunoastem, aveai inca speranta ca nu vei muri singura in acel apartament la care inca
mai plateai imprumutul facut la acea banca… Oare de ce nu putem muri singuri, fiecare
dintre noi, oamenii? Cu ce ne poate ajuta celalalt, partenerul, cand moartea ne
imbratiseaza? Murim mai impacati, murim mai impliniti daca avem copii? Mai impacati cu
cine, cu noi insine, cu moartea, cu partenerul sau cu copii? Insa, din pacate, cu cat e mai
invechita acea geanta care ne intovaraseste cam peste tot pe unde ne mai pierdem timpul
vietii ramas, cu atat e mai aproape moartea fiecaruia dintre noi… Intelegi, cititorule, ca de
fapt fiecare isi are propria moarte, intelegi ca nu exista o moarte universala, nu e aceasi
moarte pentru toti oamenii, ba dimpotriva, fiecare dintre noi are propria moarte exact asa
cum fiecare dintre noi isi traieste propria sa viata, nu viata celuilalt… Culmea e ca, pana la
urma, moartea nici macar nu exista, nu are nici un fel de ontologie, caci ce se intampla

41
atunci cand mori nu este altceva decat dezintegrarea corpului/creierului tau care doar ar
corespunde vietii tale (conform teoriei dlui G.), iar prin aceasta dezintegrare a corpului,
viata dispare, pur si simplu. Unde? Nicaieri, caci viata nu se duce in alta parte, “viata nu
moare”, viata dispare, pur si simplu, intelegi, exact ca si corpul tau care dispare, iti raman
doar oasele pentru inca cateva mii de ani, dupa care pana si acestea vor disparea, se vor
transforma in microparticule care vor compune alta entitate, alta fiinta, nu avem de unde
sa stim ce anume… Viata chiar exista in realitate, are un statut ontologic, moartea nici
macar nu exista, dar noi oamenii ne plangem doar de “moarte”, ne ferim de “aceasta”
intreaga noastra viata, deci ceva care exista, viata, se plange mereu de ceva care nu exista,
“moartea”, care culmea face ca ceva care exista, viata, sa nu mai existe. Ce ironie, sa
definesti viata in raport cu moartea.  
Geanta, “viata vie” si aceasta atunci cand fusese, candva, o caprioara vie intr-o padure
inca tanara, si atat, capatase acum, in acea zi mohorata din “Piata Matache”, o noua
identitate: poseta era, cu adevarat, dedublura acelei femeii modest pudrata si rujata,
imbracata in haine modeste, dar curate, aranjate pe acel corp slabut, amarat, care candva
probabil ca aratase chiar atragator, daca nu cumva chiar foarte atragator, pentru barbatii
butucanosi. La prima vedere, parea intr-adevar ca banii fusesera marea problema a vietii
acestei femeii. In general, fara vreo mostenire palpabila, orice femeie singura traieste in
saracie. Cu siguranta, daca ar fi avut o mostenire, ea, femeia, nu ar mai fi cautat cu
disperare un partener/tovaras (care nu ar fi urmarit, in principiu, decat sa respecte legiile
lui Darwin, sex, sex, sex pentru masculi, siguranta pentru femele) si nimic altceva. Dar,
prin experientele pe care le avusese pana atunci, in viata ei amara si nimic altceva, femeia
stia ca sunt sanse extrem de mici ca sa isi gaseasca identitatea intr-un mascul care ar fi
urmat sa devina partenerul ei de viata. Geanta fusese martorul celor doua casatorii pe care
le avusese femeia, era martor, de ceva vreme, la linistea teribila in care traia femeia in
singuratate, era martor la pustietatea din acel apartament invechit, innabusit si atat.
Femeia era constienta ca macar avea acel apartament, ca era proprietara acelui
apartament, chiar daca inca mai achita imprumutul de la banca facut pentru a cumpara
acel apartament nenorocit. Nici eu nu stiu de ce denumesc apartamentul femeii
“nenorocit”, dar cred ca nu as putea sa il definesc altfel, asta e starea de fapt despre acel
apartament pe care femeia il cumparase, prin imprumut bancar, impreuna cu primul sot,
dar care, dupa divort, ii ramasese ei si care devenise, cu siguranta, marea ei salvare. Salvare
de la ce, de vreme ce era singura in acel apartament? Rapuns la aceasta intrebare banala:
casa e mai importanta decat partenerul; detinerea unei case e mai important decat a avea
un partener.  
Dar sa ne reintoarcem la acea geanta: de-a lungul anilor, pe langa faptul ca si aceasta
participase la divorturile si rupturile de prietenii pe care le avusese proprietara, totusi
poseta se obisnuise si cu viata de zi cu zi a femeii, se obisnuise cu drumurile la piata pe care
le facea regulat (de patru ori pe saptamana in ultimul timp), geanta se obisnuise cu
cumparaturile facute de femeie, cumparaturi pe care le facea aproape in fiecare zi, de la
aceasi piata, de la aceleasi magazine peste care se aseza, domol, si timpul… Dar geanta avea
un “copil”, care statea mereu chiar in interiorul acesteia, e vorba de portofelul femeii plasat
mereu in acea geanta ponosita. Da, inauntru gentii, era mereu acelasi portofel facut din
piele, era un “tovaras” din piele al gentii din piele si aceasta, iar poseta se afla, de fiecare
data cand mergea la cumparaturi in acea piata aflata destul de aproape de apartamentul ei,
pe umarul ei imbatranit si acesta, ca toate celelelate. Si, inevitabil, cu trecerea anilor,
portofelul, geanta si femeia se ponoseau din ce in ce mai tare, mai exact, sa nu ne
ascundem, toate astea imbatraneau, inevitabil, la trecerea fiecarei zile, deveneau, aceste
obiecte sau entitati, din ce in ce mai mai obosite, parca mai umile, desi, atunci in “Piata
Matache”, femeia nu arata prea batrana, nu arata nici tanara, dar era clar ca tineretea ii
trecuse de ceva timp si se vedea aceasta trecere pe chipul ei brazdat tocmai de trecerea
timpului ucigator, nu-i asa?, caci doar timpul ne ucide pe toti, nu avem cum sa scapam de
moarte care, asa cum am vazut, nici macar nu exista.

42
 Geanta trebuia reparata, una dintre cele doua curele care se stau pe umar era rupta si
trebuia inlocuita. Femeia noastre chiar asta ii spunea cizmarul prin acel geamul deschis al
cizmariei… iar el asculta parca nepasator ceea ce cerea femeia de la el sa faca pentru poseta
ei… si, intr-adevar, femeia voia de la cizmar ca acesta sa ii repare cureaua stanga a acelei
posete prea ponosita. Nu cumva poseta era prea veche si nu mai avea rost nici macar
repararea acelei curele? Intrebarea asta era exclusa din discutie, tocmai pentru ca era clar
ca femeia nu isi poate permite sa cumpere o poseta noua, nici macar de un portofel nou nu
simtea ca are nevoie. Desi si cealalta curea a aceleasi posete parea sa fie prea folosita, parea
aproape rupta si aceasta, totusi, femeia nu ii ceruse cizmarului sa o inlocuiaca si pe aceasta.
Considera ca nu e nevoie, dar de fapt, ea stia ca ar fi trebuit sa plateasca si mai mult si de
aceea prefera sa repare doar cureaua din partea stanga. Femeia voia inca sa mai foloseasca
acea curea pana cand si acesta urma sa se rupe complet. Cizmarul se astepta, poate, ca
femeia sa ii ceara sa inlocuiasca amandoua curele, poate se astepta sa mai coase niste
legaturi la acea poseta nenorocita, nu pot sa ii spun, altfel… si totusi, femeia aia ponosita nu
ii ceruse cizmarului decat sa ii inlocuiasca acea curea amarata, doar atat, nimic mai mult.
Femeia parea sa se milogeasca cizmarului, parea sa il intrebe, ce rost mai avea, la acea
varsta (desi am vazut ca nu era complet batrana) sa isi cumpere o noua geanta? Ce rost mai
avea sa isi ingroase, cu rujul, buzele alea prea subtiri, ce rost mai avea sa isi umfle pometii
cu bureti artificiali, ce rost mai avea ca ea sa isi schimbe coafura, acum in pragul batranetii?
Femeia stia ca nu mai are nici un sens sa incerce sa atraga vreun potential mascul, de unde
sa mai fie vorba de “progenituri”, ce rost mai avea sa caute pe cineva care sa o insoteasca
catre moartea care nu putea fi, nicicand, evitata? Si totusi, se vedea clar, prea clar, cum ea
isi strangea acea poseta la piept, era ca si cum isi strangea chiar propriul ei copil la san, era
ca si cum acel copil era bolnavior si trebuia sa urmeze un tratament medical indicat de acel
cizmar-doctor aflat dincolo de tejgheaua acelei cizmarii parca ponosita si aceasta in acea
piata cu adevarta invechita si aceasta, de vreme ce, era evident, cladirile care inconjurau
piata erau doar niste “blocuri ceausiste”… Dar ea, femeia, strangea la piept acea poseta,
propria poseta, o strangea tare la pieptul ei ca si cum ar fi fost chiar copilul ei, era ca si cum
ea insasi incerca sa se protejeze de ceea ce urma sa se intample, parea ca vrea ea insasi sa se
fereasca de atingerile mainilor butucanoase ale cizmarului care urmau, de fapt, sa repare
geanta si atat. Ce umilinta parea sa o domine pe acea femeie aflata in fata tejghelei acelui
cizmar butucanos si nimic mai mult, dar care urma sa ii repare chiar geanta ei, nu a
altcuiva. In fine, ce as mai putea sa scriu despre aceasta scena de vreme ce, atunci cand
domnul G. mi-o descria cu un ton neutru, prea neutru, eu ramasesem “masca”, desi si eu,
ca noi toti, vazusem astfel de scene (daca nu la vreo o cizmarie, la un magazin alimentar),
dar nu remarcasem astfel de detalii. De ce nu ne-a trecut, niciodata, sa dam atentie la astfel
de scene, la astfel de detalii? Nu stiu… poate ca imi va spune cititorul de ce, eu sunt deja
prea trist ca sa ma mai gandesc la acesta scena atat de trista. Dar de ce era atat de trista? E
singuratatea atat de infernala? Poate ca da… nu stiu, eu, spre deosebire de dl. G., sunt
casatorit am nevasta si copii, nu sunt, deci, singur precum acea femeie care isi dadea la
reparat, cizmarului, propria ei poseta.
Cizmarul (care repara si piele, intr-adevar) vorbea cu femeia care, cu o frica de
neinteles, cu o grija de nemaipomenita, strangea la pieptul ei, in acele momente, si mai tare
acea poseta din piele si, probabil ca o strangea atat de tare tocmai pentru ca stia ca ea,
poseta din piele adevarata, urma sa fie reparata, cu alte cuvinte, chinuita de acele maini
butucanoase ale acelui cizmar… Pana la urma, dupa ce cizmarul a intins mainile ca sa preia
poseta, ca sa vada ce are de facut, de reparat la aceasta, ea, ingrozita, i-a intins geanta care
urma sa fie chinuita. Parca era o poseta din portelan, asa arata comportamentul femeii fata
de poseta ei. Ba chiar si acea grija i se parea anormala domnului G., caci acesta remarcase
ca femeia ii intinde poseta cizmarului atat de incet, mana ei aproape ca tremura, sau poate
chiar tremura, nu stim, nu avem de unde sa stim, ca doar nu eram noi prezenti la aceasta
scena parca desprinsa dintr-un film dat cu incetinitorul… si culmea era ca acea poseta
urma sa fie reparata nu era condamnata sa fie taiata, sa fie sacrificata, poseta nu mai avea

43
cum sa isi piarda “viata”, si-o pierduse cu mult timp in urma… probabil ca fusese vreo
caprioara fragila, extrem de fragila care uite, acum devenise o poseta ponosita pentru acea
femeie imbatranita, sa ma ierte cititorul ca insist atat de mult sa subliniez timpul, trecerea
timpului, dar nu e vorba, in aceasta scena banala, extrem de banala, doar de trecerea
timpului si nimic altceva? Dar de ce e nevoie de astfel de detalii la o astfel de scena? Pai
trecerea timpului este ceva universal, il putem surprinde cum fuge de noi in orice scena
care ni se intampla in fiecare zi, in fiecare clipa… dar nu ne dam seama de trecerea
timpului, mai exact, de pierderea acestuia de la o clipa la alta, dar tu, citititorule, ai sa te
intrebi ce e aia “clipa”, iar eu am sa te indemn, din nou, sa citesti poezia lui Borges, “Clipa”,
si atat. Oricum, acea caprioara fusese ucisa cu mult timp in urma, nu? Ce mai conta acum
acea crima realizata de nu stiu cine? Doar oare cu cumva femeia avea senzatia ca isi preda,
cizmarului, propriul ei corp? Dar ce, se poate un corp omenesc sa fie reinnoit, precum se
poate o poseta? Dar cizmarul, cu experienta lui de ani de zile, a preluat geanta absolut fara
nici o grija si, in timp ce inca asculta femeia povestindu-i ceea ce ea dorea sa ii repare la
poseta, a inceput, cu mainie lui butucanoase (repet, butucanoase, dar erau, de fapt,
batatorite, uzate dar invatate) sa intoarca poseta cand pe o parte, cand pe alta, iar urechile
lui innegrite (de acolo, din interiorul acestora reieseau cateva firicele de par subtiri si negri)
asculta ce voia femeia de la el, iar ochii lui verzi (da, ochii lui erau chiar verzi) investigau
acel obiect din piele naturala (probabil facut din pielea unei caprioare candva vie, candva
tanara si zvelta, dar acum moarta, pe deplin moarta si prea mult folosita), iar femeia
tremura doar pentru ca inca nu auzise pretul pe care urma sa il plateasca cizmarului care
urma sa ii repare acea poseta atat de draga ei (desi ea de abia acum realiza cat de mult tine
la acea poseta, cat de mult se identifica cu acea poseta)… iar cizmarul, dictatorul sau
reparatorul, cum sa il numim (oare mai conteaza cum?), arata totusi precum calaul care
urma sa taie capul condamnatului (ca sa fim mai exacti, capul condamnatei), desi nu
cizmarul fusese cel care ucisese pa acea caprioara tanara si zvelta, plina de viata, nu?, ci
mai degraba un ticalos de ceausist care o ucisese pe acea caprioara cu o pusca cu luneta pe
care platise o groaza de bani, dar crimele intotdeauna costa mult, nu-i asa? Da stiu,
exagerez, nu stiu de ce, dar nu mai conteaza, doar avem in fata noastra, dualitatea viata-
moarte, o falsa dar atat de renumita dualitate…
Oricum, parea ca si cum cizmarul din “Piata Matache” urma sa cumpere acea geanta
aia din piele de la femeie, sa o refaca complet si sa o scoata la vanzare ca second-hand. In
timp ce vorbea cu barbatul, femeia nu isi lua ochii inspaimantati de la mainile butucanoase
ale cizmarului, care continuau, nu stiu de ce, poate din instinct, sa invarta, cu amandoua
mainile, pe o parte si pe alta, acea geanta (eroina aceastei povesti care nu se mai termina),
si, in acelasi timp, astepta ca ea sa-si termine cerinta… Nici asta nu stia de ce, dar dl. G.
avea sensatia ca femeii incepusera sa ii curga lacrimile, nu multe, dar acele cateva lacrimi
se scurgeau printre ridurile fetei acelei femei care candva arata exact precum acea
caprioara ucisa cu sange rece de un criminal tocmai ca acea poseta sa fie facuta, deci pana
la urma, vorbeam de un obiect al crimei, poseta si nimic altceva. Da, era clar ca femeia
plangea, chiar daca erau doar cateva lacrimi care se prelingeau printre ridurile pielii fetei
ei, dar erau, pana la urma, chiar lacrimi si nimic altceva, lacrimi ale suferintei si nu a
bucuriei. Si uite asa, femeia era ingrozita, caci nu mai vedea decat acele maini grosolane
care invarteau geanta-de-portelan, extrem de fragila tocmai pentru ca fusese foarte folosita,
prea folosita. Mai mult, privitorul din afara acestei scenei, domnul G., avea impresia ca
cizmarul urma sa o violeze pe femeia aia imbatranita de viata, dar extrem de gingasa,
gingasie care crestea cu atat mai mult cu cat strangea ea acea genta la pieptul ei, strangere
care oglindea relatia dintre mama si fiica - e vorba de acea geanta facuta din piele si nu de o
capriora care urma sa fie ucisa tocmai pentru ca acea caprioara tanara si zvelta fusese deja
ucisa, cu mult timp in urma - acum vedem clar ca nu putem scapa de timp, asta e, dar desi
noi incercam sa il ignoram, acesta, adica timpul, mai exact trecerea timpului care nu uita
pe nimeni… nici pe femeie, nici pe caprioara, nici macar pe acel cizmar cu maini
butucanoase, nici pe acele blocuri ceausiste, atat de invechite si acestea… Trecerea timpului

44
e, intr-adevar, insuportabila, nu ne ramane decat sa incercam sa il ignoram, ce altceva am
putea face? Nu cumva asta o fi sigura posibilitatea, sa ignoram trecerea timpului, ca sa
putem supravietui tocmai trecerii timpului?
Cititorule, nu-i asa ca scena asta ti se pare extrem de banala? Partea proasta e ca, daca
ai fi trait aceasta scena, nu ai fi remarcat nimic, cu siguranta, e cam absurd sa remarci
trecerea timpului la astfel de scene, nu?, dar eu insist sa te atentionez, viata trece pe langa
tine fara sa o traiesti, fara macar sa iti dai seama, intelegi? Si stii de ce? Pentru ca nu ai
remarcat niciodata detaliile fiecarei dintre scenele care iti compun viata, asta e starea de
fapt, doar asta, nimic altceva. Norocul tau e ca dl. G. a aratat ca timpul, ca si spatiul, nu
poate sa aibe nici un statut ontologic, asa ca ai scapat, nu e vina ta, sau mai degraba poti sa
ai speranta ca nu e vina ta, ca nu a fost vina ta ca ai lasat sa treaca timpul vietii tale fara sa
realizezi ca fiecare clipa inseamna moarte si nimic altceva. Nici macar nu ti-ai inmormantat
timpul in memoriile tale, ba dimpotriva, chiar ai incercat sa ascunzi timpul, mai exact,
trecerea timpului exact cum o femeie incearca sa ascunda trecerea timpului folosind pudra
care sa ii acopere ridurile timpului de pe figura ei ponosita… Ma intreb, ca un natang, cand
oare ai sa intelegi, cu adevarat, cititorule, trecerea timpului, pe patul de moarte, daca vei
apuca sa mori de batranete? Te intreb, tu ce crezi? Dar nu ma intereseaza raspunsul tau,
chiar nu ma intereseaza… dar insist sa iti aduc aminte ultimele cuvinte ale lui Bach care,
acolo pe patul de moarte, ii spunea ultimele lui cuvinte chiar sotiei (bineinteles, care era
mult mai tanara decat el), dar care traise alaturi de el multi ani: “Nu plange, ma duc acolo
unde totul e muzica”. Iar ultimele cuvinte ale lui Kant au fost: “E bine”, oare care vor fi
ultimele cuvinte ale dlui G., nu cumva vor fi chiar astea: “E mult mai bine?” Dar, acum nu
ne mai referim la acea scena nebuna din “Piata Matache”, nici vorba, pana la urma, sper ca
ma refer, cel putin asa cred eu, la ceea ce inseamna viata pentru fiecare dintre noi, caci doar
asta inseamna aceasta scena, inseamna viata si nimic altceva, dar ce anume ai mai vrea sa
insemne, cititorule? Vai, cat de amarat ai trait pana acum, chiar daca ai fost cica “sef”, dar
nu erai decat un administrator, un functionar, un amarat care incerca sa isi ascunda
amaraciunea vietii tocmai prin sefia la care se chinuise sa o obtina… Nu ai vrut sa intelegi
ca ai trait viata degeaba, cititorule, nu ai vrut sa intelegi ca viata a trecut si trece pe langa
tine fara sa te atinga si asta tocmai pentru tu ai vrut sa fie asa, nu altcineva. Stiu, timpul nu
a existat pentru tine si chiar daca dl. G. ne arata ca timpul (si spatiul) nu exista, nu are cum
sa detina vreo ontologie, totusi, e vorba de viata in sine, si asta exista chiar si atunci cand
noi, muritorii de rand, evitam sa o bagam in seama asa cum ar trebui… Ramanem, la
suprafata, mandri ca am ajuns administratori-sefi peste niste amarati de romanasi fara
timp… Viata ta a trecut pe nevazute, a trecut pe langa tine, asa pe ascunselea, tu,
nenorocitule, nu aveai cum sa simti scurgerea propriei tale vieti, nu aveai cum, asta e, nu ai
vrut sa vezi cum se scurge viata ta in canalul de langa unde era parcata masina vecinului
facuta de o firma mai buna decat cea care a construit masina ta, si uite asta e marele tau
regret, nimic mai mult… eu ce sa zic altceva, poate ca esti un norocos sau poate ca nu, nu
stiu ce sa mai zic, chiar nu stiu… stiu ca pentru tine, nenorocitule, viata a trecut pe furis,
viata a trecut pe langa tine (ca si pentru mine, de altminteri, daca stau si ma gandesc mai
bine), de altfel, dar nu stiu ce sa mai zic despre viata dlui G., nu stiu cat de speciala a fost
aceasta pentru el, noua nu ni se pare foarte speciala…
Scena dintre femeie si cizmar era absolut reala, dar detaliile pe care mi le-a dat
domnul G. a facut ca scena sa devina ireala, sa se transforme intr-o poveste trista si doar
atat, nimic mai mult. Repet, domnul G. avea chiar impresia ca femeia murea de frica, de o
frica de neinteles, parea ca si cum femeia insasi ar fi trebuit sa se preda cizmarului ala
grosolan care, cu mainile alea grosolane, ar fi intors-o pe o parte si pe alta, dupa care ar fi
urmat sa ii arunce corpul, ca si geanta, peste o gramada de alte genti din piele, neaparat,
care asteptau cica sa fie reparate… Ce ar insemna ca acel catelus inca viu al femeii sa fie
transformat intr-o geanta din piele, ce ar fi insemnat pentru femeie ca acel animalut
singuratic, singurul ei tovaras de drum din ultimii ani nenorociti, prea nenorociti, sa fie
transformat intr-o geanta din piele? O sa sustineti ca pielea de caine nu e buna pentru a

45
face o geanta din piele, ca ar trebui o piele mai buna, de caprioara sau ceva de genul asta…
doar va credeti specialisti, nu? Da, asa e, femeia noastra era insotita de geanta (“fiica-sa”
sau mai bine spus, parte din ea insasi), peste tot, la supermarketuri, la spectacole ieftine, la
plimbari prin cartierului unde locuia sau pe malul Dambovitei, atunci cand avea ocazia, sau
chiar si prin centrul orasului pentru ca doar aceste plimbari mai reuseau, cateodata, sa o
scoata din carapacea impusa de singuratate… un sentiment teribil, banuiesc, eu cu familie,
adica sotie si copii, nu stiu ce sa spun, sau poate stiu ca sunt multumit ca nu sunt singur…
de ce esti singur cititorule? Nu cumva chiar asta tu ai ales? Cine e principalul vinovat, daca
nu tu? Oricum, pentru femeie, acele plimbari incercau sa o indeparteze de sentimentul
teribil al singuratatii, dar stau si ma intreb acum, de ce acest sentiment de singuratate este
atat de teribil? Avem raspunsul: evolutia speciei si atat. Dar tocmai acest sentiment teribil o
domina pe femeie noastra, care era intr-adevar, singura, si care cu siguranta se intreba care
a fost greseala ei de a ramas singura in ultima parte a vietii sale, viata care nu mai are sansa
sa se mai repete… ca sa ai posibilitatea sa iti repari greselile din trecut, din cealalta viata.
Ceva era clar si pentru ea: nu avea cum sa lupte, de una singura, impotriva evolutiei speciei,
dar paradoxul era ca, daca nu ar mai fi fost sigura, nu ar mai fi luptat impotriva evolutiei
speciei, ci dimpotriva, ar fi inscris si ea, pe aceasta linie salbatica de evolutie a speciei,
salbatica pentru ca numai o astfel de conditie poate sa indice evolutia speciilor… a
viermilor, gandacilor, sobolanilor, cateilor si oamenilor… Insa, sa ne amintim de teoria dlui
G.: “singuratatea” este natura ontologica a fiecarui sine, familia este doar o pacaleala a
trupurilor noastre infierbantate si nimic mai mult. Chiar daca femeia avusese, in trecut,
niste relatii, nu multe si mai degraba siropoase, cu cativa barbati, nimic din ce se asteptase
ea nu iesise, a fost fortata sa renunte, rand pe rand la fiecare dintre acele cateva relatii
avute in ultimii zeci de ani ai vietii ei. Din pacate, ea si-a dat seama, in fiecare relatie ca nu
ar fi putut sa continue intreaga ei viata alaturi de acel partener cu incerca, intr-o perioada
sau alta, sa isi impartaseasca viata, sau mai bine spus, sa isi impartaseasca vietile… Dar, o
viata nu poate fi impartita cu alta viata, conform teoriei dlui G., asa ca astfel de incercari
erau, inca de la inceput, iluzorii, incercari care se aflau, inca de la inceput, fara nici un final
fericit. Pana si acea geanta ponosita fusese, sa ne aducem aminte, o caprioara pierduta
printre padurile de mult timp distruse, adica decapitate, nu? de catre omul de rand - un om
cu bun simt nu ar fi in stare sa taie un copac… Deci, acea gingasa caprioara fusese
sacrificata pentru ca femeia sa poata sa isi cumpere acea poseta din pielea caprioarei
sacrificata tocmai pentru construirea acestei genti si nu alta. Iaca, nu scapam, avem, fara sa
vrem, o identificare a unei fiinte deja sacrificata cu o alta fiinta, firava si blanda precum o
floare aproape rupta, dar deja ofilita. Si incordarea, tensiunea, poate chiar teama, domina
chipul ei, al femeii noastre care astepta infrigurata, sa auda pretul pe care ea trebuia sa il
plateasca lui, cizmarului, acelui individ butucanos ca el sa ii repare acea geanta deja ofilita,
dar care reprezenta, cu adevarat, dedublarea femeii, dedublarea pielii acelei tinere fiinte
(caprioara) in pielea deja imbatranita a femeii de trecera nemiloasa a timpului. Da, asta era
adevarul, pretul inca nerostit de catre cizmar era, pe deplin, cuvantul care provocase acea
tensiune extrema identificata pe chipul acela de copila nevinovata. 
Desi ar putea sa para ciudat, va dau un detaliu: G. nu a auzit pretul pe care i l-a cerut
cizmarul femeii pentru ai repara poseta aia din piele, dar era clar ca, datorita experientei pe
care o avea el, cizmarul, (un barbat in jur de 64-65 de ani), discutand cateva zeci de
secunde cu femeia si auzind-o cum vorbeste, vazandu-i gesturile si hainele cu care era
imbracata, simtand el insusi chiar si frica pe care o traia acea femeie nu departe de el, chiar
dincolo de acea tejghea a cizmariei lui, ei bine, el, cizmarul, a stiut, bineinteles, ce pret sa ii
ceara femeii. Foarte probabil, cizmarul nu ceruse nici un pret prea mare, dar nici unul
foarte mic (pe langa materialul pe care trebuia sa il foloseasca mai era si timpul pierdut) si,
in plus, trebuia sa castige si el ceva, sa castige ceva nici macar pentru el insusi ci pentru
familia lui (sa retinem, femeia care il ajuta acolo dincolo de acea tejghea, era chiar sotia
cizmarului, cu alte cuvinte, cizmaria era o afacere de familie), pentru copii mari care
asteptau, ca mai toti copii chiar si atunci cand devin adulti, sa primeasca ceva bani in

46
fiecare luna, caci aveau si ei, la randul lor, copii, care nu erau nimic altceva decat nepoteii
cizmarului care deci nu avea cum sa renunte la acea afacere, chiar daca nu mai era, ca in
alte vremuri, chiar banoasa. Iar femeia, auzind pretul, dupa cateva secunde de gandire in
care capul ei a ramas nemiscat, privirea ei ramasese fixa (sau pierduta, din cauza pretului
care poate ca ii parea cam mare, nu stiu), fara sa pronunte niciun cuvant, a dat din cap in
semn de aprobare, si iaca, afacerea secolului fusese incheiata. Se parea ca pretul nu fusese
unul foarte mic, dar nici nu parea prea mare, asa ca femeia a acceptat pretul, a scos
portofelul din buzunar, a numarat atenta suma respectiva de bani, dupa care, printr-un
gest asa retinut, i-a intins banii cizmarului. Se pare ca pretul dorit de femeie nu era acela
pronuntat de cizmar, speram ca macar nu era o diferenta prea mare intre ceea ce ceruse el
si la ce se astepta ea, din ce mi-a povestit dl. G., sau mai bine zis, din modul in care mi-a
povestit scena aceasta din “Piata Matache”, am vazut ca el fusese foarte impresionat de
aceasta scena, parca nedorita, dar cate astfel de scene nu se intampla in viata noastra de zi
cu zi, dar noi, muritorii de rand, nici macar nu le sesizam, nu le traim, de fapt, de parca
stim, inca de la inceput, ca nu aveam cum sa traim astfel de scene, nu?… de ce oare? doar
pentru ca nu avem cunostiintele implicite dobandite de-a lungul intregii vieti de fiecare
dintre noi, adica cele dobandite de mine, povestitorul acestei povesti, si de voi cititorii
acestor pagini. Caci e, intr-adevar, cunoasterea care reprezinta, pana la urma, chiar Eul
fiecaruia dintre noi, un Eu extrem de dificil de identificat (cred ca de fapt fiecare dintre noi
fuge de propria identificare, nici macar nu stie ce e asta).2 Repet, pretul nu era acela pe care
ea si l-ar fi dorit, dar nici nu era unul atat de mare incat sa fie nevoita sa il refuze, probabil,
ca femeia nici nu avea alta alternativa, nu exista alt cizmar in acea zona, asa ca, ea a
acceptat acel pret cerut de cizmarul cu multa experienta. Cizmarul care, in timpul discutiei,
intorsese geanta pe o parte si pe alta de mai multe ori, dupa stabilirea pretului, a aruncat-o
peste o gramada de alte lucruri din piele (posete, cizme, pantofi si ce or mai fi fost in acea
gramada indefinita) aflata chiar langa tejghea, bineinteles, in interiorul cizmariei lui, dupa
care s-a apucat sa scrie chitanta. In singuratate acesteia, geanta fusese aruncata peste alte
lucruri din piele, lucruri care corespundeau unor fiinte de mult disparute, lucruri detinute
acum de alte fiinte dragi care aveau nevoie de acestea, care nu isi permiteau, nu aveau cum
sa renunte la acele entitati ponosite.
Poate ca poseta isi regasea, in sfarsit, familia sau rudele printre care crescuse cand era
mica, ce sa mai vorbim. Geanta femeii era, bineinteles, goala pe dinauntru, nu avea cum sa
se afle, ca de obicei, acel protofel din piele dar, de cele mai multe ori, aproape gol, adica gol
pe dinauntru, cum era acesta de obicei la desele plimbarile ale femeii, singure (folosesc
pleonasmul ca sa insist asupra sentimentului de singuratate de care, ontologic vorbind,
fiecare dintre noi nu are cum sa scape) chiar acolo pe malul unei Dambovite saraca in apa,
intr-un oras nenorocit, plin de parveniti, hoti, banditi, ametiti, pierduti si singuratici.
(Stiati ca, referitor la masini, de second hand, bineinteles, Bucurestiul e cel mai aglomerat
oras din lume?) In fine, dupa ce cizmarul i-a intins chitanta, femeia a preluat-o cu un ultim
gest de ezitare, nu mai era vorba pretul care era scris pe chitanta, ci mai degraba parea ca
ea voia cumva sa isi prelungeasca pierderea identitatii proprii (sau macar a unei parti
importante din aceasta). Noi trebuia sa fim constienti ca femeia isi “pierduse”, intr-adevar,
o mare parte din memorie, oricum “uitata”, inghesuita undeva intr-un sine atat de
singuratic, de amarat. Trista, obosita parca deja de predarea unei parti ai propriei
identitati, cu mana ei gentila, de fapt scheletica, femeia a luat chitanta din mana
butucanoasa a cizmarului si a inceput, parca cu regret, sa se indeparteze de geamul
cizmariei, pantofii facuti din piele din picioarele ei se miscau, mai bine zis, pluteau peste
asfaltul ala rigid, iar totul parea incredibil de trist, norocul meu e ca nu vazusem, nu
participasem la o astfel de teribila scena, dar ma intrebam, nu ni se intampla si noua astfel
de scene chiar de mai multe ori pe zi, dar noi, ca niste netrebnici, nici macar nu realizam ca
timpul se scurge fara oprire, noi nici macar nu ne punem problema de pierderea a
2
Cititul creste dimensiunea Eului omului (nu e vorba de o dimensiune spatiala, Eul nu are nici macar acel
cadru spatial iluzoriu).

47
timpului, iar acei pasi marunti facuti de femeia aia obosita, erau pe de-a dreptul tristi,
incredibil de tristi… Da, pantofii erau micuti si urmau acele picioruse triste care faceau acei
pasii cu adevarat marunti, inceti si tristi, dar care doar urmau evolutia speciei si nimic mai
mult. G. avea sentimentul ca femeia ar vrea sa se intoarca si sa ceara inapoi poseta, adica sa
nu mai renunte deloc la o parte din propria ei identitate, dar pana la urma, ea a continuat
sa faca acei pasii marunti si tristi, pasi care, incetul cu incetul, o indepartau de propria sa
identitate uitata, aruncata peste alte identitati uitate, amarate, invechite. Culmea era ca,
spatele femeii care se deplasa prea incet, parea ca era urmarit de un voal al tristetei
depline, al unei nefericiri inchise in sine dar care, in final, rabufnise din adancurile unde
fusese depozitata de-a lungul trecerii anilor, aerul din intreaga “Piata Matache” parea trist,
deosebit de trist, caci ea, femeia, abia atunci realiza ca anii, multi ai dracului, trecusera fara
ca ea sa ii simta cum ii pierde, si acum, avea, fara dorinta ei, dovada ca timpul trece intr-un
singur sens, catre imbatranire, catre invechire, catre ponosire… catre insingurare, mai
exact catre oficializarea insingurarii si ea, femeia, chiar se gandea daca ar fi avut copii ar fi
salva-o acestia de la singuratate, ar fi fost oare mai bine sa traiasca cu un copil devenit, asa
dintr-o data, adult si mai apoi casatorit si care avea si el copii? Era oare mai bine sa fi trait
cu totii intr-un apartament amarat sau chiar intr-o casa uriasa? Nu cumva, in astfel de
situatii, identitatea sinelui tau, al acelei vile fastuoase dar plina de alte identitati, se pierde
complet si atunci nu mai ai cum sa simti trecerea timpului? Dar nu e mai bine sa nu simti
trecerea timpului, care oricum, nici macar nu are statut ontologic? Problema e ca daca ai
accepta aceasta varianta, sinele tau si-ar pierde complet identitatea, sinele nu exista decat
invaluit in insingurare si atat. Femeia, abia acum, avea ocazia sa isi de-a seama ca anii ei
trecusera, ca ea ramasese tot singura, nu stiu nici eu de ce insist atat de mult sa descriu in
detalii nemaivazute aceasta secventa, ceva insa era evident: femeia aia nu avusese nici un
copil, la mijloc era doar poseta ei ponosita, fiica ei si nimic altceva, de ce sa mai prelungim
aceasta trista poveste, de ce am avea nevoie de asa ceva, nu stiu nici eu, doar ca ma las
purtat de niste valuri invizibile, valuri date de trecerea timpului inexistent, ce pacat…
Foarte probabil, femeia abia acum simtea, asa dintr-o data, ca parca cineva o lovise cu un
bat in cap, devenise, asa dintr-odata, ametita, aproape ca nici nu mai putea sa respire, de
fapt ea putea sa respire doar ca avea senzatia ca nu mai poate sa respire si asta datorita
gandurilor care ii copleseau mintea pierduta in trecerea anilor… O minte parca invechita si
aceasta de trecerea timpului, imbatranita si aceasta, fara indoiala, ca si corpul macinat
tocmai de trecerea timpului… si, desi procesul de imbatranire se intampla de cand ea
aparuse in aceasta lume ticaloasa, abia acum isi dadea seama ca era batrana, avea teribila
senzatie ca de fapt corpul ei fusese aruncat, de mainile grosolane ale acelui cizmar, peste
alte corpuri care uitase, de mult timp, ce inseamna viata… Abia acum, cand se indeparta de
acea cizmarie, proprietate a unui cizmar mestesugar dar cu maini grosolane, femeia simtea
ca deja imbatranise si asta raportat la gramada de lucruri din piele, candva vii, dar acum
ponosite, invechite si date la reparat, femeia simtea ca pielea de pe fata i se incretise pe
parca trecuse un secol si asta doar in acele cateva minute petrecute in fata tejghelei de la
cizmarie parca plasata dincolo de timp… Candva, nu cu mult timp in urma, chiar ea fusese
acea tanara zglobie, plina de viata, data de sperantele pe care si le crease in tineretea aia
care parea eterna, dar acum ea era doar acea femeie batrana, sau aproape batrana, nu stiu
exact, nu eu am fost martor la aceasta scena, ci dl. G. care mie doar mi-a povestit-o… Si, in
timp ce se indeparta de acea cizmarie, proprietatea unui cizmar cu maini grosolane dar
pricepute, femeia noastra se intreba de ce nu exista o “cizmarie” si pentru oameni, pentru
ea ca femeie care nu avusese cum sa scape de imbatranirea pielii de pe fata, de pe gat si de
pe maini, o imbatranire care ii invaluise corpul, macar nu si sufletul, odata cu trecerea
timpului, poate ca asta era nenorocirea, ca fiecare dintre noi nu simte ca ii imbatraneste si
sinele precum ii imbatraneste corpul si, din aceasta cauza, noi, oamenii de rand, nu stim
trecerea timpului, sau, mai bine spus, nu vrem sa simtim, ignoram complet trecerea
timpului, desi uite, fiecare dintre noi vedeam cum pielea de pe corp incepe, dupa o anumita
varsta, sa se increteasca, din nefericire, din ce in ce mai tare, asta e nenorocirea… Sa nu

48
uitam, poseta era facuta din pielea unei caprioare ucise inca de cand era foarte tanara,
pielea postei nu avea nici o incretitura, ce sa ne mai ascunde, nu se poate face o poseta
eleganta dintr-o piele incretita, nu-i asa? Si cand te gandesti ca si acea caprioara, atunci
cand fusese ucisa ca vanatorul sa ii ia pielea de pe ea, ea, caprioara, era in cautare de
mascul cu care, pe linie evolutionista, urma sa procreze o noua fiinta, dupa care ea,
caprioara, devenita deja capra batrana, ar fi avut dreptul sa dispara de pe aceasta scena
trista, daca stai si te gandesti… Oare ce momente nefericite ii mai treceau acum prin cap
femeii care isi daduse geanta la reparat acelui cizmar butucanos, care parea sa fie un
individ fara mila, desi poate tocmai din aceasta imagine, femeia isi daduse seama ca
cizmarul va lucra foarte bine poseta ei, cine stie? Macar subconstient, probabil femeia era
controlata de ganduri subterane legate de relatiile sale cu un barbat sau doi din trecutul ei
indepartat, intamplari retroactive demult depozitate in memoria ei, demult incretita si
aceasta, caci se vedea clar, abia acum, ca femeia isi daduse seama ca nu mai are multi ani
de trait, dar ce ani sa mai traiasca in singuratate, dar intrebarea care ii trecea prin minte
era, cizmarul sau sotia acestuia aveau o viata fericita tocmai pentru ca nu erau singuri? Dar
cand nu esti singur, sinele tau mai poate sa existe? Asta era marea intrebare… oricum,
femeia care parca imbatranise brusc, asa din senin, chiar acolo in fata tejghelei pe care o
pusese, cu mare grija, chiar pe “fetita” ei, adica vreau sa spun, geanta aia mult iubita cu
care isi traise ultimii ei ani... Parca ea retraia acele momente cand fostul ei iubit sau sot o
alunga din apartamentul lui (pentru ca ea nu mai voia sa faca sex cat voia el, sau pentru ca
el se plictisise sa mai faca sex cu ea si gasise una mai tanara si mai frumoasa), poate ca
starea ei era data, chiar acolo, pe acea strada langa acea cizmarie de cand lumea, de faptul
ca ea realiza, abia atunci, ca marile ei sperante ramasesera neimplinite, iar tragismul era
dat de faptul ca ea nici macar nu realizase ca sperantele ei raman neimplinite… iar mintea
ei devenea, ca si pielea de pe corp, tot mai incretita de nimic altceva decat de trecerea
anilor, de trecerea timpului (care culmea, nici macar nu are cum sa aibe statut ontologic!)…
ea, femeia, abia acum se simtea pe deplin vinovata ca nu luase nici o atitudine impotriva
trecerii timpului, ca l-a lasat sa treaca asa, pe nesimtite, chiar pe langa ea, peste corpul ei
candva tanar, peste mintea ei candva neteda… Nu cumva, ea isi traise viata in Infern mai
degraba decat in Paradis? Dar despre ce Paradis mai putem noi vorbi intr-o astfel de scena
teribil de trista… Nu stiu, nu am de unde sa stiu, nici eu, doar povestitorul acestei povesti
traita de dl. G., in nici intr-un caz de mine. Ce rost are ca eu, cu sotie si copii, sa traiesc
astfel de scene? Dar cand ei, copii, vor creste si vor produce si ei alte progenituri, nu voi fi si
eu intr-o astfel de stare?
Cititorul trebuie sa inteleaga ca, de cand citeste aceasta carte, a trecut ceva timp, dar el,
cititorul, nu a simtit absolut deloc trecerea acestui timp, deci cum sa ii treaca prin cap sa ia
atitidine impotriva trecerii, pe nesimtite, a timpului… In fine, chiar acolo unde se afla
femeia, langa acel morman (era sa scriu, mormant) de posete aflate pe masa de langa
tejgheaua acelei cizmarii fara timp, au inceput memoriile ei sa ii zumzaie in interiorul
mintii exact precum un roi de albine in jurul stupului si, ca urmare, chiar acum ii trecea
prin minte ei, femeii, cum l-a pierdut pe sotul ei si, cum s-a incheiat relatia dintre el si ea…
Acum, cand ea iesise din “Piata Matache” (nu stia de ce se chema “Matache” si nu altfel, dar
avea vreun rost sa isi pusa o astfel de intrebare), se indrepta catre apartamentul in care stia
ca nimeni nu o asteapta, abia acum realiza ca era singuratatea care ii imbatranise atat de
mult pielea de pe fata, de pe gat, de pe maini, abia acum, ea se simtea coplesita de vinovatie
pentru viata pe care o traise, singura, in ultimii ani, ba chiar ea se simtea pe deplin vinovata
pentru intreaga ei viata amarata, oglindita de acea poseta amarata, care totusi urma sa fie
reparata, recuperata, de mainile butucanoase ale acelui cizmar insotit de sotia lui care il
ajuta in cizmaria lor si in care inca cei doi lucrau tocmai ca sa obtina niste bani cu care sa
isi duca traiul mai departe, sa ii mai ajute pe cei doi copii ai lor ajunsi, de ceva timp, adulti,
care aveau si ei grija de copii lor, inca copii si nu adulti… Doamne, de ce nu se mai termina
aceasta poveste, cine ma obliga sau ce ma obliga sa nu ma opresc din scris? Nu stiu… se

49
pare insa ca ea, acea femeie depasita traise mai degraba in Infern, nici vorba de vreun
Paradis, pentru ea. Dar oare cizmarul si cizmarita traiesc in Paradis?
Asa cum am spus la inceput, femeia semana mult cu actrita Oana Pelea, dar ea nu avea
nici macar un catel, probabil avusese cand unul dar acesta murise de batranete, nu stia nici
ea sigur de ce ii murise catelul ei, care oricum era batran, dar cu care ea isi impartise viata
ei, in aceasta lume atat de inghesuita, de aglomerata, de muribunda… Pana si poseta parea
ca se impacase foarte bine cu catelul, dar acum doar geanta mai ramasese pentru acea
femeie-de-portelan. Singura ei salvare venise, asa se pare, de la acele pasarele pe care ea,
femeia, le hranea in fiecare zi, la geamul acelei bucatarii prea butucanoase, pasarele care
navaleau sa manance painea si grauntele pe care ea le depunea pe tejgheaua ferestrei, in
fiecare zi care trecea fara crutare, nici pentru femeie, nici pentru pasarele… Culmea era ca,
desi citise undeva ca nu trebuie sa dai de mancare la pasarele pentru ca astfel le ucizi (vor
muri de foame, vor invata sa nu mai caute de mancare in “salbaticie”, adica in Bucuresti),
femeia continua sa le ofere mancare acelor pasarele “orasenizate”. Mai tarziu, cand a aflat
ca painea nu e buna pentru pasarele, femeia a inceput sa le puna pe pervaz numai graunte
si, dupa un timp, alt timp, bineinteles, pasarelele se invatasera cu mancare pusa de ea si
veneau zilnic la pervazul ferestrei si asteptau, cu rabdare, ca femeia sa deschida fereastra si
sa le puna acele atat-de-asteptate-graunte. Din pacate pentru evolutia speciilor (doar asta
discutam in acest capitol, nu?), tocmai aceste graunte devenisera masa lor zilnica, dar
femeia nu voia sa se gandeasca ce se va intampla, cu acele pasarele sau cu progeniturile lor,
cand ea, femeia, nu va mai fi… Deocamdata, cand ea deschidea fereastra, ele se retrageau
de la fereastra chiar pe crengile copacului de langa fereastra blocului ala atat de amarat, dar
dupa ce ea punea grauntele pe pervaz si inchidea geamul, ele se repezeau sa inghita acele
mici graunte, ele incepeau sa se ciondaneasca intre ele care sa inghita mai multe graunte, si
dupa ce mancau toate acele graunte, dispareau de la geam, in final, probabil, fugeau in
cautarea altei mancari. Poate ca, la alt bloc singuratic, era o alta femeie singura sau barbat
singur, cine stie?, care le punea graunte tot pe pervazul ferestrei de la bucataria
aparatamentului… Dar pana atunci, femeia noastra urmarea, de acolo din bucataria
apartamentului ei, cum acele mici fiinte, acele mici pasarelele infulecau cu pofta grauntele
puse chiar de femeie si astfel era ea cea care se impaca cu gandul ca macar nu fusese
complet singura in intreaga ei tinerete, mai avusese cate o relatie, care culmea nu dura mai
mult de cativa ani, dar acum ea era multumita cand vedea cum pasarelele zburau, satule, de
la fereastrea ei, printre acei copaci uitati. Ea ramanea in bucatarie, singura. Oala nu mai era
pe foc, femeia se uita trista pe geam catre gradina din fata blocului, unde pana si plantele se
luptau sa supravietuiasca, se intindeau sa acopere cat mai mult pe acel marunt spatiu din
acel mic parc din fata blocului invechit, ele, plantele, se luptau intre ele caci fiecare voia,
instinctiv, sa ajunga cat mai sus, sa prinda cat mai multa lumina, sa urce catre ceruri, catre
infinit, cine stie, doar teoria evolutiei ne poate raspunde, dar cu trecerea timpului, frunzele
plantelor incepeau sa sa ingalbeneasca, sa se usuce, dupa care, cadeau liber catre pamantul
care le astepta tocmai ca sa hraneasca chiar pe acele plante, era un fel de cerc vicios intre
moarte si viata din care nu stiu cine mai castiga, in final… Stiu doar ca radacinele isi
asteptau, insetate, apa din ceruri, caci nu de alta, dar daca radacina se usuca, atunci si
tulpina si frunzele acesteia erau si ele condamnate si, uite asa, inca o viata mai trecea pe
nesimtite, pe langa femeia noastra, pe langa acel bloc plin de batrani pensionari, pe
langa ”Piata Matache”, pe langa acest Pamant parca uitat de Dumnezeu. Sau nu? Eu doar
voiam ca dl. G. sa isi opreasca aceasta povestire nesabuita, nedorita, care se prelungea la
nesfarsit, de parca era transformata in picaturi de acid care se strecurau in sufletul
cititorului care inca nu renuntase sa mai citeasca aceasta poveste interminabila, doar si
timpul are un sfarsit, nu? Dar, desi, parca isi astepta sfarsitul vietii, era sigur ca femeia
noastra dorea ceva: poseta ei sa fie reparata (nu cumva ea voia, de fapt, ca memoria ei sa fie
intinerita? Dar ce inseamna sa intineresti memoria unei persoane? Nu cumva uitarea
inseamna intinerire? cine stie…), de parca ar fi vrut sa o lase mostenire cuiva, unei rude
apropiate, o alta ruda tinerica si saraca care, se pare, ca tocmai uitase sa o mai viziteze,

50
tinerica ca parea ca nu invatase ce greseli sa nu mai faca in viata, mai ales in relatie cu
ticalosii de barbati, sau poate ca nu era asa, poate ca speranta inca mai domina gandirea
acelei tinere, cine stie… noi stim doar ca femeia noastra voia sa isi repare geanta, sa isi
recupereze identitatea pentru anii pierduti (sau castigati), sa incerce sa isi defineasca
identitatea macar acum spre sfarsitul vietii ei pacatoase. De ce, la naiba, fiecare dintre noi
isi poate identifica identitatea doar singur? De ce avem nevoie siguratatea ca sa ne
identificam personalitatea, sinele asta atat de singuratic?
Incepem sa intelegem, nu-i asa?, ca din toata aceasta poveste, domnul G. avea o traire
prin care el insusi se identifica cu acea femeie... Trist, nu? De ce? Se stie ca timpul trece
mult mai repede pentru femei decat pentru barbati... Dl. G. era singur si, chiar daca pentru
barbati, singuratatea pare sa fie mai suportabila decat pentru femei (ati auzit prea des de
“prostituati-barbati”?), uite ca totusi el, dl. G. se intreba daca nu cumva o sa innebuneasca
doborat de singuratate, dar memoria lui ii dadea replica ca daca ar fi fost cu cineva, el nu ar
mai fi existat deloc, si-ar fi pierdut identitatea complet… Cand ea, femeia, era inca langa
acea tejghea a cizmariei si dl. G. era si el tot acolo, astaptand ca ea sa termine de dat
comanda cizmarului, noi privitorii din exterior puteam sa vedem cele doua singuratati care
nici macar nu existau una pentru alta. Imaginea era total opusa cu cea in care tu traiesti
alaturi de altcineva, de o sotie, alaturi de progeniturile tale, dar stii ca ai cu cine sa imparti
bucuriile si tristetile vietii tale, dar si ale lor. Partea buna sau poate proasta, sau mai
degraba si una si alta, e ca si cealalta persoana imparte cu tine si tristetile si bucuriile ei.
Dar, in aceasta secventa de langa tejgheaua acelei cizmarii, cu acel cizmar cu maini
butucanoase dar specializate in reparatii din lucruri facute din piele candva avand viata,
care mai era si ajutat de sotia lui, ei bine, si el, abia acum, G. a identificat pe acea femeie cu
el insusi, si astfel, acolo in fata acelei tejghele abatute, parca, nu mai erau doua persoane,
un el si o ea, sau o ea si un el, ci era mai degraba, o singura fiinta, un androgin care,
evident, nu mai avea nevoie de altcineva sa ii fie alaturi, nu mai avea nevoie sa isi imparta
timpul cu altcineva. Stii, cititorule, cat e de grav sa iti imparti timpul cu cineva? Este
echivalent cu impartirea sinelui tau, chiar asta inseamna, si tu, omule, ai facut pentru ca nu
ai rezistat sa ramai singur, cu tine insuti, nu ai fost indeajuns de adancit, ai fost prea de
suprafata de te-ai injumatatit cu o alta persoana, cu sotia sau cu sotul, injumatatire urmata
de inca alte injumatatiri (depinde de numarul de copii pe care i-ai procreat, indiferent ca ai
vrut tu sau ea sa ii faci, nu mai conteaza). Domnul G. era deja androginul care isi daduse la
reparat geanta. Parea ca era chiar el care incerca sa treaca dincolo de nenorocitul asta de
dualism, barbat-femeie, insa el presupunea ca doar God, daca ar exista, ar fi cumva dincolo
de acest blestemat dualism, “barbat-femeie”. Dar oare cum sa existe God, de vreme ce El nu
aparuse de nicaieri, nimeni nu il vazuse pe undeva (nu trebuie sa ii credem pe mafiotii de
popi, va zic eu, credinciosul), iar daca El chiar exista, de ce o lasase atat de singura pe ea, pe
acea femeie si de ce oare barbatii suportau mai bine singuratatea? Tine si asta de legea
evolutiei speciei, nu? Poate ca cititorul imi va replica ca noi, oamenii, avem liber arbitru
lasat de Dumnezeu si ca femeia a ales sa traiasca singura (dupa acele experientele
nemiloase pe care ea le avusese cu barbatii aia cu maini butucanoase, care nici macar nu
fusesera multi, pentru ea), dar dl. G. ne-ar replica ca God oricum stia, inca de cand femeia
era o micuta fetita, ca singuratatea o va coplesi atunci cand va deveni femeie adevarata,
pana la urma, femeie-de-cristal, dar el, God, nu a luat nici o masura impotriva singuratatii
ei, de fapt, El stia inca de la inceput ca tocmai aceasta femeie, ca oricare femeie, pana la
urma, fusese condamnata sa suporte singuratatea intreaga ei viata, si asta prin insasi
natura vietii. Ce condamnarea, oare mai putem sustine ca exista Dumnezeu? Nu stiu ce sa
zic, eu credinciosul… Nici nu are rost sa il mai intreb pe dl. G. pentru care, God nu este
decat acel “Hypernimic” al lui, din teoria elaborata de el, teorie pentru care el isi sacrificase
“familia”, adica refuzase sa isi imparta sinele cu alt sine… Da, deja stim, editorul dlui G. ii
spusese ca teoria lui va fi fundamentul unei noi religii in care un Dumnezeu chiar ar exista,
dar care nu ar exista pentru nici unul dintre noi oamenii, pentru nici un alt animal, pentru
nici o alta entitate (precum masa pe care se afla calculatorul la care scriu acum povestea),

51
un God care ar exista in sine insusi si nimic mai mult, doar ca, si aici e partea interesanta,
noi, oamenii ca si celelalte entitati, doar am corespunde acestei divinitati, tradus in mod
gresit, noi am fi parte a acestui God (repet, panteismul lui Spinoza - cum ca Dumnezeu e
peste tot - era respins de teoria dlui G.)… Ei bine, asta chiar parea sa fie o noua religie,
poate ca avea dreptate editorul domnului G., cine stie… Dar daca God nici macar nu exista
pentru noi, daca fiecare sine, fiecare Eu nu exista pentru nici un alt sine, pentru nici un alt
eu, atunci dl. G. avea dreptate, fiecare sine nu era altceva decat o lume in sine insasi, o lume
care exista doar pentru sine insasi, doar corpul putand sa aleaga sa fie, sau nu, alaturi de alt
corp. Cu alte cuvinte, conform tot teoriei dlui G., fiecare sine este condamnat sa fie singur,
prin definitie. Nu cumva chiar God a vrut ca fiecare dintre noi sa fie singur? Nu cumva
chiar asta era adevaratul Paradis, singuratatea Eului?, dar fiecare dintre noi sa aibe totusi
iluzia ca ar fi cu cineva, atunci cand un corp era casatorit cu un alt corp, deci cand doua
corpuri erau impreuna, in acea lume macroscopica in care se aflau si trupurile noastre
omenesti, corpuri care pot sa faca sex, e adevarat, dar nimic altceva? Cand suntem doi, un
el si un ea, de exemplu, fiecare isi face iluzia, sau macar incearca sa isi construiasca iluzia,
ca nu mai e singur, ca e in Paradis, la dracu’ cand se va termina aceasta poveste trista?
Cand? Am inceput sa nu o mai suport, de ce m-a ales pe mine, dl. G., sa rescriu povestea
vietii lui? Asta e viata? O astfel de viata nu are cum sa supravietuiasca, este, inevitabil,
eliminata de evolutia speciei, ce sa mai vorbim… Oare sotia cizmarului, o femeie de la tara,
parea foarte fragila in tinerete, chiar si acum asa parea, dar avea ea o viata fericita alaturi
de cizmar? Oare traia ea in Paradis cu acel cizmar cu maini butucanoase? Se pare ca nu
avea de ales, ea se obisnuise sa traiasca alturi de el, cizmarul, nu cred ca ea era in Paradis
alaturi de acesta. Probabil ca nu erau nici in Infern, cu siguranta se putea mult mai rau, si
atunci de ce sa se planga, copii crescusera mari, adulti, aveau si ei, la randul lor,
progenituri, legea evolutiei fusese pe deplin respectata… poate ca ea, nu si el, pendula intre
Infern si Paradis, cine mai poate sa stie?
As incheia acest capitol trist, cu idea principala a teoriei dlui G.: un sine nu are cum sa
fie alaturi, sa se uneasca cu alt sine; un corp poate sa se impreuneze cu un alt corp, dar nu
sa se identifice cu altul, nu sa se topeasca unul in altul, asa ceva ar fi, ontologic, imposibil,
trebuie sa accceptam ca doar corpurile pot sa fie impreuna, sa fie alaturi in acelasi
apartament construit alaturi de alte apartamente intr-un bloc intre alte blocuri... Iubirea
(unirea a doi de sine) ar fi doar un concept abstract si nimic altceva. Cu alte cuvinte,
realizarea adevaratului Paradis, care ar presupune unificarea celor doua suflete (minti sau
vieti, cu vreti sa le denumiti, e acelasi lucru pentru teoria dlui G.), dar astfel de unificare
este, ontologic vorbind, imposibila, doua suflete/minti/vieti nu au cum sa se uneasca, doar
doua trupuri se pot impreuna, dar nici macar acestea nu fac o impreunarea care sa dureze
cat traiesc cele doua vieti... Unirea a doua suflete, ba chiar si a doua corpuri, este doar o
iluzie care se sfarama in mici bucatele care, desi sunt atat de viu colorate, sunt si extrem de
taioase, in cele mai multe cazuri de imperechere a doua corpuri. Asa incat, iluzia
Paradisului se transforma, de multe ori, in Infern sau, in cele mai buna cazuri, se
transforma in “obisnuita” lui Hume, in nimic altceva, obisnuinta plasata, in cele din urma,
intre Infern si Paradis, sau intre Paradis si Infern, depinde... Daca God ne-a lasat liber
arbitru, depinde de noi, de fiecare dintre noi sa alegem sa, traim aparent, fie in Paradis fie
in Infern sau, e mai bine sa sustinem ca, pentru cele mai multe perechi, nu exista nimic
altceva decat o pendulare intre Infern si Paradis, iar aceasta pendulare depinde de fiecare
dintre acei doi de sine implicati, indirect, si atat. Este evident ca legea evolutiei speciei nu
poate fi aplicata decat trupurilor, nu si vietilor/sinelui, dar rezultatul nu poate fi altul decat
ca femeia, singura, isi da la reparat acea geanta din piele (care candva avea chiar “viata”),
cu speranta ca, avand poseta reparata, va putea sa iasa in oras sa bea o cafea, asteptand sa
apara si un Fat-Frumos, alaturi de care sa isi termine ce mai avea de terminat din propria
ei viata. Intrebarea pe care ne-o putem pune, putea, acel cizmar cu degete butucanoase
(chiar si ajutat de sotia lui firava) din “Piata Matache”, putea el sa repare timpul pe care ea
il scapase printre degetele ei firave? Ce mai vrei sa stii, cititorule? Ce altceva mai vrei sa

52
stii? Daca vrei sa stii si altceva, atunci mai e o singura posibilitate pentru tine: sa te faci
cizmar. Insa, incerc sa te avertizez, daca ai fi stiut ce inseamna, cu adevarat, tristetea, ai fi
participat chiar tu la aceasta poveste din “Piata Matache” (bineinteles, din piata aflata cel
mai aproape de blocul tau ceausist si atat)… Tristetea e trecerea timpului nevazut, care nici
macar nu exista, asta este un paradox, cu adevarat, nu alte prostii din logica tautologica sau
alte scrieri academice, care nu sunt decat mici prostioare si nimic altceva…
- Dl. G., cand ai de gand sa inchei aceasta poveste atat de trista incat ma macina, ma
topeste ca si cum mi-ai picura un metal incandescent pe pielea de pe piept, de pe picioare,
de pe maini? Si, la fiecare picatura, parca simt cum pielea mea sfaraie si mai scoate si un
abur infernal, cand opresti, la dracu’, aceasta povestire? Daca stiam ca ma angajezi sa scriu
aceste povesti atat de nedorite, atat de nici nu stiu cum sa le caracterizez, doar stiu ca tu
trebuie sa te opresti, chiar te rog, opreste-te sa imi mai dictezi aceasta poveste
interminabila… pana si timpul fiecaruia dintre noi e terminabil, asa ca termina si tu, o data,
aceasta poveste infernala… nu mai vreau sa continui sa o scriu, cauta pe altcineva, eu nu
mai vreau sa continui sa o scriu… m-am saturat.
- De ce te-ai saturat?
- M-am saturat de intreaga ta poveste.
- Cu alte cuvinte, vrei sa imi arati ca nu suporti trecerea timpului?
- Aici e doar o poveste care devine din ce in ce mai absurda, mai ireala, termin-o, eu m-am
saturat. Eu nu vreau sa fac nici o filosofie, cu atat mai putin, sa discut despre timp.
- Tu nu ai dreptul sa imi dictezi ce sa iti indic eu sa scrii. Nu pentru asta te-am platit, ci
pentru a scrie exact ce iti dictez eu.
- Dar, tu nu intelegi ca eu m-am saturat, eu scriitorul povestii tale, gandeste-te la cititor, fac
pariu ca oricare dintre ei iti va arunca cartea la gunoi, nici unul dintre ei nu va rezista, nici
unul dintre ei nu va vrea sa reziste la aceste picaturi infernale care cad, incet, dar care nu se
mai termina… Opreste-te, esti precum un ceas care ticaiei si iar ticaiei si iar ticaiei, care nu
se mai opreste, si doar nu e vorba despre un ceas care merge pe baza de baterie electrica, ci
de unul care depinde de acel arc care trebuie intors cu o cheie speciala si atat, dar uite, ca
desi nimeni nu a mai intors acel arc, ceasul nu se mai opreste din ticait, m-am saturat, te
avertizez ca povestea din acest capitol a devenit ca acest ceas stricat care, culmea, chiar
daca nimeni nu ii mai intoarce arcul, ceasul insusi nu mai vrea sa se opreasca, chiar daca
stim ca nu e vorba de o fiinta vie, e doar un mecanism a carui functie depinde de acel arc
curbat… care trebuie intors cu cheia aia oribila, eu m-am saturat, nu mai vreau sa il aud, nu
mai vreau sa mai scriu ceea ce tu nu incetezi sa imi dictezi. Dar mai opreste-te si tu, mai
schimba capitolele, povestile, nu mai vreau…. eu nu mai vreau sa mai scriu, m-am saturat.
- Dar eu te platesc sa scrii ceea ce eu dictez, nu tu esti cel care hotareste ce trebuie sa fie
scris in aceasta carte. Eu sunt autorul, tu doar rescrii ceea ce eu iti povestesc. E, pana la
urma, vorba de viata mea, nu e povestire reala, nu e viata ta, nici a cititorului, eu scriu ce
vreau in acesta carte.
- Inteleg ce insisti sa imi spui, dar eu nu mai vreau sa continui sa scriu acest capitol. M-am
saturat, tu intelegi asta? Ai cum sa intelegi ce iti spun?
- Atunci am sa caut alt scriitor care sa scrie in locul tau.
- Opriti-va, va bateti degeaba in loc sa continuati scrierea cartii.
- Dar tu cine mai esti? Cum de te bagi in discutia noastra?
- Eu sunt cititorul lucrarii voastre.
- Care cititor, de unde ai mai aparut si tu? Nici tie nu iti convine trecerea timpului, sau si tu
esti ca acest povestitor, nici macar nu ai vrut sa remarci curgerea timpului.
- Eu sunt unul dintre cititorii cartii voastre, eu va sfatuiesc sa continuati sa scrieti lucrarea,
sa nu cumva sa va certati incat sa intrerupeti scrierea cartii.
- Pai, eu povestitorul, nu am zis ca vrea sa incetez sa mai lucrez cu dl. G., am cerut sa
termine aceasta poveste o data si o data… si atat. Nu am cerut dlui G. sa ma inlocuiasca cu
altul, am cerut doar sa termine aceasta poveste din “Piata Matache” si atat. Dl. G. trebuie sa

53
intelegi ca nu mai are nici un sens sa continui aceasta poveste. Mai degraba, incepe alta si
gata.
- Nu tu hotarasti ce povesti introduc eu in romanul meu.
- Nu eu hotarasc, e romanul tau, dar eu sunt cel care transcrie vorbele tale in cuvinte scrise
pe calculator. Inteleg, tu nu vrei sa folosesti calculatorul ca sa scrii acest roman, dar eu m-
am saturat, efectiv, sa continui sa scriu aceasta poveste. Opreste-te. Uita-te, si cititorul e de
partea mea…
- Voi doi habar nu aveti ce imi cereti, e ca si cum mi-ati cere sa opresc curgerea timpului.
- Eram sigur ca asta va fi replica ta, dar cred ca si ceilalti cititori au gandit ca si mine… chiar
daca eu nu sunt un cititor “universal”, am si eu gandirea mea, istoria adica viata mea…
- Dl G., iti aduc aminte chiar tu ai indicat, prin teoria ta, ca timpul nu exista. Asa ca
“oprirea curgerii timpului” nu e un argument serios pe care sa il aduci in discutie, in cearta
noastra. Eu vorbesc de logica povestii, nu de curgerea timpului, iar cititorul de asta e
interesat, nu-i asa?
- Eu personal sunt intr-adevar interesat de “logica povestii”, dar ma intreb daca nu cumva
orice logica a oricarei povesti implica timpul.
- Pai, atunci trebuie sa imi indicati si mie, ce nu va convine in curgerea acestei povesti? Ce
va blocheaza de vreti ca eu sa inchei povestea?
- Ca povestitor, eu nu pot sa iti replic decat ca nu stiu nici macar daca nu cumva povestea
devine prea lunga, doar ca am inceput sa simt niste picaturi inrosit de fierbinti care imi
picura pe piele si, nu uita, pielea mea e inca vie, nu moarta.
- Vorbesti parca ai fi cizmarul povestii mele.
- Eu, cititorul, te intreb pe tine, dl. G., nu cumva ai vrut, prin aceasta poveste, sa te
identifici cu femeia aia din “Piata Matache”. Daca asta e adevarul, te sfatuiesc sa o lasi balta
cu o astfel de identificare.
- De ce? La ce vrei tu ca eu sa renunt, la cuvant? Dar cum sa renunt la cuvant, cand
nenumarate dintre cuvintele mele sunt plagiate de nenumarati imbecili, ticalosi?
- Dar nu ai sustinut, chiar tu in povestea asta scrisa de voi doi, ca noi cu totii suntem
rezultatul evolutiei speciei si ca urmare, trebuie sa ne asteptam ca si mediul academic sa fie
plin de hoti, ticalosi si prostanaci?
- Eu tocmai de asta ii si cer sa renunte la cuvant, dar se pare ca dl. G. nu vrea sa se opreasca
in a-mi dicta acesta poveste de-a dreptul infernala.
- Ei bine, eu stiu ca macar mafiotii si imbecilii nu pot sa imi plagieze aceasta poveste… mi-
au plagiat ideile din filosofie, fizica si neurostiinta cognitiei, dar ar fi culmea absurdului sa
imi plagieze si povestile din romanele scrise de mine… sunt nenumarati nenorociti de
banditi “academici”, nu vreau sa mai aud de ei. Insa, macar voi trebuie sa imi spuneti de ce
aceasta poveste a devenit asa brusc, pentru amandoi, atat de infernala… Asta as vrea eu sa
stiu.
- Eu cred ca nici unul dintre noi doi nu si-a pus vreodata, in mod serios, intrebarea despre
trecerea timpului, abia acum, cel putin eu realizez cat poate sa fie de infernala, uite, auzind
aceasta poveste, pielea mea de la gat si de la maini mi s-a inrosit… Nu stiam nimic de
trecerea timpului, dar acum incep sa simt cat de infernala poate fi aceasta trecere a
timpului prin mine, prin corpul meu supus trecerii timpului.
- Intreb si eu, de ce totusi sinele nu este schimbat, atat de mult precum corpul material?
- Aveti raspunsul in primele mele cartile de pe pagina mea de web, carti pe care le puteti
download gratis… Incep sa va inteleg, de ce vreti amandoi sa inchei aceasta poveste. Dar
ma intreb, daca ma veti mai lasa sa dictez o alta poveste?
- Eu iti confirm, alta poveste poti sa imi dictezi, dar sper ca nu va fi la fel de infernala. Ar
trebui sa termini, o data si o data, cu Infernul.
- Dar ce este Infernul, povestitorule? Cititorule, ce este Paradisul? Voi puteti sa imi
spuneti?

54
- Nu, nu cred ca stim, poate ca nici nu vrem sa ne putem astfel de intrebari, e drept, noi
amandoi avem familii, avem copii de crescut, tu crezi ca mai avem timp sa ne putem astfel
de intrebari?
- Dar voi traiti in Paradis?
- Eu personal nu stiu ce sa iti raspund, dar stii si tu ca, fiecare om (fie mama, fie tata) isi
iubeste progeniturile enorm (stiu, ai sa zici ca asta tine de evolutia speciei), cu siguranta si
cititorul se afla in aceasi situatie, nu? Dar am vrea amandoi sa treci la urmatoarea poveste,
speram ca aceasta cu “Piata Matache” s-a incheiat.
- Atunci eu astept sa vad ce imi veti spune despre urmatoarea poveste, desi stiu inca pe de
acum, ca nici pe asta nu o veti accepta tocmai pentru ca nu o veti intelege.
- Pai inseamna ca vina tine de tine, cel care povesteste aceste povesti. Tu cum vrei ca noi,
cititorii tai, sa iti intelegem povestile daca tu le complici prea tare.
- Dar tu, cititorule, stii ce e aia viata? Ce e viata ta, nu a mea? Sunt sigur ca nu ai nici cea
mai mica idee ce e viata ta, doar ai nevasta, copii si slujba prin care le asiguri supravietuirea
si atat, nimic mai mult.
- Dar doar asta e datoria mea de parinte, sa le asigur supravietuirea, destinul fiecaruia tine
de aspiratiile fiecaruia dintre noi.
- Pana la urma, cine e responsabil de traiectoria vietii unui personaj? Eu, povestitorul, tu
scriitorul, tu cititorule, societatea in care traieste eroul, Dumnezeu?
- Cred ca fiecare dintre noi are propriile raspunsuri la astfel de intrebari. Fiecare isi
construieste propriul destin, bineinteles, in functie de conditiile in care se afla.
- Ati fost constienti ca un singur individ poate schimba destinul unei societati?
- Asta doar in filme mai vedem…
- Fals, aduceti-va aminte de Genghis Khan.
- Cum adica, noi, cititorii tai, trebuie sa intelegem ca tu esti, de fapt, un fel de Genghis Khan
al ideilor, al unui nou cadru de gandire? Daca ar fi adevarat, tu trebuie sa mori ca sa fii
cunoscut. Cum sa te recunoastem noi, contemporanii tai? Cu ce dracu’ esti tu mai destept
decat noi? Nenorocitul dracului, hai sa incheiem, o data, aceasta poveste nenorocita
interminabila, pana si timpul are un sfarsit, nu?

55
 5. Povestea din “Parcul Ionanide”
“If there is light, it will find you.”
(Charles Bukowski)

Ati vazut filmul “In the mood for love” al lui Wong Kar-wai? Cred ca am inteles cu totii ca
actiunea din film am trait-o fiecare dintre noi, cel putin o data in viata noastra atat de
invizibila, candva cand eram inca tineri sau poate ceva mai in varsta (dar in nici nu caz,
batrani) - cand era si noi cel putin precum eroii filmului lui Wong Kar-wai. Daca tot ai
intrat in discutie, la finalul povestii precedente, te intreb cititorule, ce ai inteles din film,
daca l-ai vazut? Mai exact, te intreb, ce ai trait din vizionarea acestui film? Ai trait, cu
adevarat, miscarea acelor ceasurilor agatate de un perete sau de altul? Dar stii ce inseamna
sa traiesti, din plin, acele miscari? Doar atunci ai sa intelegi, privitorule, de ce a insistat
regizorul sa introduca in film nu o secventa sau doua, maxim, de prim plan cu un ceas, ci
mai multe imagini, de-a lungul trecerii timpului filmului. Sau tu nici macar nu le-ai
remarcat, cand acestea reprezentau, in realitate, cele mai importante detalii din intreg
filmul… Toate, dar absolut toate scenele trebuie sa le raportam la miscarea acelor ace de
ceasornice, la trecerea timpului. In acest context, ne mai miram de ce niciunul dintre cei
doi eroi principali nu are curajul sa faca primul pas, sa ii spuna celuilalt: “Hai sa ne-o
punem si noi exact asa cum deja si-o pun si partenerii nostri.” Doar ca, in film chiar apare
replica unuia dintre cei doi eroi care ne indica, noua spectatorilor, ca cei doi nu pot sa faca
“primul pas” de vreme si ei s-ar afla in aceasi situatie penala in care se aflau partenerii lor.
Ar fi deveniti si ei, la fel de ticalosi ca si partenerii lor, nu? Dar cum am putea interpreta,
altfel, aceasta replica la care ar trebui sa adaugam si miscarile acelor de ceasornice (din
multe scene), daca nu prin trecerea inevitabila a timpului? Fiecaruia dintre noi i s-a
intamplat, in viata, cel putin o data, ceva asemanator, chiar daca noi, ca idiotii, nu
remarcasem nici un ceas, nici in acea perioada, nici mai tarziu, doar avea dreptate Karl
Marx (“Time was invented by clock companies to sell more clocks.”)… Nu-i asa ca noi,
muritorii de rand, nu am remarcat, niciodata pana acum (chiar si dupa ca am vazut “In the
mood for love”), cum se misca bratele unui ceas fixat pe un perete uitat de lume… Poate
Wong Kar-wai nici nu a vrut asta, dar se pare ca filmul lui reda teama (nu frica) celor doi de
a fi impreuna.3 O teama care era complet opusa curajului - putem sa il numim curaj, oare? -
pe care ceilalti doi soti l-au avut, acela de a incepe o relatie intre ei, chiar daca erau
casatoriti. Dar asta e impotriva evolutiei speciei, asa ca ne putem intreba, care a fost, pana
la urma, curajul celor doi soti care au inceput o relatie desi erau casatoriti? Ce au realizat ei
mai mult decat sa faca sex, sa-si uneasca trupurile, pentru cateva secunde, din cand in cand
si atat. E drept ca, la acesti doi soti nici macar nu s-a pus problema de curaj sau de frica (nu
teama), pentru ei, atractia fizica dintre ei a fost indeajuns. Dar vreau sa subliniez, pe langa
“teama de schimbare”, mai e ceva in plus: “orgoliul” fiecarui individ, orgoliu sa nu fii
refuzat si, culmea e ca, de multe ori in spatele unui astfel de refuz se afla un extrem de dorit
“accept”, chiar din partea celui care refuza, doar ca refuzul este controlat de minte, acceptul
este controlat de corp. Eroii filmului nostru fusesera deja inselati de sotii lor, dar ei, de-a
lungul intregii povesti, refuza sa faca pasul decisiv, sa inceapa si ei o relatie sexuala, nici
macar nu reusesc sa faca primul pas, sa se sarute… Putem spune ca cei doi eroi au avut un
fel de “relatie de iubire”, relatie care e, pana la urma, mult mai periculoasa decat o relatie
sexuala (vezi urmatorul episod, filmul “2046” al lui Wong Kar-wai)… Asa ca, cei doi prefera
sa ramana intr-o situatie infernala inevitabila pe cei doi care nu au avut de ales decat sa
ramana in continuare singuri. Poate ca, la mijloc, era speranta kafkiana, fiecaruia dintre cei
doi eroi ii era frica sa faca primul pas, daca celalalt l-ar fi refuzat, cat de brutala ar fi fost
demolata speranta… Macar cu asta au vrut cei doi sa ramana, cu speranta fara background
3
Parerea dlui G. despre Wong Kar Wai: acesta e un regizor foarte bun, unul dintre cei mai buni din toate
timpurile, doar ca s-a inspirat, cu siguranta, de la Tarkovski in a realiza imaginile. Diferenta uriasa dintre
Wong Kar Wai si Tarkovski era: primul regizor se axeaza numai pe imagine, in timp ce, pentru al doilea
povestea/scenariul era chiar mai important decat imaginea, dar amandoua erau foarte strans legate.

56
ontologic, o iluzie si atat, dar o iluzie care se transforma, care devine parte esentiala a vietii,
cu atat mai mult cand, in astfel de cazuri, vorbim de o “iubire neimplinita”, parca asa se
spune… Doar ca, e adevarat, nu?, diferenta dintre iubire si sex este infernala, diferenta
redata chiar de cele doua perechi casatorite care se transforma in perechi necasatorite.
Oare, pe langa “sex” (eroii invizibili), mai exista si “iubire” intre eroii principali, iubire pe
are nici nu aveam cum sa o vedem, sa o identificam palpabil de-a lungul intregului film… Si
totusi, de multe ori, mai exista si a doua varianta: unul este indragostit prea tare de celalalt,
dar celalalt vrea mai mult. Poate ca si ultimul ar fi fost multumit de o “relatie”, dar acesta
spera sa obtina ceva mai mult, desi daca relatia intre cei doi ar fi inceput relatia, s-ar fi
trezit si ei ca si ceilalti doi, imperecheati si nimic mai mult. Dar oare are aceasta vreun
sens? Sa trecem de la film, la povestea noastra, chiar prea similara cu cea din film, doar ca
eroii nostri nu erau casatoriti. In acest caz, ea era studenta lui, era singura, bineinteles, iar
el era profesor universitar la Filosofie, stim deja ca asta era slujba dlui G., dar el era deja
dupa cel de-al doilea divort. Trebuie remarcat faptul, care chiar iti sarea in ochi, ca
studenta semana foarte mult cu el, atat la figura cat si la corp, era ca si cum, daca i-ai fi
vazut pe amandoi plimbandu-se unul langa altul pe o strada oarecare (ca si in film, nu?), ai
fi avut impresia ca cei doi sunt doar frati si nimic mai mult, si totusi el era profesorul, ea
era studenta lui. Si eroii nostri au inceput sa se intalneasca o data pe saptamana, ieseau la o
bere si atat... doar atat, el era singur, ea era singura, berea aia ii facea sa isi piarda din
siguratatea lor absoluta. Dar ce insemna, barbat fiind, sa te intalnesti cu o femeie, o data pe
saptamana, regulat, iar dupa cateva ore petrecute cu ea, band bere la o teresa, sa te trezesti
cu niste trairi mult dincolo de placerile sexuale, discursive sau de orice tip, este oare ceva
care sa poti, tu, cititorule, sa intelegi? Asta a fost pentru domnul G. intalnirea miraculoasa
cu Eli, intre altele pe care le avusese, cu alte femei, nu multe, pana atunci. Uite asa poti sa
explici si filmul lui Wong Kar-wai… caci daca intelegi titlul filmului, “In the mood for love”,
vei intelege si actiunea ca atare, vei intelege, vei dobandi sensul acelor secvente
nemaiintalnite, fara cuvinte, precum cu niste culori incredibile, dar traite, insotite,
cateodata, de ploi tarkovskiene care par sa incerce sa spele “pacatele” celor doi...
Totul a inceput cu o intalnire banala, ca mai toate, doar ca trebuie sa mentionam ca
ea, Eli, era speciala, chiar daca, orice femeie ar fi speciala pentru un barbat. Desi cu nimic
deosebita de celelalte, Eli era totusi diferita de celelelalte. Prin ce anume? Prin ceea ce
spunea, prin cum gandea, prin corpul ei de printesa dintr-o poveste neterminata, din
gesturile ei negandite, din multe alte lucruri atat de simple (pe care noi, prostanacii, nici nu
le remarcam - probabil tocmai pentru ca sunt simple, prea simple pentru pretentiile
noastre, nu?)... La fiecare intalnire, cei doi doar discutau si faceau asta la nenumaratele
intalniri care au avut loc, intalniri fara nici un final (fericit sau nefericit, nu stiu cum sa ii
zic), fara nici un act sexual (de asta mentionam si filmul lui Wong Kar Wai), act dorit cel
putin de domnul G., caci el, ca barbat, voia sex si apoi, eventual, iubire, dar de fapt, el era
indragostit, pana peste cap, inca de cand o vazuse, pe acea studenta asezata pe un calorifer,
intr-o pauza dintre ore. El, cica, avea retineri fata de “iubire” si asta datorita experientelor
pe care al avusese cu cele doua sotii si prefera sexul, dar cate femei doresc sex si apoi
iubire? Daca ar fi prea multe femei de acest tip, specia umana ar fi disparut ca specie. Intr-
adevar, eroii nostri nu au facut sex niciodata, nici macar unul ratat, dar cred ca am putea
sustine ca intre ei nu a fost nici vreun fel de “iubire” neinteleasa, precum existase intre eroii
filmului. La inceput relatiei (cred ca putem sa o numim, “relatie”, desi nu fusese nici relatie
sexuala, nici de iubire), nu s-a pus problema de sex, iar dl. G. nu avea curajul sa se
indragosteasca de ea si asta datorita relatiilor pe care el le avusese cu cele doua neveste pe
care le avuse. Si atunci, marea intrebare era: de ce dl. G. isi petrecea, atat de mult timp cu
ea, daca stia inca de la inceput ca va fi foarte greu, daca nu imposibil, sa faca sex cu ea? In
termeni Kantieni, era vorba despre “conditiile de posibilitate” macar ale unui act sexual
care nu putea avea loc nici macar virtual, in mintea domnului G., nici macar un “sex
virtual” nu putea domnul G. sa isi imagineze sa aibe cu Eli. Si atunci de ce se intalnea cu
ea? Asta era marele mister, chiar si pentru domnul G., desi poate ca, in acest caza, era

57
vorba de o dedublare a lui si atunci relatia asta nenorocita (aduceti-va aminte de relatia
dintre eroii “In the mood for love”) ar fi trebuit interpretata complet altfel, nu? Oricum,
intalnirile pe care le avea domnul G. cu Eli erau dincolo chiar si de un sarut aparent
innocent, dar cu totii am avut astfel de relatii care tin, si astea, de evolutia speciei, nimic
mai mult… Si totusi, chiar si in aceste conditii, ce mare lucru ar fi fost chiar si un sarut
inocent intre domnul G. si ea? Dar nici macar asta nu a avut loc, probabil cei doi le era
teama sa faca acest gest (desi sunt sigur, amandoi ar fi vrut sa se intample, dar cumva
dincolo de a implica decizia lor), un astfel de gest ar fi fost urmat, inevitabil, de sex. Sau
nu? Se pare ca ea nu voia sa faca sex cu G. si asta, posibil, din cauza diferentei de varsta
prea mari intre ei doi, nu stiu, dar cu siguranta, mintile lor erau implicate in aceasta relatie
abstracta (fara nici un statut ontologic), doar ca le era teama chiar si de o simpla o
imbratisare (parca un astfel de gest exista in “In the mood for love”, desi eroii doar simulau
ceea ce faceau sotii lor, le era teama si lor sa se imbratiseze, cu adevarat!), si stim deja ca o
minte nu poate sa existe pentru o alta minte, desi amandoua exista, fiecare in sine insusi,
doar trupurile pot fi impreunate nu si sufletele/vietile… nu pare absurd, cum dracu sa
promovezi “viata” doar prin unificarea trupurilor? Doar trupurile, aflate in aceasi lume
nenorocita, pot sa interactioneze, adica sa faca sex, si asta doar daca femeia accepta (altfel
ar fi un viol), si totusi nici o minte nici macar nu exista pentru acel act sexual aproape
fortat. Si culmea e ca mintea e cea care doreste sex, nu corpul (care nu are “dorinte”, ci doar
activari neuronale si chimice) si stim ca marea majoritatea a cititorilor-barbati ar fi ales
sexul, caci “ce e in mana nu-i minciuna”, dar domnul G. alesese deja mintea, alesese sa
construiasca un sistem filosofic pe baza celei mai importante descoperiri din toate
timpurile pe care o facuse el (insista mereu sa imi spuna ca teoria lui nu e o teorie nici
filosofica, nici stiintifica, ci mai degraba o descoperire similara precum descoperirea ca
Pamantul este rotund…) El avea nevoie de minte ca sa-si atinga telul vietii lui, sa faca
aceasta descoperire pe baza careia sa isi dezvolte un nou sistem filosofic si asta era obsesia
lui inca din momentul in care primisese postul de asistent la facultate si stim si ca dl.G. isi
sacrificase cele doua casatorii (care presupuneau acte sexuale macar din cand si cand)
tocmai pentru aceasta descoperire, acest sistem filosofic , dar se pare ca, in cele doua
casatorii, nu putem vorbi nici macar de iubiri de-alea iluzorii… Oricum, domnul G. isi
dezvolta sistemul sau filosofic de la an la an, isi extindea aplicatiile acestuia in tot mai
multe topici din cele fizica si neurostiinta cognitiei in timp ce, cel putin aparent adica
iluzoriu, mintile domnului G. si a lui Eli erau, aparent, unite, de vreme ce cei doi, adica cele
doua trupuri se intalneau aproape in fiecare saptamana, intalniri care au durat mult timp,
vreo 2-3 ani (greu de crezut, nu?), domnul G. facea cinste de fiecare data cu doua-trei beri
sau 2-3 pahare de vin si rareori cu ceva mancare... Ca sa isi mentina incredibila silueta
extrem de subtire, Eli nu voia sa manance, de obicei, de aceea cei doi beau doar o bere sau
doua, dar stateau de vorba doua ore. Intre cei doi aveau loc intalniri periodice (precum un
“ciclu periodic”), insa parea ca nu sunt sanse sa se schimbe acea discutie eterna in nimic
altceva. Si culmea era ca nici unul dintre cei doi nu se plictisea de discutie. Nu cumva oare
fiecare spera la inceputul unei relatii intre ei? Asteptau fiecare cate ceva: ea sa se
casatoreasca cu el, el sa faca sex cu ea. Totusi, putem afirma, fara indoiala, ca Eli era pentru
G. dedublarea lui in “femeie” prin minte si prin corp, dar nu si prin “dorinte sexuale”,
evolutionist vorbind, sentiment valabil, mai ales si mult mai des pentru barbati decat
pentru femei. De fapt, abia prin imbinarea (iluzorie, bineinteles, de vreme ce cei doi nici
macar nu s-au sarutat vreodata, iar cititorul ala care s-a bagat in discutie mai devreme va
sari in sus ca aceasta poveste suna ca o mare tampenie…) intre mintile celor doi si
interactiunile corpurilor lor, cei doi reprezentau doi gemeni hibrizi, G. si Eli care formau,
impreuna in alta lume, acel “android”, un fel de fiinta perfecta data de combinatia dintre
barbat si femeie, combinatie corporala dar si mentala, combinatie imposibila din punct de
vedere ontologic. In astfel de context, nu ai cum sa nu iti aduci aminte de “Poarta
Sarutului” a lui Brancusi, unde cele doua jumatati de cer perfect rotund nu se ating, dar
impreuna, privite de la o distanta mai mare, reprezinta chiar “sarutul”, adica cercul perfect,

58
“androidul” sau “iubirea absoluta” care, stim deja, nu are cum sa detina vreun statut
ontologic. Era ca si cum Brancusi a stiut si el ca sufletele unei perechi nu au cum sa se
uneasca, nici macar sa se atinga si de aceea el le-a reprezentat printr-un cerc taiat in doua,
cele doua jumatati neputand, din principiu, sa se atinga… Doar ca, atat pentru G. cat si
pentru Eli, aceste intalniri erau un antidot impotriva singuratatii care, ontologic vorbind,
nu putea fi evitata, dar macar mental, mintea fiecaruia dintre cei doi avea iluzia de trecerea
dincolo de singuratatea ontologica abisala si atat de intunecata, adica fara nici o farama de
lumina. Ce destin al dracului, cine ni l-a construit astfel, evolutia speciei sau Dumnezeu si-a
batut joc de noi, tocmai ca sa nu avem nici macar conditiile de posibilitate in care sa
pretindem sa ii vom lua locul? Dar stati putin, Dumnezeu, in religia noastra, crestina, e
doar Unul, nu? Si atunci nu este si El singur? Nu cumva tocmai din aceasta cauza, ne-a
condamnat, ontologic vorbind, si pe noi la singuratate? Pai, se pare ca el nici macar nu avea
sa creze posibilitatea unificarii a doua suflete, daca asa ceva ar fi fost posibil, atunci cele
doua suflete s-ar fi transformat intr-unul singur si, deci, cei fiecare dintre cei doi si-ar fi
pierdut propria lui identitate, adica identitatea sinelui. Dar G. nu credea in God si iaca
raspunsul lui: noi eram rezultatul aparitiei accidentale a vietii pe Pamant (planeta care, cu
certitudine, va disparea complet in cateva miliarde de ani). Dar mai era posibil un alt statut
al vietii pe Pamant decat asta in care corpurile toate exista in aceasi lume (exista
posibilitatea ca ele sa se atinga, sa se combine), doar ca fiecare trup corespunde unei
minti/vieti care nici macar nu exista pentru acel corp, ce sa mai vorbim sa existe pentru
alta minte/viata… si, deci, singuratatea este scrisa in genele noastre, probabil chiar de acel
insingurat, Dumnezeu-creatorul. Probabil, doar astfel putea viata/mintea sa apara, iar daca
nu suntem multumiti de ceea ce suntem fiecare dintre noi, avem libertatea sa ne sinucidem
cand vrem, nu? Totusi, eu as atrage atentia cititorului ca ar trebui sa fie cat de cat multumit
de ceea ce este, ca este roman in Europa, ca nu s-a nascut in Africa sau Afganistan, ca se
putea naste sa fie un catel sau o maimuta, sau chiar un gandac sau o planta pierduta intr-o
jungla, de aceea, fiecare dintre noi nu are de ce sa fie deprimat de singuratatea vietii lui,
caci viata/mintea este ontologic, singura, nu este nici aceasta in contact cu propriul corp,
cica ar fi doar o corespondenta intree minte/viata si corpul, corespondenta care nu are
statut ontologic... Cu alte cuvinte, problema minte-corp fusese, de vreo 2500 de ani, o
pseudo-problema, arata dl. G. in lucrarile sale. Candva, dl. G. a insistat sa imi spuna ca
primul capitol din prima lui carte a fost despre marele matematician si filosof Descartes cel
care a promovat dualismul (introdus inca de grecii antici) dintre minte si corp care nu sunt
decat niste doua substante ontologic diferite, problema esentiala nerezolvata a filosofului
francez (in ultimi 30 de ani din viata lui, in realitate singura) a fost ca nu a reusit sa explice
cum cele doua substante ontologic diferite comunica/interactioneaza si chiar daca, in acea
perioada, a incercat sa ofere cateva raspunsuri, fiecare dintre acestea a fost respins de
ganditorii care traiau in aceasi perioada cu el, si pana la urma, el a fost nevoit sa il
introduca pe “God” in ecuatie, care ar fi fost cel care facea posibila comunicare dintre cele
doua substante ontologic diferite. Suna straniu, nu? Doar ca asta se intampla acum 300 de
ani in urma, umanitatea abia iesise din acea perioada cumplit de intunecata (evul mediu)
chiar si pentru mine, un credincios… Stiind ca eu sunt credincios, dl. G. ma intreba daca
Dumnezeu are alta natura ontologica (conditie necesara pentru un Dumnezeu) decat
mintile si corpurile noastre, atunci cum poate El sa interactioneze cu noi, cum poate sa ne
supravegheze ceea ce facem in fiecare zi si cum va avea loc “Judecata de Apoi” daca El nu
are cum sa interactioneze cu noi? Nu am stiut ce sa ii raspund dlui G., i-am sugerat ca ar
trebuie sa puna aceasta intrebare unui teolog, nu mie, un amarat scriitor si atat.
Candva, in Romania, o studenta de-a domnului G., studenta care arata uluitor, cu un
par lung, foarte lung, un trup nu inalt, dar nici foarte mic, cu niste ochi de pe alta planeta,
la invitat pe profesor la garsoniera inchiriata de ea si acolo au inceput sa discute. Ea l-a
intrebat: 
- Lumea zice ca tu le stii pe toate; eu nu am orgasm cand fac sex cu barbatii, am intrebat si
pe colegele mele, majoritatea mi-au zis ca nici ele nu au orgasm cand fac sex cu prietenii

59
lor. De ce voi sa aveti orgasm de fiecare data cand faceti sex cu noi, femeile, dar noi avem
orgasm mult mai rar cand facem sex cu voi, avem orgasm mai ales daca suntem stimulate
la clitoris?
- Nu m-am gandit niciodata la asta, dar raspunsul trebuie sa fie simplu. Asta e rezultatul
evolutiei speciei. Probabil ca, in padure, de-a lungul milioanelor de ani, datorita
accidentelor genetice, s-au format trei tipuri de grupuri in care aveam orgasm (1) barbatii si
femeile (2) doar femeile (3) doar barbatii. Primele doua au disparut datorita evolutiei
speciei in raport cu indivizii din specia noastra si in raport cu indivizii din celelalte specii.
Primul grup a produs prea multe progenituri si nu au avut cu ce sa ii hraneasca; al doilea
grup a disparut pentru ca femeia, fara muschii barbatului, nu putea forta barbatul sa faca
sex cu ea. Doar cei din grupul al treilea au supravietuit si s-au procreat: el facea sex pentru
ca putea, cumva, sa oblige femeia sa faca sex cu el. Ea voia sa faca copii, dar ea si copii
aveau nevoie de mancare si protectie care putea fi oferita doar de barbat. Astfel, ea trebuia
sa accepte solicitarile barbatului, el voia sa faca sex mult mai mult decat voia ea si asta data
diferenta dintre genele barbatilor si genele gemeilor. Femeia a fost nevoita sa accepte
parteneriat cu barbatul de-a lungul milioanelor de ani. Totusi, grupurile din padure in care
barbatii forteau prea tare femeia sa faca sex au disparut si astea: barbatii erau nevoiti sa
caute si sa ofere multa mancare si protectie tocmai pentru ca aveau multe progenituri
(create datorita placerilor lui de a face sex de multe ori). Bineinteles, in padure, nu aveau
cum sa asigure supravietuirea la multe progenituri, asa incat, la nivelul animalelor, cu
siguranta la nivelul maimutilor, a aparut genetic un element care asigura o intelegere
dintre mascul si femela de a face sex si perechile faceau sex nu atat cat dorea masculul ci
cat reuseau sa se inteleaga masculul cu femela, intelegere care, datorita evolutiei speciei,
era respecta de ambii parteneri din fiecare pereche. Chiar si mai tarziu, cand a aparut asa
zisa “societatea omeneasca”, cei din grup care nu aveau o pozitie privilegeata, nu puteau sa
faca sex de cate ori voiau, chiar si mascului-sef al grupului nu facea sex doar cu aceasi
femela ci cu mai multe.
- La naiba, nu aveam cum sa ma gandesc la asa ceva…
- Eu am mai vazut si filme documentare pe asa ceva… Cu siguranta, prin mutatii genetice,
au aparut si femei care aveau orgasme la fel de des ca si barbatii. Ce s-a intamplat cu ele, de
ce nu a fost preluat-o gena asta si dusa mai departe de evolutie? Pentru ca femela asta a
produs nenumarate progenituri, nu a avut cu ce sa le hraneasca si deci astfel de familii nu
aveau cum sa supravietuiasca in jungla. Gena de acest tip a fost eradicata de evolutia
speciei.
Dar sa ne intoarcem la G. si Eli, la povestea asta fara sfarsit. Dupa multa vreme
petrecuta impreuna in weekenduri, dar insingurati (cum au fost amandoi de-a lungul
acestei relatii dubioase), intr-o zi obisnuita, dl. G. si Eli au fost la o crasma din zona in care
ea avea acea camera inchiriata. Desi nici unul, nici altul nu a baut prea mult, totusi
amandoi se cam ametisera poate tocmai ca se gandeau ca nici in seara asta nu va iesi nimic
intre ei. Dupa ce au fost dati afara pentru ca localul urma sa fie inchis, era trecut de 3.00
noaptea si ei mai erau singurii clienti care nici macar nu isi inecau tristetea in prea multa
bautura cumparata de acolo, au fost nevoiti sa plece din crasma si s-au dus intr-un mic parc
din zona. Au cumparat o sticla de vin de la un chios pierdut si au inceput sa bea vinul in
acel parc pierdut intre Iad si Paradis. Cei doi erau acum in parcul singuratatii, un parc
situat dincolo de Piata Romana, pe undeva pe langa b-dul Dacia, parca se numea “Parcul
Ioanide”, dl. G. nu mai stia exact, dar era un parc parca aruncat printre cateva ambasade,
un parc mic si inghesuit intre cladiri mici, care, de obicei, dupa-amiaza era plin de copii
fericiti ca aveau unde sa se joace, insa in acea noaptea senina si amenintatoare nu era acolo
nici macar vreun boschetar uitat de Dumnezeu. Cei doi erau singuri, instrainati de
pamantul acela arid, instrainati unul de altul, chiar si dupa nenumarate weekenduri
petrecute impreuna, instrainati de lumea in care traiau, ba chiar o liniste apasatoare le
asurzea urechile, iar ei nu stiau daca trebuie sa fie speriati, daca trebuie sa aibe speranta ca
poate, poate va incepe ceva intre ei chiar in acea noapte sau daca nu cumva si noaptea asta

60
urma sa curge incetisor, ca de obicei, pe langa ei, asa cum s-au scurs toate noptile de cand
ieseau impreuna (de peste doi ani)… De altminteri, daca te uitai atent, puteai sa vezi ca pe
chipurile lor nu se citea nici macar speranta ca ceva urma sa se intampla, se parea ca,
dupa nenumarate asteptari, curajul lor pentru un gest banal (atat de asteptat de amandoi)
fusese mutilat, si doar vorbim de acel gest care ar fi deschis avalansa iubirii. Culmea era ca,
in strafundurile lor, speranta inca mai palpaia, desi se pare ca era intr-o “moarte clinica”.
Amandoi parca fugeau de posibilitatea de a starni aceasta avalansa, linistea din acea noapte
senina era ucigatoare, si era vorba de o linistea care ucidea, in stil kafkian, pana si ultima
speranta. 
Cei doi erau singuri, mai exact, insingurati in “Parcul Ioanide”, culmea era ca ea se
dadea intr-un balansoar al asteptarilor (un balansoar in care, in timpul zilei, copii se
identificau cu fericirea), el statea in picioare, rezemat de un stalp al balansoarului, uitandu-
se la ea si, uite asa, mai schimbau, chiar rar, cateva cuvinte goale, dar cat de grele erau,
pentru fiecare dintre cei doi, acele cuvinte de asteptare, in acel parc tacut al asteptarilor. Sa
nu ne lasam inselati: nici macar timpul nu era suspendat, de vreme ce balansoarul se misca
incet, foarte incet, parca in reluare, asa cum ticaie ceasul de pe un zid impotmolit. De asta
data, balansoarul nu il mai putea lovi pe domnul G. in nas (cum se intamplase cand era un
mic copil), caci baiatul ala mic si natang se transformase in masculul ala trecut prin toate in
viata lui, de la coboratul in infernul canalului mizerabil ale vietii (unde a urmat
instructiunile legii evolutiei a lui Darwin) si urcatul pe varfurile inalte ale muntilor pline de
zapada in asteptarea avalanselor (la care nici God nu mai avea ce sa mai faca, totul fiind
controlat de legile naturii) si pana la elaborarea marii lui teorii care schimbase totul in
cunoasterea umana. Cititorule, cei doi erau in “Parcul Ioanide” (straniu nume, nu-i asa?),
dar parca erau cumva aruncati in acel parc pustiu, in acea noapte plina dar goala, o noapte
in care cei doi pareau sa fie undeva intre Infern si Paradis si atat. Copii imbatraniti sau
adulti intarziati care nu mai stiau, bineinteles, ce e aia joaca de copil… Si, in timp ce se uita
la ea care se misca incetisor in acel balansoar al asteptarilor, dlui G. si-a adus aminte de
acea incredibila scena, de obicei greu de inteles, din “Nostalghia” lui Tarkovski, dintre
eroul filmului, rusul Andrei si acea fetita italianca, scena filmata intr-o incapere subterana,
oribila, inundata de scurgerea unei ape spalacite, un fel de rau subteran spalacit, imagine
care trimitea, inevitabil, la secventa care avusese intr-un canal de langa gara de nord unde
dl. G. isi pierduse, candva in trecut, propria virginitate… Iar Andrei, rusul, ii spune, in
ruseste, fetitei (care fiind italianca nu stia, bineinteles, ruseste): “Stii frumoasa poveste de
dragoste intre Romeo si Julieta? Nici un sarut, nici macar unul. Asa sunt marile povesti de
dragoste!”, rusul referindu-se chiar la relatia lui cu acea traducatoare italianca incredibil de
frumoasa (care chiar isi scosese sanul ei deosebit din rochie ca sa il arate lui Andrei si pe
care il intrebase “Ca toti barbatii, asta vrei, nu?”, iar fetita aia, acolo in acel subteran, care
ne amintea de “Amintiri din subteran” (Dostoieski), asculta nebuniile rostite in rusesete de
acel rus ametit de bautura, fara sa replice, ca pana la urma, Andrei, eroul nostru, sa
o intreabe pe fetita, in italiana de asta data: “Cum te cheama?” iar ea ii raspunde “Angeli”,
(bineinteles ca pe fetita nu putea sa o cheme decat “Angeli”), dupa care ea isi pune un
picior peste celalalt picior, precum “femeia” in care urma sa se transforme si ea in viitor -
regizorul voia sa ne arate ca trecerea timpului e inevitabila chiar si pentru ingeri si de aceea
imaginea devenea extrem de trista, dar cat de mult semana cu secventa de la care am
pornit, el uitandu-se la ea care se balansa in acel balansoar al trecerii inevitabile a
timpului… De ce oare, trecerea inevitabila a timpului este, de fiecare data, atat de trista, in
loc ca noi, muritorii, se ne bucuram ca am avut sansa sa trecem prin acea stare, nu am
raspuns doar ca tristetea e data, de obicei, chiar de trecerea anilor, aduceti-va aminte de
penultima strofa din poezia “O, ramai” (Eminescu)... O, ramai, noapte trista, tocmai pentru
ca a fost ceea ce a fost, dar ce a fost de eu indraznesc sa cer, ca si Eminescu, sa ramana, sa
nu mai treaca? Ceream si eu, ca si Tarkovski si dl. G. ca timpul sa nu se mai scurga, precum
acel parau spalacit, dar stiam cu totii ca asa ceva era impotriva naturii umane, era
impotriva viatii insasi… Nu te mai scurge, timpule, ramai cu noi, dar ce cerinta absurda e si

61
asta cand stim cu totii ca timpul nici macar nu exista, asa ca trecerea acestuia intr-o sigura
directie (cum mereu spun fizicienii) nu reprezinta decat faptul empiric ca trupurile noastre
chiar imbatranesc, adica sa apropie, tot mai mult, de “moarte” (ironic, nici moartea nu are
statut ontologic, dar cat de inspaimantati suntem noi, in fata acesteia!), dar tu, cititorule,
intelegi acum de ce Wong Kar-wai a insistat sa introduca mai multe ceasuri in filmul
discutat mai sus? Acum putem realiza ca dl. G. fusese, mult timp (vreo 2-3 ani) si nu doar
cateva saptamani (cum ar fi fost normal din punct de vedere evolutionist), in aceasi situatie
ca si Romeo sau acest rus, Andrei, sau dl. Chow din filmul asiaticului... Doar ca dl. G.,
caruia i se parea ca are o varsta milenara in raport cu Eli, credea ca nu are cum sa aibe o
relatie sexuala cu acea femeie, el nu voia sa accepte sacrificiul facut de ea tocmai ca sa
inceapa relatia atat de mult dorita de amandoi… Suprinzator, fetita din “Nostalghia” il
facea pe domnul G. sa se gandeasca la unul dintre idolii lui, Ginghis-Han, care atunci cand
era copil, taica-su, sef de un trib cu cateva mii de oameni, era ucis de un rival de-al, seful
unui alt trib, iar maica-sa fuge cu micul baiat calare pe acelasi cal, insotita de inca cativa
oameni din acelasi trib, care reusesc sa scape de atacul tribului rival. Doar ca baiatul isi
jura, chiar atunci calare pe cal, ca va razbuna uciderea tatalui sau de catre acel individ si de
aceea cand ajunge la 20 si ceva de ani, fiind deja seful unui trib cladit chiar de el tocmai ca
sa isi razbune moartea tatalui sau (copil fiind, era si normal, nu avea cum sa uite uciderea
tatalui sau), va ataca tribul rival si il ucide pe acel individ, acum un mosneag, care il ucisese
pe tatal sau, cu multi ani in urma… insa, conducator inteligent, Ginghis-Han nu va ucide si
restul oamenilor din acel trib rival, dar insa ii va obliga sa se inregimenteze in propriul lui
trib si sa devina oamenii de care el avea nevoie ca sa inceapa sa cucereasca intreaga lume.
Fara sa fim surprinsi, trebuie sa intelegem ca Ginghis-Han a aplicat aceasi reteta la sutele,
miile de triburi de mongoli pe care le cucereste si le subjuga rand pe rand, in acea zona
parca uitata de God si astfel el, marele Ginghis Han, va construi cel mai mare imperiu
construit vreodata de un singur om! E adevarat, Ginghis Han s-a culcat cu nenumarate
femei si care urmare se crede ca 10% din populatia lumii are gena lui. Doar ca, atunci cand
deja marele imparat Ginghis Han isi trimite un ambasador in capitala imperiului China,
imparatul Chinei ordona sa i se taie capul solului (considerat, bineinteles, de catre chinezi,
un simplu salbatic si nimic mai mult) si acesta sa fie trimis inapoi barbarului-sef. Ce mai
putea sa faca batranul Ginghis Han? Ei bine, acesta se suie pe cal si, cu armata lui,
cucereste imperiul chinez! In final, armata lui asediaza castelul in care locuia imparatul
chinez. Din nefericire, vrajitorul curtii chineze nu reuseste sa il transforme pe imparatul
chineze intr-un sobolan ca sa il scape (ca in povestea rudei domnului G.), si ca urmare, 
imparatului chinez ii ramane doar o singura alternativa, sa se sinucida tocmai ca sa nu fie
prins si torturat de acei oameni salbatici, mongolii.4 Poate ca domnul G. cucerise, prin
sistemul sau filosofic, intreaga “lume”, el cel care isi pierduse virginitatea in acel canal
mizerabil (aflat la Gara de Nord, punctul de sosire al dlui G. in capitala din orasul de mult
uitat in care se nascuse, aeroportul fiind, in zilele noastre, punctul de plecare in intreaga
lume), care mai apoi sa treaca pe la nenumarate prostituate, sa cucereasca mai toti muntii
din tara (atat vara cat si iarna), sa se casatoreasca de doua ori, chiar sa isi iubeasca sotiile,
mai ales pe prima, desi stia de la Tarkovski ca intr-o iubire adevarata, intotdeauna unul
iubeste mai mult decat celalalt, cu alte cuvinte, o iubire reala nu are cum sa dureze o
4
Cei patru fii ai sai vor mari imperiul pana la portile Vienei, cand auzing ca tatal lor e pe moarte, se intorc
acasa si doar astfel, Viena scapa sa fie ocupata de mongoli. Oricum, Ginghis Han si fii sai au construit cel mai
mare imperiu construit vreodata! Dupa moartea lui Ginghis Han, imperiul dispare. Sa retinem vorba lui
Ginghis Han: “Viata mea a fost prea scurta ca sa cuceresc intreaga lume!” Ce nu avea cum sa stie salbaticul de
mongol era faptul ca intreaga lume nu se poate cuceri cu sabia, poate doar cu cuvantul (desi nici asta nu o
stim cu certitudine, nu avem cum sa verificam ca dl. G. a cucerit intreaga lume cu teoria lui…) Eu nu ma
pricep la teoriile filosofice (sau “descoperile stiintifice”), asa incat nu stiu ce sa spun despre sistemul filosofic
al dlui G. Se pare, insa, ca multi oameni de stiinta si filosofi americani si din multe alte tari chiar ii plagiasera
ideile dlui G. (asta se poate verifica usor prin Internet), asa incat, imi dau seama de ce el incepuse sa se creada
un Ginghis Han al cunoasterii umane. Incep sa cred ca el avea, macar partial, dreptate in acuzatiile pe care le
facea impotriva celor care ii plagiau ideile lui, niste hoti in mediu academic, greu de crezut, nu? (Dl. G. a
insistat sa folosesc litere mari pentru acel cuvant…)

62
vesnicie!)... ca pana la urma, el, dl. G. sa ramana singur, singuratatea fiind, de fiecare data,
acea “posibilitate” (fara statut ontologic) care se transforma in actualitate (care capete,
astfel, un statut ontologie). Sau poate ca era tendinta dlui G. sa il inlocuiasca pe Geamanu’,
sa dobandeasca si el ceea ce simtea, biologic, ca ii lipseste: viata de familie, ba chiar si viata
sociala. Doar Geamanu’ avea o casa plasata intr-un loc extraordinar, avea nevasta si copil si
chiar si masina, avea nenumarati prieteni (pe cand dl. G. nu avea niciunul, nici macar
unul!), dar profesorul de filosofie era convins ca descoperirea/creatia pe care o realizase
schimbase intreaga lume a cunoasterii… Geamanu’ era barbatul fatal cu viata sexuala
nemaipomenita, care avusese multe prietene/amante, mai apoi familie si nenumarati
prieteni in orasul in care traia si in alte orase (capitala unde traia dl. G. era inclusa pe
aceasta lista). Geamanu’ (sex, familie, viata sociala cat cuprinde) era exact opus cu dl. G.
(care reprezenta, de altminteri, definitia singuratatii creative, aia atat de subliniata atat de
Einstein cat si de Tesla)...
Oricum, in acea noapte magica din “Parcul Ioanide”, domnul G. trecea printr-o scena
de “iubire pura, absoluta”, atat de rara pe acest Pamant, sa recunoastem, nici macar
imparatii nu aveau cum sa aibe aceasta posibilitate - o fi aceasta stare posibila doar pentru
muritorii de rand? - aceea de iubire pura care pare a fi in contradictie deplina cu statul
cuceritorilor de imperii. Si totusi, cei doi stateau in “parcul singuratatii” si beau incet sticla
de vin (incet, alta nu mai cumparau, oricum), pana cand o dimineata complet nedorita a
inceput bajbaie printre cei doi, sa se furiseze printre trupurile lor despartite, si uite asa, fara
voia celor doi, cumva impotriva dorintelor lor, chiar lumina (caci despre lumina era vorba)
a inceput sa isi faca aparitia, fara zgomot, fara galagie, incet dar sigur, in acel parc uitat nu
doar de Dumnezeu dar si de oricine altcineva… si era vorba de o lumina galbena, monotona
dar blanda care incepuse sa se asterne peste corpurile lor insingurate, nemaipomenit de
insingurate, insingurare care incepuse, acum, sa fie luminata chiar de acea lumina banala,
lumina care incepuse sa le infasoare, fara nici un zgomot, corpurile lor peste care incepuse,
incetul cu incetul, sa “zdrangane” lanturile singuratatii, si bineinteles, era vorba de o
dimineata senina cu un soare frumos si indiferent. “Asteptarea” nu era nici macar o
“asteptare”, se stia de mult timp, “Kafka ucisese speranta”, deci anihilase orice fel de
asteptare, iar cei doi, simpli muribunzi, stateau acum acoperiti de acel voal al dezamagirii,
noaptea se sfarsise pentru amandoi si nici unul dintre ei nu avusese curajul sa faca primul
pas de inceput al acelei relatii atat de mult dorita, dar imposibil de implinit… In acea scena
deja absurda, amandoi se intrebau: “Oare de ce si noaptea asta a trecut asa de repede?”,
poate ca banuiau, inca de la inceputul noptii, ca nimic nu va iesi intre ei, dar chiar si asa, de
vreme ce statusera acolo in acel parc, in “Parcul Ioanide”, intreaga noapte, speranta parca
nu murise complet chiar daca timpul se scurgea exact asa cum se dadea ea in acel balansoar
al “timpului pierdut” care oglindea ca totul se balanseaza in lumea asta, ca totul se scurge
inevitabil catre disparitie, catre pierderea oricarui statut ontologic. Da, era adevarat, cei doi
incercasera sa faca pasul dincolo de “imposibil”, doar ca au pedalat, amandoi, in gol, exact
cum se misca si acel balansoar, exact cum ticaia ceasul pentru viata fiecaruia dintre ei, ceas
care, se zice stiintific, ca ticaie din ce in ce mai repede o data cu imbatranirea trupului…
pana si acea stare suspensie, data de miscarea atat de inceata a balasoarului in care ea se
legana, pare ireala tocmai pentru ca la amandoi le lipsea curajul ca sa faca acel prim pas…
Poate ca ea visa ca el o va infasura, asa dintr-o data, cu bratele de mijloc si imediat sa o
traga spre el, astfel incat acea asteptata unificare a corpurilor lor insingurate chiar sa aibe
loc, buzelele lor sa se uneasca precum acele doua emisfere de pe Poarta Sarutului… doar ca
el nu facea nimic, doar rezema stalpul acelui balansoar al timpului ucigator de trecator,
poate ca el astepta ca ea sa se ridice din acel balansoar, sa il sarute (miscare care ar fi
reprezentat oprirea curgerii timpului) si astfel sa ajunga in Paradis, dar bineinteles ca nici
unul, nici celalalt nu a facut nici un gest de parca amandoi erau constienti ca vor muri
separati si nu impreuna. Intrebarea era, de ce banuiau amandoi ca nu va fi nimic intre ei?
Raspunsul era: daca astfel de relatie era posibila, atunci ei trebuiau sa fie deja impreuna…
asa ca singuratatea trupurilor lor continua dictatura, nu erau prea multe sanse ca aceasta

63
sa dispara si ei nu stiau de ce era atat de solida acea asteptare/singuratate, de ce aceasta nu
isi schimba statul ala ucigator pentru amandoi, desi doar petrecusera nenumarate seri
impreuna prin crasmile si terasele Bucurestiului, da, parca era deja prescris ca ei sa ramana
singuri, nimicul (ala care nici macar nu are statut ontologic, asa arata teoria lui G.)
ramanea singura stare dintre ei…
La un moment dat, nici macar acele cuvinte (putine cuvinte rostite de ei in intreaga
noapte) nu se mai auzeau, intre ei se afla un Gol urias fara nici un statut ontologic, desi
trupurile lor sa aflau, amandoua, unul langa altul, in acel parc al lui “Ioanide”. Amandoi
erau deja ingroziti ca urmeaza, in cateva minute, sa se desparta, noaptea trecuse iar
dimineata le controla, deja, sufletele lor insingurate, lumina nu mai putea sa fie ignorata, le
cucerisera deja sufletele lor insingurate dar naruite ca si speranta care le macinase sufletul
nu doar in acea noapte ci tot acel timp de cand incercau sa fie impreuna si nu reuseau… Era
clar ca sufletele lor stiau ca pana si aceasta iluzie va disparea, era deja prea multa lumina in
acel parc uitat de Dumnezeu… Ce mai putem deduce decat ca probabil, fiecare dintre cei
doi (ca si dintre eroii filmul din Asia) erau prea egoisti, nici unul nu avea curajul sa isi
asume riscul, asa ca, dl. G. si-a dat seama ca trebuie sa o conduca pe Eli spre casa unde
locuia, casa care era aproape de acel parc al singuratatii. Astfel, cei doi s-au indreptat catre
iesirea din parc, mersul lor era incredibil de asemanator cu mersul celor doi eroi din film,
trupurile lor insingurate s-au apropiat de usa casei unde ea locuia, nici unul nici celalalt nu
rostea nimic, poate ca nu mai aveau curajul nici macar sa isi spuna cate o vorba, cine stie?,
doar ca era clar, prea clar, cuvintele nu isi mai aveau rostul in bataia luminii, cuvantul in
sine isi pierduse orice inteles, cuvantul devenise, in final, atat de gol de continut (exact ca si
sabiile nefolosite mult timp si care astfel ruginesc), iar tacerea dintre ei, din jurul lor,
coplesea intreg parcul, intreg orasul, intreg Pamantul, doar substratul mintii fiecaruia
dintre cei doi era invadat de niste miscari subterane infernale, culmea nu se auzea nici un
zgomot acolo, erau doar niste oscilatii, niste miscari sinusoidale subconstiente, de vreme ce
la nivelul constient al fiecaruia dintre cei doi nu mai era nimic, chiar nimic (ce mai putea sa
fie in mintile celor doi pierduti in parcul “Ioanide”?). Da asa a fost, incetul cu incetul,
lumina a reusit sa acopere complet acel parc nenorocit, uitat de lume, care fusese, doar in
acea noapte, un mic parc al “sperantelor gigantice”, dar care, chiar atunci se transformase
(atunci cand lumina a aparut deosebit de clar din cerul senin) in “parcul Ioanide al unei
iubiri imposibile”. Parcul acelor sperante nebanuite care incepuse sa dispara o data cu
aparitia luminii. Iluzia Paradisul, pe care o avusese amandoi la inceputul acestei nopti
incredibile, spre dimineata tocmai datorita luminii, unui Paradis care se transformase in
Infern, nimic altceva. Astfel, acea nedorita lumina de dimineata incepuse razbunarea, nici
macar nu stiu a cui era acea razbunare, dar parea sa fie vorba de o razbunare… poate ca ei
ar fi vrut ca dimineata aia nenorocita sa nu mai rasara niciodata, doar lumina se revarsase
peste trupurile lor si parca incepuse nu doar sa ii desparta, dar sa ii si macine pe amandoi,
deopotriva, amandoi erau precum ziua cu noaptea, desi nu mai stiu care era ziua si care era
noaptea, era clar ca tocmai intunericul parca incercase sa ii faca sa isi uite singuratatea, dar
pana la urma, lumina era cea care triumfa in acea tacere ingrozitoare. De fapt, si noi
suntem singuri, nu-i asa? Ai iluzia, cititorule, ca esti cu cineva? E doar o iluzie si nimic
altceva, asta trebuie sa stii si tu cititorule, amaratule (chiar daca nu vrei sa accepti)… Daca
noaptea aia ar fi fost nesfarsita, cei doi ar fi ramas in acel “parc al sperantelor
iluzorii” pentru eternitate, de vreme ce acel “zero taiat in doua” de pe Poarta Sarutului
(acele doua trupuri unite) s-ar fi inversat si ar fi reprezentat “infinitul” total opus acelui
zero taiat in doua. Dar nu a fost sa fie. Acolo, in “Parcul Ioanide”, cei doi atinsesera
“nefericirea absoluta”, aflasera, in sfasit, ca speranta nu exista, ca eternitate nu exista, ca
inevitabil viata fiecaruia urma sa se sfarseasca candva intr-un viitor acoperit de intuneric
(fusese Kakfa care a incercat sa ucida pana si speranta, dar se pare ca nu reusise, viata
insasi e construita din speranta, daca ucizi speranta ucizi si viata, asta nu stia
autorul…). Domnul G. a condus-o pe Eli pana la usa casei in care ea locuia, amandoi erau
banal de tristi, desi se pare ca amandoi stiau ca relatia lor se incheia prin clasicul verdict,

64
“fara nici un sarut”. Dar nu era atunci asta “marea iubire”, de vreme ce iubirea in sine este
imposibila? si parca intentionat, ea a bagat incet, foarte incet cheia in usa ca sa o deschida,
asteptand nu stiu ce, dl. G. se uita la ea (el mai avea vreo speranta? ea mai spera la ceva?) si
el i-a spus, asa din senin: “Eu ma duc la prostituate sau ma masturbez”, dar nici macar nu a
intrebat-o “Tu ce faci?”, a stiut ca nu are rost, poate ca ea ar fi raspuns: “Eu ma duc la
biserica”. Eli nu a zis nimic, chipul i-a ramas neschimbat. Pana la urma, usa s-a deschis
parca singura ca sa rupa pana si relatia aia virtuala, inexistenta, ea a facut primul pas sa
intre in casa, tot incet, parca nu ar fi vrut sa paseasca in cealalta lume niciodata (inca mai
spera, din ce mi-a povestit dl. G., nu am cum sa stiu daca ea mai spera in acel moment
suspendat de timp), a intors capul catre el, cu un zambet trist, dar pana la urma si tristetea
isi pierdea orice sens in acele momente, in acel timp inexistent in acea lume insingurata in
sine, parca spanzurata de o creanga uscata in acel parc nenorocit. Ea parca zambea (nici
macar nu se poate spuna ca zambea cu adevarat, dar asa se parea, desi era de-a dreptul
straniu sa zambesti in astfel de situatie, nu?), dar ea zambea pentru ca nu mai avea de ales,
nu avea ce sa mai aleaga, de fapt nu existase nici o alegere, in niciunul dintre ei, nici macar
ca forma de posibilitate kantiana, asa ca totul era determinat (nici macar pre-determinat),
terminat, el a inteles ca nu e loc de nimic (sau poate a vrut el insusi sa inteleaga asta, eu
povestitorul nu am de unde sa stiu) a salutat-o, s-a intors, in timp ce ea inchidea o usa
trista, a unei case parca parasita si a plecat spre un metrou monoton si singuratic, monoton
de trist, metroul care incepuse sa circule cu oameni parca deja obositi si ei parca tristi,
deosebit de tristi, singuri caci nici unul dintre ei nu vorbea cu cineva, se duceau probabil la
munca, o munca disperata, cu alti colegi disperati, la o ora atat de devreme, bineinteles,
prea devreme pentru omul in sine.
Parca prevazut de amandoi, nici de asta data, nici unul dintre ei nu avusese curajul
sa faca gestul banal atat de asteptat de amandoi (el sa o prinda de mana, sau ea sa il sarute
pe gat, pe neasteptate, total pe neasteptate, nu imi imaginez cum ar fi putut sa fie altfel o
astfel de scena), gest banal care care ar fi distrus, in sfarsit, zidul ala atat de inalt si de gros
precum Zidul Chinezesc, acel zid dintre ei care, chiar asa invizibil, se cladise de-a lungul a
vreo 2-3 ani, devina absurda povestea nu? Stiu, cititorul ala din capitolul precedent va sari
in sus si va urla ca trebuie sa inchei si acest capitol, va striga in gura mare ca s-a saturat si
de aceasta poveste, norocul meu e ca nu eu eram vinovatul, fusese dl. G. care imi relatase
aceasta poveste cu un lux de amanunte de nedescris, dar ce puteam eu sa fac? Doar eram
platit de el sa compun ceea ce el imi dicta, deci nu era alegerea mea… pentru eroii nostri,
insa, ceva era clar: nu aveau cum sa fie impreuna. Timpul nu exista, dar nici nu simtim cum
imbatranim, asta e tragedia, daca am simti asta, poate ca, in multe situatii, am actiona mult
mai decisiv, iar timpul nostru ar fi mult mai involburat, nu atat de domol cum curge in
fiecare zi dar noi, muritorii, nici macar nu reusim sa realizam… Evident, intre domnul G. si
Eli nu a fost nimic, corpurile lor au ramas intacte, neatinse, ne-stirbite, sufletele lor au
ramas insingurate (nici nu exista alta posibilitate), nu aveau nici macar iluzia pierderii
singuratatii. E drept, cei doi au avut dialoguri nesfarsite, nenumarate si, bineinteles, ca nici
unul nu era plictisit de acestea, poate din cauza ca “speranta nu moare niciodata”, nu-i asa
Kafka? Am vazut ca, evolutionist vorbind, Kafka nu avusese nici o sansa sa omoare
“speranta”, viata insasi era “speranta” si nimic altceva. Ceva insa e prea evident: prin
natura lui, domnul G. fusese, intotdeauna, impotriva evolutiei speciei umane. Daca toti
masculii ar fi fost ca el, cu siguranta, specia umana ar fi disparut de pe Pamant. Asa ca,
relatia celor doi eroi (ca si a eroilor lui Tarkovski sau Wong Kar-wai) fusese predestinata sa
fie exact cea ce se intamplase sa fie, nici macar nu existase vreo alta posibilitatea: Eli era
surogatul de “femeie” de care avea nevoie dl. G., un surogat insemnand fara sex, “fara nici
macar un sarut”, doar dialoguri incarcate de speranta ca relatia dintre ei va incepe cat de
curand, poate chiar la urmatoarea intalnire), surogat care se transforma in conditiile
necesare ca sa isi scrie cartile lui. Din gandire prea indepartata de linia evolutiei, domnul G.
era obsedat sa nu “mutileze” pe nimeni, dar amandoi pareau sa fie, in final, mutilati de
propria lor ignoranta: nici unul nu facuse primul pas. Asta e viata lor, doar a lor, desi cred

65
ca asa ceva s-a intamplat la toata lumea, mai ales cand eram prea tineri... Asa ca, putem
intelege de ce domnul G. nu a facut sex cu asiatica in biroul din Sydney (care se oferise sa
faca sex cu dl. G.), de ce nu a inceput el relatia cu Eli, de ce a ramas el singur dupa cele
doua casatorii: el stia doar ca prin sex ar mutila o femeie, iar telul lui nu era sexul (desi era
obsedat de sex), ci sa-si elaboreze acest nenorocit sistem filosofic (care sa schimbe,
neaparat, intreaga gandire umana) si de acea credea ca nu mai are cu sa fie cu o femeie,
adica nu mai accepta sa isi imparta timpul cu o femeie, asta era marea lui problema. Nevoia
sexuala pentru dl. G. era eliberata cand facea sex cu prostituatele (platite, bineinteles), doar
ca isi pierdea “identitatea personala” aproape de fiecare data cand se intalnea cu Eli, care
lui i se parea era chiar un fel de Geamanu’ feminin, nimic mai sublim, nu-i asa? In spatele
acestei povesti banale (repet, traita aproape de fiecare dintre noi) statea magia, dar domnul
G. nu o intelegea pe deplin… Oricum, in acea noaptea cu adevarat magica, fara sex, fara nici
un sarut, culmea, domnul G. a crezut ca timpul a fost suspendat.
- Stai ca nu mai inteleg nimic, ce avusese de castigat G. in acea seara? Chiar vrei sa ne
prostesti, pe noi, cititorii?
- Cititorule, iar te bagi in discutie, nici macar nu iti ceri voie. Chiar daca dl. G. e cel care
dicteaza povestile, eu sunt acela care le pune in pagina. Asa ca nu te baga unde nu iti fierbe
oala.
- Ba eu cred ca imi fierbe prea tare oala, tocmai din cauza ca iarasi nu mai termini nici
povestea asta. Tu chiar nu ai notiunea timpului de te intinzi asa de mult cu povestile astea.
Stiu, ai sa sustii ca dl. G. nu se mai opreste din povestit, dar tu esti cel care nu se opreste
din scris. Poti sa imi spui si mie, cititorul acestor povesti care nu se mai termina, de sunt
atat de lungi povestile? Ce mesaje atat de importante ai pretentia ca aceste povesti ne
transmit?
- Pai intreaba-l pe dl. G., nu pe mine.
- Ok, il intreb pe dl. G., sa imi raspunda el la intrebarea mea.
- Dar eu iti raspund la intrebarea ta tocmai prin povestea pe care o dictez scriitorului pe
care doar pentru asta il platesc.
- Asa si care e mesajul tau in acesta poveste? De ce ai impresia ca e atat de important
pentru noi? Poate ca o fi pentru tine, dar pe mine ca cititor, nu ma impresioneaza. Intelegi?
- Da, inteleg, tu nu ai cum sa intelegi.
- Pai, nu pentru mine si pentru altii ca si mine scrii aceasta poveste? Ne-ai pierdut, iarasi pe
traseu. Te lungesti prea mult. Tot nu inteleg, de ce e iarasi timpul atat de important?
- Stii, e ca in teoria speciala a relativitatii: aceasta ne arata ca timpul depinde de miscare.
Eu vreau sa arat, prin acesta povestire ca timpul fiecarui om depinde de relatiile pe care le
are cu alti oameni. Si principiul e urmatorul: cu cat imparti timpul cu un
partener/partenera, cu o progenitura sau doua de ale tale, cu alti prietenii (cu care iesi
regulat la o bere), cu atat timpul trece mai repede, mai pe nevazute pentru tine. Cu cati
prieteni ai mai putini, cu atat timpul se trece mai incet, iar cand ramai doar cu tine insuti, e
ca si cum ai atinge viteza maxima, c, si ai suspenda trecerea timpului. Asta voiam sa va arat
cu aceasta poveste: suspendarea timpului.
- Dar povestea nu e doar despre dl. G., este si ea implicata.
- Da, este, dar doar ca o prietena si nu ca o iubita. Cu alte cuvinte, el, dl. G. (dar si ea, Eli)
tot siguri raman, adica timpul curge al dracului de incet pentru ei, tocmai pentru ca sunt
singuri, chiar daca sunt impreuna in acel parc, “parcul lui Ioanide”.
- Stai ca intervin si eu in discutie, vrei sa spui ca pentru mine, Geamanu’ tau, timpul curge
mult mai repede decat pentru tine?
- Da, si asta datorita faptului ca tu esti, ca mai toata lumea, arareori singur cu tine insuti.
Asa cum toti oamenii (cateva exceptii in toata istoria), mereu incerci sa fii cu cineva, ca si
cum ti-ar fi frica sa ramai doar cu tine insuti si nimeni altcineva.
- Cum adica, vrei sa spui, ca atunci cand eu, cititorul, citesc cartea asta, sunt singur si deci
timpul este incetinit pentru mine?
- Da.

66
- Daca eram cu iubita mea, vrei sa spui ca timpul trece mult mai repede?
- Da.
- Nu pot sa accept asa ceva.
- Adu-ti aminte de vorbele lui Einstein: “When you sit with a nice girl for two hours you
think it's only a minute, but when you sit on a hot stove for a minute you think it's two
hours. That's relativity.”
- Eu incep sa iti inteleg perspectiva ta, desi, in timp ce scriam povestile tale, nu intelegeam
chestia asta despre timp. Vrei sa spui ca timpul pentru tine, curge mai incet decat pentru
Geamanu’?
- Da, asta sustin, desi, uite e prezent si el la discutie, partea proasta e ca nu avem cum sa
comparam timpurile noastre (care de altminteri, nici nu au statut ontologic).
- Pai, atunci despre ce vorbim?
- Despre procese care se asociaza cu ceea ce numim noi “timp” si atat.
- Dar eu ca cititor te intreb: vrei sa spui, dle G. ca eu cu cat citesc mai mult, cu atat timpul
se dilata mai tare, iar timpul petrecut cu prietenii mei e un timp care trece mult mai
repede?
- Da, cam asa stau lucrurile.
- Pai atunci mai bine sa ma pun cu fundul pe o soba fierbinte!
- Poti sa incerci si asta, nu il contrazic pe Einstein.
- Cititorule, pana la urma, stii ce inseamna sa traiesti din plin un “fenomen”, mintea sa iti
zbarnie la nivel subconstient, implicit, paradoxal, tu fara sa simti ceva la nivel constient,
deci toate celelalte evenimente din trecut, din viata ta sa fie suspendate? Nu ai cum sa
intelegi, crede-ma, pentru ca nici eu nu am avut cum sa il inteleg pe domnul G. Eu,
povestitorul, imi asum dreptul sa cred aceasta scena pentru ca am auzit-o cu urechile
mele, iar cel care imi povestea a fost chiar unul dintre cei doi eroi ai aceste scene magice,
prezent de fata in aceasta discutie. De altminteri, eu am avut multe experiente cu dl. G.,
ascultand cum imi spunea mie povestile lui, devenisem cumva aproape un dedublat al
domnului G., sperand ca si voi, cititorii, sa deveniti dedublatii lui, ca doar de asta scriu
aceasta carte.
- E adevarat, creatia suspenda timpul, dar creatia autentica necesita insingurarea ca o
conditie necesara, nu si suficienta.
- Da, ai dreptate, asculta “Oda Bucuriei” ca sa intelegi unde ajunsese Beethoven dupa ce
deja compusese a 5a despre destin sau a 7a (despre care chiar compozitorul declara ca e
una dintre cele mai bune compozitii de-ale lui)…
- Pai se pare ca absolutul e atins atunci cand creatia suspenda complet timpul, nu? In
special, unul dintre filmele lui Tarkovski presupune reintoarcerea in timp, mai exact,
suspendarea timpului care deja s-a scurs...
In acea noapte magica, insasi existenta domnului G. a fost suspendata, bineinteles,
la fel ca si imaginea lui Eli in mintea lui G., intreaga lume a lui si a celorlalti fusesera cu
toate, in sfarsit suspendate. Asta da, mare realizare, ce sa ne mai batem capul cu lumile dlui
G. si alte teorii idioate, ca or fi acestea stiintifice sau filosofice, nimic nu mai conta. Care era
atul principal al acestei suspendari nemaintalnite? Banalitatea situatiei, numai o situatia
atat de banala, extrem de banala, dar atat de magica, extrem de magica, care se parea ca
suspendase ceea ce parea imposibil de suspendat, intreaga existenta. Acum intelegi si tu,
cititorule, de ce “marile iubiri nu au nici macar un sarut”, nu? Alcolicii si drogatii isi
suspenda cunoasterea (adica epistemologia), insa cei doi isi suspendase existenta (adica
ontologia). Asta da, suprema magie! Daca relatia atat de dorita de cei doi ar fi inceput in
acea noapte magica, “magia” ar fi disparut, normalul, adica banala “normalitatea”
darwiniana dintre un el si o ea ar fi avut loc, asa cum se intampla la toti oamenii de pe
Pamant care sunt in relatii cu un partener/partenera… si, astfel, acea relatia inocenta ar fi
fost mutilata, adica “iubirea pura” dintre domnul G. si ingerul Eli. Ei, ratacitii,
transformasera “conditiile de posibilitate” in ceva ontologic, ca in marele povesti de iubire,
din teatru sau din filme. Cred ca cei doi nici macar nu realizasera ce se intamplase de-a

67
lungul perioadei in care ei incercase sa porneasca o relatie, dar nu reusise. Ar fi fost culmea
sa fie pe deplin constienti de ce li se intamplase, de ce facusera ei, cu mana lor, fara sa
isi dea macar seama. Doar eu, povestitorul, pot si e datoria mea sa inteleg ceea ce se
intamplase in acea noapte absolut magica. Ca si in “Romeo si Julieta” sau “Nostalghia”, in
acea noapte magica, cei doi pierduti au realizat “ontologizarea posibilitatii”. Sexul in acea
noapte devenise mai rau decat banal, chiar ceva brutal, un act de viol (violent si obscur)
care ar fi mutilat inocenta pura a celor doi, ar fi distrus ontologia “posibilitatii absolute”. In
acea noapte de neuitat, fara dorinta lor, facand abstractie de corpurile lor si de lumea din
jurul lor, in acel parc uitat (de cine oare?, nu stiu ce sa mai zic), parca intreg universul se
pierduse, nimic nu mai exista, timpul era, cu adevarat suspendat… totul isi pierduse
statutul de existenta. Ce maretie cumplita, nu? Le ramasese doar irealitatea magica, numai
ceva ireal avea posibilitatea sa fie atat de magic. E drept, eu, povestitorul, nu imi gasesc
cuvintele prin care sa exprim ceea ce traise dl. G. (doar nu eu am trait acea noapte)… Cei
doi erau ca doua fantome (fara trupuri sau poate ca trupurile lor fusesera suspendate, nu
stiu ce sa zic) care nu-si puteau spune, unul altuia, “Te iubesc” (ar fi fost prea mult,
posiblitatea ar fi devenit realitate, irealul s-ar fi transformat in real si magia ar fi disparut),
cred ca ei, de fapt, nu indrazneau, erau prea impotriva evolutiei speciei in astfel de situatii.
Oricum, daca “te iubesc” ar fi fost pronuntat de oricare dintre ei doi, atunci, Lucifer ar fi
devenit si el un banal “Catalin” si atat, dl. G. ar fi devenit Geamanu’... “Loves breaks my
bones and I laugh.” (Charles Bukowski), suna bine, nu? Impotriva dorintelor si gandurilor
lor, dar in consens cu visurile lor neindeplinite, sa retinem ce spunea Chaplin: “I always
like walking in the rain, so no one can see me cry”. Daca unul precum Chaplin, care facea
filme de “comedie” spunea asa ceva (si doar se stie ca a facut sex cu nenumarate femei, deci
nu a trait degeaba, din punct de vedere al Geamanului), atunci inseamna nimic mai mult
decat faptul ca acele filme “comice” erau doar o oglindire a tragediei scurgerii timpului cu o
viteza nemaivazuta si doar atat. Cand eram mic si vedeam filmele lui Chaplin radeam, când
eram adult plângeam...5 Cand vrei sa devii God și ajungi sa îți dai seama ca nu va fi posibil,
atunci îți dai seama ca singura posibilitate care ti-a ramas era devii “Diavol” si nu “God”.
Doar ca, nici macar asa ceva nu era usor, ba era extrem de dificil, sa ajungi un nou Hitler,
sau Stalin sau Ceausescu sau membru al serviciilor secrete (KGB sau CIA). Pentru domnul
G. era o singura grava, extrem de grava, problema ontologica: era vorba despre imposibila
legătura dintre singuratatea ontologica a fiecarui Eu (versus existența tuturor corpurilor
noastre plasate in aceasi lume (în lumea macro, unde existau și paturile și mesele, si
mașinile și planetele).
Intr-o seara, domnul G. stătea întins pe burta în pat și palma de la mana dreapta
strangea brațul stang, el avea senzație ca mana stânga nu era a lui. Povestea din parcul
Ioanide au stiut-o și grecii, fără îndoială, a stiut-o și Shakespeare si Nietzsche, și Tarkovski
si Wong Kar-wai și mulți alți intelectuali, unii chiar de asta au înnebunit, sau nu? Și
Eminescu a stiut-o (aduc aminte, poetul a înnebunit, Veronica Miclea a avut grija de el în
spital vreo cativa ani, iar imediat după moartea lui Eminescu, ea s-a sinucis, ce mai putea
sa faca altceva?). A știut și marele geniu, Gödel, care ca sa scape de scape de obsesiile
sexuale, încă de tânăr și-a luat soție o femeie de la un club de striptease. Sa nu uitam, insa,
marele ganditor austriac a înnebunit si el, incetul cu incetul pana cand a innebunit
complet, era deja batran, când nevasta-sa a fost internata în spital și el a rămas singur, a
murit de foame, fiindu-i frica sa manance caci el credea, de ani de zile, ca serviciile secrete
vor sa îl otrăvească și de vreme ce sotia lui era internata in spital, nu mai avea cine sa ii
testeze mâncare (oricum, soția lui ii testase mâncarea zi de zi, ani de zile, acolo in
America!). Oricum, Gödel a fost internat la spital psihiatric de câteva ori, o data, soția lui
chiar l-a împiedicat să se arunce pe fereastra. Pictorul Van Gogh și-a tăiat urechea, dar și el
a înnebunit. Zburatorii o incurca intotdeauna, nu exista scapare pentru ei, de ce oare?

5
Cand citea aceste cuvinte ale lui Chaplin, dl. G. era singur in Centrul Vechi, bea o bere si incerca sa-și
suspende existența, dar bineințeles, nu avea cum sa o faca, desi, isi amintea, in acele momente, si “ploaia” din
filmele lui Tarkovski sau din cele ale lui Wang Kar-wai.

68
Pentru ca sunt ei impotriva evolutiei speciei? Sau pentru ca ajung sa zboare prea sus
(precum Brancusi cu a sa incredibila “Pasarea in zbor”)? Dl. G. mi-a spus care e
nenorocirea atunci cand ajung, in sfarsit, sa zbori: incepi sa realizezi ca nu mai ai nici un
punct de sprijin, asa cum aveai atunci cand erai si tu, ca toti muritorii, rezemat de acest
Pamant pe care te-ai si nascut si ai trait primii ani din viata, adica timpul copilariei atat de
plans de Eminescu in poeziile lui… Doar ca zborul te indeparteaza prea mult de Pamant si
astfel pierzi orice punct de sustinere. In astfel de situatii, nu e de mirare ca zburatorul, de
multe ori, innebuneste tocmai pentru ca nu mai are puncte de stabilitate, asa cum avem
noi, muritorii…
Ce altceva putea sa se mai intample in aceasta relatie platonica? Odata, cand domnul
G. a fost invitat la camera inchiriata de Eli si au petrecut seara impreuna fiecare band cate
doua pahare de vin, deja ametiti amandoi, tarziu, in noaptea acea, erau amandoi in camera
ei si fantomele isi facusera si acestea deja aparitia, la un moment dat, ea intinsa pe pat (cu
el stand in genunghi deasupra corpului ei) i-a zis direct: “Poti sa faci ce vrei cu corpul
meu!”, “words, words, words” care l-au socat pe dl. G., atat de brutale i s-au parut acele
momente in care timpul paruse ca fusese iarasi suspendat… si uite-l transformat brusc in
“plutonul de executie”, ea transformandu-se singura in “condamnat”… Ce putea sa faca dl.
G. in acea stare nemaiintalnita, total neasteptata? Era ca si cum ea, cel putin asta mi-a
confirmat dl. G. cand imi povestea scena, acceptase ca sa fie violata de el, dl. G. chiar mi-a
confirmat ca parca (nu era sigur) simtise chiar un fel de regret in vocea ei, deci lui ii era clar
ca ea se sacrifica pentru el (oricum, in general, femeile fac sacrificiu de fiecare data cand fac
sex cu barbatii), dar acum ea parea ca face un sacrificiu prea mare (era pentru prima data
cand ea ii oferea lui posibilitatea sa o “violeze”, nu?). Era totusi sigur ca ea voia sa inceapa
relatia cu el, relatie mult dorita de amandoi si ea era cea care facuse mult asteptatul
“primul pas”, un pas asteptat de amandoi de vreo 3 ani, dar nefacut pana atunci de nici
unul dintre ei - de obicei acest pas este facut de barbat, nu de femeie, rezultat al evolutiei
speciei… Dar ce sa mai o lungim, doar domnul G. era cel care se dezvirginase in canal, cu
acea tigancusa prostituata, sa ne aducem aminte de acel guzgan care trecea printre
tigancusa si peretele umed si imbacsit, dar acum dl. G. era invitat de Eli sa faca sex cu ea si
desi asteptase vreo trei ani aceasta invitatie (dupa prima lor intalnire el se hotarase sa nu
mai incerce niciodata sa mai faca primul pas…6), acum insa, pe patul ei din acea camera
inchiriata, el statea in genunghi si se uita la acel corp de balerina, care chiar semana cu
“Pasarea Maiastra” a lui Brancusi, ei bine, atunci dlui G. i s-a facut mila de Eli si,
bineinteles, nu a mai fost in stare sa faca acel gest atat de asteptat de amandoi, chiar daca
ea il invitase sa faca acel gest pe care si-l imaginase de nenumarate ori in acei ani petrecuti
impreuna (folosesc termenul acesta chiar daca ei nu au fost niciodata impreuna, desi multa
lume credea ca ei sunt impreuna)…
- Eu nu mai inteleg, cine a lungit aceasta poveste, dl. G. sau povestitorul? Lamuriti-ma ca
sa stiu ce citesc…
- Si eu l-as intreba pe dl. G., de ce aceasta poveste nu se mai termina?
Din pacate (sau poate din fericire, nici eu povestitorul nu stiu ce sa mai cred), dl. G.
nu a mai vrut sa faca sex cu ea, desi repet, asteptase atat de mult timp aceasta invitatie, dar
acum in acea noapte intunecata (prea intunecata, nu?), o lumina atat de palida razbatea
prin geamul acelei camere inchiriata, “Sarutul” nu a mai avut loc, deci “nimicul” nu si-a
recapatat ontologia, ei au ramas separati in existenta fiecaruia (daca s-ar fi unit s-ar fi
transformat in “zero” (sa nu uitam Poarta Sarutului a lui Brancusi), “zero” care, repetat de
mai multe ori s-ar fi transformat, si acesta, in “infinit”… Stiati ca pe fiecare fata a stalpilor
Portii Sarutului sunt sculptati cate un zero taiat in doua parti (fiecare parte reprezentand
un ea si un el), acest zero fiind “androginul” adica “nimicul”, deci “iubirea” insemna

6
Cand dl. G. s-a dat la studenta lui prima (si ultima data), la inceputul relatiei, a invitat-o pe studenta in
camera de la biroul lui si i-a dat de inteles ca ar vrea sa faca sex cu ea, i-ar replica ei a fost: “Toti barbatii vreti
numai sex.” (Vai, cat de aproape a fost scena asta de cea din “Nostalghia” cand eroina aia deosebit de
frumoasa isi scoate sanul sa il arate lui Andrei si il intreaba: “Asta vrei?”…)

69
intoarcerea la “nimicul” din care a aparut Totul… Doua nimicuri asezate unul langa altul
reprezenta “infinitul”, desi sa intelegem ca fiecare dintre noi exista doar pentru ca ceva ii
lipseste, dar atunci cand doi dintre noi ne unim, atunci ne transformam in Nimicul absolut
care, daca se repeta, se transforma in “infinit”… E tragica sau magica aceasta poveste de
iubire neimplinita? Eu, cand scriu aceasta scena, imi imaginez ca cel mai bine era ca ea sa il
fi sarutat pe el, sau la acea invitatie, intr-adevar ciudata, el ar fi trebuit sa o sarute pe ea,
doar ca nici unul, nici altul nu s-au gandit la sarut, care banuiesc ar fi salvat totul.
- Marturisesc, si eu m-am saturat de aceasta poveste…
- Eu, oi fi frate geaman cu G., dar el prea insista pe iubiri de astea platonice care sunt
pentru pustanii de 19 ani…
- Eu sunt sigur ca o sa ne bata la cap cu timpul, va insista iarasi sa ne spuna noua, cititorii
eventuali ai aceste povesti invechite, ca a vrut sa arate curgerea timpului precum caderea
acelor picaturi de ulei fierbinte pe pielea noastra.
Dl. G. gandea ca daca ar fi facut sex cu ea, ar fi mutilat corpul ei, ar fi fost un fel de
viol aprobat, doar ea facuse invitatia cu vocea ei tremurand. Ce a facut, pana la urma, dl. G.
in acel moment incredibil de tensionat, dar si suspendat, de timp? Trupul lui s-a asezat
incet, parca sa nu deranjeze cearsaful, langa ea, in acelasi pat aflat in acea camera
inchiriata. El, de fapt, nu se asteptase ca ea sa faca o astfel de invitatie care ar fi trebuit sa
duca la interactiunea trupurilor lor, el ar fi vrut ca ea sa faca gestul de inceput (act
imposibil de facut de vreunul dintre cei doi), el nu a putut sa faca primul pas, sa o sarute
dupa care sa o dezbrace, dar oricum dl. G. a fost extrem de surprins de invitatie si nu mai
stia ce sa faca, chiar daca amandoi asteptasera atat de mult timp trupurile lor sa
interactioneze… Acum, amandoi stateau asezati unul langa altul, in acelasi pat stramt,
parca erau trupurile a doi tineri subtirei, dar morti. Putem sa ne imaginam ca eram la o
inmormantare a doua cadavre asezate unul langa altul, parca erau un frate si o sora care
murise impreuna intr-un accident (sa zicem), iar acum erau ingropati impreuna, unul
langa altul, in acelasi sicriu. Si asa, cum stateau pe acel pat din acea camera inchiriata de
ea, cu trupurile lipite unul de altul, caci trupul lui se asezase chiar langa trupul ei, chiar lipit
de al ei, nici unul dintre ei nu a mai scos vreun cuvant (stiti vreun cuvant care si-ar fi avut
rostul in acea noapte atat de linistita si de tacuta?), in acea stare pe care eu nu mai am
cuvinte cum sa o descriu, am inteles ca trupurile lor au inceput sa leviteze (adu-ti aminte,
cititorule, de o secventa asemanatoare dintr-un film de-a lui Tarkovski) incet, foarte incet,
parca dat cu incetinitorul, corpurile lor unite s-au ridicat usurel deasupra patului si, au
inceput sa se roteasca, de parca formau un singur corp si nu doua, culmea era ca nu se
auzea absolut nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot, parca nici unul dintre cei doi nici nu
mai respira, iar noaptea aia oribila, de fapt incredibil de stranie, se scurgea lin pe langa
acele doua trupuri unite si, desi trupurile erau lipite unul de altul, totusi, sufletele fiecaruia
tot singur ramasese ca pana acum in acea noapte teribila, iar sufletelor lor, desi trupurile
lor erau lipite, fiecare se gandea ca poate ar trebuie sa ii fie rusine ca sta alaturi de celalalt
corp fara sa faca nimic (dar ce mai puteau sa faca in aceasta situatie?), nicidecum nu mai
exista posibilitatea ca sufletele lor sa se contopeasca unul in altul, erau cele doua jumatati
de zero care nu reuseau sa faca “Zero”, adica Nimicul de la care plecase totul, ce sa mai
vorbim de “infinit” daca ei nu reuseau sa se intoarca la “zero”? “Cuvantul” (acea fraza de
invitatie pronuntata de ea) nu avusese rezultatul mult asteptat de amandoi, chiar daca, mai
apoi, el s-a lipit de ea, nici unul nu l-a prins de mana pe celalalt, poate unul s-a gandit ca
mana lui e prea rece fata de mana celuilalt, nu stiu, nici unul dintre cei doi nu a avut curajul
sa isi apropie buzele calde de buzele reci ale celuilalt si, ironia era ca, desi trupurile lor se
unise si levitau deasupra patului, chiar se roteau incet, foarte incet, poate prea incet, in
acea noapte cu siguranta prea intunecata, prea singura pentru sufletele lor care tot singure
ramasese in lumilor lor, lumi care nu existau una pentru alta, da, intr-adevar, era clar, prea
clar ca acea noapte fusese nemaipomenit de trista, prea trista ca sa se intample ceea ce
amandoi asteptau sa se intample de-a lungul unui timp nesfarsit din trecut. Lumina lunii
intra bland, fara zgomot, prin fereastra, parca voia si aceasta sa participe la acea intalnire

70
tacuta, linistita, sa nu lase singure acele doua corpuri, deopotriva, atat de apropiate, cat si
atat de indepartate si doar lumina lunii le infasura corpurile aparent unite, dar cat de
separate erau de fapt, si cat de nemiscate, teama le anihilase orice fel de miscare materiala,
miscare care ar fi trebuit sa fie inceputul… era ca si cum intunericul din camera (si de afara,
de pretutindeni) devenise materia trupurilor lor, care devenise fantomatice, ireale, nu mai
puteam vorbi de corpuri reale, nu? Si desi pareau sa fie unite si acea ciudata levitatie,
corpurile lor erau separate de cativa zeci de kilometri, parca nici nu mai existau unul
pentru altul (atragem atentia cititorului ca acum vorbim despre trupurile lor, nu despre
sufletele lor), si se pare ca intunericul puse stapanire deplina pe acele trupuri care parca isi
uitasera sufletele lor (sau cele doua suflete isi uitasera trupurile lor, ramane la latitudinea
cititorul sa inteleaga situatia), iar cele doua corpuri au devenit, la un moment dat, uscate si
reci (de unde caldura intre cele doua corpuri?), cei doi au mai schimbat cateva vorbe cu
vocile lor tremurau lin sau bland (desi putem spune cei doi nu se aflau nici in Infern, nici in
Paradis), eu, povestitorul, nu mai stiu cum sa va reprezint acesta scena imposibila, poate ca
lor doar li se parea ca vocilor lor tremurau, una fata de cealalta, oare cum as putea sa
descriu mai bine aceasta scena pe care mi-a povestit-o dl. G., nu stiu, eu povestitorul decat
ca cei doi nu si-au spus nici macar “noapte buna” (care “noapte buna”? sau chiar era
buna?), noapte blanda se instalase peste ei, atat peste corpurile lor cat si peste sufletele lor
triste de mult timp (iarasi acest nenorocit de “timp”), totul devenise ireal, fantomatic, parca
levitau intr-un mormant egiptean. Amandoi au adormit, unul langa altul, complet separati,
chiar asa lipiti unul de altul, de remarcat ca nici macar unul dintre ei nu si-a pus mana
peste celalalt, sa il imbratiseze cumva, stim deja ca nu avea cum sa se intample asa ceva,
pentru ca daca ar fi avut loc acest gest, ar fi reprezentat inceputul si foarte probabil gestul
asta nenorocit ar fi fost urmat de restul ala atat de asteptat... Putem, insa, afirma ca cei doi
au adormit impreuna, dar “nici macar imbratisati” si ne putem intreba, noi
privitorii/cititorii daca nu cumva aceasta relatie fusese interzisa pe acest Pamant, sau,
poate ca nu era dorita, cu adevarat, nici de unul, nici de celalalt, cine poate sa stie? Daca
relatia era, intr-adevar, dorita doar in mintea fiecaruia, dar nici unul, nici altul, nu ar fi
vrut-o, cu adevarat, sa aibe loc fizic, ce putem sa mai spunem noi? “Ce este adevarul?”, nu
stiu, incerc sa nu ma avant pe un teritoriu complet nesigur, pe deplin miscator, mai
degraba care onduleaza cu niste frecvente complet neprevazute….
Cred ca acum, cititorul poate sa inteleaga expresia lui Tarkovski dintr-un film de-al
sau: “Sentimentele ne-exprimate sunt de neuitat”, slogan care ne reda direct Romeo si
Julieta sau cei doi eroi din filmul asiaticului sau eroii nostri din aceasta poveste. E vorba de
sentimentele interioare care coplesesc Eul la nivelul subconstientului, care incep sa il
macine pana cand criza se intampla la nivel constient. Aceste sentimente sunt uitate tocmai
pentru ca sa nu mai fie exprimate in crize nedorite, asa ca ele raman doar niste amintiri ale
sinelui, ale fiecarui Eu. De ce omul evita, in general, exprimarea acestor sentimente, trairi
interioare? De teama: omului ii e teama sa isi exprime iubirea fata de o alta persoana
tocmai ca sa nu fie respinsa (oare de ce suntem atat de mandri? Tine de evolutia speciei si
asta?), poate ca vrem ca acele “conditiile de posibilitate” sa ramana inca in vigoare, dar
daca nici unul dintre cei doi nu isi exprima iubirea fata de celalalt, in propriul Eu ramane
doar “posibilitatea” (capata acesta stare, cumva, si o “ontologie”?), eterna posibilitate
pentru care nici macar timpul nu mai exista. Respingerea explicita nu este asumata, tocmai
pentru ca Eul sa traiasca in paradigma data de iluzia unei “potentiale iubiri”, care ar
reprezenta conditiile de posibilitatea ale orgasmul absolut, ideal. Eu cred ca oricare orgasm
real devine banal, mai ales daca este repetat de nenumarate ori, ca in orice casnicie
monotona, asa ca, “iubirea ne-implinita” prin “ne-atingere” ramane cu adevarat “pura
iubire”, daca am putea vorbi de asa ceva (asa cum am vazut pana acum, ontologic, iubirea
este imposibila in sine insasi, prin definitie)… “words, words, words”… cat de brutale, de
taioase pot sa devina cuvintele, nu? Iubirea imposibila, parca am mai auzit de titlul asta
undeva, nu?, ar inseamna ca toate iubirile dintre oameni ar fi imposibile, ca “iubirea” pe
care aveam senzatia ca o traim in noi insine (dar care implica, neaparat, a doua persoana),

71
nu ar fi decat o iluzie care, de cele mai multe ori, se ascunde printr-un colt al sufletului
(avem si aici “obisnuinta” lui David Hume, nu doar in legile lui Newton).7 Repet, domnul G.
era impotriva evolutiei speciei, era prea aristrocrat fata de femeie, se comporta prea
gentlemen fata de femei, nu voia sa se comporte precum barbatii, in general (care ascultau
doar de legea evolutiei speciei si atat). Poate ca femeile ajunsesera sa il creada frigid, dar lui
ii era prea mila de ele, de trupurile lor parca facute din cristal care, daca ar fi fost atinse de
mainile lui, el stia ca s-ar fi sfaramat in mii de bucatele… Asa ca, dl. G. prefera sa se duca la
prostituate, pe care le platea si facea sex cu ele pe bani, dar pana si cu astea incerca sa
termine cat mai repede, sa nu le retina prea mult, le era mila si de acestea. Iar ele erau
fericite ca el termina repede, puteau sa spere ca alt client le va aborda…
Singuratatea actuala a indivizilor din populatile tarilor dezvoltate e rezultatul evolutiei
speciei vs. imbogatirea populatiei si emanciparea femeii. In cazul nostru, domnul G. e
“sclavul creatiei”: sacrifica totul (inclusiv sexul) pentru “creatie” lui spirituala, adica pentru
sistemul lui filosofic. Dar, pana la urma, fiecare barbat casatorit trebuie sa sacrifice totul
(sau aproape totul) pentru familie, mai ales daca perechea are de crescut, impreuna, un
copil sau doi. Nu-i asa ca cine accepta sa aibe un copil isi pierde, inevitabil, identitatea?
Cine mai are timp si de identitate cand ai de crescut un copil in niste conditii nu prea
excelente? Timpul tau personal trebuie impartit cu acel copil, evolutionist, tatal are grija de
progenitura tocmai pentru ca e vorba de dedublarea lui. Locul domnului G. era intre Infern
si Paradis, locul unde nimic nu poate sa capete un statut ontologic. Dl. G. mi-a spus ca nu a
vrut sa faca nici un copil tocmai ca sa nu isi imparta identitatea personala cu nimeni, ca sa
isi foloseasca complet propria identitatea doar in crearea acelui nenorocit de sistem
filosofic pentru care el, dupa cum deja stim, sacrificase totul.
Cu o bursa de o luna de zile, dl. G. a mers la universitate din Praga, dar a facut marea
greseala ca nici prin cap nu i-a trecut ca trebuia sa o ia si pe nevasta (cea de-a doua). Pentru
ea, astfel de calatorii erau telul vietii ei, dar dl. G. nici macar nu i-a trecut prin cap sa o ia si
pe ea in acel oras faimos de frumos. Mai mult, el s-a intors in tara cu 150 euro pe care i-a
pastrat pentru un mare filosof american urma sa vina in Romania tocmai ca sa discute cu
dl. G. despre teoria lui. El credea ca a doua sotie a lui il inselase doar pentru ca nu o luase
eu el in Praga si pentru ca pastrase acei euro pentru vizita americanului. Ea s-a suparat
foarte tare pe G. si a plecat la casa de la munte (construita de taica-su). Iar dl. G. a crezut ca
l-a inselat cu vecinul (tot din Bucuresti care se daduse la ea in trecut, dar nu avusese nici o
sansa), doar ca sa se razbune pe el. Femeia avea doua apartamente intr-un cartier super din
Bucuresti, avea masina, avea casa la munte, primea bani din pensiile parintilor ei. In
aceasta relatie, dl. G. nu venise decat cu profesia de profesor universitar. La inceput, relatia
a fost chiar ok, dl G. mai aducea niste bani in plus din campanii, ea era foarte multumita.
Doar ca, dupa cativa ani, dl. G. nu mai aducea bani in casa decat salariul lunar (el ii daduse
ei cardul lui de banca), ea a devenit nemultumita si i-a dat cu sutul – exact cum facuse si
prima…
Dupa vreo doi ani, in care nu s-au mai intalnit deloc, asa fara nici o prevenire, dl. G. i-a
dat telefon lui Eli si i-a cerut ca ea sa isi de-a demisia de la servici (nici nu banuai ca de fapt
ea avea un serviciu foarte bun) si sa traiasca cu el. Cand a auzit aceste cuvinte la telefon, ea
a ramas blocata, nu stia ce sa ii replice, nu a spus nici un cuvant, pana la urma, G. a inchis
telefonul, dar a inceput sa ii trimita emailuri si mesaje pe telefon. El chiar i-a scris ca o va
asteapta sa vina pe treptele universitatii chiar peste drum de statuia lui Mihai Viteazul, din
piata Universitatii. Si el chiar a asteptat-o, pe acele trepte, mai mult de o saptamana, in
speranta ca ea va veni si va accepta sa traiasca cu el, dar sa mentionam, dl. G. a facut acest
lucru chiar daca el stia ca nu are nici o sansa. Nu isi dadea seama nici el de ce a trebuit sa o
astepte pe acele trepte ale universitati in fiecare zi, mai mult de o saptamana, nu stia ca ea
avea deja doi copii si deci el astepta in zadar… Sunt insa multumit ca nu eu am trait astfel
de scene ireale (nici macar nu puteam sa mi le imaginez, daca nu le auzeam povestite de dl.
G.). Nu stiu de ce, dar dupa aceasta poveste dintre el si ea, cuvintele, nu doar cele
7
Dl. G. mi-a atras atentia ca aceste fraze oglindesc ideea principala a filmului “2046” al lui Wang Kar Wai…

72
pronuntate de dl. G., au inceput sa transforme in niste lame de barbierit ascutite,
nemaipomenit de ascutite, care lunecau pe pielea de pe fata mea, de pe gatul meu, de pe
maini si picioare… timpul incepuse sa curga nemaipomenit de incet, asurzitor de incet, era
din nou acea “picatura chinezeasca” fierbinte care picura pe pielea mea. Unde sunt copii
mei, unde e sotia mea ca sa ma salveze din aceasta infernala situatie?

73
6. Americanii versus dl. G.
Am sa incep acest capitol cu o aventura a domnului G. in SUA (asta s-a intamplat forate
devreme in cariera lui, in anul trei de cand era angajat la filosofie). In partea a doua , am sa
povestesc ce i s-a intamplat dlui G. in cariera lui de profesor: un student in varsta de la un
Master a depus contestatie la decanat in care cerea ca profesorul G. sa fie demis. As incerca
sa arat diferenta dintre americani si romani in fata creatiei. Primii apreciaza enorm creatia
(desi sunt foarte multi profesori americani care i-au plagiat ideile dlui G. si foarte putini
americani ii citeaza numele din cauza ca sunt prea fuduli - nu sunt ei cei mai “tari” din
lume?), romanii in general, pe care ii omoara invidia (care se transforma, de multe ori in
URA), urasc creatia, nu vor sa aibe de a face cu un creator (care ar fi diferit de ei…).
Profesorul lui avea un proiect de la Banca Mondiala si la trimis pe domnul G. in
SUA. Domnul G. a ales St. L. unde era cel mai bun filosof (prof. B) care lucra in stiinta
cognitiei. Domnul G. l-a contactat pe profesorul B. prin email, i-a spus ca are platit tot de
Banca Mondiala si ca ar vrea sa vina sa lucreze o luna de zile cu el la universitatea lui.
Profesorul american a fost surprins ca un tanar profesor de filosofie din Romania stie de el
si vrea sa lucreze cu el o luna de zile, cand se putea duce oriunde in lumea asta. Oricum St.
L. era un oras amarat din SUA, romanul se putea duce in orase mult mai mari, mai
interesante din SUA in care erau profesori foarte buni in stiinta cognitiei si totusi el a ales
sa mearga in acel amarat de oras. 
La prima intalnire, profesorul B. a discutat cu domnul G. topicile pe care lucra, ce
lecturi are, si alte chestii academice. La sfarasit, prof. B. il intreaba pe domnul G.: 
- As vrea sa stiu de ce ai ales St. L. cand aveai totul platit si te puteai duce oriunde in lumea
asta. 
- Pai, am venit aici pentru dumneavoastra. 
- Am inteles asta, dar de ce pentru mine? 
- Pentru ca sunteti cel mai bun filosof din lume care lucreaza pe stiinta cognitiei. 
Cand a auzit raspunsul asta, profesorul american a ramas masca, blocat pentru cateva
secunde. Bineinteles ca el se credea printre cei mai buni filosofi din lume care lucreaza pe
stiinta cognitiei, dar sa vina un roman (din “Africa” – americanii cred ca Romania e pe
undeva prin Africa) si sa ii confirme ca el e cel mai tare din lume, surprinza mai mare ca
asta nu putea sa fie. Auzind acest raspuns, profesorul B. a replicat: 
- In cazul asta, se schimba lucrurile. La aceasta universitate avem un cerc un cerc de stiinta
cognitiei, ne intalnim regulat, peste cateva zile avem o astfel de intalnire. Iti propun sa
sustii o prezentare, daca vrei si tu. 
- Bineinteles ca vreau, sunt onorat. In cateva zile, am timp sa imi pregatesc sustinerea. 
- Ai idee pe ce ai sa iti tii prezentarea?
- Cred ca am sa tin o prezentare pe statutul Neurostiintei Cognitiei la ora actuala.
Asa s-a si intamplat: peste cateva zile, domnul G. s-a dus la acea intalnire regulata (un fel ce
cerc de stiinta cognitiei) si a facut o prezentare pe baza articolului aparut in revista
Synthese, de necesitatea “reprezentarii” in explicare cognitiei, dupa ce a prezentat
principalele trei teorii care dominau acest domeniu. Aceasta idee veche fusese doborata de
paradigma care domina in acel moment stiinta cognitiei, teoria sistemelor dinamice. Prof.
B. era si el partial adept al acestei teorii. In plus, G. incerca sa arate ca neurostiinta
cognitiei nu poate fi o stiinta adevarata. Cei prezenti in sala au ramas surprinsi ca un
roman stia atat de bine starea de lucruri in (neuro)stiinta cognitiei. Deoarece multi dintre
cei prezenti erau adeptul teoriei care respingea existenta “reprezentarilor mentale”, pareau
ca nu erau de acord cu romanul, mai ales asupra faptului ca neurostiinta cognitiei ar fi o
pseudo-stiinta. Primul care a “sarit in sus” a fost asistenul principal al prof. B. care nega
ideea existentei reprezentarilor mentale, dar mai ales considera ca neurostiinta cognitiei
este o stiinta adevarata, in plin avans, cu zeci de mii de oameni lucrand in acest domeniu.
El era revoltat ca un amarat de roman crede ca oamenii aceia lucreaza gratuit. Dupa mai
multe replici taioase dintre el si domnul G., romanul l-a intrebat: 

74
- Consideri ca neurostiinta cognitiei este o stiinta adevarata? 
- Bineinteles, nici nu se discuta, e o stiinta adevarata. 
- Inseamna ca stiinta fiind are si legi stiintifice, nu? 
- Bineinteles, ca orice stiinta, sunt multe legi stiintifice. 
- Atunci spune-mi si mie o lege din neurostiinta cognitiei. 
Asistentul a ramas blocat, a vrut sa dea un raspuns pe care nu il gasea si s-a intors
catre colegul lui din partea stanga si l-a intrebat: 
- Zi-mi si mie legea aia… 
Colegul lui a ridicat mainile in sus foarte bruscat si a replicat dur: 
- Eu nu stiu nici o lege din neurostiinta cognitiei, nu ma intreaba pe mine! 
Multi din sala au inceput sa rada, asistentul fusese pus intr-o situatie penibila de un
“African”. Sa intelegem de ce radeau cei din sala: era vorba de asistentul principal al prof.
B., pana la urma, era vorba de invidie si la americani… Ca sa il salveze din situatie, chiar
domnul G. i-a spus: 
- Nu exista nici o lege in neurostiinta cognitiei. Avem legi in Neurostiinta, avem legi in
psihologie, dar nu avem legi care sa lege cele doua domenii, adica nu avem legi in
neurostiinta cognitiei. 
Toti din sala au ramas masca de nivelul de cunostiinte ale romanului, dar si de
curajul pe care il avea cand raspundea la intrebarile americanilor specialisti cu totii in
stiinta cognitiei. Cateva zile dupa prezentare lui, domnul G. a inceput sa se duca la cursurile
sustinute de cei prezenti in sala. La primul curs, era un asistent de-al prof. B. Domnul G.
era in amfiteatru de curs cu multi studenti, el statea in ultimul rand. Cand profesorul-
asistent a intrat in amfiteatru, l-a vazut pe domnul G. in sala a urcat treptele pana la el si i-a
spus: 
- Draga G., tu esti prea inteligent pentru nivelul cursul pe care il tin eu aici. 
- Ok, dar eu as vrea sa urmaresc cursul pe care il tii tu nu pentru ce tii, ci vreau sa vad cum
tii cursul. 
- Am inteles, atunci poti sa stai. 
Câțiva ani mai tarziu, prof. B. a avut ocazia sa tina prelegeri in Budapesta si i-a
solicitat lui G. sa ii faca rost de cazare in Bucuresti pentru ca ar fi interesat sa vina si sa
discute cu el. Si profesorul american cu sotia lui au venit pentru cateva zile in Bucuresti, el
a tinut si o prelegere și impreuna au vizitat capitala si Brasovul, oricum, excursia in general
a fost foarte buna pentru ei. Cand domnul G. si Geamanu’ au fost editori la un numar
special pe stiinta cognitiei de la o revista din Franta, G. i-a solicitat un articol prof. B. care a
acceptat sa participe la acel numar. 
Am prezentat aceasta scena din viața domnului G. tocmai ca sa înțelegi de ce el a
avut aceasta atitudine despre el însuși. Scene de genul asta i se intamplase de mai multe ori
în cariera lui și exact aceste scene ii confirmau valoarea pe care el însuși si-o crease despre
el. Cel mai important argument al domnului G. era ca  ideile lui fusese plagiate de atât
de mulți oameni, din multe tari și multe domenii, pe multe topici. Oricum, fiecare dintre
noi se crede cel mai mare geniu din lume din toate timpurile, dar scuza ca nu a realizat
mare lucru este ca societatea în care traim nu i-a oferit conditiile necesare să își arate
adevărata valoare. Deci vina nu este a lui, ci a societății în care a trăit. Diferența dintre
omul normal și geniu este ca geniul își creaza conditiile de posibilitate pentru crearea unei
opere autentice. Cine a creat ceva într-un mediu deja format, acela nu e un geniu, ci un
profesor emerit. Ceva nou în orice domeniu, necesita un mediu nou, care e creat de geniu
pentru el însuși nu și pentru ceilalți. Dl. G. mi-a spus ca el întotdeauna a creat și conditiile
în care sa își lucreze operele, niciodată nu a așteptat de la societate sau de la alte persoane
ceva. Dacă s-a întâmplat ca cineva sa îl ajute, cum a fost profesorul care i-a dat slujba,
ajutorul a fost foarte bine venit. Dar, deși acesta a fost cel mai important pas din cariera lui,
totuși a fost doar începutul pentru crearea operei sale. Dacă se limita doar la așa ceva, cum
au făcut toți colegii lui și cum o fac toți profesorii din lumea întreaga, rezultatul ar fi fost
zero, cu alte cuvinte, nimeni nu își va scrie numele în istoria gandirii umane. Oricum,

75
gandea dl. G., in general, oamenii sunt prea invidiosi (oamenii din majoritatea tarilor,
invidia fiind o trasatura evolutionista), prea orgoliosi (oamenii din tarile cele mai
dezvoltate precum SUA si Germania) si prea limitati (in special cei din tarile fost
comuniste, Romania fiind pe primul loc la asa ceva) si deci el nu avea cum sa fie
recunoscuta decat dupa ce va muri si asta pentru ca a realizat ceea ce nu a realizat nimeni
in gandirea umana…
Sa va povestesc un eveniment care i s-a intamplat profesorului G. dupa 22 de ani de
cariera profesorului G. la facultatea unde preda el. Dl. G. a pus pe pagina lui personala un
articol publicat intr-un ziar renumit din Romania in care se critica natura umana a
romanilor in general: nu au lideri adevarati, nu au caracter adevarat, nu au principii mari
care sa le conduca destinul si alte critici. Dnul G. a adaugat informatia conform careia pe
baza de cercetari reale, UE catalogeaza Romania pe ultimul loc la economie, justitie si
educatie si pe primul loc la coruptie si analfabetism. Ei bine, un student in varsta de la un
master al facultatii unde preda dnul G. a depus o plangere prin care cerea demiterea
profesorului G. pentru ca a pus aceasta informatie pe pagina lui personala a Facebook.
Bineinteles, decanatul a respins cererea imediat. Doar ca, si aici apare marea surpriza,
studentul a depus a doua cerere prin care solicita ca legea pentru cererea lui sa fie
respectata: cererea trebuia votata de membrii departamentului unde lucra profesorul G.
Culmea era, legea asta chiar era adevarata. Deci membrii departamentului trebuiau sa
voteze daca profesorul G. sa fie dat sau nu afara! Era pentru prima data cand se intampla
asa ceva in istoria facultatii (probabil si in istoria universitatii). Dnul G. a facut un calcul si
si-a dat seama ca cel putin jumatate + 1 vor vota ca el sa isi piarda slujba. Deja isi facea
planuri sa caute o slujba la Carrefour. Doar ca, intre timp, i s-a spus, legea indica ca trebuie
doua treimi din membri sa voteze pentru ca dl. G. sa i se ia slujba (si nu jumatate + 1). Dl.
G. credea ca cei care erau in spatele acelui individ in varsta nu stiau ca trebuie trei sferturi
de voturi pentru ca sa fie aprobata decizia ca dlui G. sa i se ia slujba. Oricum, dnul G.
vorbise si cu un avocat care i-a spus ca, daca i se ia slujba, va trebui sa depuna o cerere la
rectorat si apoi la minister sau chiar si la UE. Cu alte cuvinte, dnul G. nu putea sa isi piarda
slujba asa de usor cum voiau cativa dintre colegii lui. Pana la urma, voturile au fost astfel:
doua abtineri si cinci impotriva cererii depusa de student. Deci, dnul G. nu si-a pierdut
slujba, desi el era convins ca daca ar fi trebuit doar “jumatate + 1”, el si-ar fi pierdut slujba.
Ei bine, cam asta este diferenta dintre americani si romani: americanii promoveaza,
intotdeauna, pe oamenii lor cei mai buni, in tarile din estul Europei celor buni li se da in
cap, de fiecare data, de sefi si de colegi lor care ii omoara invidia. Partea proasta a fost ca
foarte multi profesori din SUA i-au plagiat ideile domnului G. Nici americanii nu scapau de
invidia care le domina gandirea. Trebuie sa acceptam ca invidia era o trasatura umana data
de evolutia speciei. Intrebarea era daca manifestarea invidiei era sau nu indepartata de
legile academice care controlau institutiile de educatie. La multe universitati din SUA,
invidia nu se putea manifesta tocmai pentru ca multe universitati americane (printre care
si cele mai mari) erau institutii particulare si nu de stat. Si in SUA sunt universitati de stat,
dar aceste institutii nu sunt printre primele universitati din tara lor. Faima marilor
universitati din SUA era data de faptul ca acestea erau institutii private, deci nu depindeau
de o structura a “bugetarilor”, adica a celor care au asigurat salariul pentru intreaga lor
cariera, indiferent de rezultatele muncii lor. Asta e marea diferenta dintre institutiile de
stat si private: la cele de stat nu te obliga nimeni sa publici articole si carti la edituri mari,
nu am auzit nici un angajat de la stat sa isi piarda slujba pentru ca nu a publicat
articole/carti, in timp ce, la universitatile private, daca nu publici articole si carti cu
valoare, contractul cu acea universitate privata se incheie imediat. Cititorule, ai inteles
acum de ce americanii sunt cei mai tari in toate domeniile de cercetare, in invatamant,
armata, tehnologie, etc.? Pentru ca, in SUA, totul este privat. De ce Romania e pe ultimul
loc in UE? Pentru ca avem cei mai multi bugetari din UE si invidia e cea mai puternica
trasatura a romanului, trasatura care se transforma, de multe ori mai ales la “sefi”, in ura.

76
Prin natura lor, sefii nu pot sa suporta ca un angajat “de-a lor” sa aibe un CV mai bun decat
al lor si sa fie mai apreciat de catre studenti decat ei, “sefii”.
Sa ii bagam si pe fizicienii din Canada in discutie (desi in locul lor putea sa fie
fizicieni din orice alta tara): in anul 2020, dl. G. a primit un email de la directorul
“Perimeter Institute” (cea mai importanta institutie pe fizica din Canada) ca sa aplice la o
bursa de un an de zile la acest institut. Chiar i se promitea ca, desi bursa e de un an de zile,
institutul va avea grija de dl. G. si dupa aia. Cei de la “Perimeter” justificau: “Nu avem nici
un filosof la noi la institut, te vrem pe tine sa fii filosoful nostru.” Mesajul era adresat direct
dlui G. Foarte surprins de aceasta invitatie, dl. G. a aplicat la aceasta bursa si chiar se
astepta ca din toamna sa fie deja la acest institut. Surprinzator, dupa trei luni (se apropia
inceputul toamnei), dl. G. nu a primit nici un raspuns! A trimis un email catre directorul
Institutului Perimeter, dar nu a primit nici un raspuns. Dupa doi ani, dl. G. a trimis email
la mai multi angajati de la Perimeter Institute despre cererea lor ca dl. G. sa aplice pentru o
bursa. Dat fiindca dl. G. a trimis email la multi angajati de la Perimeter Institute, oficialii
de la institut au trebuit sa ii raspunda dlui G.: ei au sustinut ca au fost multi aplicatii pentru
bursa si dl. G. nu a primit bursa. Asta se intampla la doi ani dupa ce dl. G. facuse acea
aplicatie. De fapt, dl. G. stia ce se intamplase: unii de la institut stiau ca pe lista de
plagiatori a dlui G. continea cativa fizicieni din Canada si foarte multi fizicieni si filosofi din
SUA. Ca urmare, cei de la institut au gandit ca daca dl. G. va fi la institut cu o bursa data
chiar de Perimeter, institutul isi va pierde contactele cu fizicienii din SUA si alte tari
(Germania, Australia, etc.) tocmai pentru ca multi fizicieni din aceste tari se aflau pe lista
dlui G. asa ca el nu a mai primit nici o bursa. Dl. G. stia ca asta trebuie sa fie starea de fapt
pentru cel mai mare ganditor din toate timpurile: aproape nimeni nu avea cum sa ii
recunoasca meritele, chiar majoritatea il urau foarte tare tocmai pentru ca el schimbase
cadrul de gandire al nenumarati oameni de stiinta si filosofi si prin asta teoria lui daramase
munca pe care acestia o depusesera de-a lungul intregii lor cariere. Dlui G. ii era foarte clar
ca ei nu aveau cum sa ii recunoasca munca lui si respingerea recunoasterii valorii teoriei lui
era ceva inevitabil, era ceva inscris in genele oamenilor (rezultat al evolutiei speciei).
Domnul G. avea o poveste despre natura romanilor, o explicatie de ce ei, romanasii,
erau ultimii din Europa la economie si educatie si primii la coruptie si analfabetism. Cu
povestea lui, G. a vrut sa surprinda natura ticaloasa si proasta, mirositor de proasta a
multor romanasi (cum ii spunea chiar domnul G. insusi). Povestea asta, credea domnul G.,
oglindeaste 100% caracterul romanasilor: invidia la romani! Intotdeauna poporul dac si,
mai tarziu, cel roman au fost la intersectie de imperii. Cele doua tari nu au fost cucerite
complet de nici un imperiu pentru ca nici un imperiu nu a fost lasat sa cucereasca cele doua
tari de catre celelalte imperii din jurul nostru. Dar sa vedem mai exact cum a
evoluat poporul...
Din femeile dacice, dacii lasi (care fugisera in padure sa evite sa lupte cu romanii
care erau mult mai multi si mai puternici) si soldatii romani trimisi in Dacia sa lupte (de
altminteri dintre acesti soldati multi erau niste puscariasi care erau obligati sa mearga pe
campul de batalie) s-a format “maretul, mandrul si genialul” popor roman. Bineinteles,
oamenii care formau poporul roman era foarte harnici, foarte muncitori si inteligenti. De-a
lungul secolelor, ei ajung sa isi cladeasca case frumoase, muncesc din plin campurile si
obtin recolte foarte bogate, etc., etc. Dupa o anumita perioada, prin sec. 11-12 (foarte
aproximativ), in tara lor au navalit niste salbatici din estul (ceva de genul mongolilor sau
tatarilor). In acest context, sa analizam un caz particular: un sat in mijlocul muntilor
Fagaras, dar cazul se aplica la toate localitatile din tara. Traind in sate isolate unele de
altele, romanii au fost neputinciosi in fata hoardelor de mongolilor. Neavand de ales,
satenii fug in padurea din vestul satului. Au luat si ei ce au apucat: un purcel, o gaina, un
catel si au fugit in padure. Cand s-au intors peste cateva zile, toate casele erau arse, toate
depozitele jefuite, campurile distruse, etc. Satenii s-au intalnit in mijlocul satului si au decis
sa reconstuiasca casele, sa munceasca iarasi campurile, sa creasca animale in curte si la
marginea satului, etc.

77
 Partea proasta a fost ca dupa vreun an sau doi, din sudul satului au venit turcii.
Istoria s-a repetat: romanii au fugit in padurea din nord cu ce au apucat, restul fiind fie
furat, fie distrus de turci. Romanii s-au reintors din padure si au reconstruit casele si restul
pentru a doua oara. Si mai rau a fost ca peste un an, istoria s-a repetat de asta data romanii
fiind invadati de unguri din nordul satului. Romanii fugind in padurea din sud. Istoria asta
s-a repetat mai multe generatii. Din cauza asta, romanii din acea perioada au decis ca nu
mai are rost sa lucreze pamantul, nu mai are rost sa cresca animale in turme, nu mai are
rost sa isi construiasca case mari si frumoase, caci totul va fi furat, distrus de catre armatele
cotropitoare. Si au decis sa construiasca niste colibe, sa lucreze putin pamantul si sa
creasca fiecare cate o gaina, doua si un amarat de purcel. Peste un an de zile, turcii s-au
aratat din nou in sudul satului. Razand cu gura pana la urechi, satenii si-au luat putinul pe
care il aveau in curte si au fugit in padurea din nord. Turcii au intrat in sat si nu le venea sa
creada: nu aveau ce sa fure, nu aveau ce sa arda, doar niste colibe amarate. Si au decis sa
plece mai departe in speranta ca vor gasi ceva in satul urmator. In aceasi zi, romanii s-au
intors in sat si s-au dus, mai toti, la crasma din mijlocul satului sa bea tuica pe datorie si sa
rada de soldatii turci care plecasera cu mana goala. La fel s-a intamplat cand satul a fost
invadat de tatari, unguri si ce mai vreti voi. Si asa au trecut ani peste ani, generatii peste
generatii.
La un moment dat, un tanar – nascut si crescut in satul respectiv a decis sa plece la
unguri sa lucreze acolo. A plecat in imperiul ungar chiar in capitala lor si a lucrat acolo
vreo 12 ani: a invatat sa munceasca, a facut chiar studii, si-a facut relatii si, mai tarziu,
ajunsese sa fie chiar respectat de catre ungurii cu care lucra. Dupa 12 ani, avand ceva bani
pusi deoparte, tanarul decide sa se intoarca in sat. Cand ajunge in sat, romanul este primit
cu invidie de satenii lui chiar din prima zi. Multi l-au intrebat: “De ce te-ai mai intors aici,
ba? Nu ai rezistat acolo, era prea greu pentru tine, nu?” Iar el le raspundea ca in acest sat se
nascuse, ca parintii lui erau batrani si trebuie sa aibe grija de ei, etc. Tanarul si-a construit
o casa frumoasa, si-a cumparat animale de prin alte sate si s-a apucat sa angajeze oamenii
din sat care sa ii lucreze pamantul cumparat chiar ieftin de la consateni. Satenii i-au zis:
“De ce faci toate astea? Vor veni turcii, tatarii, sau ungurii iti vor arde casa, iti vor fura
animalele, iti vor parjoli ogoarele. Nu are rost sa faci astea... pierzi banii si timpul.” Dar
tanarul nu i-a ascultat si a continuat sa isi puna in aplicare planurile sale care si le
elaborase inca de cand muncea la unguri.
Dupa ce terminase toate muncile, isi facuse casa frumoasa, pamanturile lui erau
pline de grau si porumb, intr-adevar, au aparut turcii. Toti satenii, inclusiv tanarul nostru,
au fugit in padure. Cand s-au intors, totul era distrus, inclusiv casa tanarului. Satenii s-au
intalnit la barul din centrul satului, locul de intalnire in fiecare zi de dimineata pana seara
tarziu a satenilor, au ras de s-au prapadit de tanarul care o patise cu turcii. Si doar ei il
sfatuise, dar el a facut ce a vrut el de capul lui… Iaca rezultatul! In lunile urmatoare,
romanul reconstruieste totul, dar istoria se repeta (de asta data, au fost tatarii). Romanul
iarasi reconstruieste totul. Paradoxal, chiar si dupa al treilea atac (de cine mai vrei tu),
romanul tot s-a apucat si si-a facut casa frumoasa si a muncit ogoarele, mare parte din ele
chiar singur, caci nu mai avea nimic din banii cu care venise de la unguri. Satenii erau deja
nervosi. Si-au dat cu totii intalnire la crasma satului si au inceput sa discute despre tanar:
“De ce face asta asta? Ce vrea asta sa ne arate? El vrea sa dovedeasca ca el e mai destept
decat noi, nu-i asa? Cui vrea sa arate asta, noua, nu? El vrea sa arate ca e diferit de noi,
nu?” Si au decis: “Las’ ca ii aratam noi, lui. La noapte ne intalnim si dam foc casei, ii ardem
ogoarele si ii furam animalele. Sa se invete minte, sa nu ne de-a el lectii noua, ca e mai
destept decat noi! Mama lui de bandit, vrea sa isi bata joc de noi, asta vrea nenorocitul asta.
De asta construieste iarasi, desi stie ca turcii ii vor da foc casei, in curand... Nenorocitul
dracului… Las ca ii aratam noi...” Si romanasii chiar asta au facut: in noaptea urmatoare,
barbatii satului s-au strans in mijlocul satului, s-au dus in grup la casa romanului-maghiar
si i-au dat foc. Dupa care au fugit la casele lor, fiecare cum a putut: prin gradini, ascunsi pe
langa drumuri. Si bineinteles ca “politia”, desi stia cam cine a facut asta, nu a luat nici o

78
masura… Dar, sa fie vorba intre noi, cine putea sa schimbe natura romanasilor, cand de
fapt multi politai si majoritatea politicienilor din romania aveau si au si ei exact aceasi
natura genetica ca hotii si erau, de cele mai multe ori, mana in mana cu mafiotii, dar si cu
prostanacii… Aceasta poveste surprinde exact “invidia la romani”.
Domnul G. mi-a povestit intamplarea pe care a avut-o la cel mai mare festival de
carti (Frankfurt, Germania) in 2014. La acel festival (de afaceri de carti unde se intalneau
proprietarii si directorii de edituri din toata lumea ca sa semneze contracte de colaborare,
in principal). Editorul domnului G. a ajuns la festival cu doua zile mai devreme. Acesta ii
spusese lui G. ca trebuie sa vina in Frankfurt in ultimele 3 zile si, bineinteles, editorul ii
platea lui G. cazarea, avionul, chiar si mancarea. Cand domnul G. a ajuns la Frankfurt cu
avionul, l-a sunat editorul care i-a dat indicatii cum sa ajunga la hotelul unde erau cazati
amandoi: hotel “Hilton”! Era pentru prima data cand G. era cazat la un hotel de cinci stele.
Si culmea era singur in camera. Dupa ce s-a cazat, domnul G. s-a dus la cladirea uriasa (mai
multe etaje) unde avea loc festivalul de carti. In prima zi, domnul G. nu a facut absolut
nimic. S-a plimbat sa vada standardurile de carti ale celor mai mari edituri si atat. Insa, in a
doua zi, editorul lui i-a spus ca la 17.00 va avea loc o mica petrecere data de catre Springer
pentru colaboratorii lor. Editorul domnului G. era invitat de Springer pentru ca lucra cu ei.
Ei bine, la ora 17.00 s-au intalnit si s-au dus la standul Springer. Cum au ajuns acolo,
editorul domnului G. (care era sas din Timisoara, deci stia sa vorbeasca nativ germana) a
inceput imediat sa vorbeasca cu doi oameni de la Springer. Editura lui colabora cu Springer
de ani de zile. Domnul G. a observat ca Springer dadea bere gratis pentru colaboratori asa
ca s-a pus la coada de vreo cinci persoane sa ia un pahar cu bere gratis. Editorul i-a spus sa
ii ia si lui un pahar cu bere. In fata domnului G. era un individ de vreo 50 si ceva de ani in
costum. Dupa cateva secunde, individual se intoarce si spune o gluma in engleza. Domnul
G. ii raspunde cu o alta gluma si incepe conversatia dintre cei doi. Cel de la Springer il
intreaba pe domnul G.:
- Cu ce ocazie pe aici?
- Am o carte si am venit la acest festival.
- Pai aici e festival de afaceri de carti, nu de autori de carti.
- Stiu, dar editorul care mi-a publicat cartea in romana m-a adus aici, el colaboreaza cu
Springer.
- Am inteles. Despre ce e cartea?
- Despre sistemul meu filosofic care explica totul din filosofie, fizica si neurostiinta
cognitiei…
Individul a ramas masca. Bineinteles credea ca are de-a face cu un nebun, nu ii vine
sa creada ce ii spusese un “nimeni” si, bineinteles, aproape ca il pufneste rasul. Din politete,
tipul se abtine sa rada. Domnul G. scoate un preprint din geanta si ii arata “blurb”-urile de
pe spatele cartii, primele trei fiind foarte mari filosofi din SUA si Anglia. Fara sa mai
zambeasca, individul de la Springer incremeneste:
- Toata lumea stie de acesti profesori.
- Exact de asta i-am pus pe ei pe spatele copertii.
- Cartea asta e publicata?
- Nu, e un preprint.
- Atunci o publicam noi. Stii cu cine discuti?
- Nu, de unde sa stiu...
- Sunt director la sectia “Humanities”, Springer.
- Pai drepturile de autor ale acestei carti sunt la cel care m-a adus aici. 
- Unde e? 
- Acolo, vorbeste cu doi oameni de la voi.
- Cheama-l aici.
G. il striga pe editor si ii face semn sa vina la e. Editorul ii face semn ca e foarte
ocupat... G. face un gest brutal si tipa in romana:
- Vin-o incoace imediat.

79
 Speriat, editorul vine imediat, iar G. ii spune direct:
- Domnul e director la sectia “Humanities”, Springer, vrea sa publice cartea mea la ei.
Cand aude stirea asta incredibila, editorul incremeneste. Directorul scoate cartea lui
de vizita, i-o da editorului si ii zice:
- Ma contactezi peste 3 zile, cand eu termin de citit cartea. (Si pleaca).
Socat total de ce realizase domnul G., editorul se intoarce catre acesta si il intreaba:
- G. cum ai reusit?
- Las ca iti spun cand iti termini afacerile si mergem sa mancam.
Cartea este publicata la Springer peste un mai multe de un an de zile (in octombrie
2015), dar foarte ciudat, nemtii au trecut pe coperta “2016”. Cartea era un sumar al celor
cinci carti precedente publicate (in engleza) de domnul G. la “Editura Universitatii”, care
erau pe internet. Culmea e ca peste vreo doi ani, domnul G. descopera ca Springer
publicase o carte a unui olandez in 2015 cu aceleasi idei. Era clar de ce editorul sef scrisese
“2016” pe coperta cartii domnului G. Oricum, in doi ani, cartea lui bate toate recordurile la
“downloads”. Articolul lui din 2005, de la cea mai importanta revista de filosofia stiintei
din SUA ajunsese pe primul loc la downloads pentru cateva luni. Domnul G. a fost foarte
surprins ca, desi articolul avea record la downloadari in primii ani, totusi, nimeni sau
aproape nimeni nu il cita. Explicatia a venit mai tarziu, cand au inceput sa apara
plagiatorii: nu avea cine sa il citeze. Toti oamenii de stiinta si filosofi se aflau in aceste doua
situatii: fie ca il plagiau, fie ca il ignorau pentru ca teoria dl. G. le distrugea munca de o
viata la absolut toti filosofii, fizicienii, oamenii care lucrau in stiinta cognitiei. Deci nu avea
cine sa il citeze… Teza lui de doctorat din Sydney fusese postata pe Internet pe site-ul
universitatii inca din 2007, teza era si cartea lui din 2008. Prin cartile si articolele
publicate, domnul G. nu se plangea precum Ghin-Gis-Han ca viata e prea scurta ca sa
cucereasca intreg Pamantul. Dar poate tocmai de asta G. se dedublase in nenumarate
persoane, din nenumarate domenii… dar ca sa faca aceasta miscare, dl. G. stie ca trebuie sa
il inlocuiasca si pe “God”.
Domnul G. a schimbat cateva emailuri cu un faimos profesor la o universitate din
SUA in domeniul neurostiinta cognitiei. Acest profesor era uimit de capacitatea domnului
G. de a scrie pe diverse topici si asta de mult timp. Acesta chiar l-a intrebat pe domnul G.
de Putin, Rusia si Ucraina si daca ce se intampla (razboi) si ce efect are asta asupra
Romaniei. Domnul G. a zis ca inca nu are efect, dar in viitor poate sa aibe efect serios.
Domnul G. l-a informat pe cercetator ca a mai scris o carte pe neurostiinta cognitiei.
Replica profesorul: “Nici Putin nu te poate opri pe tine din scris!”
Intr-o zi, dupa-amiaza, domnul G. se duce singur sa bea o bere in Centrul Vechi. Se
aseaza la o masa o terasa chiar langa spatiul dintre terase pe unde mergeau oamenii si
comanda o bere. Chelnerul ii aduce berea si domnul G. incepe sa o bea. La masa alaturata
se aseaza, cu fata la el, o pereche doameni batrani, cam de 60 de ani. Comanda si ei cate o
bere. Le vine si lor berea si incep si ei sa o bea. Nici unul dintre ei nu zice nimic. domnului
G. i se pare ca intre cei doi se lasase o liniste foarte apasatoare, dar se parea ca cei doi erau
obisnuiti cu asa ceva. Cei doi ascultau muzica de la terasa alaturata care se suprapunea cu
muzica de la cealalta teresa care se suprapunea cu tacerea celor doi batrani. Dupa
10 minute, pizza lor inca nu venise, dar nici unul dintre cei doi nu rostise nici un cuvant.
Pana la urma, chelnerul aduce si pizza. Cei doi incep sa manace pizza. La un moment dat,
batranul ii spune batranei: “Nu manca multa paine din pizza asta, nu e sanatoasa”. Dupa ce
au mancat pizza, cei doi au continuat sa bea berea. Nu erau aproape nici un client pe
terasele alaturate, era o liniste apasatoare, dar din departare se auzi niste tocuri pe
caldaramul dintre mese. Batranul se uita fix la persoana care trecea pe langa ei: era o
tanara cu pantofi cu toc, cu fusta scurta si cu picioare foarte frumoase si interminabile.
Mergea foarte hotarata, si se vedea clar ca era obisnuita ca barbatii sa se uite la picioarele ei
lungi si subtiri. Pe mana ei era tatuat: “Dragostea mea”. Sunetul produs de tocuri pe
pietrele din centrul vechi rasuna ca “efectul Doppler”: din ce in ce mai tare cand se
apropiase de masa, din ce in ce mai incet cand se indeparta de masa. Mersul ei era atat de

80
sigur, parea ca tanara se indrepta sa se intalneasca cu iubitul ei, cu “dragostea ei”. Doar ca,
dupa ce disparuse din peisaj, pietrele cubice de pe acea alee pe unde trecuse tanara
continuau sa zumzaie. Parca era o orchestra care canta Mahler nr 4. “A symphony must be
like a world. It must contain everything.” (Mahler) Intreaga lume era, intr-adevar, a tinerei
care trecuse pe langa terasa… si zumzaitul pietrelor se auzea din ce in ce mai tare, dar cei
doi batrani nu mai auzeau nimic. Dupa ce terminase de baut berea, au achitat
consumatia, s-au ridicat de la masa si au inceput sa se indeparteze de masa. Pietrele inca
zumzaiau precum un roi de albine, dar ciudat era ca acele pietre pe care batranii calcau ei si
cele apropiate acestora nu mai zumzaiau in acel moment, doar in acel moment, caci dupa
ce batranii treceau mai departe, acele pietre, mute pentru cateva clipe, incepeau iarasi sa
zumzaie. Cand dl. G. a terminat de baut berea a achitat-o, s-a ridicat si a plecat, pietrele nu
mai zumzaiau deloc, concertul se terminase candva.
Un slogan reda perfect aceasta povestire despre domnul G.: “The darkest nights
produce the brightest stars!” Paradox uluitor, coincidentia opositorium a lui Cusanus, dar e
adevarul pur, nu-i asa? Cititorule, te intreb acum: te-ai regasit in aceasta povestire? Ti-ai
regasit implinirile tale sau ceea ce ai visat sa realizezi, ti-ai regasit dorintele tale ascunse si
idealurile tale infinite la care nici macar nu ai indraznit sa lupti? Esti ceea ce ti-ai dorit sa
fii, cititorule, si atat. E vina ta daca nu ti-ai indeplinit dorintele, nazuintele constiente sau
ascunse, daca nu au avut nazuinte dumnezeiesti sau dorinte diavolicesti, daca nu ai fost
deopotriva Diavolul si Dumnezeu aici pe Pamant (daca nu ai fost plasat, bineinteles, intre
Paradis si Infern), caci, fiind om, nu aveai cum sa fii doar Diavolul sau doar Dumnezeu, tu,
un simplu om aparut acum la 13.82 miliarde de ani dupa Big Bang. Daca știu ca nici macar
nu ai nazuit la asa ceva (asta inseamna ca nu ai avut deloc de a face cu coincidentia
opositorium), viata ta a fost banala, inutila, o platitudine completă sau mai exact, nu a fost,
ai trait degeaba. Uitat-te mai atent și ai sa vezi ca pana și oglinda ta curge pe perete ca un
mercur argintiu si care, chiar asa deformat, inca mai reflecta exteriorul, adica realitatea ta
amarata. Acel lichid argintiu a ajuns pe podea si arata ca o balta argintie cu marginile
rotunde, bombate, dar sangele domnului G. sunt acolo niste pete rosii, circulare, pe aceasta
reflectie argintie si nimic altceva... Tu, cititorule, ce ai vrea sa fie?

81
7. Diavolul si domnul G.  
“To destroy is the first step in any creation.”
(E.E. Cummings)

Lui G. i-a placut mult acea femeie. Desi era trecuta bine de 30 de ani, femeia arata ca o
actrita americana cu parul negru, slabuta si inalta. In plus, prin bluza se vedea ca are niste
sani uimitori, domnul G. incepe sa vorbeasca cu ea, apoi sa ii mangie corpul; ea nu refuza,
dar se vede ca are retineri, dupa care apare el, un tip mai in varsta, inalt, osos si putin chel.
Din cate intelegea domnul G., ea a fost nevoita, probabil de situatia ei financiara, sa aibe o
relatie cu acel individ. Dar sa reluam scena: in timp ce domnul G. o mangaia, tipul chel a
aparut, ea a fugit imediat, doar G. a ramas cu acesta. Tipul avea o figura disperata, era ca si
cum venise sfarsitul lumii, lacrimile ii curgeau pe fata lui invechita, a scos un cutit, subtire
si lung, se pare ca inca mai avea retineri daca sa il ucida pe G. sau nu, dl. G. a inceput sa il
roage sa nu il ucida, incerca sa il asigura ca nici macar nu se culcase cu nevasta lui. Pentru
barbat, era clar, cerul cazuse chiar peste el, disperarea crestea de la o secunda la alta, avea o
furie in gesturi si priviri, dar nu stim daca furia asta se revarsa pe domnul G., pe nevasta-
sa, pe situatie sau chiar pe el insusi. G. credea ca cei doi aveau probabil un copil impreuna,
barbatul nu voia sa mai asculte nimic din ce spunea domnul G. Dupa ce incercase, cateva
zeci de secunde, sa il convinga pe barbatul ala chel ca el nu se culcase cu nevasta-sa,
domnul G. nu a mai rezista, s-a pus in genunchi si-a deschis camasa si se astepta ca
individul sa ii infinga cutitasul ala subtire si lung chiar in mijlocul pieptului lui. In acel
moment, barbatul, din ochii caruia lacrimile curgeau in continuu pe obrajii lui subtiri,
probabil ca se ura pe sine insusi nemaipomenit de mult, asa ca, a facut un gest infiorator,
de-a dreptul, si-a infins cutitul ala lung in propriul lui piept. Apoi corpul lui a cazut, asa pe
lateral. Gatul si pieptul ii era ridicat in sus fata de cap si de restul corpului, chiar gatul
parea ca e rupt de corp, care privit de la distanta, putea sa de-a impresia ca e de fapt doar
un manechin, nu avea cum un corp uman sa fie atat de brusc frant. 
Sa ne aducem aminte, Diavolul a fost fiul lui Dumnezeu. A fost un fiu care a incercat sa
ii ia locul tatalui, dar fara macar sa incerce sa dobandeasca cunoastere. Doar Adam, pacalit
de Eva, a incercat sa muste din marul cunoasterii si a fost pedepsit, a fost alungat din
Paradisul pe acest Pamant (un nenorocit de Pamant, sa recunoastem). Si domnul G., prin
cunoastere, doar prin cunoastere, a incercat sa ii i-a locul lui God despre care chiar a scris
un articol in care avea pretentia ca dovedeste, pentru intaia oara ca, ontologic vorbind,
existenta lui God (nu conta din ce religie) era imposibila. Nu era asta un motiv indeajuns
incat Diavolul (fiul lui God) sa devina chiar gelos pe acest domnul G.? Totusi, asa din senin,
Diavolul si dl. G. devenisera oarecum frati, precum Abel si Cain. Dar care oare era Abel si
care era Cain? Stim cu totii ca nu prea avem cum sa il consideram nevinovat pe dl. G. In
nici o religie nu putea fi dl. G. catalogat ca “nevinovat”, chiar daca el nu incalcase nici o lege
a justitiei, doar ca, religios vorbind, acesta era “plin de pacate”. El nu credea, ca si
Dumnezeu, ca “Diavolul” ar putea sa existe, insa daca acesta ar exista, gandea dl. G., atunci
Diavolul ar fi, inevitabil, impotriva God. In aceasta lume, nu aveai cum sa fii cu Dumnezeu,
nu? Dl. G. ajunsese sa se creada cel mai mare ganditor, din toate timpurile, de pe acest
nenorocit de Pamant si asta trebuia sa il infurie rau de tot pe Diavol, poate si pe Dumnezeu,
nu stiu ce sa zic… Din principiu, nu putea sa fie decat un singur Diavol, nu putea sa existe
decat un singur Iad dar, iaca, domnul G. dadea senzatia ca el este noul “Diavol” si asta doar
datorita ca muscase, ca nimeni altul, din “marul cunoasterii”, acest atat de pacatos fruct…
Si, pe langa asta, mai si trecuse pe la nenumarate prostituate, ce contradictie uimitoare,
nu? Ce pacate uimitoare… Incalcase, neasemuit de mult, toate regulile oricarei religiei,
editorul lui chiar credea ca dl. G., prin teoria elaborata de el, venise cu o noua religie pe
acest nenorocit de Pamant pe care el, dl. G., se credea noul “God”, cand el era (din punctul
meu de vedere, al unui credincios crestin) “Diavolul” (sau un frate, oare geaman?, cu
acesta). Poate ca asta era alternativa cautata: unificarea “Paradisul” cu “Infernul” chiar aici

82
pe Pamant. De vreme un psiholog din Israel ii ceruse ca dl. G. sa ii scrie un “blurb”
(paragraf pe coperta din spate a cartii, o carte publicata la o editura cunoascuta din SUA),
insemna ca el, dl. G., era cunoscut in lume intreaga si asta datorita scandalurile facute de el
cu plagiatorii. 
In volumul asta, plagiatorii ideilor domnului G. sunt mereu mentionati si de aceea
vreau sa va descriu un eveniment care chiar a avut loc intre dl. G. si un fizician (amandoi de
la Universitate din Bucuresti, dar de la departamente diferite, cel de fizica si cel de filosofie)
care era inclus pe lista dlui G. de “Unbelievable similarities”. In 2014, fizicanul fusese
invitat sa tina o conferinta chiar la facultatea domnului G. Probabil ca fizicanul credea ca
domnul G. este inca in Australia, si deci fizicianul a venit fara nici o grija si a prezentat
exact ideile lui G. la conferinta tinuta pentru colegii de la filosofie. Trebuie mentionat:
impreuna cu inca un fizican din Sydney/Australia (!), fizicanul roman publicase un articol
in 2011 in cea mai buna revista de fizica din lume, dar idea principala a acelui articol era
INCREDIBIL de asemanatoare cu ideea principala a perspectivei dlui. G., idee publicata in
mai multe articole si carti. Aceasta idee rezolva, printre multe alte probleme, toate marile
probleme din mecanica cuantica (probleme care dominase fizica in ultimii 100 de ani si
care implicau direct disputa dintre Einstein si marii fizicenii care elaborasera mecanica
cuantica in anii ‘20-’30 ai secolului trecut). Era ceva de genul ca undelor electromagnetice
si microparticulelor nu ar exista toate in aceeasi lume, in acelasi “Univers” in care ar fi
inghesuite toate entitatile despre care vorbeau cei din fizica (de orice fel), ci dimpotriva,
undele existau in lumea lor, microparticulele in lumea lor, iar aceste realitati diferite nu
existau una pentru alta. Asta era idee principala din teoria dlui G. aplicata la mecanica
cuantica. Culmea era ca fizicianul roman a inceput sa prezinte chiar aceasta idee, desi nu o
ducea pana la capat tocmai ca sa nu fie acuzat ca ii plagia ideile dlui G. (Nici in articolul
publicat de fizicianul roman impreuna cu un alt fizican din Sydney teoria lor nu era dusa
chiar pana la capat dar nu putem remarca coincidenta amarnica in care se afla dl. G.: unul
dintre autori era din orasul in care avea slujba filosoful roman, Bucuresti, celalalt era din
orasul in care dl. G. studiase 3 ani pentru a-si da teza de doctorat, Sydney, teza care
includea aceasta teorie (cu un sub-capitol dedicat chiar mecanicii cuantice!) si pusese pusa
pe Internet chiar de catre staful universitatii inca din 2007! Doar coincidenta, nu? Oricum,
dupa ce fizicianul roman a prezentat ideea principala din acel articol
(“complementaritatea” dintre unda si corpuscul, dar nu pe linia lui Bohr, ci foarte
aproapiat de paradigma creata de filosoful roman), domnul G. a fost ultimul dintre cei
prezenti in sala care i-a pus cateva intrebari. Dl G. stia ca nu vor mai urma si alte intrebari
dupa acestea... Evident, intrebarile domnului G. l-au aruncat in corzi pe fizician caruia nici
nu ii trecuse prin cap ca discuta chiar cu G. (Repet, fizicanul credea ca filosoful roman
ramasese la universitatea aia din Sydney.) In articol, fizicianul folosea termenul de
“tensiune ontologica”. Domnul G. a adus in discutie acest term, iar fizicianul a insistat sa
sublinieze ca e propria lui expresia. G. a replicat: 
- Atunci puteti sa imi explicati acest termen. 
- E greu de explicata aceasta notiune, lumea e complicata… 
Dupa mai multe replici, domnul G. a mentionat: 
- Concluzia din articolul dumneavoastra din 2011 si din prezentarea aceasta sunt exact
aceasi concluzie pe care o trag si eu in lucrarea de doctorat (2007) din Sydney si in cartea
mea din 2008! 
Inlemnit, profesorul de la Facultatea de Fizica (UB) l-a intrebat pe dl. G.:
- Adica ma acuzati ca v-am plagiat ideile? 
- Doar am specificat ca exact aceiasi concluzie din articolul dumneavoastra (dl. G. a ridicat
articolul printat de pe masa la care se afla) si din aceasta prezentare apare si in teza mea de
doctorat (pusa pe internet in 2007 de catre administratia de la UNSW, Sydney, Australia),
aceleasi idei apar si cartea mea din 2008, pusa pe internet, gratuit, pe mai multe situri de
catre mine. 
- Dumneavoastra ma acuzati ca v-am plagiat ideile. 

83
- Eu vreau doar sa specific faptul urmator: co-autorul articolului dumneavoastra este un
fizician din Sydney, Australia. Eu am studiat chiar in Sydney intre 2004 si 2007. 
- L-ati intalnit pe coautor acolo? 
- Nu, oricum lucram la universitati diferite, dar coincidenta, amandoi eram in acelasi oras,
Sydney. Cand am schimbat “lumea” cu ideile mele, printre primii oameni care au aflat de
aceasta noua paradigma a mea au fost chiar colegii mei din Sydney, unde am stat trei ani si
jumatate pentru acel doctorat. In plus, mi-am pus multe articole pe Internet, teza de
doctorat de la UNSW a fost postata de ei, nu de mine, pe Internet. 
- Am sa ma uit si eu pe cartile si articolele puse pe Internet. 
- Le gasiti pe toate la pagina mea de la aceasta facultate. Eu am pus primele carti si articole
publicate de mine (la editura universitatii, toate lucrarile mele sunt in engleza) pe Internet,
FREE. 
Sa ne intrebam, oare unde se afla domnul G. in acel moment atat de penibil pentru
fizicianul roman? Era dl. G. in Infern sau in Paradis? Faptul ca era plagiat de atati de multi
oameni din atatea tari, domenii si pe atatea topici era un fenomen unic in istoria gandirii
umane, puteam considera pe dl. G. ca fiind un fel de “Dumnezeu” pe Pamant (cativa ani
dupa ce publicase cartea lui principale, “Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”,
Newton fusese catalog drept Dumnezeu pe Pamant) sau de fapt, dl. G. era in Infern, de
vreme ce multi profesori din strainatate ii plagiau ideile? Un lucru trebuie sa il acceptam cu
totii: ca sa ajungi in Paradis, in mod obligatoriu, trebuie sa treci prin Infern!
Oricum, cativa ani dupa ce a publicat cartea la Springer (2015), un fizician din Anglia i-
a cerut domnului G. un capitol despre o topica (“dark matter”/materie intunecata) foarte la
moda, dar foarte dificila din Cosmologie, in acele timpuri. La primul draft scris de filosoful
romani, editorul i-a facut asa de multe observatii incat dl. G. a fost fortat sa rescrie
capitolul, dar rezultatul a fost uimitor: capitolul i-a fost acceptat! Mentionez ca acel articol
scris de dl. G. si de Geamanu era singurul articol scris de filosofi si nu de fizicieni, toate
celelalte capitole erau scrise de fizicieni. Asta e un detaliu esential pentru teoria dlui G., nu-
i asa? Astfel, domnul G. intra cu teoria sa, in mod oficial, in domeniul fizicii (mecanica
cuantica, cosmologie, etc.), stim deja ca teoria dlui G. rezolvase marile probleme ale
mecanicii cuantice, dar si relatia acesteia cu teoria generala a relativitatii a lui Einstein, dar
si cele mai importante probleme din filosofie si neurostiinta cognitiei - vorbim aici de cel
mai mare ganditor al tuturor timpurilor, nu? In plus, dl. G. a rescris ambele teorii ale
relativitatii (speciala si generala) excluzand notiunea de “spatiutimp” (notiune esentiala
pentru Einstein) si folosind doar “miscarea” entitatilor macroscopice. In acelasi an, un
medic din Iran edita o serie de volume la Springer si ii cere domnului G. sa scrie un capitol
pentru un volum care urma sa apara la o renumita editura din Germania (unde domnul G.
avea deja o carte publicata).
Faptul ca dlui G. (un romanas nenorocit, nascut si crescut in cea mai inculta si
needucata tara din Europa) i se cerea doua capitole in carti diferite, de oameni diferiti
(unul fizican, celalalt medic), de pe continente diferite, era, intr-adevar, o recunoastere
foarte importanta pentru cariera lui. Parerea mea de credincios crestin este ca plagiatorii
ideilor dlui G. fusese impinsi de la spate de catre insusi Diavolul care astfel incerca sa il
loveasca cat mai tare pe acel nou Dumnezeu aterizat pe acest nenorocit de Pamant. Deci,
plagiatorii erau oameni care cazusera in “pacat”, dar tocmai scandalul pe care il provocase
dl. G. cu acesti plagiatori facuse ca numele romanului sa devina cunoscut in lumea
intreaga, atat in filosofie cat si inca fizica si stiinta cognitiei… Diavolul sau Dumnezeu
facuse majoritatea oamenilor sa nu vrea sa recunoasca ideile lui G, sau asa erau oamenii
construiti de evolutia speciei (trebuia sa fii invidios ca sa supravietuiesti), cine mai poate sa
explice? Nefiind decat rareori citat, un arab cu care dl. G. discutase pe Facebook, i-a scris:
“Tu trebuie sa mori ca sa fii recunoscut.” Se pare ca arabul avusese dreptate. Oamenii din
tari precum SUA si Germania nu aveau cum sa recunoasca ce a realizat domnul G. tocmai
pentru ca un individ “inexistent” (din ultima tara din Europa, adica efectiv un “sclav”)
schimbase totul, le distrusese complet munca lor de o viata, iar ei nu mai aveau ce sa mai

84
produca. Cum sa accepte asa ceva? Ei, stapanii gandirii umane de atatea secolele (germanii,
englezii si americanii) sa fie complet doborati de un sclav! Asa ceva era inacceptabil pentru
marii stapani, si totusi, domnul G. (ca si Tesla) avea pretentia ca se adreseaza celor din
viitor, el fiind constient ca cei din prezent erau obligati, de evolutia speciei, sa nu il
recunoasca. Diavolul chiar a incercat sa faca o intelegere cu domnul G., ca amandoi sa il
doboare pe God. Aparent, domnul G. a fost de acord cu aceasta intelegere, dar de fapt,
domnul G. voia sa il de-a jos pe Diavol ca sa capete el insusi putere divina, caci nu-i asa,
Diavolul era fiul lui Dumnezeu si prin inlaturarea Diavolului, dl. G. ar fi capatat putere
divina si ar fi avut o sansa mai mare sa il inlature pe God. Dupa cum am vazut din primul
volum, dl. G. era obsedat de sex, era un Diavolul, dar pe langa asta, ajunsese sa se creada
cel mai mare ganditor din toate timpurile, se credea ”God” pe Pamant. Ajungand sa se
creada God pe Pamant, dl. G. devenise de fapt Diavolul pe Pamant. Ati mai auzit pe cineva
sa pretinda ca e atat Dumnezeu cat si Diavolul pe acest nenorocit de Pamant? Dar sa
vedem, mai jos, discutia dintre Diavol si dl. G., care chiar a avut loc intre ei, nu e o inventie
de-a mea.
- vin-o, frate, alaturi de mine, ca impreuna sa il dam jos pe dumnezeu-mafiotu’! nu vezi ce
lume nenorocita a creat? doar el stia dinainte ce lume va iesi, dar asa a vrut sa fie lumea
asta nenorocita, ca sa nu fie posibilitatea sa se razvrateasca impotriva lui. doar impreuna
vom reusi ceea ce ne-am dorit de cand suntem. iti zic ca e singura ta sansa sa devii god,
doar prin mine, altfel nu ai cum sa ii iei singur locul. el atotcunoscator, stia si stie tot ce se
va intampla cu noi, cu copii care au murit la 9 ani, cu toti bolnavii de cancer si de
toate razboaiele, el stia, cu mult timp inainte, ca doua bombe atomice vor fi aruncate in
japonia... 
- dar locul cui sa il iau? ca doar nu exista nici un dumnezeu, suntem aparuti din nimic si tot
acolo ne intoarcem. 
- dar stii si tu ca asta nu e adevarat. ma pui la incercare, dar stii ca din nimic nu poate sa
apara din nimic. bati campii… nu pierde sansa pe care eu ti-o ofer. alaturi de mine ai sa fii
ginghis-han in cunoastere. 10% din populatie va fi de la tine, nu suna bine? eu l-am facut pe
ginghis-han, a fost fiul meu. 
- o fi fost fiul tau, dar nu a cucerit tot pamantul, pana la urma, chiar el a spus ca viata lui a
fost prea scurta sa cucereasca intreg pamantul prin sabie, asa cum i-ai dictat chiar tu, nu? 
- da, asa e, el a calculat ca viata sa fie scurta pentru fiecare om tocmai ca sa nu fie posibil
vreunul sa cucereasca intreg pamantul. 
- nu e calculat de nimeni, asta e evolutia speciei, iar de god nu mai e nevoie. evolutia
universului il exclude pe god. pana la urma, tu ce vrei de la mine? 
- sa fii alaturi de mine ca sa il dam jos pe mafiot. nu vezi ce a facut pe pamant? sunt atatea
nenorociri... 
- dar tu ce ai sa faci daca ii iei locul? nu va fi cu mult mai rau pentru acesti nenorociti de
oameni? 
- nu va fi mai rau. mai rau de atat nu se poate. va fi mult mai bine. iti promit. voi asigura
placeri cu nemiluita la toata lumea…  
- tu oricum nu iti tii promisiunile. de ce ai nevoie de mine? de ce nu l-ai rasturnat singur? 
- pentru ca e taica-miu, el a planificat ca fiul sau sa nu il poata rasturna, asa m-a facut chiar
el. stia inca inainte de a ne crea, pe tine si pe mine, ca vom incerca sa il dam jos, ca tu vei
crede ca vei dovedi ca el nu are cum sa existe… dar el si-a luat masuri de siguranta - asta e
ce tu nu vrei sa accepti, trebuie sa ma crezi. de asta eu am nevoie de tine, stii si tu ca esti al
treilea. ei bine, eu am nevoie de al treilea. e clar? trebuie sa fim doi, adu-ti aminte de
“zeroul” lui brancusi, care e o dedublare a unei fiinte, dedublare care inca o data dedublata
ajunge sa fie infinitul; intelegi acum de ce am nevoie de dedublare? voi, oamenii, aveti liber
arbitru, faceti ce vreti… ajuta-ma sa il dam jos pe god. 
- diavolule, de ce tocmai eu? 
- stii de ce. tu esti cel care a schimbat totul in cunoastere, esti un fel de “god” al cunoasterii
pe acest pamant nenorocit. dar stai linistit, alaturi de mine nu vei fi singur. suntem mai

85
multi, eu deja am convins si pe altii sa fie alaturi de mine tocmai ca sa il rasturnam pe
mafiot. ce zici, vii sau nu? 
- care sunt ceilalti? cine mai e langa tine, hitler si ceauseuscu? 
- bai baiete, te credeam mai inteligent. cum dracu’ sa iau niste analfabeti pe langa mine
care sa ma ajute sa il dau jos pe god? cu ce dracu’ crezi ca m-ar ajuta ceausescu-patru clase
sau ion iliescu cu educatia lui de la moscova? eu am nevoie de tine tocmai pentru ca ai
schimbat totul in cunoasterea umana. adu-ti aminte de “marul cunoasterii”, ei bine, tu ai
muscat cel mai tare din marul ala nenorocit… de asta am nevoie de tine, marul era interzis
pentru voi oamenii (chiar si pentru mine a fost interzis), dar tu ai mancat cel mai mult din
acest mar. vin-o alaturi de mine sa il dam jos pe marele mafiot. intotdeauna, cunoasterea a
fost o miza mare, intelegi, dar stii de ce? pentru ca asta a fost si ramane singura arma prin
care god poate fi rasturnat. aici nu e vorba de dimensiune, de marime, nu vorbim de
puterea obtinuta prin forta (ce dracu’ poti sa faci cu forta fizica impotriva lui god?
contradictie ontologica). cunoasterea e forta divina si doar detinand cunoasterea absoluta,
cineva poate sa il rastoarne pe god. de asta el a si interzis sa se manance din marul
cunoasterii… eu nu am apucat sa mananc din marul cunoasterii, am fost interesat de alte
chestii, dar tu, cel care pana acum a mancat cel mai mult din marul cunoasterii, ai
posibilitatea sa il dai jos pe god. vrei sau nu? eu te voi ajuta sa il dai jos. te-ai gandit ca el a
fost cel care ti-a indepartat mana de pe fereastra atunci cand ai cazut de la etaj, in acel
accident de la oxford? totusi, nici macar el nu stia ca eu am sa fac tot ce puteam sa te salvez
si chiar eu te-am salvat. ar trebuie sa imi multumesti, sa fii alaturi de mine ca sa scapam de
el si gata. paradoxal, desi el chiar a incercat sa scape de tine (doar el a pornit ploaia aia ca
sa umezeasca tacul ferestrei), rezultatul a fost contrar asteptarilor lui: datorita acelei
cazaturi, ai fost in stare sa descoperi “lumile” alea cumva diferite.
- dar tu de ce nu ai cunoastere? de ce ai preferat sa te ocupi de alte chestii? 
- iti raspund direct: pentru mine, placerile au fost pe primul plan, astea macar nu imi erau
interzise. am avut de ales si pe astea le-am ales. tu ai ales cunoasterea, eu am nevoie de
cunoasterea ta, adu-ti aminte ca in teoria ta, tu identifici cunoasterea cu sinele. eu am
nevoie de sinele tau care sa ma ajute sa il dau jos pe god. adu-ti aminte, god e cuvantul.
cuvantul e cunoastere, deci tu esti cuvantul, poti sa il rastorni.
- stii, si eu am fost interesat de placere, dar nu m-am limitat la asta… 
- da, ai fost, dar ai si dedicat intreaga ta viata dobandirii cunoasterii. pentru placere, ai
pierdut foarte putin timp. tu nu intelegi ceva: eu sunt dumnezeul placerii, cu esti cel al
cunoasterii, impreuna putem sa il rasturnam pe god, chiar daca el ne-a creat, sau mai bine
spus, tocmai din cauza asta il vom rasturna, ca suntem creatia lui. 
- dar noi, oamenii, nu avem cum sa pierdem tot timpul cu placerile. nu am supravietui.
evolutia speciei ne-a invatat sa acordam putin timp placerii, daca vrem fiecare dintre noi sa
supravietuim impreuna cu familia noastra.  
- nu evolutia, god v-a creat asa, intelege si tu asta… nu ai vrea sa fii in orgasm in continuu?
asta e placerea absoluta! putini oameni isi petrec intreaga viata pentru cunoastere. de asta
am nevoie de tine. eu ofer placerea absoluta, tu oferi cunoastere absoluta, doar cu astea
amandoua, il putem rasturna, intelegi?
-  as fi vrut si eu sa am placerea absoluta, doar ca nu exista asa ceva, de aceea am preferat
cunoasterea, dar nici asta nu poate sa fie absoluta. 
- bati campii iarasi, eu iti voi da placerea absoluta. 
- eu am preferat cunoasterea pentru ca numai asa puteam sa ii iau “locul” lui god, placerea
absoluta in sine nu exista, pur si simplu. 
- crezi ca god are acces la placere sau e ceva fara nici un inteles pentru el?
- el nu exista, dar chiar daca ar exista, nu stiu ce ar avea de partea lui. doar ca existenta
placerii absolute ar respinge evolutia speciei… 
- eu te asigur ca asa ceva chiar exista. placerea este precum un camp electromagnetic care
este totul in acest univers. cu mine, nu doar ca vei avea placerea, vei deveni placere
absoluta tu insuti. asta va inseamna placere absoluta. aminteste-ti, doar lumina are viteza

86
c, asa e si cu placerea absoluta. nu vei mai avea nevoie de cunoastere, de nici un fel, chiar tu
insuti ai sa devii placerea absoluta. stai de vorba cu mine, eu am stat de vorba cu el. tu ai
reusit vreodata sa vorbesti cu el? 
- nu, pentru ca am aratat ca god nu are cum sa existe. 
- pai, atunci eu cum exist? 
- pentru ca esti god al placerilor si asa ceva poate sa existe pe acest nenorocit de pamant. 
- dar si “cunoasterea” exista pe pamant. doar el e si “god al cunoasterii”… si e in “ceruri”,
nu? tu ai vrut sa ii iei locul in cunoastere. am nevoie de tine, tu esti cunoastere, eu sunt
placere, doar combinate il vom putea da jos pe god. 
- eu tot nu inteleg, de ce ai nevoie de mine, de cunoasterea mea? 
- el fiind cunoastere, am nevoie de cineva care are cunoasterea maxima care poate fi atinsa
pe pamant. tu ai atins aceasta cunoastere. eu sunt placerea absoluta. tu nu intelegi ca
“placerea absoluta” implica si “putere absoluta” (daca adaugam la aceasta si “cunoastere
absoluta”). nici nu iti imaginezi ce placere ai atunci cand detii puterea absoluta. cu toate
trei (cunoastere, placere si putere) il vom putea rasturna pe god. intelegi acum de ce am
nevoie de tine? nici macar nu ai cum sa iti imaginezi cu ce ai sa te alegi... printre altele, vei
deveni nemuritor. nu iti convine? semnezi pactul cu mine, dupa aia iti dau detalii. ai sa fii
dumnezeu pe pamant.
 - de ce numai pe pamant? si care ar fi conditiile? poate nu o sa imi convina… 
- crezi ca moartea e o alternativa mai buna? nimic nu e mai rau dacat moartea. de asta a
ales god ca sfarsitul la toti oamenii sa fie moartea (cea care, stii prea bine, nici macar nu
poate sa aibe statut ontologic), nimeni sa nu indrazneasca sa ii ia locul.
- pana la urma, e vorba de god sau de nimic? si daca, prin teoria mea, voi trai etern, ce rost
are sa ma mai bat cu el? care ar fi motivul sa ii mai iau locul?
- cand ai sa ajungi in infern, ai sa realizezi ce ai pierdut. ai iluzia ca esti deja in paradis, desi
esti deja in infern dar nu ai nici cea mai mica banuiala.
- dar, daca eu cunoasc atat de multe chestii, de ce nu stiu cine esti? cu cine vorbesc? 
- pentru ca nu poti sa cunosti totul, pana la urma, esti om, nimic altceva. tu doar ai reusit sa
ajungi omul care detine cea mai mare cunoastere de pana acum. asta e tot. cu ajutorul
teoriei tale, ai negat existenta lui god, ai dobandit cunoasterea absoluta, dar ai pierdut
placerea nu doar aia absoluta, ai pierdut orice fel de placere.
- dar nu era asta o conditie necesara ca sa pot sa dobandesc cunoasterea absoluta?
- ba da, era conditie necesara, de asta am nevoie de tine, dar nu vrei si placere absoluta?
vin-o cu mine si ai sa o dobandesti si pe aceasta. 
- ce anume voi castiga? si placerea asta a ta va deveni, inevitabil, o simpla obisnuita si daca
zici ca voi trai etern, cum va mai fi placerea asta a ta absoluta pentru mine? nu are sens
chestia asta, tu vrei sa ma amagesti. 
- dar tu crezi ca ai cunoastere absoluta? nu exista “cunoastere absoluta” tocmai pentru ca
“infinitul” nu exista (doar tu ai arata asta). 
- intr-adevar am arata ca infinutul nu poate sa aibe vreo ontologie, doar ca eu cred ca am
atins esenta existentei in sine.
- atunci vin-o cu mine in regatul placerii, tu sa atingi esenta placerii, eu sa ating esenta
cunoasterii, amandoi sa il doboram pe nenorocit care a creat acest pamant absurd. 
- si ce vom face dupa aia? de unde stii ca nu o sa vreau sa te dau jos si pe tine? 
- pai stiu ca daca tu vei semna pactul cu mine, iti vei tii cuvantul. 
- esti sigur? 
- da. 
- cand e vorba de pacturi de genul asta, eu nu as fi asa sigur nici macar cu mine. 
- cu tine, eu sunt sigur. semnezi sau nu? 
- ce anume e scris in pact? 
- ca nu ai sa incerci sa ma rastorni. il dam jos pe mafiot impreuna, dar eu am sa ii ocup
locul. tu ai sa fii in dreapta mea… nu suna bine? 
- pentru cine sa fie bine, pentru mine sau pentru tine? 

87
- pentru amandoi… pentru toti oamenii de pe pamant. le vom schimba viata lor amarata
prescrisa de nenorocitul asta de dumnezeu. le vom oferi placeri nenumarate, nici vorba de
cunoastere, nu vor avea nevoie de asa ceva. crezi ca ei vor refuza oferata noastra? te asigur
eu ca nu… 
- pai, ai sa ajungi sa imi directionezi si mie viata, nu? 
- fii linistit, daca tu ma ajuti pe mine, nu am sa te las singur, de capul tau. 
- in cazul asta, nu semnez. 
- ai grija ca s-ar putea sa o incurci. si inca rau de tot. intelege, daca vom dobandi puterea,
nu am cum sa te las liber complet, dar vei avea si tu placerea absoluta. ce mai vrei? 
- nu vreau sa fiu sclav. eu pana acum am fost liber. cum sa devin sclavul tau? 
- nu vei fi sclavul meu, tu crezi ca ai fost liber, dar nici vorba. mafiotul te-a supravegheat
continuu. stia tot ce vei face inca inainte de ati trece prin cap. pe masura ce timpul trecea,
deveneai tot mai periculos pentru el, mancai prea mult din marul cunoasterii… deja ai
mancat prea mult din acesta. si el stie asta, bineinteles. 
- inseamna ca am putere divina. sau aproape divina. 
- numai prin mine poti sa capeti putere divina, cu adevarat. tu esti doar om…
- nu cred ca prin tine, voi dobandi si placerea absoluta, va fi ceva partial, de acea nu am sa
semnez actul tau. 
- ai grija ce faci. eu te-am avertizat. 
- ma ameninti? tu ai scapa de mine daca ai putea, in orice moment, norocul meu e ca nu ai
cum sa faci asta, dar ai face-o indata ce ai putea. nu cumva datorita lui, eu am aceasta
scapare?  
- vrei sa spui ca eu nu as putea sa scap de tine?  tu nu stii ce vorbesti... 
- tu esti diavolul. nici macar nu esti adam, nici eva nu esti. esti doar “fiul lui god”, dar nici
macar nu ai gustat din marul cunoasterii, ai preferat placerea. fara cunoastere, nu ai cum sa
ma dobori pe mine sau pe el. imi poti crea probleme zi de zi (nu mai sunt avansat in slujba,
imi tai din salariu, ma desparti de sotii, etc.), dar nu ai cum sa ma termini, tocmai pentru ca
ai ignorat cunoasterea, doar la placerea te-a dus capul…
- imbecilule, ma faci prost? cum indraznesti? tu nu stii cu cine vorbesti. 
- ba da, chiar stiu. 
- sa inteleg ca nu vrei sa semnezi actul cu mine. ai incurcat-o. vrei sa il dai jos pe mafiot,
dar singur nu ai sa reusesti. 
- nu totul depinde de cunoastere, asta e doar premisa de la care se pleaca. mai trebuie si
altceva. 
- ce? 
- stii si tu, nu uita ca si tu ai vrut sa ii iei locul, dar cu viata petrecuta numai in placeri, nu
aveai cum… 
- eu iti spun: ai incurcat-o! ma faci sa ma aliez cu el, nu cu tine. ei bine, daca voi fi si eu si
mafiotul ala mare impotriva ta, vei fi terminat, te asigur. 
- daca erai asa sigur, nu ai fi apelat la mine. tu nu ai vrut sa dobandesti cunoastere deloc,
degeaba te crezi mare, esti un nimic dominat de placere. iti lipseste cunoasterea, iti lipseste
ceva ontologic, prin natura ta, tu nu ai cum sa dobandesti cunoastere, asa te-a creat taica-
tu… deci tu nu ai nici o sansa sa il dai jos. 
- ai sa vezi tu cine va invinge, cum indraznesti sa crezi asa ceva? 
- eu nu cred in nimic, cred doar in sistemul meu care a schimbat totul, nici macar god nu
mai are loc. tu trebuie sa intelegi starea faptelor, nu eu. macar asta ai inteles, stii si tu de ce
ai apelat la mine. 
- iti repet: tu ai sadit aici in infern, noul pom al cunoasterii, cu mere total diferite fata de
cele din pomul de pana acum. toti inexistentii de pe pamant, care se cred “mari”, iti
plagiaza ideile, adica mananca acele mere din pomul tau. din aceasta cauza, eu aveam
nevoie de tine, intelegi? stiu ca intelegi, te-am intrebat retoric. nu uita: ai sadit aici, in
infern, noul pom al cunoasterii, deci imi esti dator mie, nu lui. 

88
- da, e adevarat, am sadit noul pom al cunoasterii si nu aveam unde sa il sadesc decat in
infern, doar ca acest copac a avut radacinele aici in infern, dar coroana a cucerit intreg
paradisul..
- exact de asta am nevoie de tine. 
- dar daca pomul meu a crescut din infern pana in paradis, eu pot sa ii iau locul lui
dumnezeu, de aceea locul tau nu ma intereseaza. voi pleca de la radacinile pomului
cunoasterii si voi urca pana in varf de unde voi fi in stare sa il dau jos pe god. 
- vrei sa spui ca nu te intereseaza placerile sexuale? dar ieri nu ai fost cumva la acea
prostituata top-model? de ce te-ai dus acolo, daca nu te intereseaza placerile? 
- nu am zis ca nu ma intereseaza placerile, dar acestea sunt pe locul doi. tu esti pe locul doi,
god e pe primul loc. am vrut cunoasterea absoluta, in primul rand, sexul, pentru mine
placerea nu a disparut doar ca am reusit sa o plasez pe locul doi si asta fiind impotriva
evolutiei speciei. 
- nu intelegi, singur nu ai cum sa ii iei locul lui god. 
- stii si tu ca eu pot sa ii iau locul, daca am un nou pom al cunoasterii, cu mere din care
nenumarati oamenii au inceput sa manance (chiar daca, multi dintre ei le fura). i-am luat
deja locul aici pe pamant. sunt precum newton, noul god pe pamant.
- te avertizez: vezi ca el stie tot ce crezi tu, te controleaza si tu habar nu ai. 
- stiu si eu ca el stie, doar ca nu are ce sa faca. desi merele lui erau foarte aratoase, am
aratat ca el nu facea decat sa ne pacaleasca tocmai ca sa nu avem pretentia sa ii luam locul.
merele lui erau pline de viermi, doar el special le crease asa, pe cand merele mele sunt cele
naturale, adevarate. el l-a pacalit pe adam cu un astfel de mar, la fel la pacalit si pe newton
si pe einstein si pe bohr si pe restul. adam nu avea voie sa muste din marul cunoasterii ca
sa nu vada ca merele lui erau pline de viermi, ca erau putrede pe dinauntru. fiind acolo in
paradis, el i-a interzis lui adam sa muste din marul cunoasterii. saracul de adam, a muscat
din marul cunoasterii si asta datorita evei, nu? si din aceasta cauza amandoi au fost
amandoi alungati de pe pamant. eu insa sunt aici pe pamant intre infern si paradis, nici tu
nici el nu are cum sa ma controleze complet.  
- g., adu-ti aminte de accidentul cu bicicleta de pe calea victoriei, ti-ai pierdut cunostiinta
cateva secunde, ti-ai revenit si nu aveai nici o rana cat de mica de la acel stupid accident dar
care putea sa fie extrem de grav. intelege, eu te-am salvat, mancasei intreg marul
cunoasterii, aveam nevoie de tine, de aia te-am salvat si atunci si in oxford. chiar nu ai
inteles, cum a fost posibil ca tu, marea speranta a cunoasterii, sa aibe un accident atat de
stupid? god nu poate sa faca chiar tot ce ar vrea sa faca, de aceea el ar fi vrut sa scape de
tine, de vreme ce pomul tau al cunoasterii incepuse sa creasca de aici din infern si el stia
coroana lui va ajunge si in paradis! 
- sa fie clar: eu nu vreau sa fiu “frate cu dracu’” ca sa ajung god. eu sunt deja god, macar pe
acest pamant. 
- nu vrei sa intelegi, nu ai cum singur sa devii god, nici macar pe acest pamant.
- prin marul cunoasterii am ajuns deja god. 
- dar, eu diavolu’ te intreb: tu, om amarat, ai atins cunoasterea absoluta? de unde a aparut
totul ca nu de la god? desi ai raspuns la nenumarate probleme ale cunoasterii umane, cu
teoria ta, nu ai raspuns la aceasta intrebare.
- cu teoria mea nu am atins cunoasterea absoluta deoarece aceasta nici nu are cum sa
existe. insa, teoria mea, ca cele mai mari teorii din istoria gandirii umane, indica ca
cunoasterea care a dominat gandirea umana pana acum e fals. asta e adevarul teoriei mele
care peste doua sute de ani va fi inlocuita de alta teorie, caci nu exista “adevarul absolut”. 
- vrei sa spui ca pomul tau, cel al cunoasterii, are viermi? 
- acum nu are, dar inevitabil, in viitor, pomul va fi invadat de viermi.  
- de ce?
- din cauza luptei dintre god si tine. 
- tu crezi ca eu sunt diferit de god sau sunt acelasi lucru cu el? 
- depinde cum primesti lucrurile. tu crezi ca lui nu ii plac plăcerile? 

89
- nu mi-am pus aceasta intrebare, cred ca placerea e creat de el pentru mine si pentru
oameni, tocmai ca sa ne controleze, sa nu incercam sa mancam intregul mar al cunoasterii.
- marea problema e god nu are sex, deci nu are plăcerile sexuale, care doar el le-a facut sa
fie motorul evolutiei speciei umane. noi oamenii existam datorită acestor plăceri care sunt,
în general, mai ales al barbaților. 
- la dracu’, nu ma invata pe mine astfel de lucruri. 
- tu habar nu ai despre ce e vorba, pana la capat. esti prea superficial, ca toti cei care sunt
controlati doar de placere. si aici, e vorba de evolutia speciei, nu de god, dar nici de tine. 
- adica vrei să spui ca eu nu contez pentru tine? ca nu exist? pastele ma-tii, ai sa vezi ce o să
îți fac. 
- nu ai ce sa îmi faci, pentru ca este interzis pana și pentru tine sa îți faci ceva rău chiar tie
insusi.
- aha, deci tu ești de partea mea, esti parte a mea? 
- sunt parte a ta, dar din alta perspectiva. pana la urma, tu nici măcar nu existi pentru
mine, eu nu exist pentru tine. asta e teoria mea aplicata la god, diavol și sinele uman. 
- se pare ca trebuie sa îți citesc teoria. as dobandi si eu cunoastere, nu? si ma va ajuta sa îl
dau jos pe dumnezeu fara ajutorul tau. 
- stii și tu ca nu ai cum. si tu imi vei plagia ideile ca toți ceilalți care m-au plagiat pana
acum, dar ca adevărul meu va ajunge din infern (unde e acum), în paradis, si asta în
curând.
- de ce nu vrei “sa te faci frate cu dracu ca sa treci puntea”?
- stiu ca nu am de ales. 
Geniile innebunesc pentru ca nu au ce sa aleaga in lumea asta “nebuna, nebuna,
nebuna”, singuratatea fiind necesara tocmai pentru a ii lua locul lui God, singuratate care
duce, de cele mai multe ori, la nebunie (reteta facuta de El tocmai ca sa nu poate fi
rasturnat). In tendinta lui de a atinge Paradisul (imortalitatea), dar nefiind God, Eminescu
stia ca trebuie sa fie “rece” si ca nici o alta fiinta nu avea cum sa il incalzeasca. El ar fi vrut,
poate, sa se reintoarca pe Pamant, sa moara impacat cu sine (adica sa isi recapete
identitatea pierduta, vezi “Oda”), dar stia ca nu poti sa fii si Dumnezeu si Diavol si om. Stia
ca femeia - partenera Diavolului, nu? trebuia sa dispara din viata lui si, pentru asta, el s-a
chinuit singur sa atinga acea tristete indiferenta. “Eterna reintoarcere” pentru Eminescu
este intoarcerea la singuratate, chiar daca de obicei cand vorbim de “eterna reintoarcere”
ne referim la o reintoarcere la un Dumnezeu, doar ca un geniu, prin cunoastere nu are cum
sa se reintoarca la Dumnezeu, iar prin creatie atinge Infernul, nu Paradisul. Ce nevoie ai
avea de “creatie” in Paradis? Oricum, cunoasterea, telurile marete nu isi mai au rostul in
lumea pamanteasca. Pierderea ontologiei oricarui geniu e strans legata de refuzul lui God
de a perminte “reintoarcerea” in Paradis al unuia care cunoaste prea mult. Pentru un geniu,
dupa caderea din Paradis in Infern, nu exista reintoarcere. Tocmai pentru ca in Infern, dl.
G. a continuat sa manance din marul cunoasterii, God nu mai avea cum sa accepte ca
acesta sa ii stea alaturi. Sau poate ca pentru genii nu exista decat o posibilitate sa se
reintoarca in Paradis: sa innebuneasca! Un geniu innebuneste, adica isi pierde cunoasterea
si abia atunci se poate reintoarce in Paradis? Dar ce fel de intoarcere va fi si asta daca nu
geniu isi pierde identitatea? Nu are cum sa existe reintoarcere in timp, chiar si daca
inculpatul e, cumva, “nemuritor”. Ruperea geniului de muritorii-de-rand presupune,
inevitabil, ruptura sinelui. Sa nu uitam, ca sa moara in pace, Eminescu va cere “pe mine,
mie reda-ma”. Cel care a vrut sa fie God, a ajuns sa vrea sa fie din nou muritorul de rand,
dar stia ca asa ceva nu se mai poate obtine, deci rugamintea lui era doar iluzorie. Cand
pentru Adam, “ignoranta”, “lipsa cunoasterii” a fost inlocuita cu muscatura din “marul
cunoasterii”, Paradisul a fost complet pierdut, iar padurea ca si copilaria (lipsa cunoasterii,
mia exact) erau complet pierdute. In astfel de ontologie suspendata, geniului nu ii mai
ramane decat “asteptarea” (din nou, Kakfa), doar ca aceasta asteptare tinde catre
eternitate, acolo unde muritorul nu mai poate sa detina identitate. Timpul, mai exact,
trecerea timpului devine un chin, devine curgerea acelor picaturi extrem de fierbinti. Asta

90
e, Eminescu a pierdut batalia cu God. Macinat de trecerea timpului si de pierderea propriei
sale ontologii, condamnatul nu mai vrut decat o ultima impacare (pe care nu are cum sa o
mai primeasca). “Asteptarea” nu era asteptarea eternitatii, ci “asteptarea mortii”, moarte pe
care orice geniu, prin creatie, incearca sa o evite, doar ca nefiind God, cu adevarat, nu are
cum sa o evite complet. Pentru Lucifer, sa iubeasca o femeie si sa fie iubit de o femeie
umana, nu e cu putinta. La fel, un geniu uman nu mai poate sa comunice cu ceilalti oameni,
tocmai pentru ca e dincole de toti ceilalti, doar ca nu se afla printre zei (cum ar crede
adevaratul creator), asa ca un geniu se afla, intotdeauna, intre Paradis si Infern, intre
oameni si zei, un loc care, asta e marea problema, nu are statut ontologic. Geniul, prin
definitie (adica nefiind nici om, nici zeu) nu are cum sa detina alt statut ontologic, asa ca
ramane cu iluzia propriei lui lumi, cu propriul sau limbaj (care nu poate fi inteles de
muritorii de rand care sunt contemporani cu el). El devine, inevitabil, condamnatul petru
care totul devine suferinta. Geniul trebuie sa fie “suspendat”, tocmai ca sa poata crea
“opere nemuritoare”. Asta e singura reteta pentru a deveni geniu, aici pe Pamant, nici in
Infern, dar nici in Paradis. 

91
8. Cearta cu Dumnezeu?8
The distance between the pioneers and the much smaller followers becomes so great that the latter
cannot reach the former; the age of servile imitation begins – yet not of nature, but of the style of the great
masters, zealous copyists remove the labels from the elixirs of the Magi and put them on their vials. 
(Arnold Gehlen, Images of time) 

Cand dl. G. era in birou si lucra la scrierile lui, o vrabiuta a intrat in camera, desi culmea,
geamul era doar foarte putin intre-deschis. Chiar era uimitor cum reusise vrabiuta sa intre
in camera… sau era doar o iluzie? Cititorule, ti s-a intamplat vreodata asa ceva? Mie nu mi
s-a intamplat niciodata, de altfel, eu nu cred in povestea domnului G. O pasare nici nu avea
cum sa intre in birou, dat fiindca atunci cand fereastra era deschisa, spatiul de intrare era
prea mic pentru oricare dintre pasarele. Si atunci de ce scriu despre aceasta scena aici? Dar
daca a fost adevarata scena, oare nu era asta un semn de la Dumnezeu, m-am intrebat eu,
amarat de scriitor, dar credincios? Domnul G. mi-ar replica: “Evident ca nu avea nici o
legatura cu God. A fost doar un simplu eveniment, nimic mai mult.” 
Intr-un articol de pe pagina lui de web de la facultatii si intr-un capitol din cartea lui
despre “Metafizica” lui, dl. G. aratase ca Dumnezeu nu poate sa existe. El indica ca, in
cadrul teoriei sale, existenta lui Dumnezeu ar produce contradictii ontologice foarte mari.
El se referea la Dumnezeul tuturor religiilor (crestinism, iudaism, islamism, etc.) si credea
ca el era primul om care arata asa ceva in istoria gandirii umane. Totusi, cand dl. G. isi scrie
“Metafizica”, el introduce acolo o notiune dubioasa, cea de “Hyper-nimicul” (diferit de
“nimic”, bineinteles). Cand editorul lui (om credicios) citeste manuscrisul “Metafizicii”, ii
spune domnului G.: “Pana la urma, tot la Dumnezeu ai ajuns!”, dar domnul G. i-a replicat:
“Nu, nu am ajuns la nici un Dumnezeu, poate vrei sa spui ca eu l-am “coborat” pe
Dumnezeu pe Pamant, dar in nici un caz nu am ajuns eu la el. Teoria mea
il naturalizeaza pe God, il transforma in ceva, orice o fi, dar e ceva natural, mai exact
hipernatural, si acest “hiper” nu trimite la God, l-am introdus ca sa evit regresul la infinit
(nici “infinitul” nu are cum sa detina statut ontologic), oricum, in nici in caz nu poate sa fie
vorba de o “hiperfiinta”, asa cum intelegem noi aceasta notiune in trecut, adica o asociam
cu Dumnezeu.” Domnul G. se credea Dumnezeu pe Pamant, desi doar el aratase ca asa ceva
nu are cum sa existe. Editorul, credincios, i-a replicat: “Ai sa ajungi la Dumnezeu, candva.”
ca mai tarziu sa ii indice ca de fapt, prin teoria lui, a introdus o noua religie. Deci, dl. G.
chiar avea dreptul sa creada ca a introdus o noua religie, acele “lumi cumva diferite”, bazat
cumva pe cercetari stiintifice. Dl. G. i-a replicat editorului credincios:
- Suna interesant ce sustii tu, cu alte cuvinte, numele meu va fi pus, in viitor (imposibil
acum), alaturi de celel ale lui Isus, Mohamed, Buddha si restul, nu? Acum, religiile se fac
prin “cuvant”, nu prin profetie.
Dar editorul i-a replicat:
- Da, ai venit cu un nou Dumnezeu!
Stau si ma intreb, eu credinciosul, nu cumva, domnul G. ii era frica de Dumnezeu?
Nu se gandea oare cum va fi judecat de catre Dumnezeu in viata de apoi? Dar de
care Dumnezeu discutam aici, de cel vechi sau de cel nou? Pentru domnul G., existenta lui
Dumnezeu necesita vechea paradigma de gandire pe care el credea ca o inlaturase. Dl. G,
insa, gandea chiar daca sinele uman are liber arbitru, dar Dumnezeu cel vechi exista, atunci
El trebuia sa stie toate actiunile viitoare ale oricarui om. Nu cumva, chiar Dumnezeu il
crease pe dl. G. ca si pe Adam sa incerce as ii ia locul? Pai, nu God il inzestrase pe dl. G. cu
acele capacitati de “geniu”? Stim cu totii, Nietzsche a exclamat, in secolul al 19-lea:

8
Subliniez, in aceasta nota, ca dl. G. a insistat sa pun acest titlul cu semnul intrebarii. L-am intrebat de ce
vrea neaparat cu semnul intrebarii si el mi-a raspuns ca nu a primit niciodata nici un raspuns de la
Dumnezeu, despre care el a si demonstrat ca acesta nu are cum sa existe. Si atunci, eu ma intreb, cu cine a
avut, dl. G., aceasta cearta, nu cumva aceasta cearta, daca a avut loc, ar fi fost un fel de acoperire pentru
“Judecata de Apoi”? Chiar nu stiu ce sa zic… Eu sunt credincios, nu ma bag la asa ceva, e prea periculos
pentru mine.

92
“Dumnezeu a murit!”. Domnul G. a argumentat din plin (in cadrul teoriei sale) ceva si mai
mult decat Nietzsche, ca “God nu are cum sa existe”. Poate ca domnul G. a facut un pact cu
Diavolul pentru rasturnarea lui Dumnezeu cel vechi… Desi, atunci cand mergea pe strada,
dl. G. se ferea sa calce pana si o furnica, culmea era ca el pretindea ca deja aratase ca
Dumnezeu nu are cum sa existe. Cum fusese cu putinta ca un om care a avut un accident
atat de grav (cel de la Oxford), nu a avut urmari grave si mai apoi sa indrazneasca sa se
ridice impotriva lui Dumnezeu? Sau el incerca sa introduca un nou God, o noua religie? El
striga in gura mare ca la “naturalizat pe God”, deci cred ca nu mai e vorba de nici un
Dumnezeu, de nici o noua religie, ci doar de teoria lui si atat. Dl. G. nu mai avea nevoie nici
de God, nici de Diavol, pentru ca stia ca nu se putea ca cineva sa detina toate cele trei
elemente ale absolutului: cunoasterea absoluta, placerea absoluta, puterea absoluta.
Renuntase sa cucereasca doua dintre acele elemente absolute, dar o dabandise chiar pe cea
care fusese interzisa de God: “cunoasterea absoluta”. Oare de ce nu a zis God din Biblie
lui Adam: “Nu manca din marul puterii?” pentru ca God insusi era puterea. De ce nu i-a zis:
“Nu manca din marul placerilor”? Pentru ca stia ca fiu-su va manca doar din marul
placerilor. Asta a si vrut, fiul sa fie captivat doar de marul placerilor, nu si de cel al
cunoasterii. Prin intermediul Evei, Dumnezeu l-a manipulat pe Adam. Insa, conform
teoriei dlui G., o data cu moartea, creierul si corpul se dezintegreaza complet, iar mintea
(care doar corespunde creierului, organismului) dispare pur si simplu. Asta e “moartea”, nu
are statut ontologic, reprezinta doar acea dezintegrare a creierului si a organismului care
duce la disparitia mintii (a vietii). Deci viata avea un sfarsit sigur, domnul G. era convins de
asta si ce argument avea? Cat fusese in coma (la accidentul din Anglia), el nu fusese in nici
o alta lume, pur si simplu fusese inconstient si stia ca atunci cand va muri, nu va mai exista
nici o “viata de apoi” (pacaleala oricarei religii). Sa nu uitam ca pe langa Eva, a fost si
“sarpele” care l-a facut de Adam sa muste din marul cunoasterii. Dl. G., impins de Diavol
prin problemele pe care le avut cu tenul sau, probleme care le-a avut dupa 20 de ani, adica
tocmai dupa revolutie, domnul G. a inceput sa manance si a terminat de mancat mare parte
din marul cunoasterii in viata lui. De asta Diavolul avea nevoie de dl. G. Ca sa scape de
problema dobandirii “puterii absolute”, domnul G. a negat existenta lui God. El considera
ca religiile au contestat cunoasterea stiintifica, oamenii nu aveau voie sa muste din “marul
cunoasterii” tocmai pentru ca sa nu își dea seama ca “God” orice fel de Dumnezeu nu poate
sa existe. Dar de ce ar fi vrut God să fie cunoscut drept “Dumnezeu clasic”? Pentru ca
oamenii să fie extrem de speriați ca el e prezent în lumea lor (lucru dovedit de G. ca e
imposibil pentru ca ar necesita prezenta a doua ontologii diferite in aceasi lume) si, crezand
ca au liber arbitru (din punct de vedere al mintii lor, dar nu și al creierului, conform teoriei
lui G.), sa nu poate sa facă toate ticalosiile pe care unii le-ar vrea sa le faca. 
- God, e adevarat ca nu vrei sa vorbesti cu mine, un necredincios 100%, nu? De ce nu imi
raspunzi, daca existi? Nu am eu suficienta cunoastere? Sau, motivul este tocmai pentru ca
am prea multa cunoastere, nu vrei sa comunici cu mine? Nu vrei sa imi dai nici o replica?
Dar oare tu existi? Nu vrei sa vorbesti cu mine. Bine. Atunci, am sa vorbesc eu cu tine, cu
un inexistent, si gata. Da, e adevarat, nici acum nu știu cine mi-a indepartat “mana” de pe
fereastra la acel accident pe care l-am avut la Oxford. Bineinteles, putea sa fie doar mana ta
sau mana Diavolului… daca tu nu ai facut, știai de dinainte ca cineva imi va indeparta mâna
de pe fereastra, ca voi avea acea cazatura, dar nu ai facut nimic. De ce ai făcut asta sau de ce
ai permis ca Diavolul sa facă asta? Sau vrei sa spui ca nici nu ti-ar fi trecut prin cap asa
ceva. Stiu, stiu, asta ar fi replica ta. Daca existi, eu cred ca tu făcut așa ceva, asta din cauza
ca eu venisem la Oxford ca sa încep sa mănânc merele tale din pomul cunoasterii. Și stiai ca
am să le mănânc pe toate si nu voiai sa fie cineva care mananca toate merele din pomul tau,
cel al cunoasterii. Insa, stiai și tu, toate merele tale erau foarte frumoase, dar erau pline de
viermi pe dinauntru. Atunci de ce mi le-ai dat ca sa le mananc, niste mere pline de viermi?
Ai vrut sa ma pacalesti pentru ca stiai ca eu o sa vreau sa scap de tine. Da, ai sa sustii ca nu
avem cum sa scapa de tine, dar daca Spinoza avea dreptate si deci tu nu aveai cum sa bagi
cuțitul în tine însuți. 

93
 Pana la urma, draga God, noi suntem doar rezultatul evolutiei speciilor si nimic mai
mult. Ai sa replici tocmai pentru ca am refuzat sa fiu alaturi de tine, am ramas in Infern.
Doar ca, în Infern, scriindu-mi cărțile mele, m-am simțit ca Beethoven când și-a compus
simfoniile 5a, 7a și 9a. Si chiar daca nu am ajuns inca la simfonia a 9a, ca sa fiu recunoscut
de lumea intreaga, totusi, pentru trairile pe care le-am avut datorate scrierilor pe care le-
am avut, a meritat sa traiesc asa cum am trait, in Infern. Bineinteles, prin scrierile mele am
ajuns in Paradis. Plagiatorii mei nu au avut cum sa aibe aceste trairi de vreme ce au fost
intotdeauna constienti ca ma plagiaza, nu s-au putut pacali pe ei insasi. Ai sa ma intrebi
“De ce am vrut trei, ca sa ajung la tine?”, eu iti raspund: “Nu, am vrut sa iti iau locul, pur si
simplu. Am vrut triplarea mea, nu doar ‘dedublarea’ lui Dostoievski, fumata de toata
lumea. De ce triplare? Ca sa fiu toți oamenii de pe Pământ și prin asta sa fiu God pe
Pământ.” Ai sa ma intrebi, daca eu accept ca sunt God “doar” pe Pământ, iar eu iti raspund:
“Bineințeles ca accept!”. Stiu ca marul cunoasterii a acoperit tot Pământul, dar nu tot
“Universul”. Și peste doua sute de ani, merele mele vor face viermi din cauza luptei dintre
tine și Diavol. Și va fi altul care va sadi un nou pom al cunoasterii care va da mere noi, fara
viermi. Dar eu, prin pomul cunoasterii sadit si merele pe care le-a produs mi-am rescris
intregul cadru de gandire a mintii umane. Asta a fost telul vieții mele. Tu ce zici, mi-am
atins telul vietii mele, sau am trait degeaba? Ai sa imi aduci aminte de Wittgenstein care
era mulțumit de viața pe care a trait-o si, înainte de a muri cu ceva timp, a spus ceva de
genul asta. Doar ca Wittgenstein a nenorocit filosofia secolului 20 prin a sa “filosofie a
limbajului”. Si asta s-a intamplat tot datorita merelor din pomul cunoasterii plantat de tine.
Tu ai avut nevoie de el ca sa nu te deranjeze filosofii secolului 20 si chiar asta s-a intamplat,
doar tu ai aranjat ca Nietzsche sa te “omoare” in secolul 19, tocmai ca sa ai si tu o viata
linistita, dar cand am aparut eu, ai vrut imediat sa scapi de mine si de merele din pomul
meu al cunoasterii. Știi și tu ca prin scrierile mele, merit doua premii Nobel (la Fizica și
Biologie/Neurostiinta Cognitiei), dar ai aranjat sa nu primesc nici unul, (ma doare in cot de
premiul Nobel). Totusi, ai sa imi replici, precum editorul meu, ca pana la urma, tot la tine
ajung, dar eu voi replica ca nimic nu a fost prescris, totul s-a intamplat accidental, nimic
mai mult. Tu si Diavolul sunteti, cel mult, niste lumi-in-sine care nu au cum sa existe
pentru noi oamenii, pentru mintile noastre, asa ca noi vom fi liberi, indiferent de ce vei face
tu. Cu aceasta libertate, eu am putut sa rastorn gândirea umana și, daca ai fi existat, eu ti-as
fi luat deja locul, aici pe Pamant. Am sadit un nou pom al cunoasterii pentru toti oamenii
de pe Pământ. Merele tale erau deja prea stricate, in curand nimeni nu va mai manca din
ele. Prin scrierile mele, nu doar “am făcut și eu câțiva pași pe nisipul eternitatii”
(Brancusi9), ba mai mult, am inlocuit nisipul eternitatii cu un alt tip de nisip. Daca existi, ai
sa fii multumit ca nu ti-am luat locul, dar ai sa te ingrijorezi ca am indepartat valul
necunoasterii (al pomului tau) pus de tine inca de la inceputul aparitiei oamenilor pe
Pamant. “Universul” e mare, al dracului de mare, cu mii de miliarde de galaxii, dar tot nu
ti-ar conveni marul tau sa fie inlocuit cu al meu. Cine a creat Universul, acel nenorocit de
“Big Bang” sau tu, God? “Universul” a aparut accidental desi a fost precedat de alte lumi…
Eu cred ca tu nici nu existi, ca nici nu ai existat vreodata (Nietzsche nu avut pe cine sa
omoare), pentru mine, nu va fi nici o “Judecata de Apoi”. Daca in realitate, tu mi-ai ridicat
mana de pe tacul ferestrei ca sa nu iti iau locul , ca sa nu devin noul God pe Pamant, tot nu
ai reusit sa scapi de mine. Stii cu siguranta de lista lui Noica despre cei 12 filosofi din istoria
filosofiei. Ei bine, eu sunt al 13-lea. Cand i-am zis asta profesorului care mi-a oferit cu multi
ani in urma, slujba la Facultatea de Filosofie, el mi-a replicat: “Adica esti Isus?”; “Da”, i-am
raspuns eu. De fapt, te-ai folosit de mine sa vin cu o noua religie pe acest Pamant (nu se
mai fac revolte, crucificari pentru asa ceva, ca in trecut, populatia acestui pamant a evoluat,
nu?). Ai vrut ca eu sa arat ca tu nu ai nimic de a face cu Hitler, Stalin sau Ceausescu, ca nu
existi pentru noi, doar ca ai vrut sa introduci in cunoasterea umana acel “Hypernimic” al
teoriei mele. M-ai ales pe mine sa fiu noul Isus, dar, ai avut grija sa nu ajung prea sus cu
9
Si Brancusi, idolul lui G., era obsedat ca oamenii (“serviciile secrete”, bineinteles) il spioneaza si ca e
persecutat.

94
ajutorul cunoasterii pe care puteam sa o dobandesc, prin imaginatia mea prea bogata (tu
nu ai vrut sa am astfel de imaginatie, o fi mana Diavolului aici?), asa ca mi-ai ridicat mana
de pe tacul fereastrei inainte ca eu sa realizez noua paradigma de gandire, nu ai vrut ca eu
sa schimb cadrul de gandire al cunoasterii omului pe Pamant. Tu ai dorit ca eu sa nu ajung
al treilea, eram prea periculos pentru tine, tocmai prin cunoasterea pe care o dobandisem
eu singur, fara ajutorul tau, fara sa mananc din merele tale putrede. Ai realizat ca, incetul
cu incetul, incepusem sa iti iau locul. Ai stiut asta si din aceasta cauza mi-ai ridicat degetele
de pe tacul fereastrei. Stiai ca nu mi se va ceva intampla foarte rau, aveai insa nevoie ca acel
accident sa fie pe CV meu ca sa am eticheta de “epileptic” si prin asta sa nu pot sa fiu
recunoscut ca noul Isus pe acest nenorocit de Pamant.
Stiu, nu vrei sa recunosti, de fapt ar fi absurd sa recunosti ca ai facut toate astea
impotriva mea. Doar nu pot sa te acuz ca tu mi-ai provocat, direct, accidentul de la Oxford
ca sa nu iti iau locul aici pe Pamant. Dar stiai ca voi darama totul in cunoastere, cu alte
cuvinte, ca voi veni cu un nou mar al cunoasterii… Dar se pare ca nu ai vrut sa aduc un nou
mar al cunoasterii sau chiar ai vrut? De ce as fi eu alesul tau? Nu cred ca eu sunt noul Isus,
asta ar fi chiar culmea, eu necredincios care am aratat ca Dumnezeul al tuturor religiilor nu
are cum sa existe, ce ai vrea de la mine, sa vin cu o noua religie care ti-ar oferi tie insuti o
pozitie mai buna? Eram eu predestinat sa vin cu o noua “religie” pe acest Pamant? Dar eu
nu cred in tine, nu cred in nici un God. Tu vrei sa spui ca esti Hypernothing si nimic altceva
si ca editorul meu a avut dreptate, eu am venit cu o noua religie? Tu m-ai ales pe mine sa iti
croiesc o noua haina aici pe Pamant? Nu cred, pur si simplu, intelegi God, daca existi?10
Retine detaliul asta, God: eu am vorbit deja cu Diavolul, tu nici macar nu mi-ai
raspuns. Atunci cum pot sa cred ca existi, daca nu ai vrut sa vorbesti cu mine? Pamantul
asta e atat de nenorocit incat nu am cum sa cred ca existi. Si totusi, nu stiam ce sa cred:
aveam ideile astea care schimbasera intre cadrul de gandire a umanitatii, facusem cea mai
mare schimbare din istoria gandirii umane (in atatea domenii precum fizica, neurostiinta
cognitiei, biologia si filosofia) doar pentru avusesem acea cazatura “planificata” de God sau
“fortata” de Diavol (nu avem de unde sa stiu), sau in realitate, daca nu as fi avut cazatura,
as fi realizat ceva si mai uimitor? Am fost oprit sa devin God pe Pamant, sau am fost oprit
sa devin un Diavol al cunoasterii pe Pamant? Nu stiam cum sa dau raspuns la aceasta mare
intrebare… Am ajuns sa fiu cel mai mare ganditor al tuturor timpurilor, prin elaborarea
teoriei mele, prin atat de multe carti pe care le-am scris, dar stau si ma gandesc cum as fi
fost fara sa fi avut accidentul de la Oxford? Acum am probleme cu memoria, sunt sigur ca
memoria mea nu e la fel de puternica cum ar fi fost fara sa fi avut accidentul. Ce as fi fost
fara accidentul de la Oxford? As fi fost mult mai puternic decat sunt acum, chiar daca sunt
cel mai tare din toate timpurile. Fara accidentul de la Oxford, as fi fost la nivelul tau, God,
si din aceasta cauza mi-ai indepartat mana de pe tacul de la fereastra, ca sa scapi de mine!
Se pare ca am fost salvat de Diavol, nu de tine, God… Si totusi, creatia a ramas la acelasi
nivel, sau, tu God, ai sustine ca a fost nevoie de accident tocmai creatia sa creasca la nivel
supra-omenesc, si astfel sa descoper “lumile cumva diferite” si aplicatiile lor in fizica,
neurostiinta cognitiei si filosofie… In acest caz, ar fi fost Diavolul care mi-a ridicat mana de
pe tacul ferestrei, nu? Daca nu as fi avut accidentul, nu as fi descoperit acele “lumi cumva
diferite”, asta sustii God, nu-i asa? Indiferent care ar fi alternativa, unul dintre voi doi,
Diavolul sau tu, God, mi-a ridicat mana de pe tacul ferestrei, eu sunt convins de acest fapt.
De fapt, God si Diavolul sunt doua fete ale aceleasi entitati…

10
Eu, cel care am scris aceasta poveste, cred ca dl. G. doar incerca sa vada daca God si Diavolul exista. Oricum
el era convins ca daca cei doi ar exista, amandoi ar fi facut o înțelegere ca el, G., sa cada de la fereastra. De ce
au facut amândoi aceasta intelegere? Pentru ca nu era loc pentru un al Treilea intre cei Doi.  Sa nu uitam, dl.
G. avea si un frate, pe Geamanu’ care era preocupat mai mult de placere decat de cunoastere. Oare nu cumva
Geamanu’ era dedublarea lui G. pe linia placerii, si astfel G. si Geamanu acopereau doua elemente ale
Absolutului, dar mai ramanea al treilea element, cel al Puterii Absolute? Oare nu cumva, dl. G. urma sa
devina celebru datorita teoriei lui si prin asta urma sa obtina si al treilea element, cel al puterii absolute? Sa
fim seriosi, numai un God putea sa detina, cel putin aici pe Pamant, cele trei elemente ale Absolutului:
puterea, cunoasterea si placerea.

95
9. Ea, si vie si moarta 
“Travel far enough, you meet yourself.” 
(Cloud Atlas)

Intr-o seara, in sala de mese, pacientul G. manca cu alti pacienti, cand a intrat femeia-de-
cristal. In timp ce ducea mana in care tinea lingura spre gura, domnul G. incremeneste,
mana ii ramane suspendata in aer, ca intr-un film prost facut. Primul lucru care ii trece
prin cap dlui G. este ca are halucinatii. Problema era ca el nu mai avusese halucinatii, chiar
daca mai avusese crize pana atunci. Partea si mai proasta a fost ca bolnavii de la celelalte
mese, care o stiau si ei pe femeia-de-cristal (incepuse sa mance impreuna cu domnul G. la
aceasi masa cand inca “traia”) au ramas si ei masca cand au vazut ca in sala de mese intra
acea femeie pe care ei, cu totii, o credeau moarta. Domnul G. se gandi ca nu mai poate fi
vorba de halucinatii daca si ceilalti din sala de mese au ramas masca atunci cand si ei au
vazut ca ea intra in sala de mese. Toti cei din sala stiau ca acea persoana, femeie-de-cristal,
s-a sinucis, s-a aruncat de pe acoperisul cladirii, in care se aflau acum cu totii, ca ea a cazut
chiar pe caldaramul din fata acestei cladiri. Ca sa lamurim si mai bine tabloul pe care incerc
acum sa il descriu cu acuratete (asa cum, surprinzator, mi l-a povestit domnul G.), in sala
de mese era si o asistenta medicala care manca la o masa, intr-un colt, dar si ea a ramas
foarte surprinsa de prezenta acelei persoane care intrase in incapere, adica a femeii-de-
cristal despre care se stia ca murise, dar uite-o acum intrand vie, in sala de mese. Dilema
aceasta oglindea mare problema din mecanica cuantica (relatia dintre particula si unda
electromagnetica) sau relatia dintre existenta planetelor (teoria generala a relativitatii) si
existenta microparticolelor (mecanica cuantica), asa ca, in acest context stiintific, femeia-
de-cristal putea sa fie si moarta si vie, nu?
Sa dam detalii mai exacte despre aceasta situatia chiar absurda: domnului G. nu ii
venea sa creada ca in sala de mese intrase femeia-de-cristal. Femeia chiar avea un
pansament mare la cap, cu siguranta, datorita cazaturii de pe acoperis. Chiar si mana
stanga ii era bandajata si legata de corp, dar daca te uitai mai atent, iti dadeai seama ca
mana ei, nefiind in ghips, nu fusese rupta. Totusi, domnul G. nu intelegea cum era posibil
ca acea femeie care fusese declarata moarta, acum intra vie in sala de mese? Era o
“inviere”? Dar sa nu uitam si domnul G. cazuse de la etaj unei cladiri in Oxford, a fost in
coma doua saptamani, si el aproape ca inviase din morti (pentru ca o poveste sa devina
“mit”, eroul trebuie neaparat sa invie din morti!)… Si totusi, se intreba domnul G., nu
cumva el are nu doar iluzia ca femeia-de-cristal a intrat in sala, dar are si iluzia ca si ceilalti
pacienti din sala (inclusiv asistenta) sunt uimiti de aparatia, in sala de mese, a acelei
persoane care murise candva. Domnul G. chiar se gandea daca nu cumva se insela ca se afla
in sala de mese, el fiind de fapt in criza, in camera lui. Care e realitatea? Se intreba dl. G. si
nu stia ce sa raspunda…
In aceasta stranie situatie, domnul G. nici macar nu a mai dus lingura la gura, a turnat
supa din lingura in farfurie, dupa care a lasat lingura langa farfurie, pe masa, iar mana lui
aproape ca a cazut pe langa corpul lui. Domnul G. a ridicat privirea catre femeia-de-cristal,
toti cei din masa se uitau uluiti la acea fiinta care intrase in incapere, nimeni nu spunea nici
un cuvant, parca nimanui nu ii venea sa creada ceea ce vedea, dar se pare ca nu aveau de
ales, parca erau siliti sa accepte ca acea femeia era in viata, ca supravietuise de la acea
oribila cazatura. Unii dintre bolnavii din sala de mese s-au intrebat cum de acea femeia nu
era insotita de nici un asistent, daca cumva ii trece din nou prin capul ei bolnav sa se
arunce, din nou, de la fereastra sau poate ca ii trece prin cap acum sa omoare pe vreunul
dintre cei prezenti in sala de mese, cine putea sa stie? Femeia-de-cristal intrase in sala de
mese, dupa ce a facut doi pasi in incapere de la usa, ea se opreste. Parca astepta ca cineva
sa vina sa o ia de un brat si sa o invite la o masa, dar toti cei din sala de mese erau
incremeniti de surpriza, poate chiar de frica, cine stie... Situatia era paradoxala, nici unul
dintre ei nu indraznea sa se ridice de pe scaun, sa se indrepte catre “moarta” si sa o aduca

96
la masa unde mancase pana atunci. In sala de mese se lasase o linista infernala, de-a
dreptul, aveai impresia ca nici unul din sala nu mai are curajul nici macar sa respire, atat
de straniu era acea scena. Nimeni nu stia ce sa faca, cum sa reactioneze la intrarea femeii-
de-cristal in sala de mese, asa ca, pana la urma, primul gest a venit, oarecum inevitabil, de
la femeia-de-cristal: dupa ce a intors capul si s-a uitat prin sala de mese, a vazut la care
masa era dl. G. si s-a indreptat catre acea masa. Acea masa era in coltul camerei, domnul G.
era, ca de obicei, singur la masa. Dl. G. astepta si el, socat fiind, nu schitase nici un gest,
parca nici el nu mai respira. Femeia-de-cristal s-a apropiat de masa domnului G., a ajuns
langa scaunul liber de langa masa, de pe partea cealalta a mesei, dar nu s-a asezat pe
scaunul liber, parca astepta ca G. sa ii faca semn sa se aseze pe acel scaun. Scena era parca
dintr-un film absurd, o “moarta” era in picioare langa masa la care dl. G. statea pe un scaun
si se uita “masca” la femeia-de-cristal. Intr-un final, domnul G. i-a facut un semn cu mana
femeii-de-cristal sa se aseze pe scaunul de dincolo de masa, iar ea s-a asezat de indata la
masa. Deja unii dintre cei din sala de mese incepuseara sa sopteasca unii la altii, probabil
ca trecuse de socul urias pe care il avusesera cu totii… Cei care vorbeau, de fapt, sopteau
cuvinte, parca nimeni nu mai indraznea sa pronunte cuvintele cu voce normala, multi nu
spuneau nimic, insa cu totii se uitau la femeia-de-cristal si la domnul G., desi unii dintre ei
parca incercau sa se fereasca sa se uita direct la cei doi. Dar ce puteau ei sa faca, sa se ridice
de la masa, sa se duca la acea pacienta care se aruncase de la fereastra etajului doi si sa o
intrebe cum supravietuise? Sa o intrebe, ce cauta acolo in sala de mese, o nebuna ca ea,
care se aruncase de pe acoperis cu cateva zile in urma?
Femeia-de-cristal nu si-a luat nimic de mancare, a intrat in sala de parca chiar atunci
venise de la alt spital, ea trecuse mai intai pe la doctorul de serviciu (caruia i-a dat raportul
primit de ea de la cei de la Spitalul de Urgenta) care, dupa ce a verificat biletul de iesire
trimis de cei de la celalalt spital, i-a spus pacientei poate sa se duca la sala de mese. Era de
remarcat chiar vocea extrem de scazuta a doctorului de servici din cauza ca si el fusese
extrem de surprins de aparitia femeii-de-cristal, aproape ca i se paruse si lui ca, in camera
de urgenta, intrase o naluca, nimic altceva. Dupa ceva timp de tacere, nici unul dintre cei
doi din coltul salii de mese nu au pronuntat nici un cuvant, nici macar nu s-au salutat (dar
cum sa te saluti cu un cadavru?), dar domnul G. a intrebat-o (cu o voce foarte scazuta - se
vedea clar ca linistea din sala de mese il macina si mai mult) pe femei-de-cristal: “Vrei sa iti
aduc ceva de mancare?”, dar ea i-a raspuns direct, aproape instantaneu, aproape brutal,
dar tot asa cu o voce foarte scazuta: “Nu vreau sa mananc nimic”. Era ca si cum ea i-ar fi
spus lui ca nu are rost sa manance ceva, ca si cum ea nu vedea nici un rost sa mance. Iar
domnul G. chiar nu stia cum sa reactioneze, se gandea ce ar trebui sa faca, sa continue sa
mance? El nu stia nici macar ce cuvinte sa pronunte, parea ca ea astepta ca el sa deschida
discutia, dar despre ce urma sa fie acea discutie se pare ca nici el, nici ea nu aveau nici cea
mai mica idee atat de incordata era aceasi stare pentru amandoi, chiar si pentru toti cei din
sala de mese (inclusiv bucatarul, care de obicei punea mancarea in farfurii, acum nu mai
facea nici el nici nici un gest), toti cei din sala cu mese se uitau la cei doi ca la o scena
absurda (dintr-o piesa de teatru a lui Eugen Ionescu)… Nu vreau sa mai dau detalii, dar
cand mi-a povestit aceasta scena dl. G. mi-a oferit nenumarate detalii, chiar se apucase sa
imi de-a detalii pana si ce culoare aveau fetele de mese, ba chiar si ce culori remarcase la
halatelor cu care erau imbracati bolnavii prezenti acolo, dar eu nu vreau sa intru in aceste
detalii care parca ar fi enumerate de un bolnav din spitalul Obrejia. Oricum, un
detaliu infricosator era ca aceasta scena avea loc, cu adevarat, intr-un spital de nebuni…
Lui G. incepuse sa i se faca frica ca s-ar putea sa faca o criza chiar in urmatoarele secunde,
desi nu simtea nici un semn, dar nici in alte crize, el nu avusese nici un semn preventiv…
asa ca o criza putea sa vina oricand, asa dintr-odata. Nu stiu daca am scris in poveste, dar
aceasta fata (de la spitalul de nebuni, nu?) terminase matematica in Bucuresti, (exact ca si
prima sotie a lui G. care fusese foarte impresionat de inteligenta acesteia care avea si o
memorie iesita din comun, era, cum insista el sa imi spuna, fenomenala orice topici din

97
orice domeniu studiau ei impreuna). Chiar asta ii trece prin cap lui G., cand fara sa se
gandeasca, ii zice femeii-de-cristal: 
- Imi pare bine ca traiesti! 
- Pai si tu ai supravietuit de la caderea ta de la etajul doi, nu-i asa? 
- Da, asa e… 
- Atunci nu ar trebui sa fii foarte surprins ca mai sunt si altii care supravietuiesc unor
caderi chiar daca au cazut de la inaltimi mai mari decat cea de la care ai cazut tu… 
- Sunt socat de prezenta ta aici pentru ca ai fost declarata moarta cand erai acolo prabusita
pe caldaramul din fata cladirii. 
- Medicii de acolo au declarat asta, dar fara sa faca un control amanuntit, au verificat ca
inima nu mai lucreaza, au vazut ca nu ma misc deloc, probabil ca nu aveam puls si, gata, au
tras concluzia ca sunt moarta. Doar ca eu m-am trezit din soc cateva ore mai tarziu
cand eram la Spitalul de Urgente intr-o sala unde se depun cadavrele, nu stiu cum se
cheama acea sala… Mi-am revenit, dar nu ma puteam da jos din targa aia si am incercat sa
atrag atentia, cu vocea mea de muribunda. Surprinzator, in cateva minute, au si intrat doi
brancardieri, la randul lor socati ca nu eram moarta, de parca eram prima care invia. Chiar
nu mai fusese nimeni pana la mine sa “invie”? Asistentii m-au luat cu targa si m-au dus la
camera de garda, unde era o doctorita cu o asistenta, care au fost si ele socate cand m-au
vazut (asistentii le-au spus de unde m-au luat cu targa), am realizat ca lor le era frica sa ma
analizeze, dar mi-au facut un control, nu foarte amanuntit, parca voiau sa scape de
prezenta corpului meu din acea camera de urgente cat mai repede si au constatat ca sunt
inca in viata. Mai tarziu, au aparut alti doctori si asistente (se pare ca asistenta transmisese
stirea si la altii) care au venit sa o vada pe cea care inviase din morti… Se vedea clar ca erau
cu toti foarte surprinsi, nu atat de “invierea” mea, ci mai degraba, de eroarea uriasa facuta
de colegii lor, care m-au declarat “moarta”.
- Inteleg ca asa ceva se poate intampla in Romania sau in tarile din Africa. Sunt extrem de
fericit ca acei doctori s-au inselat! 
- De ce? Nu ti s-a intamplat si tie asa ceva?
- Ei, nu a fost chiar asa ceva. Eu nu mi-am revenit asa brusc, am fost in coma zece zile, am
stat in spital multe saptamani.
- De ce nu manaci? Ciorba ta s-a racit… 
- Nu imi mai este foame.
- Ai vrea cumva sa iesim si sa ne plimbam in parc, ca altadata? 
- Da, vreau. 
Amandoi s-au ridicat si s-au indreptat catre usa de la sala de mese. Desi inainte de a
se ridica de in picioare, oamenii de la mese deja vorbeau intre ei, mai degraba isi sopteau
unii la altii, atunci cand cei doi s-au ridicat in picioare la acea masa din coltul salii, dintr-
odata, in sala de mese s-a lasat o liniste inmormantala, nimeni nu mai vorbea, toti se uitau
la cei doi cum se indreptau catre usa de la iesirea din camera. Usa salii era oricum deschisa,
prima din incapere a iesit femeia-de-cristal si apoi dl. G., dar cand se deplasau pe coridor,
au inceput sa ii auda pe cei din sala de mese vorbind de parca venise un uragan peste ei. Nu
se auzeu tipete, nici macar voci galagioase, dar totusi, sala parca era plina de pasarele care
incepusera sa ciripeasca toate odata. Cei doi, mergand pe coridorul acela intunecat, inca nu
iesera din cladire, in fata lor se vedea lumina de la camera aflata la iesirea din cladire
(lumina venea de afara), iar el i-a spus ei, asa dintr-odata, fara nici o introducere, fara sa
ajunga la lumina, inca pe intuneric, sau macar asa un semi-intuneric: 
- Stii “Sarutul” lui Brancusi… o linie subtire ii desparte pe cei doi, o mica linuta jos face
diferenta dintre barbat si femeie (asta ca sa nu credem ca e vorba de doi homosexuali, nici
macar de doi oameni universali, ci de un barbat si o femei), dar trebuie sa intelegi ca de
fapt acolo e ceea ce va veni mai tarziu la “Poarta Sarutului”, un cerc taiat in doua (sa nu
uitam, cercul e figura perfecta, nu?), care mai apoi va fi putin turtit si duplicat la nesfasit in
“Coloana fara sfarsit”. Fiecare fiinta umana e o jumatate dintr-un cerc (jumatate din zero),
dar impreuna formeaza un cerc, figura perfecta care se creaza doar din unirea a doua

98
jumatati umane, adica un om (barbat sau femeie) e doar o jumatate, de asta are nevoie de
cealalta jumatate, ca cei doi sa devina, prin unificare, entitatea perfecta, adica “zero”,
“nimicul”. Da, femeia e dedublarea barbatului, impreuna cei doi realizeaza entitatea
perfecta care, doar aparent paradoxal, arata ca un zero, ca un “nimic”, dar trebuie sa
intelegem un “zero” e o jumatate din “infinit”, iar cei doi (femeia si barbatul) prin
dedublare realizeaza inceputul infinitului, perfectiunea la infinit. Sa retinem, barbatul si
femeia formeaza un cerc (figura perfecta, adica un zero, jumatate din infinit) care e inca
taiat in doua pe “Poarta sarutului” ca privitorul sa nu uite ca de fapt sunt doua fiinte
umane care s-au unit si au creat figura perfecta, cercul care sa ne aduca aminte de
crucificarea fiului lui God, caci pana la urma, nimic nu poate fi perfect cu adevarat. 
Dl. G. i-a spus toate astea in cateva secunde, foarte repede, grabit de parca unul
dintre ei ar urma sa dispara, iar celalalt sa ramana singur, din nou, singur… Eu, personal,
nu stiu aceste detalii, doar nu eram martor la discutie. Insa el a continuat:
- Ce vrei sa spui ca noi doi, daca am fi impreuna, ne-am identifica cu “nulitatea” care ar fi,
de fapt, jumatate din infinit? Si cine ar fi a doua nulitate ca sa implinim, totusi, infinitul? 
- Adam si Eva sunt zero, toate perechile de oamenii care au urmat sunt celelalte zerouri
care formeaza infinitul, intelegi? 
- Si cei singuri, si tu si eu, si nenumarati altii, ce facem cu ei?
- Singuraticii nu intra in ecuatie. Ei sunt “singularitatile” date de infinit in ecuatiile care
explica gaurile negre din “univers”, care culmea ar putea sa fie relatia cu alte universuri,
dar nu stim, inca.
- Ce vrei sa spui ca impreuna am fi o figura perfecta sau un zero in acest infinit? 
Cei doi iesisera in parc deja, afara era deja intuneric, probabil ca ploua chiar atunci
cand cei doi erau in sala de mese, afara era umed peste tot, era chiar un fel de ceata deasa,
dar si un intuneric deplin, care iti dadea impresia de izolare in alta lume, acolo in acel spital
de nebuni… Si ea a spus:  
- As vrea sa fim si una si alta, impreuna. Gandeste-te, in ceruri, Adam si Eva erau figura
perfecta, pe pamant au devenit un zero in fata lui God, pentru ca Adam a mancat din marul
cunoasterii pe care Eva i l-a intins, dar care il primisese de la sarpe (Diavol). Pana la urma,
trebuie sa acceptam ca de la Eva a venit salvarea, adica trecerea de la zero la infinit si asta
era posibil doar pe Pamant, nu in ceruri, unde cei doi ar fi ramas doar un cerc perfect
(creatie lui God care nu ar fi avut nevoie de cunoastere). Insa, perechile una peste alta
(cercurile perfecte taiate, totusi, in doua) sunt in miscare, de aceea in simbolul matematic
al infinitului, (zero langa zero), acele doua zerouri sunt putin alungite (nu sunt cercuri
perfecte rotunde) deoarece, in miscare, cercul nu mai poate ramane perfect rotund…
“Coloana fara sfarsit”, prin dinamicitatea ei, leaga Pamantul de Ceruri, dar, prin
infinitatea ei, si Iadul de Paradis, caci noi oamenii (in miscarea fiecaruia dintre noi) nu
avem cum sa fim cu totii in Paradis, unii vor fi in Iad, noi vom face legatura dintre Infern si
Paradis, intre Diavol si God… Pentru G. era clar ca numai o femeie care terminase
matematica putea sa gandeasca astfel.
- Insinuezi ca eu as fi Infernul si tu Paradisul? Atunci ce crezi, impreuna vom face acel cerc
perfect al lui Brancusi sau un zero simplu? Adica vom ajunge impreuna in Paradis sau vom
sfarsi in Infern? Poate ca tu imi vei anihila pornirile mele infernale, pana si creatia mea,
dar fiind alaturi de mine, tu vei pierde Paradisul, nu? si vom ramane impreuna pe Pamant,
asta fiind singura posibilitate pentru noi doi impreuna.
- Dar tu, ce ce nu ai vrut sa fii cu vreo femeie, ca sa poti sa iti faci sistemul filosofic, nu?
Femeia pentru tine a fost si va ramane un mic diavol care nu face decat sa te trimita in
Infern, dar tu vrei sa cuceresti Paradisul, de asta nu ai vrut sa fii, in mod deplin, cu o
femeie… Dar care barbat vrea sa fie cu o singura femeie toata viata lui, cu adevarat? 
- Nu am insinuat nimic, dar ai dreptate, creatia mea tine de Paradis, dar nu cred ca femeia
inseamna Infernul. E drept, creatiile poti sa tina de Paradis sau de Infern… depinde
de continut. 

99
- Atunci ce inseamna femeia pentru tine? Este cea care te ajuta sa realizezi altfel de
“creatie”, banala pentru tine, un copil, si perechea realizeaza o familie, exact ceea ce nu ai
vrut tu, nu doar ca nu ai vrut, dar ai respins asa ceva in mod evident. Domnul G., tu ai fost
un idiot, nu ai inteles ca femeia este destinata sa reproduca copil… de asta tu nici nu ai fost
in stare sa faci ca o femeie sa ramana langa tine.
La un moment dat, o asistenta a iesit din cladire si le-a spus pacientilor care stateau
si se uitau, gura casca, la cei doi ca la circ sa intre in cladire (desi eu, doar ca povestitorul
acestei scene, pot sa imi imaginez aceasta scena fara probleme, oricum nu era nici un fel de
circ, pot sa jur). Cu greu, femeia i-a convins pe acei pacienti sa intre in cladire. Oricum, alti
pacienti erau la geamurile de la camerele care dadeau spre parc si se uitau la cei doi care
inca se plimbau in parc. La un moment dat, cei doi nu mai vorbeau nimic, pacientii de
la geamuri asteptau ca cei doi sa se sarute, sa se imbratiseze si culmea chiar asta s-a
intamplat: in timp ce inca mergeau pe o carare in acel parc, ea a facut un pas in fata lui, s-a
intors catre el, l-a prins in brate si l-a sarutat. El, parca instinctiv, a imbratisat-o pe ea, dar
extrem de incet, de atent, de parca stia ca ea era femeia-de-cristal, oricum el stia cat ea e de
fragila si nu voia sa o sfarame, mai ales acum dupa accident, desi el se putea gandi ca
dimpotriva ea rezistase acelei caderi cumplite… Si atunci, in toata aceasta poveste, se pare
numele ei “femeia-de-cristal”, era chiar gresit, nu? Sarutul celor doi parca era de pe alta
lume, asa cel putin i se parea dlui G., nici macar nu a durat foarte mult, a fost, dimpotriva
foarte scurt, desi era foarte greu pentru G. sa defineasca “timpul” in acea stare, in acea
noapte innourata, intunecata (el scrisese chiar niste capitole intr-o cartea de-a lui stiintifica
ca “spatiul” si “timpul” nu au cum sa existe, e imposibil sa aibe statut ontologic), dar
senzatia pe care a avut domnul G. a fost un fel de sentiment, mai exact, traire care nu putea
fi definit, era o traire fara margini, dar exact in acea stare nedefinita in care se afla domnul
G. si chiar daca, asa cum am mentionat mai sus, el avusese grija sa o prinda in brate cat
mai grijuliu, ei bine, chiar atunci cand oricum se afla in bratele lui, adica infasurata in
bratele lui care o inconjurau foarte protector, fara sa o stranga prea mult, in acel moment,
femeia-de-cristal s-a sfaramat in bratele lui, desi cum am mentionat mai sus, dl. G. o
imbratisase extrem de delicat, de parca ii era frica sa nu o transforme in bucati mici de
cristal, si totusi, chiar asta s-a intamplat, ea s-a sfaramat in mici bucatele de cristal care,
desi era intuneric acolo in parc, de la lumina palida a becului aflat cel mai aproape de cei
doi imbratisati, au aparut ca mici strafulgerari de lumina reflectata de acele bucatele mici
de cristal aflate in cadere catre picioarele domnului G., catre pamantul intunecat de sub
picioarele lui G. (da, asa se pare, totul parca ca era dat cu incetinitorul pentru G.), iar
faramele acelea de cristal, atat de palid luminate, s-au imprastiat, cu incetinitorul, la
picioarele dl. G., dar numai acolo, care a avut senzatia ciudata, de-a dreptul ciudata, nu?, ca
ninge chiar acolo in fata lui, doar la picioarele lui si un metru in jurul lui, nu mai departe,
era ca si cum fulgii de nea ar fi vrut sa ingenuncheze la picioarele lui G., drepte si
nemiscate, doar la picioarele lui, erau ca niste mici slujitori umiliti care ar inghenunchea la
acele picioare drepte si nemiscate, poate pentru a recunoaste “maretia” domnului G., poate
tocmai pentru a fi calcate de picioarele lui, nu mai stiu ce sa zic, iar aceasta imagine i-a dat
dlui G. o senzatie de aer rece, o senzatie de infrigurare, chiar incepuse sa tremure, desi
dimpotriva ar fi trebuit, sa se simta in al 9-lea cer, sa se simta imparat peste lumea
intreaga, dar el statea nemiscat, cu picioarele drepte, parca inghetate, iar linistea aceea din
parc era asurzitoare, culmea (iarasi, bineinteles, pentru ca vreau sa subliniez acea situatie
atat de ciudata, de ireala, care totusi era pe deplin reala) caderea bucatelelor mici de cristal
pe pamant s-a produs absolut fara nici un zgomot, tu cititorule, ai auzit cumva fulgii de nea
producand zomot cand ating pamantul peste care cad dar asa dat cu incetinitorul, cu alte
cuvinte, timpul nu exista pentru fulgii de nea (asta fiind impotriva teoriei lui Einstein), iar
acesti fulgi de nea, fara greutate, tocmai din aceasta cauza trebuie sa zboare incomensurabil
de mult pana sa cada peste Pamant, pana sa il cucereasca, nu stiu ce sa zic, sau poate ca ei,
fulgii, incearca sa evite Pamantul asta nenorocit, si de ce? pentru ca ei vin din ceruri si
poate tocmai din cauza asta ar incerca sa cada peste pamant, cine stie? Si uite asa, sau mai

100
bine spus, tot asa, “Sarutul” lui Brancusi (un cerc taiat in doua) s-a transformat in
“Pasarea in zbor” (jumatate de cerc), bineinteles, nu poti sa zbori decat de unul singur,
deci chiar si un cerc (semi)perfect (taiat in doua - doar un android, fiinta cu ambele sexe, ar
fi “cercul perfect”) nu are cum sa zboare (nu poti zbura in pereche sau poti zbura dar mult
mai incet, la inaltimi mult mai mici, putin deasupra pamantului si atat, nu ai cum mai
mult!), iar domnul G. in picioare, nemiscat, inlemnit, cu bratele intinse in fata corpului lui
erau aproape sub forma de cerc, ca in “Sarutul” lui Brancusi, doar ca el nu avea pe nimeni
intre brate, iar deasupra lui straluceau stelele exact ca si acele bucatele mici de cristal
luminate de acel bec palid din acel parc uitat de lume, iar pamantul din jurul lui, doar din
jurul lui, era alb, neasemuit de alb, erau acei fulgi de nea coborati pe pamant, care il
inconjurasera pe el, doar pe el (chiar nu imi dau seama cum a fost posibil sa ninga doar in
jurul dl. G., dar subliniez ca eu am crezut fiecare vorba pe care mi-a spus-o, am crezut
fiecare poveste pe care mi-a povestit-o, altfel nu le-as fi inclus in aceasta mare poveste), si
culmea era ca, doar cu cateva minute mai inainte, fusese innourat, iar domnul G. se
intreba, chiar in acel moment (ceea ce era iarasi culmea, nu?), cum de s-a inseninat asa de
brusc, iar aceasta inseninare, chiar daca noaptea in acea parte a Pamantului, ii dadea
senzatie de “infinit” sau mai degraba de “nedefinit”, dar Pamantul de care domnul G. se
rezema, se sprijinea, ii dadea senzatia de ceva solid, de care poti fi sigur ca te sustine, ca te
suporta, (nu stiu de ce, dar lui dl. G., pamantul i se parea a fi ceva impotriva zborului si a
infinitului), de care era nevoie tocmai ca sa existi, tu omul, fie muritor, fie nemuritor,
pentru ca datorita acestui pamant, domnul G. se nascuse, desi daca ne amintim, dl. G. a
vrut sa zboare si a cazut pe Pamant, femeia-de-cristal s-a aruncat din ceruri pe Pamant, el
si ea existasera datorita Pamantului (nu puteam deci identifica Pamantul cu Infernul, era
mai degraba ceva intre Infern si Paradis), si uite asa, trebuie sa impacam cumva lumina cu
intunericul, viata cu moartea, solidul cu fulgii de nea, cu bucatele alea mici dar
stralucitoare in lumina lunii, bucatele foarte mici si sfarmate de nimic, trebuie sa impacam
femeia cu barbatul, zborul cu mersul pe Pamant, dar domnul G. incepea sa se simta iarasi
vinovat, de asta data, de sfaramarea acelei fiinte-de-cristal, nu stia ce sa faca, era, banuiesc,
total blocat de ceea ce se intamplase lui si nimanui altcuiva… De ce oare iarasi lui si nu
altcuiva, dar G. nici macar nu isi mai punea aceasta intrebare, se simtea prea vinovat de
moartea ei, chiar el omorase acea fiinta “inviata din morti”, acum nici nu mai avea ce sa
mai invie, desi culmea, acele farame de cristal, de la picioarele lui G., palid luminate de acel
bec indepartat, ii creau iluzia ca fiecare frantura de cristal e vie, palpita, se misca, toate
firmiturile alea de cristal pareau ca un musuroi de furnici de lumina, fiinte vii in miscare,
inconjurate fiecare de o aura de lumina, desi era al dracului de intuneric in acel parc al
nebunilor indragostiti, in acel parc al nebuniilor, pentru cei doi, pentru acei 2-3 pacienti
care priveau de la ferestre camerelor lor din cladirea spitalului de nebuni Obrejia, iar
domnul G., vinovatul, nu stia ce sa faca, chiar nu stia ce sa faca… Se intreba de ce nu se
sfaramase el, neaparat el, in acele bucatele mici de cristal, dar stia ca el nu fusese niciodata
“barbatul-de-cristal” si deci nu avea cum sa se sfarame in farame vii de cristal iluminate de
acel bec palid sau poate de luna de pe cer, chiar nici el, cel mai mare ganditor din toate
timpurile, nu putea sa isi de-a seama de unde venea lumina care lumina acele bucatele
mici, extrem de mici, de cristal, dar pana la urma, el stia ca el insusi a fost ceva “necioplit”,
deci nu avea cum sa sfarame in bucatele mici de cristal, care seamana neasemuit de mult cu
niste fulgi de nea care zboara prin aer, si care se apropie, fara voia lor, de pamant si pe care,
pana la urma, il vor inconjura pentru al cuceri sau pentru il proteja, G. nu stia nici la asta sa
raspunda, dar chiar si asa, se intreba de ce nu se farama si el in bucatele de pamant, de lut
si atat, fara lumina, bineinteles, in niste bucatele foarte mici de pamant negru, intunecat,
umed, lipicios, in acea stare, in acel parc golit, el nu stia ce sa faca, nici macar nu se mai
intreba ce ar trebui sa faca, de ce ar trebui sa faca ceva, capul lui se golise de orice ganduri,
nu mai avea nici o durere, nu mai auzea nici un zgomot, dar ce infernala era acea liniste
inmormantala, iar G. nu stia cine trebuie sa fie inmormantat, el sau femeia-de-cristal, sau
poate amandoi, in acelasi sicriu, sa formeze, chiar si dupa moarte, acel cerc perfect, dar

101
putrezit, necrozit… adica o iluzie brancusiana aflata, nu la masa tacerii, nici trecand pe sub
poarta sarutului, nici vorba inaltandu-se la cer pe coloana infinita, ci dimpotriva aflata intr-
un sicriu de lemn putrezit ingropat in Pamantul intunecat, cei doi iluzoriu imbratisati
precum cei doi iubiti din “Sarutul” lui Brancusi, dar despre ce iubire vorbim, ce e aia
“iubire”?, inca nu stim, nu aveam cum sa stim, desi am vrea cu totii sa stim sau, poate ca e
bine ca nu stim ce e aia iubire, nu? Cine a avut parte de iubire, ce e aia, iubire, ce e cu
intrebarea asta fara sens, in aceasta noapte intunecata, desi luna e inca acolo pe cer si
arunca o lumina palida catre pamant, catre acei fulgi de nea care il inconjurasera pe G.,
care ii acoperisera intreg corpul, si facusera asta fara sa produca vreun zgomot cat de mic,
altfel spus, marea cucerire avusesera loc intr-o liniste inmormantala, doar urma ca ea sa
dispara si se pare ca era planificat ca ea sa dispara intr-o liniste inmormantala. Oricum, sa
retinem, din aceasta mica poveste din iluzii ca iubirea nu are statut ontologic, nu o putem
identifica cu sexul care este un act intre corpuri, pe cand iubirea are loc, sau mai degraba ar
trebui sa aibe loc, intre minte (sau suflet) cum vreti voi sa ii spuneti, oricum denumirea nu
conteaza, ci statutul ontologic care, asa cum am mentionat mai sus, iubirea nu il are desi,
culmea, fiecare minte sau suflet are un statut ontologic cu siguranta, conform teoriei lui G.
In aceasta stare de levitatie, G. se gandea ca fulgii de nea erau iubirea acelei fiinte pentru el
si nu avea deloc curajul sa se miste, ar fi trebuit sa ridice piciorul, oricare dintre cele doua,
si sa calce peste acei fulgi de nea depusi la picioarele lui, si in aceasta situatie, G. incerca sa
vada daca nu cumva poate sa paseasca dincolo de acei fulgi de nea care il inconjurase, dar
se parea, inca nu era sigur, ca nu sunt sanse se faca vreun pas dincolo de ei, dincolo de acei
fulgi de nea depusi la picioarele lui inerte, de fapt acum nimic nu se mai misca, fulgii de nea
erau cu totii la cazuti la picioarele lui, Pamantul nu se mai misca nici acesta, ce sa mai
vorbim de cladirea spitalului, la ferestre nu mai erau nici un bolnav, nici o lumina, parca
acele cristale cazute la picioarele lui furasera lumina de la ferestrele bolnavilor, nici G. nu
mai stia ce sa gandeasca, doar levitatia parea ca domina aceasta imagine, levitatia lui G., a
cladirii spitalului, a copacilor din gradina, pana si o masina a salvarii din curtea spitalului
levita, si poarta spitalului era in aer, corpul lui G. plutea printre fulgii de nea care se
ridicasera si ei de la imbratisara lor cu pamantul, dar G. era sigur ca pana si Pamantul pe
care ne-am nascut, pluteste de cand exista, nu? deci totul pluteste in nestire… Te-ai gandit
vreodata la asta, cititorule, ca Pamantul pe care te-ai nascut, pe care ai crescut, (impreuna
cu sistemul solar in care se afla si eventual si galaxia noastra) de fapt pluteste in nestire de
cand s-a nascut?
Dl. G. s-a trezit langa o banca din parcul spitalului, afara era intuneric si bineinteles,
o liniste inmormantala, avusese o criza si tocmai pentru ca afara era intuneric, nimeni nu il
vazuse ca avusese o criza, iar domnul G. avea impresia ca se ridica dintr-un mormant… Dl.
G. nici macar nu stia de cat timp era acolo in parc, cazut langa o banca, poate trecuse cateva
ore, nu stia nimic, nu avea cum sa stie, oricum hainele si halatul erau complet ude,
picioarele erau goale, slapii nu mai erau in picioare, inca nu isi revenise complet, abia putea
sa se miste. Cu chiu cu vai, domnul G. s-a ridicat in picioare si s-a asezat pe acea banca de
langa el. Il durea umarul drept, probabil ca se lovise cu umarul de banca sau de asfalt, nu
avea cum sa stie ce si cum… doar isi aducea vag aminte ca iesise din sala de mese cu
femeia-de-cristal, dar nu vedea nici o persoana langa el. Si, abia atunci, domnul G. a
inceput sa se gandeasca ca poate femeia-de-cristal, in realitate, nici nu fusese in sala de
mese, ca el nici nu plecase impreuna cu ea din sala de mese, ea nici macar nu fusese in sala
de mese.. din cate isi aducea aminte, foarte vag, mai degraba ca o presupozitie, dl. G. avea
senzatia, stranie ca avusese o criza in timp ce se plimba in parc, dar nu stia daca fusese
singur sau cu ea, nici nu isi dadea seama ce ora era in acel moment, nu isi mai aducea
aminte daca fusese la masa inainte de criza, asa ca, domnul G. stia ca femeia-de-cristal era
moarta, dar probabil doar datorita crizei pe care tocmai o avusese, el isi imaginase ca ea a
inviat din morti… cealalta posibilitate fiind femeia-de-cristal sa fi fost de fata, dar cand el
cand a avut criza, a fugit speriata in camera ei din cladirea spitalului (domnul G. nu credea
in aceasta posibilitate), dar asa stand singurel pe acea banca, infrigurat, afara era frig de-a

102
binelea, singura intrebarea care il mai macina acum pe domnul G. era, daca nu cumva,
dupa accidentul de la Oxford, nici el nu “inviase din morti” si, acum era, de fapt, fie inca in
coma pe un pat din spitalul Radcliffe, fie era in “anticamera” unde urma sa aibe loc
“Judecata-de-apoi”, insa nimic nu putea sa ii confirme, cu adevarat, unde se afla el in acel
moment… nu avea cum sa verifice care este adevarul, da, da, stim cu totii, cand Isus i-a
spus lui Pilat din Pont ca el e calea, adevarul si viata, Pilat a cerut unui sclav sa ii aduca un
ulcior cu apa si, in timp ce spala pe maini (isi spala pacatele?), l-a intrebat pe Isus: “Ce este
adevarul?”, dar Isus nu a mai raspuns… iar dl. G. credea ca el a venit cu adevarul pe acest
Pamant nenorocit, insa acum in parcul spitalului, in acea noapte intunecata, friguroasa
chiar, el nici macar nu stia, de altfel nu avea cum sa stie, daca el existase cu adevarat sau
fusese doar o poveste in imaginatia bogata a lui God… dar nu avea cum sa stie nici ca God
exista, nu avea nici o dovada, pana la urma, daca suntem cu adevarat sceptici, ne intrebam
daca mai putem sa fim sceptici, daca nici macar nu stim daca existam? “Gandesc, deci
exist” a lui Descartes poate sa fie, pana la urma, o “pacaleala”, sloganul in sine sa fie o
iluzie, Berkeley, filosoful-preot, care spunea ca doar mintea exista si mintea e parte a lui
God, sa fi fost mai aproape de adevar, caci nu avem cum sa dovedim ca “gandim”, nici
macar nu avem cum sa dovedim ca suntem o “iluzie” (deci, poate si Berkeley batea campii,
nu?), insasi gandirea noastra e o iluzie, deci nu putem sa fim convinsi nicidecum ca existam
cu adevarat, ca Pamantul exista, ca microparticule exista, ca Universul exista (cu teoria lui,
domnul G. aratase ca Universul/lumea nu exista!)… Partea proasta e ca nu doar Pamantul
pluteste dar si sistemul solar se misca in galaxie, toate galaxiile se indeparteaza una de alta,
toate plutesc in nestire, asta se cheama “energie intunecata”, culmea dl. G. avea raspuns si
la asta, partea proasta e ca nu avem cum sa stim “adevarul”, nu stim ce este “adevarul”, asta
e adevarul…
Cititorule, te rog sa nu crezi ceea ce citesti acum, de fapt nu ai cum sa crezi ceea ce
citesti in aceasta carte, mai bine crezi in “nimic” si gata, dar si asta e o problema, nici macar
nu ai cum sa crezi ca totul e o iluzie, caci credinta, de oricare fel, presupune “gandirea” lui
Descartes, deci tot acolo am ajunge, poate ar fi mai bine sa crezi ca totul e o iluzie… nu e
mai bine sa te duci in crasma din cartier si sa bei cateva paharele de vodca ca sa te eliberezi
de toate aceste ganduri nenorocite produse de lectura acestei carti nenorocite? Cine te-a
fortat pe tine sa citesti aceasta nenorocita poveste? Cine dracu’ ti-a recomandat sa citesti
aceasta carte blestemata? Arunc-o la cosul de gunoi, acum cat mai e timp, (da, stim, s-ar
putea cartea insasi sa se sfarame in bucatele mici, stralucitoare, exact ca firmiturile unui
pahar de cristal care se sparge pe un caldaram de ciment, rece si umed) ca apoi sa fugi la
crasma de cartier sa bei acele paharele (mai bine zis, cani de carton) de vodca care te vor
elibera, in sfarsit, de aceste nenorocite ganduri fara intelesuri, fara sensuri, fara si fara si
nimic altceva… Acum, chiar daca nu te aude nimeni (poate God te aude, nu stiu nici eu, dar
cu siguranta femeia-de-cristal nu are cum sa te auda… desi, eu stiu unde se afla ea acum, in
Infern sau in Paradis, caci pe Pamant nu are cum sa fie, nu?) acum tipa, pentru tine insuti o
faci, te doare in cot de ceilalti, de toti ceilalti, tipa in gura mare: “Libertate!”

103
 10. Metamorfoza lumii  
“The old world is dying, and the new world struggles to be born:
now is the time of monsters.”
(Antonio Gramsci)

Intr-o dimineata, prea dimineata, inca era intuneric afara, desi parea ca incepuse sa se
lumineze, asa putintel, domnul G. s-a trezit din somn. Desi dormise, se simtea foarte
obosit, sleit si nu avea nici o idee de ce, avea doar senzatia ca fusese batut cu parul chiar
acolo in patul in care dormea in fiecare noapte de ani de zile… Simtea ca il doare cumplit si
fata si mainile, tot corpul, nu putea sa vada bine deloc, abia daca intrezarea ceva, parca
avea o perdea cenusie peste ochi, perdea prin care el abia zarea ceva. Cand a incercat sa se
intoarca pe o parte, durerea acea invizibila a devenit infernala, aproape ca eroul nostru, dl.
G., a tipat de durere. Si nu intelegea, ce il doare, si inca atat de tare, tot corpul? Parca avea
infipt un cui in cap, atat de tare il durea fruntea. Cu chiu cu vai, domnul G. a incercat sa isi
ridice capul la marginea patului, dar abia atunci a avut senzatia ca nu are nici maini, nici
picoare, desi, simtea, in loc de degete, niste rani groaznice… Dl. G. se intreba, absurda
intrebare, bineinteles, daca nu cumva niste sobolani ii mancase mainile si picioarele - de
acolo ar incepe aceste animale sa te manance, nu? Si cand inca gandul asta il domina
infiorator, domnul G. s-a trezit si a realizat ca totul fusese doar un un cosmar. Si-a miscat
corpul si, desi parea complet sleit, nu simtea nici o durere, nici o rana la maini sau la
picioare, a rasuflat usurat, scapase de cosmar, a incercat sa se de-a jos din pat. Cand a
inceput sa isi miste corpul, care era acoperit cu un cearsaf alb, abia atunci a vazut ca nu
avea nimic rau la corp, ca totul fusese doar un cosmar. Dl. G. s-a dat jos din pat, s-a dus la
toaleta, a facut un dus si s-a spalat pe dinti, asa cum facea in fiecare dimineata, dupa care s-
a dus la bucatarie si a mancat ceva, nu mai stiu ce. Avea de rezolvat ceva in oras, asa incat,
dupa ce s-a imbracat a iesit din apartament, neuitand sa inchida usa cu cheia. De fiecare
data se intreba, la nivel subconstient, de ce mai inchide usa, niste eventual hoti nu ar fi avut
ce sa ii fure din apartament de vreme ce el isi lua cu el, de fiecare data, leptopul si el nu
detinea nici TV, nici macar un radio, deci ce ar fi putut hotii sa fure? Dar totusi, el nu uita,
niciodata sa inchida usa cu cheia aia care parca devenea blestemata, de la o zi la alta. De ce?
Nu stiu nici eu. Dar, in fine, sa ne int0arcem la dl. G., care dupa ce a iesit din blocul in care
se afla apartamentul, a vazut un vecin care verifica ceva la motorul masinii lui, a vazut o
vecina care se intorcea cu catelul de la plimbare, a vazut pe portarul de la bariera pe care l-a
si salutat si apoi s-a indreptat catre statia de metrou. Cand a trecut pe langa chioscul de la
strada cu covrigi si pateuri, a vazut cativa studenti asteptand sa cumpere, fiecare cate ceva
de mancare, o cafea, dar nu s-a oprit sa cumpere si el ceva, i se parea ca erau prea multi la
acea coada, desi erau doar cativa, 2-3... S-a indreptat catre statia de metrou, a inceput sa
coboare treptele are ducea catre portile de intrare la liniile de metrou, a scos carteala pe
care o avea deja in portofel, a introdus-o in aparat, care dupa ce i-a taxat o calatorie, i-a
returnat-o. In sfarsit, dl. G. a coborat scarile catre linia de metrou, a ajuns pe peron si s-a
uitat la ceasul liniei care ii indicat ca deja trecuse 4.45 minute de la trecerea ultimului tren
si a inteles ca nu mai are multe minute de asteptat. Pe nici unul dintre cele doua peroane
nu era nici un om care sa astepte metroul. Dupa vreo doua minute, dl. G. a vazut lumina
trenului care se indrepta catre statie. Ca de obicei, el s-a indepartat de linia de metrou si
astepta ca acesta sa ajunga si sa opreasca in statie. Si chiar asta s-a si intamplat, trenul a
ajuns in fata lui si s-a oprit. Usile de la metrou s-au deschis, dl. G. nu s-a repezit sa intre in
vagon, a asteptat, ca de obicei, intai sa iasa oamenii din metrou. Doar ca abia atunci a vazut
ca din vagon ieseau niste soboloni uriasi care erau inalti cum arata un om care sta in
picioare, ba mai mult, sobolanii aia chiar erau imbracati in haine omenesti. Si doar el, dl. G.
chiar isi aruncase privirea, fara sa vrea, la conducatorul trenului din primul vagon si nu a
vazut nimic special, erau doar doi oameni, conducatorii trenului care stateau pe scaune. Ba
mai mult, dupa ce trenul s-a oprit, dl. G. a vazut ca unul dintre conducatori a deschis usa de
langa cei doi si a iesit pe peron. Doar ca era chiar un om, dar uita ca, atunci cand a intrat in

104
vagon, abia atunci, dl. G. a vazut ca in vagoanele acelui tren erau sobolani si nu oameni,
sobolani uriasi care stateau pe scaune sau in picioare, dar tot sobolani erau, cu totii… Dl. G.
apucase sa intre in vagon pana sa realizeze ca de fapt in acesta nu erau oameni ci sobolani
si a ramas total blocat, pana sa dea sa iasa din vagon, usa din dreptul lui s-a inchis si a
realizat ca nu mai avea cum sa iasa, ba mai mult, trenul a inceput sa se miste cu viteza din
ce in ce mai mare, peronul a disparut, in dreptul ferestrelor a aparut acel perete gri,
sobolanii nu il bagau deloc in seama pe dl. G., blocat chiar langa usa care se inchisese,
majoritatea dintre ei isi verificau telefoanele, parca mai erau vreo doi, trei care se uitau in
gol, dar suntem siguri ca dl. G. era atat de ingrozit incat nu stia ce reactie sa aibe, se pare
chiar sudoarea a inceput sa ii curga de pe frunte, de pe corp, o frica nemaipomenita
incepuse sa il infasoare, sa il stranga, pe acest domn G. ingrozit, inlemnit acolo langa usa
aceea care fugea, parca, fata de peretele care se vedea prin geam, perete care nu se mai
termina, caci nici vorba sa apara urmatoarea statie de metrou ca domnul nostru sa aibe
posibilitatea sa fuga din vagon. In starea aia groaznica in care se afla, dl. G. mai apucase sa
se intrebe cat oare mai trebuie sa astepte, acolo intre acei sobolani, pana sa apare peronul
urmatoarei statii de metrou in care el stia ca trenul trebuie sa opreasca, toate usile
metroului sa se deschida si, astfel, el sa aibe posibilitatea sa fuga din preajma acelor
sobolani tacuti dar care aratau atat de fiorosi, incat dl. G. nici macar nu mai indraznea sa
rasufle, parca tot aerul i se taiase si lui nu-i mai ramanea posibilitatea decat sa astepte, dar
ce sa astepte, se intreba dl. G., in acea stare infernala in care se afla de cateva minute. De ce
dracu’ nu mai ajunge metroul in statie, se intreba, iarasi dl. G., dar trenul tot fugea printre
acei pereti parca si ei ingrijorati de ce urma sa pateasca dl. G., acolo in trenul plin cu
sobolani care, daca nu era plasati pe scaune, stateau pe cele doua picioare din spate si cu o
labuta din fata se tineau de bara de sustinere de sus.
In acea stare de asteptare, dl. G. se trezi din cosmar. Era in patul lui obisnuit,
transpirase de parca facuse pipi pe el, simtea o durere infernala la frunte, abia daca a fost in
stare sa se dea jos din pat ca sa se indrepte catre toaleta. Cosmarul pe care tocmai il avusese
inca ii teroriza gandurile, mintea lui inca mai era cotropita de imaginile acelor sobolani
inalti, drepti, imbracati in costume sau fuste negre, dar cu totii avand camasi albe, fara
cute, de parca special fusese calcate cu deosebita grija. De ce masura asta, nu stia nici dl.
G., totul fusese doar un cosmar, deci ce sens mai avea intrebarea asta, de ce fusesera
camasile atat de calcate, atat de drepte, fara nici o cuta, cu care erau imbracati toti, dar
absolut toti sobolanii din acel metrou al groazei? La asa ceva se gandea dl. G. cand inca se
afla la toaleta si isi freca dintii cu periuta de dinti pe care pusese un strop de pasta de dinti
de culoare rosie si, in timp ce isi freca dintii cu acea periuta, dl. G. se intreba de ce pasta de
dinti, pe care o cumparase el, era rosie si nu alba sau orice alta culoare, dar poate pasta de
dinti sa aibe orice culoare? In sfarsit, dupa ce a terminat de mancat iaurt cu musli, ceea ce
manca de ani de zile, mai ales de cand era singur, dl. G. si-a pus geaca pe el, si-a pus geanta
cu leptopul pe umar si a iesit din apartament, a inchis usa cu cheia si s-a indreptat catre
scarile pe care el coboara, in fiecare zi, ca sa iasa din blocul ala destul de nou, in care se afla
apartamentul in care el locuia de cativa ani. Cand a iesit din bloc, a vazut un vecin, culmea
era ca era acelasi vecin pe care il avusese el in cosmarul lui, care isi verifica motorul masinii
lui. Dl. G. s-a indreptat catre strada care il ducea la metrou, trebuia sa ia metroul si sa se
duca in oras sa isi rezolve o problema, nu mai stiu care, doar ca atunci cand a ajuns la acel
chiosc cu covrigi si pateuri de branza sau mere, el a vazut ca in loc de vanzatoarea pe care o
vedea in fiecare zi, de la care cumpara, de multe ori, parca din obligatii cate o placinta sau o
cafea, ei bine, in loc de acea femeie inca tanara, dl. G. a vazut un sobolan-femela si nu pe
acea femeie pe care o vedea in fiecare zi acolo la acel mic ghiseu si care servea placinte si
cafea. Imediat dl. G. s-a intrebat daca nu cumva iarasi are iluzii, dar oricum nu a stiut cum
sa reactioneze si nu a facut decat sa continue sa se indrepte catre metrou, doar ca pana sa
ajunga la metrou, a vazut ca, pe strada, era un sobolan imbracat in haine de politist care
dirija nenumaratele masini care circulau toate in aceasi directie, caci acum ne aflam pe
strada cu o unica directie, pe un mal al Dambovitei, doar ca soferii de la toate masinile erau

105
sobolani si acestia imbacati in costume sau fuste negre si cu camasi albe, deosebit de albe.
“In ce lume traiesc eu?”, se intreba dl. G., care se uita sa vada daca nu cumva si el se
transformase intr-un sobolan, dar nu vedea nimic special, trupul lui ramasese neschimbat
fata de ziua de ieri, de exemplu. Bineinteles, in astfel de situatie, ingrozitoare, fara indoiala,
dl. G. se gandea ca nu poate sa se indrepte catre metrou, stia deja ce il asteapta acolo, si uite
asa, inlemnit pe acel trotuar langa acea strada plasata in dreptul raului Dambovita, a carui
apa abia daca se putea observa cum curge de la stanga spre dreapta, el nu stia ce sa mai
faca, sa mearga pe jos catre birou, care nu se afla la mare distanta de blocul in care locuia
sau sa se duca in oras, unde avea de rezolvat acea problema despre care noi nu stim nimic,
cand, dintr-odata, dl. G. se trezi in patul lui obisnuit, acoperit cu un cearsaf alb, deosebit de
alb, parca era obligatoriu care acesta sa fie nemaipomenit de alb tocmai pentru ca nu
trebuia ca cearsaful atat de alb sa nu participe si acesta la scenele de cosmar. Deja terminat,
dl. G. s-a dat jos din pat, cu chiu cu vai (nu asta e expresia care se foloseste in astfel de
situatii?) si s-a indreptat catre toaleta sa faca un dus, sa se spele pe dinti dupa care sa se
imbrace si sa se apuce sa manance. Inca nu isi revenise din acel cosmar care parea ca nu
mai vrea sa se termine (noi avem dreptul sa ne intrebam, fusese doua cosmaruri sau de fapt
era acelasi cosmar?), dl. G. a inceput sa isi manance iaurtul cu musli (oare era acelasi iaurt
cu musli pe care il mancase data trecuta?, oare era acelasi iaurt pe care il manca in fiecare
zi de ani de zile?), dar tocmai in timp ce isi manca, parca cu sila, acelasi iaurt cu musli pe
care il manca de ani de zile, dl. nostru a vazut, chiar acolo in camera de zi a
aparatamentului (mai exact, in colturile acestei camere) vreo cinci sobolani care se plimbau
complet nestingheriti ca dl. G. se uita cu groaza la ei… Sa mentionam, totusi, ca nici unul
nu incerca sa se apropie de domnul G., dar si asa, el era ingrozit de acea teribila stare de
fapt. Cum mai putea el sa manance (adica sa mestece si sa inghita acel iaurt cu musli), cand
sobolanii stateau si il priveau fara nici o frica, fara nici o retinere (retinere la ce?)? Dupa ce
a terminat de mancat, domnul G. s-a imbracat foarte greu, cu mari dureri la maini si la
picioare si s-a indreptat catre usa apartamentului. Ajuns langa usa, dl. G. a incercat sa o
deschida, dar nu a reusit. Asta da, surpriza, nu putea sa deschida usa din interior! Dl. G. se
chinuie cateva minute sa deschida usa apartamentului sau, nu reuseste, culmea era cheia
nici nu mai voia sa intre in yala si doar era aceasi cheie pe care o folosise ani de zile, dl. G.
era blocat, nu mai stia ce sa faca. Nu cumva cineva umblase la yala usii apartamentului sau,
poate chiar cei de la serviciile secrete care ii blocasera usa? Doar ca atunci cand dl. G. s-a
reintors in camera de sufragerie, a vazut ca aceasta era plina de gandaci care se plimbau, si
acestia, nestingheriti, pe toti cei patru pereti ai camerei, dar si pe parchet, iar pe la colturi
erau aceasi sobolani pe care chiar el ii vazuse cateva minute mai devreme. Si el se intreba
daca acum era treaz sau se afla in alt cosmar (al catelea, caci am pierdut numarul lor), dar
daca era treaz insemna ca acei gandaci si sobolani erau reali, iar la intrebarea “Cum de au
ajuns toti acesteia sa ii invadeze apartamentul?”, dl. G. avea un singur raspuns, cei de la
serviciile secrete era cei care voiau sa scape de el! Pe cine, mai putea oare, dl. G. sa cheme
in ajutor? Nu avea prieteni, Geamanu’ era plecat in Basarabia cu treburi de-ale lui, nu
cunostea nici un vecin, tu ce ai fi facut intr-o astfel de situatie atat de absurda, cititorule?
Cititorule, ai sa zici ca aici e vorba de un cosmar, doar de un cosmar care nu ar avea nimic
de a face cu realitatea, dar tu stii ce e aia “realitate”? Iti readuc aminte, dl. G. era cel care
aratase ca “Universul”, “lumea” nu exista, ci doar acele teribile “lumi cumva diferite”
descoperite de el. Si chiar atunci, dl. G. se trezi din acel cosmar infiorator (al catelea?) si
vazu ca totul era chiar ok in camera lui, nici vorba de sobolani sau gandaci. Cu greu, s-a dat
jos din pat si s-a dus la toaleta sa faca un dus si sa se spele pe dinti, doar ca, in timp se afla
in fata oglinzii aflata deasupra chiuvetei si se spala pe dinti cu aceasi periuta ca si din ziua
precedenta, dl. G. a vazut ca multi gandaci misunau pe peretele din stanga lui, pe dusumea,
ba mai mult, langa corpul WCului un sobolan cu ochii inrositi statea si il privea chiar pe el,
dl. G., era ca si cum sobolanul astepta sa se intample ceva, dar ce anume, nu stiu sa va
spun, doar ca imediat, dl. G. a mai vazut inca un sobolan chiar sub chiuveta deasupra careia
el isi spala dintii, deci un sobolan care era chiar foarte aproape de el si care, si acesta,

106
astepta parca ceva, dar nimeni nu poate sa ne spuna ce asteptau acei sobolani, dar stim ca
dl. G. se trezi in acel cosmar in care se aflase. Era in acelasi pat in care se trezea de cativa
ani singur, dl. G. s-a uitat cateva zeci de secunde la tavanul alb (sau albit, cum vreti sa ii
spuneti) de deasupra patului acoperit cu acel cearsaf parca prea alb si acesta, dupa care s-a
gandit ca ar trebui sa se dea jos din pat si sa faca acel dus care il facea in fiecare dimineata
si sa se spele pe dinti cu aceasi pasta insangerata cu care se spala de cateva zile. Deci, cu
chiu cu vai, domnul G. s-a ridicat din pat si s-a indreptat catre usa dormitorul de balcon, ca
sa faca ceea ce facea in fiecare zi, de ani de zile, sa o deschida sa deschida usa ca sa
aeriseasca camera. Deschizand usa fara probleme, domnul G. a rasuflat usurat. Doar ca
atunci cand a privit afara, domnul G. a inlemnit (iarasi?): blocul era inconjurat de o mare
de gandaci, pe ici pe colo cate un sobolan cu ochii rosii, scosi din orbite. Si gandacii si
sobolanii nu pareau zambitori, pareau mai degraba niste oameni transformati in zombi
care chiar se hlizeau la domnul G., se parea ca si acestia asteptau ceva, dar ce oare? (avem
dreptul sa ne intrebam, noi cititorii?). Si uite asa, ingrozit, domnul G. nici macar nu se mai
intreba “Ce tot asteapta acesti gandaci si soboloni?”. G. intelesese ca asta era viata lui
printre oamenii de pe acest Pamant, se gandea ca nu doar romanii s-au metamorfozat in
gandaci si soboloani, ci toti oamenii de pe intregul Pamant, domnul G. era convins de asta
si nu stia ce sa faca… In acesta stare, dl. G. se trezi din cosmar, dar cand a deschis ochii a
vazut, imediat, ca cearsaful care acoperea patul, in loc sa fie alb (poate prea alb), era acum
negru spre maroniu si asta din cauza gandacilor infinit de multi care acopereau intreg
cearsaful, si dl. G. nici nu mai indraznea sa se miste de frica ca gandacii vor sari pe el si il
vor manca (nu pare absurd sa te gandesti ca e posibil corpul tau sa fie mancat de niste
gandaci? caci era vorba, in aceasta scena de gandaci, nici macar nu era sobolani), doar ca
dl. G se trezi din cosmar si vazu ca cearsaful era alb, prea alb, doar ca, de data asta, cand a
incercat sa se dea jos din pat a realizat ca mainile si picioarele lui nu mai existau, in locul
acestora, erau doar niste rani enorme, care sangereau, cu alte cuvinte, sangele se improsca
pe cearsaful ala alb, ba chiar si pe peretii de langa pat, si acestia prea albi, nu?, iar durerile
pe care le avea dl. G. erau, cu adevarat, infernale, acum nici macar nu mai avea cum sa se
dea jos din pat, cu ce sa se miste pana la toaleta daca nu doar mainile dar si picioarele
fusese mancate de sobolani, probabil, nu de gandaci, sau macar puteam spune ca sobolanii
(nu deosebit de multi) fusesera cei care incepuse ospatul la care, mai apoi, cand au avut loc,
au participat si gandacii (prezenti cu nemiluita in patul dlui G.). Da, e adevarat, carnea
corpului dlui G. era inca vie si tocmai acolo se inghesuiau gandacii, aproape ca se bateau
intre ei care sa ciuguleasca cat mai mult din carnea acelor rani teribile. Gandacii misunau
in continuu pe corpul dlui G. iar acestuia nu ii venea sa creada ceea ce vedea chiar cu ochii
lui. Cum sa te trezesti cu degetele mancate de gandaci in apartamentul tau aflat intr-un
bloc nou, doar de cativa ani construit, ani in care nu se intamplase nimic special, bloc in
care dl. G. avea vecini care lucrau pe la corporatii, se pare, caci erau multe masini scumpe
in parcarea blocului, vecinii oameni foarte civilizati, cu copii care nu faceau scandaluri,
totul fusese foarte acceptabil in acel bloc pana atunci si uite, acum, dl. G. se trezeste
inconjurat de gandaci si de sobolani? Cum era asa ceva posibil? De unde aparusera mii de
gandaci si zeci de sobolani chiar in apartamentul sau, la asta se gandea domnul G. si iarasi
nu stia ce sa mai faca. Era evident ca nu putea sa faca prea multe, dat fiindca ii lipseau
degetele de la maini si de la picioare. Cu dureri infioratoare, domnul G. se ridica cu capul
pe peretele de langa pat si abia atunci a vazut, dl. G., ca cersaful lui alb care acoperea patul,
dar si fata de perna alba, prea alba si acesta, dar chiar si peretele de langa pat (nu complet)
erau toate maronii tocmai pentru ca erau acoperite de gandaci, mici, maruntei, dar care se
miscau cu o agilitate nebanuita. Dl. G. a inlemnit, dar mai apoi a crezut ca are un cosmar,
doar ca acum era, pe deplin, treaz si vedea ca totul e maroniu, adica totul era acoperit de
gandaci de bucatarie. Un gand nu ii iesea din cap: cum au putut gandacii sa ii manance
degetele de la maini si de la picioare? Gandacii nu sunt in stare sa ii manance manace
degetele de la maini si de la picioare. Si apoi, de ce nu s-a trezit cand gandacii incepusera sa
ii manance degetele? (Da, stiu, am vazut mai sus ca era vorba de sobolani care ii mancasera

107
dlui G. mainile si picoarele, dar acum trecusem la gandaci..) Da, era clar si de aceasta data,
totul era doar un cosmar… iar dl. G., incercand sa se incadreze si el in cadrul scenei oferite
de cosmar, s-a gandit ca ar trebui sa dea telefon la Salvare, dar daca el era inca in cosmar si
nimic nu era real, nu cumva urma sa faca de ras, exact prin faptul ca chemase Salvarea sa il
scape de gandaci si soblani, cand de fapt el era doar intr-un cosmar si nimic altceva, insa dl.
G era ingrozit de faptul ca pana si colegii de la departamentul la care lucra el de ani de zile,
vor afla ca el a chemat salvarea degeaba, si vor deduce ca dl. G. incepuse sa innebuneasca…
Ei vor rade de se vor prapadi, ii vor taia din salariu, nu?, de ani de zile asteptau sa se
intample exact asta, daca ar fi fost in stare, cu siguranta ei nu ar fi ratat sa il prinda pe dl.
G. intr-o astfel de situatie… Insa, aproape zambind, domnul G. incepuse sa inteleaga ca
totul era un cosmar, si mai, mai ca incepuse sa se linisteasca. Nu era nici un sobolan in
camera lui, iar gandacii nu aveau cum sa ii manance mainile si picioarele, deci totul e un
cosmar. Desi el simtea niste dureri infioratoare, atat la maini cat si la picioare, el era
constient ca totul era doar un cosmar, nimic mai mult. Dar chiar si asa, dl. G. se intreba
daca e treaz sau inca viseaza, traieste un cosmar, acelasi cosmar sau altul, cum am vrea noi
sa interpretam… Cum putea el sa verifice ca e treaz sau ca se traieste un cosmar in somn?
Ei, intotdeauna ai impresia ca esti treaz, dar de fapt visezi, asa ca noi putem crede ca
el avea doar un cosmar si nimic mai mult. Culmea era ca, in aceasta stare, domnul G. nu
stia ce sa faca ca sa isi dea seama ca e treaz sau ca viseaza. “Ce sa fac?”, se gandea domnul
G. “Ce ar fi sa ma ridic din pat si sa ma duc la toaleta? Daca e cosmar, sa fie pana la capat.”
Cu niste dureri infernale, dl. G. s-a dat jos din pat si abia atunci vede camera lui era plina
nu doar de gandaci, dar si de vreo 20 de sobolani. Acum intrezarea ca exista totusi un
raspuns la cine ii mancase degetele: fusesera sobolanii. Ingrozit, domnul G. incepe sa se
ridice din pat, gandacii misunau pe corpul lui, pe pat, pe parchetul domitorului, care era
complet maroniu, nu doar ca asa era culoarea obisnuita a acestuia, dar si pentru ca era
acoperit complet de gandaci de bucatarie. Sobolani stateau linistiti si asteptau, dar dl. G. nu
reusea sa intelega ce anume acestia asteapta, gandacii erau gramada in preajma
sobolanilor, dar nici o data, nu se apropiau la mai putin de 10-15 centimetri distanta si
aveai impresia ca sobolanii sunt pe niste insule si se vedea clar ca gandacilor le era frica sa
se apropie prea mult de sobolani. Dar ce asteptau sobolanii acolo jos pe parchet? Aha, asta
era, sobolanii asteptau ca el sa se puna din nou in pat, sa adoarma, neaparat, pentru ca ei
sa poate sa continue sa ii mance nu doar mainile si picioarele ci chiar intreg corpul. Asta
era, asa ca dl. G. a decis ca trebuie sa se duca la spital, a cautat telefonul tocmai ca sa
telefon, desi inca nu stia unde sa telefoneze, la Salvare sau la Politie, iar cand a luat
telefonul mobil pe care il tinea, mereu langa pat si a incercat sa il deschida a realizat ca nu
avea cum sa pornesca telefonul, degetele ii fusesera mancate (de cine oare?), cum sa
pornesca telefonul? Dar, pana la urma, dl. G. a apasat butonul de pornire chiar cu ciotul de
mana dreapta care ii mai ramasese, dar telefonul nu se deschidea, oricat se chinuia dl. G. sa
il porneasca, nu cumva cei de la serviciile secrete ii blocasera si telefonul? Si dupa ce s-a
chinuit vreo cinci minute, G. a renuntat sa mai deschida telefonul, se impaca cu gandul ca,
de fapt, telefonul era stricat, doar el reusise sa apese butonul de pornire, reusise, cumva, cu
acel ciot de carne care ii mai ramasese din mana lui, dar telefonul parea ca refuza sa
porneasca si dl. G. nu intelegea de ce telefonul nu se deschide… Fara degete, cu dureri
infernale, domnul G. a inceput sa se miste catre toaleta. Aproape ca urla de durere, dar G.
se abtinea cat putea, nu voia sa sperie vecinii, daca totul era doar un cosmar, nu ar fi trezit
degeaba vecinii? Doar ca el incepuse sa transpire de durere si datorita efortului pe care il
depunea ca sa se deplaseze catre toaleta. Poate ca noi ar trebui sa intelegem, in sfarsit, ca
dl. G se afla nu in apartamemtul lui, ci in Infern, cu adevarat in Infern, intr-un Infern in
care el nu credea si in care era pedepsit sa ajunga… Tarandu-se la baie cu acele cioturi cu
care ramasese in locul picioarelor, dl. G. a aprins lumina cu ciotul de mana si atunci a vazut
sute de gandaci care fugeau de pe corpul lui. In plus, ascunsi dupa toaleta, se vedeau cateva
cozi de soboloani, care se pitisera acolo si asteptau, ce anume oare, nici nu indraznesc sa
ma gandesc…

108
 Dl. G incerca, inainte sa se duca la spital, ceea ce facea in fiecare zi, sa faca un dus,
sa se spele pe dinti, si restul… De ce oare incerca sa faca toate astea, din obisnuita sau sa
arate ca el era in stare sa depaseasca situatia penibila (sau tragica?) in care se afla. In fata
oglinzii, dl G a vazut ca, intr-adevar, nu doar degetele ii lipseau, dar pana si nasul si
urechile fusesera roase (de cine, de gandaci sau de sobolani?), asa ca a luat periuta de dinti
cu amandoua cioturile de maini insa o problema tot ii mai ramanea: nu stia cum sa puna
pasta de dinti pe periuta. Domnul G. a hotarat sa se spele pe dinti fara sa mai foloseasca
acea pasta de dinti inrosita. Cu mare greutate, el a reusit sa deschida apa de la ghiuveta,
chiar a reusit sa isi clateasca periuta de dinti cu apa care curgea de la acea teava a
chiuvetei, dupa care a dus periuta catre gura lui. Si atunci, ceva groaznic s-a intamplat:
cand el a deschis gura, vreo 4-5 gandaci i-au iesit din aceasta, vreo doi au inceput sa fuga
spre parul lui, ceilalti fugeau inspre partea de jos a corpului… Culmea era ca dl. G. nu
simtise nimic in gura pana atunci. Cum fusese posibil asa ceva? Da, din nou, era clar, G. se
afla doar intr-un cosmar, infernal, e drept, dar tot cosmar ramanea, nu avea nimic de a face
cu realitatea. Asa ca, folosind ambele maini, de fapt, acele doua cioturi, dl. G a reusit sa se
spele pe dinti cu periuta, chiar daca avea dureri ingrozitoare de vreme si chiar buzele lui
erau roase (de cine, oare?). Apoi, dl. G. s-a tarat catre bucatarie, dar nu stia ce sa faca, sa
cheme Salvarea sau sa mance ceva. Oricum, el stia ca la spital nu exista mancare sau ca
aceasta era foarte proasta, asa ca se hotari sa manance ceva din ceea ce avea in frigider.
Astfel, dl. G. s-a tarat pana la frigider, a deschis usa, dar incredibil, sute sau poate chiar mii
de gandaci au fugit din frigider. La naiba, se gandi G., cum dracu’ au intrat gandacii in
frigider si, in plus, cum de au rezistat sa stea la acea temperatura? Dl. G. se gandea ca
acestia nu aveau cum sa reziste in frigider prea mult, ar fi fost prea frig pentru ei. Ei, la
dracu’, totul e doar un cosmar, trebuia sa incerce sa se obisnuiasca cu asa ceva, doar ca era
vorba de intreaga lui viata sau doar de o noapte de cosmar? Dl. G. nu stia ce sa creada, se
gandea doar ca poate ca trebuie sa se obisnuiasca cu acele cosmaruri sau realitati, ce or fi
fost acestea… nu stia nici el… Cand dl. G. a deschis o cutie de iaurt, surprinzator,
innauntrul acesteia nu se afla nici un gandac. “Aha, uite ca incepe sa imi treaca cosmarul”,
s-a gandit, fericit, domnul G. Dar cand a deschis cutia de musli, o groaza de gandaci au
fugit din aceasta… “Sunt inca in cosmar, nu-i asa?”, dar a inceput sa manance, ce altceva
putea sa mai faca?, mesteca acel musli ca si cum ar fi mestecat o mancarica de gandaci, dar
dupa cateva inghitituri si-a dat seama ca el chiar mesteca gandaci rataciti prin iaurt…
incepuse sa inteleaga ca zgomotul de crancanit era produs nu de mestecarea grauntelor de
musli, ci de strivirea gandacilor, dar dl. G. era fericit ca nu manca sobolani, cum ar fi putut
sa mestece sobolani adevarati? Si uite asa, mestecand incet, fara graba, acei gandaci
combinati cu graunte de musli (sa ne aducem aminte, dl. G. manca iaurt cu musli de ani de
zile…), domnul nostru, adica dl. G., a vazut doua antene de gandac care ii ieseau din gura si
nu stia daca se le inghita si pe acestea sau sa le arunce la gunoi si cand era inca nehotarat ce
sa faca cu acele antene, doi gandaci i-au iesit din gura si el nu mai stia ce sa faca cu acei
gandaci care evadasera din gura lui, dar pana la urma, a mestecat tot ce avea in gura, a
inghitit cu dificultate, chiar a simtit cum gandacii incercau sa se agate cu piciorusile lor de
peretii matelor care duceau la stomacul lui plin de acel acid care urma sa devoreze acele
fiinte natange. Ingrozit, G. a baut mai mult iaurt decat de obicei, sperand sa inece gandacii
inainte ca acestia sa fie devorati de acidul din stomac… dar se linisti ca nu mananca nici un
sobolan, normal, ca ar fi fost mult mai dificil sa inghita un sobolan, mai ales daca acesta ar
fi fost inca in viata… 
In aceasta stare, domnul G. se trezi din cosmar. Afara era lumina, era senin, nu se
auzea nici un zgomot nici pe la vecini, nici afara, era o liniste absoluta peste tot, dar
domnul G. nu indraznea sa se uite la cearsaf, daca e alb sau maroniu, nu avea curajul sa isi
miste mainile si picioarele, sa vada daca sunt intregi sau doar niste cioturi, nu se uita nici la
parchet, nu s-a dat jos din pat ca sa vada ce mai e si afara. Astepta, nici el nu stia ce
asteapta. Dl. G. statea complet nemiscat, ii era frica sa se miste, doar cu ochii se uita in
tavan (acel tavan complet alb, nici urma de gandac), abia respira, caci ii era frica sa respire

109
cum respira in mod normal, nici nu indraznea sa se uite la cearsaf, nici la pereti, se uita
doar la tavan, acel tavan care devenise acum teribil de alb, si nu stia ce sa faca, era
bineinteles asezat pe patul din dormitorul apartamentul lui din acel bloc construit doar de
cativa ani (deci nu putem spune ca era un bloc invechit, napadit de gandaci si de sobolani),
timp in care nu avusese nici un fel de astfel de probleme de vreme ce blocul era nou, curat,
nu aveau de unde sa apara nenumarit gandaci si multi sobolani, sau poate totul se petrecea
doar in capul dlui. G., poate ca el era inca internat in spitalul de la Oxford dupa acel
accident teribil cand a cazut de la fereastra etajului doi, poate ca era in coma si se credea in
Infern sau poate ca era deja mort si chiar se afla in Infern, nu putem raspunde cu
certitudine la astfel de intrebari, dar oare tu, cititorule, stii unde te afli? Tu crezi, ca toata
lumea, ca te afli in acest Univers, dar dl. G aratase ca Universul nu exista, deci exista
posiblitatea sa te inseli si tu, dar nici macar nu realizezi ca te inseli, erai convins ca traiesti
in acest Univers, nu?, dar acum, dl. G. statea nemiscat asezat pe acel pat acoperit cu un
cearsaf alb, repet, prea alb, desi el se afla in coma sau era inlemnit in patul lui din rezerva
din spitalul Obrejia si se intreba de ce nu simte cum se invarte Pamantul, desi stia ca nu are
cum sa simta de ce Pamantul se invarte si asta din cauza inertiei, exact asa cum nici un om
nu simte cum se misca un tren cu viteza constanta, ei bine, la asta se gandea dl. G. stand
nemiscat pe patul lui (cititorul sa nu inteleaga ca era patul de moarte a dlui G., ca nu era
patul de moarte a dlui G.) aflat intr-un apartament dintr-un bloc construit doar de cativa
ani, iar Pamantul nu doar ca se rotea in jurul axei, dar se mai si invartea, cu o viteza destul
de mare in jurul Soarelui, dar el nu simtea nici aceasta miscare, nu mi se pare ca traim cu
toti intr-o Iluzie (trebuie sa fie cu majuscula, neaparat), dar nu vrem sa recunoastem asta?
Iar dl. G. se gandea ca poate are coronavirus si nu mai simtea nimic, sau poate ca viata
noastra nici macar nu exista, nu vedeti cati imbecili internationali isi pun intrebarea, de
nenumarate ori, daca nu cumva totul e o simulare (dl. G. considera ca daca ajungi sa crezi
idiotenia asta erai cu adevarat imbecil)… Totul parea sa fie in stare de asteptare, intreaga
lume, toti oamenii, toti gandacii si sobolanii si restul, cu totii asteptau, dar nimeni nu stia
ce asteapta…
Dl. G. nu stia ce sa faca, nu stia daca mai poate sa faca ceva sau daca mai avea sens
sa isi puna aceasta intrebare, gandurile se transformase doar in cuvinte, ratacite, care
fugeau din colt in colt si nu mai formau nici o propozitie, nici un gand, dar, in final, si
cuvintele se transforma-se in litere care l-a randul lor reprezentau doar niste semne
scrijelite pe creierul lui, pe fata lui, pe corpul lui, pe tavanul la care ochii lui se uitau cu
insistenta, semne fara sens, fara sens… si atat. Dar chiar atunci, cand corpul lui era atat de
fixat pe acel asternut alb de pe acel pat neclintit si cand privirea lui era fixata pe un punct
alb, prea alb, din tavan, realiza abia atunci ca pe tavan erau scrise niste cuvinte pe care nu
reusea sa le identifice. Asezat in patul lui acoperit cu acel cearsaf deosebit de alb, dl. G. si-a
dat seama ca si de data asta fusese doar un cosmar si nimic mai mult. Dar, abia dupa ce si-a
dat seama ca s-a trezit din cosmar, dl. G. s-a trezit din cosmar… sau nu?

110
11. Evadarea

  “Este periculos să ai un cămin. Iată, eu, de când am

un apartament, am încetat să scriu. În condiții normale, trebuie să fii cel puțin epileptic
ca să faci ceva valoros. Nesiguranța e sinonimă cu dinamismul.”
(Emil Cioran) 

- Scriitorule, am rugamintea sa ma scoti din nenorocita asta de poveste. Ma intreb cum ai

putut sa inventezi toate tampeniile astea in care eu sunt eroul lor? Crezi ca m-am simtit
bine in toate scenele astea atat de idioate? Tu m-ai facut sa traiesc niste scene incredibil de
penibile pentru mine, m-ai nenorocit, mi-ai nenorocit viata. Nu puteai sa scrii o poveste
frumoasa cu mine? De ce mi se intampla atatea ticalosii de-a lungul povestii? 
- Domnul G., doar stii ca eu nu am inventat nimic, totul mi-a fost povestit chiar de tine, dl.
G., deci eu nu am nici o vina. 
- Tu ai scris in titlu ca eu sunt intre Infern si Paradis, dar am fost in Infern aproape in toate
scenele. 
- Asta crezi tu, ca ai fost mereu in Infern? Nenumarati oameni divorteaza (divortul a
devenit ceva comun in zilele noastre, nu?), nenumarati pierd averi, altii isi pierd vietile…
Apoi, gandeste-te la intelectualii bagati in temnita de comunisti in anii ‘50-’60. Multi dintre
ei au fost omorati, asta a fost ordinul de la Moscova, sa fie exterminati. Sau cei din anii ‘80.
Sau oamenii care au fost in razboaie sau in foamete cumplita. Tu, te plangi pentru multi
plagiatori? Pai daca te plagiaza atat de multi oameni, ar trebui sa fii fericit, nu suparat ca
traiesti in Infern! Acum e, intr-adevar, Infernul, dar maine va fi Paradisul. Daca nu te
plagiau nenorocitii astia din lumea intreaga, tu nu ai fi creat mare lucru in opera ta.
- Dar nu sunt recunoscut. Nu puteai sa faci o poveste in care, in final, sa fiu recunoscut? 
- Nu aveam cum, m-a rupeam prea mult de realitate, as fi descris eroi care nu mai aveau
nimic de a face cu oamenii adevarati. Intram in SF prea mult. Nu am vrut sa scriu povesti
pentru copii. Nu aveai cum sa fii recunoscut de oamenii din aceasi generatie cu tine,
intelegi? Stai linistit, prin opera ta, esti deja in Paradis, asta trebuie sa intelegi si tu… 
- Si eu, cititorul, sunt de acord cu povestitorul. Cred, dl. G. ca traiesti in alta lume, nu in
lumea noastra, a tuturor.
- Tu vrei sa spui ca eu sunt in Paradis? Bati campii, scriitorule.. Cum dracu’ sa fiu eu in
Paradis in lumea asta ticaloasa, ticaloasa, ticaloasa? 
- Nu am zis ca esti complet in Paradis, de altminteri, titlul te situeaza intre Infern si
Paradis. Adica in realitate, in lumea noastra nenorocita si atat. Dar creatia ta te plaseaza in
Paradis, intelegi? Stii si tu (de la Einstein) ca doar datorita faptului ca ai fost plasat in
Infern, ai fost in stare sa crezi opera care te-a dus in Paradis!   
- Nu se poate. Adica tu vrei sa spui ca toate povestile astea care mi s-au intamplat mie in
acest roman au fost adevarate? Cine o sa te creada? Eu nu cred nimic din toate tampeniile
in care m-ai bagat in aceste doua romane. De aceea, am rugamintea sa imbunatatesti
povestea, macar acum spre sfarsitul romanului. Eu, eroul acestui roman (ca si al primului)
am trecut prin toate tampeniile astea care nu pot sa fie adevarate, sunt prea ticaloase,
intelegi? Tu esti creatorul meu, dar uite in ce poveste nenorocita mai bagat! 
- Sa stii ca eu nu inventez nimic. Asta e viata, asta e realitatea. Un mare creator, doar in
Infern poate sa creze o mare opera care in situeaza in Paradis. Gandeste-te la Beethoven, el
era in Infern, dar opera lui l-a situat in Paradis. La fel si cu Dostoievski si Kafka si restul
marilor creatori. Nu ai cum sa crezi o mare opera daca traiesti in Paradis. Asta sper ca tie
clar si tie… e un lucru banal aceasta observatie.
- Bati campii, nenorocit de scriitor! Cum pot sa cred asa ceva? Cum sa aiba oamenii o viata
atat de nenorocita? Cum sa fie asa viata pe Pamant? Tu nu vezi ca mai facut sa fiu singur in
ambele romane? A fost o nenorocire pentru mine sa dau divort de doua ori, sa trec pe la
nenumarate prostituate ca sa ma satisfac sexual, sa nu am si eu familie precum Geamanu’
si nenumarati oameni care au familie. Ei de ce au familie si eu nu? De ce nu am si eu o

111
sotie, de ce au plecat amandoua de langa mine? Pentru ca asa ai vrut tu, scriitorul acestui
roman. Ai vrut sa ma nenorocesti, asta e realitatea, nu ceea ce declari tu. 
- Nici vorba de asa ceva. Te rog eu sa ma intelegi, asa sa intamplat, realitatea e povestea
mea, eu nu am scris decat ce mi-a povestit dl. G. Tu ai vrea sa scriu o poveste ideala (in care
tu sa fii printul mostenitor care isi gaseste ca sotie o printesa top-model), dar nu am talent
pentru asa ceva. 
- Care “dl. G.”, spune-mi si mie? Cine mai e si asta? Eu nu il cunosc, eu sunt domnul G. al
acestui roman ca si al primului, dar nimic mai mult. Dl. G. nu numai ca nu exista in
realitate, dar nici macar nu e eroul celor doua romane. Clar este ca eu sunt eroul celor doua
romane, te rog, salveaza-ma! 
- Cum vrei sa te salvez? Ce vrei sa fac pentru tine? Vrei familie? Dar, ai uitat ce ti-au zis cei
doi prieteni ai lui Geamanu’? Doar scrie in acest roman. 
- Se pare ca trebuie sa ma bag si eu, Geamanu’ in discutia asta, desi nu as fi vrut sa fac asta.
Tu, frate, crezi ca daca ai familie esti in Paradis? Din experienta mea iti declar oficial ca
atunci cand ai familie, cand ai un copil, tu nu mai existi, sinele tau este dedublat in copil si
sinele tau dispare din momentul aparitiei dedublarii tale. Asta e tot, intelegi? Stiu ca nu ai
cum sa intelegi, nu ai nici un copil, ai refuzat sa ai un copil…
- Da, stiu ce vrei sa spui si tu ai familie si un copil, si povestitorul are doi copii, dar e doar
un amarat de scriitor al Asociatiei nenorocite din Romania. Spune-ti, voi cei prezenti la
discutie (povestitoru, Geamanu’ si cititorul), voi sunteti multumiti ca aveti familie? 
- Imi iubesc sotia si bineinteles copii sunt dedublarea mea, eu sunt ei, cum sa nu ii iubesc? 
- Si copilul meu e dedublarea mea.
- Dar inca va place sa va duceti in aceasi casa in care gasesti aceasi oameni de ani de zile?
Nu va omoara obisnuita lui Hume? Nu ati vrea si voi o schimbare? 
- Bineinteles ca am vrea si noi schimbare, dar ce fel de schimbare? Ea e sotia mea, ei sunt
cei doi copii mei pe care, bineinteles, nu vreau sa ii schimb, nici sa renunt la ei. Sunt doar ai
mei.  
- Dar nu te-ai plictisit ani de zile de aceasi rutina in fiecare zi: te trezesti cam la aceasi ora,
te speli, mananci, pleci la serviciu, te certi cu colegii, iti faci munca ta, aceasi in fiecare zi,
vii acasa, iti saruti copii pe care nu i-ai vazut dimineata (dormeau cand ai plecat tu), esti
obosit, poate tragi un somn de o ora, te trezesti, mai trebaluiesti prin casa, cu nevasta faci
mancare pentru copii, mai vorbesti cu vecinii in fata blocului, seara te uiti la TV, te culci si a
doua zi reiei aceasi viata amarata! Inteleg de ce ai vrea sa imi iei locul in povestea ta! Nu ai
cum sa iti schimbi viata, dar ai vrea schimbare, nu-i asa? Nu te macina in fiecare zi ca ai
vrea sa schimbi ceva (nici macar nu stii exact ce ai vrea sa schimbi!), dar te macina rau de
tot, asa e? Va intreb pe toti cei prezenti, de ce nu ati vrut sa schimbati nimic din aceasta
obisnuinta? V-a fost lene, nu?
- Stai, lucrurile nu sunt atat de simple. E dificil sa schimb o familie. Si nu vreau divort, nici
vorba, o iubesc pe sotia mea si mai ales pe cei doi copii ai mei. 
- Dar ai vrea o schimbare, “obisnuita” te omoara, dar nu ai ce sa faci. Dar eu sunt singur,
crezi ca e mai bine sa fii singur decat cu sa ai o familie? De ce m-ai creat pe mine sa fiu
singur mereu, sa dau divort de doua ori, sa nu am copii? 
- Pai, tu ai vrut sa nu ai copii, nu eu. Tu nu ai vrut copii, ca sa iti crezi opera.
- E drept, si eu m-am trezit cu copilul, nu era in planul meu, dar e dedublarea mea, il iubesc
enorm… Tu stii ca geniile, daca nu sunt singuri, nu mai sunt genii. Asta e conditia necesara
Nu iti convine ca esti geniu, ca esti cel mai mare ganditor din toate timpurile? 
- Bineinteles ca imi convine sa fiu geniu, dar povestitorul mi-a creat niste conditii
infricosatoare. De ce a trebuit sa introduci nenumarati plagiatori? De ce nu ai creat niste
scene in care sa fiu si eu recunoscut pe piata internationala? 
- Domnul G., tu nu nu ai cum sa fii recunoscut de oamenii care sunt in viata.
- Nu. Stiu si eu ce inseamna sa fii creator in Romania, ultima tara din Europa la economie
si educatie...

112
- Ei bine, cred ca aici nu ai inteles situatia. Diferenta dintre Romania si ceilalti oameni de
pe acest Pamant e de “grad”, nu de “natura”. Ceilalti oameni sunt exact de aceasi natura ca
si romanii (toti sunt urmare a evolutiei speciei!), de aceea a trebuit sa introduc nenumarati
plagiatori din multe tari, de aceea nu esti recunoscut pe plan international si ei sunt tot
oameni, toti sunteti un rezultat al evolutiei speciei. In plus, daca nu esti recunoscut de un
grup national, nu ai cum sa fii recunoscut la nivel international. Romanii te urasc, asta e
firea lor naturala, nu? Dar pana la urma sa stii ca toti oamenii sunt la fel, poate nu atat de
invidiosi ca romanii…
- Adica, vrei sa spui ca toti oamenii sunt niste “animale”? 
- Da, asta vreau sa spun. 
- Pai atunci tu, care esti om, esti un animal! 
- Da si eu sunt un animal, ce altceva vrei sa fiu? 
- Bine, dar eu nu sunt om, eu sunt eroul acestui roman, eu sunt in povestea ta. 
- Da, tu esti ceva fictiv, esti creat de mine in aceasta poveste. Pana si Geamanu’, prezent aici
de fata, e ceva creat de mine. La fel si cititorul asta intotdeauna nemultumit.
- De ce te iei de mine? Povestea ta e idiota, nu e vina mea ca nu imi place.
- Uite, eu plec de la ce spune cititorul: eu am dreptate, inseamna ca puteai sa faci povestea
mai pozitiva, sa ma faci sa fiu recunoscut pe piata internatioanla… De ce nu mai facut chiar
sa iau premiul Nobel? E doar o poveste, e adevarat ca un roman nu are cum sa ia premiul
Nobel, dar asta e o poveste. M-ai facut sa am cosmarul ala ca am luat premiul Nobel din
primul roman, dar mai trezit din somn, adica totul era ireal, era in visul meu, dar totul e
povestea ta, pana la urma, nu? Si atunci, care e rostul acestei povesti? 
- Ce tot pui astfel de intrebari, uiti ca si tu esti ceva fictiv, esti un erou al acestor doua
volume si nimic altceva. 
- Dar tu nu esti tot un erou fictiv in aceasta poveste? Tot nu mi-ai raspuns la intrebare: de
ce nu mai facut sa iau premiu Nobel in fizica, de exemplu? (Eu stiu ca ar trebui sa primesc
Nobel pe Fizica si Medicina, adica Neurostiinta Cognitiei...) Totul e fictiv, puteai sa crezi
asta fara probleme. 
- Pentru ca ar fi fost SF, iar acest roman nu e din categoria SF. Sa fi luat tu premiul Nobel,
ar fi fost atat de absurd, nu doar SF, dar absurd in realitate, total ar fi impotriva realitatii,
impotriva societatii umane de pe acest Pamant. 
- Inteleg ce vrei sa spui, dar totusi e un roman. Puteai sa ma faci sa iau premiu Nobel la
Fizica. 
- Da, bineinteles ca as fi putut sa creez o scena din asta, dar lumea ar fi aruncat cartea la cos
imediat, stii de ce? Pentru ca ar fi considerat ca era ceva jignitor pentru ei! 
- Asta chiar ma depaseste, pe mine eroul acestui carti. De ce ar fi fost asta jignitor pentru
oricare cititor? 
- Eu ca cititor pot sa iti spun ca fiecare dintre noi, cititorii, se crede ca si colegii tai, dl. G. de
la departament, cel mai mare ganditor din toate timpurile… si fiecare dintre noi are
justificarea ca nu a realizat putut sa realizeze marea creatiei pentru ca nu a avut conditii
sociale necesare si atat.
- Stai putin, pai nu povestitorul m-a facut sa fiu un erou care se crede cel mai mare ganditor
din toate timpurile? Intreaba-l, e aici de fata. Asta apare si in prima carte… Povestitorule,
nici macar nu stii ce scrii: in realitate, eroul = scriitorul = God! Si asta e valabil pentru
fiecare om in parte, chiar daca nu scrie nimic, e valabil pentru actiunile lui din fiecare zi,
fiecare ora care sunt echivalente cu scrierile tale. Si asta datorita faptului ca mintea e o
lume epistemologica, nu exista pentru nici o alta minte, nici macar pentru corpul tau, care
la randul lui nu exista pentru minte. Singuratatea iti da ontologia singuratatii, adica rege =
sclav. Marele avantaj, dar si cea mai mare nenorocire, e ca nimeni nu poate sa iti vada
sufletul (mintea, viata, tot aia), deci nimeni nu iti poate subjuga mintea pe deplin. Sclavi
devin cei care accepta sa fie sclavi pentru ca nu ii duce mintea la altceva.
- Da, pe tine te-am creat cat mai aproape de caracterul omului universal de pe acest
pamant. 

113
- Pai, daca eram ca orice om de pe acest Pamant, cum as mai fi fost geniu? 
- Tu crezi ca orice geniu nu se stie ca e geniu? Pana si Kafka, in acel pesimism absolut in
care traia, se stia ca e geniu, nu mai vorbim de Dostoievski… 
- Deci tu, povestitorule, vrei sa spui ca nu aveam cum sa iau premiul Nobel in aceasta
societate umana? 
- Da, era impotriva gandirii tuturor oamenilor. Munca lor de o viata s-ar fi dus de rapa daca
tu ai fi luat premiul Nobel, dat fiindca teoria ta darama toate teoriile de pana la tine din
filosofie, fizica si neurostiinta cognitiei… si stii asta! 
- Inteleg de ce m-ai creat asa. Inteleg de ce am avut de suferit atat de mult in aceasta
poveste. Dar atunci ce ma diferentiaza pe mine de ceilalti oameni, daca toti suntem genii,
macar pe ascuns, in fiecare din noi? Cu ce sunt eu mai deosebit decat ei? Care e diferenta
dintre mine si Gemanu’, si el prezent la aceasta discutie?
- Adu-ti aminte de secventa cu colegul tau din Sydney, care in mijlocul vacantei a venit la
biroul lui sa isi ia ceva si in trecere pe culoar te-a intrebat: “G., nu esti in vacanta?” si tu i-ai
raspuns “Eu sunt intotdeauna in vacanta”. De ce i-ai raspuns asta? Pentru ca tu iti scriai
sistemul tau filosofic care darama toata cunoasterea umana de pana la tine, asta da
vacanta! Nu suna bine? 
- Stii, eu cred ca tu vrei sa ma amagesti, tu vrei sa ma faci sa inceapa sa imi placa situatia in
care m-ai bagat tu in aceasta poveste. Dar tu te-ai intrebat vreodata cum e sa traiesti singur
toata viata? 
- E drept ca eu am evitat sa traiesc singur. Nu am inteles niciodata de ce frate-miu chiar a
ales el insusi sa traiasca intr-o astfel de singuratate nimicitoare.
- Pai, aici e ce a spus Tesla mai sus. Esti de fapt si tu creator, asa cum sunt eu insumi in
crearea acestei povesti in care tu esti eroul principal. 
- Adica, conform teoriei mele, orice om e singur, nu? Ca doar asta ai scris despre mine in
primul volum… 
- Da, da asta e situatia la toti oamenii, nu doar la tine care esti eroul povestirii mele.
Diferenta e ca ei habar nu au despre asta, sau incearca sa se amageasca singuri,
casatorindu-se, facand copii (dedublare, copii devenind telul vietii lor, ca si la parintii tai),
mergand in vacanta de doua ori pe ani, sau iesind la baut la o bere cu prietenii o data pe
saptamana. Ai fi vrut sa fii un erou de genul asta? Zi-mi ca ai fi vrut asta si schimb povestea
acum… 
- Stai, stii ca nu am cum sa accept asa ceva. Incerci sa ma manipulezi? De ce? Cu alte
cuvinte, tu vrei sa spui ca prin mine, in povestile tale, tu de fapt ai oglindit realitatea? 
- Da, asta am vrut sa fac prin tine. 
- Pai, atunci eu nu mai sunt un erou fictiv decat pe hartie, fiecare cititor o sa se recunoasca,
mai mult sau mai putin, cumva in mine. 
- Eu, ca cititor, nu vreau sa fiu in aceasi oala cu tine. Eu sunt multumit de viata de zi cu zi,
nu am nevoie de iluzii…
- Dar din cauza discutiei pe care am avut-o cu voi acum, incep sa urasc complet caracterul
meu, eroul acestei povesti. Te implor, povestitorule, schimba dracului povestea asta… fa-
ma eroul unei povesti ireale, fantastice, o poveste din paradis… sa incep sa iubesc si eu
viata pe care tu mi-ai creat-o, creator nenorocit! 
- Din pacate, eu sunt scriitor fara talent, realitatea este cea care ma inspira sa scriu
povestea asta, realitatea povestita de domnul G. 
- Dar tu nu scrii aici o biografie ca in primul volum.
- Nu, nu e biografie, e o poveste pe care tot dl. G. mi-a spus-o.  
- Nu mai inteleg nimic. Eu nu stiu cine e dl. G. cel care ti-a povestit biografia lui. Eu nu l-
am vazut niciodata. Eu sunt domnul G. din aceasta poveste, sa nu ma confuzi cu dl. G. care
ti-a povestit viata lui. Dar eu nu vreau sa fiu nici in realitate, nici in povestea asta
nenorocita… Vreau sa scap. Te rog, scapa-ma! 
- Fiind Geamanu’ dlui G., cred ca am si eu dreptul sa intreb: ce o sa se intample cu mine si
cu ai mei?

114
- Dl. G., nu intelegi ca nu am cum sa te scap? 
- Deci vrei sa ma lasi in povestea asta nenorocita? Dar ce inseamna o poveste altceva decat
ceva ireal, ceva in capul tau de autor? Ce inseamna viata pentru tine, cand conform teoriei
mele, viata nici macar nu exista pentru organism, o viata este o lume epistemologica,
pentru care nimic nu exista, nici macar corpul cu care corespunde, desi fara aceasta
corespondenta, viata insasi nu poate sa fie! Fiecare dintre noi, fiecare eu, fiecare sine, adica
fiecare viata are libertate absoluta pentru ca nici macar corpul nu poate sa intervina in
viata, cu atat mai putin altii, pentru nici corpul tau, nici al altora, nu exista pentru viata
mea, dar nici vietile lor nu exista pentru viata mea. 
- Nu am altceva ce sa fac. Dar nu ti se pare ca ai libertate absoluta? 
- Nu, mi se pare o tragedie absoluta. Singuratatea absoluta a fiecarui “sine” e tragedia
absoluta. Sa stii ca eu o sa scap din povestea asta a ta. Si daca scap, am sa te nenorocesc! 
- Sa nu cumva sa ne ameninti si pe noi, cititorii… Si eu am sotie si copil, vreau sa fiu scos
din acesta poveste nenorocita. Chiar nu inteleg, cine m-a bagat in poveste, tu dle G. sau
povestitorul?
- Cititorule, nu te mai baga in poveste, opreste-te, las-o balta. Iar pe tine, dl. G., te avertizez
ca nu ai cum sa scapi din poveste, eu crez povestea in care tu esti eroul principal. Eu sunt
creatorul tau, nenorocitule, asa ca las’o balta cu iesirile astea necontrolate.
- Asta crezi tu, imbecilule, tu nu esti God (care oricum nu exista, nu asa m-ai pus sa sustin
in primul volum?). Iti voi distruge viata, cand voi scapa din aceasta poveste, nenorocitule!
Nici prin cap nu iti trece cum voi scapa eu din povestea ta. 
- Eu inteleg situatia ta… stii ce s-a intamplat cu tine? Te-ai apropiat atat de mult de
caracterul oamenilor (al tuturor, de altminteri) incat urasti povestea in care tu esti erou
tocmai pentru ca povestea e atat de asemanatoare cu realitatea. 
- Dar eu nu vreau realitate, eu vreau o poveste adevarata, adica o poveste care sa ramana
poveste si nimic altceva.
- Repet, eu sunt un scriitor fara talent, de fapt biografia dl. G. m-a inspirat sa scriu aceasta
poveste. 
- Dar pe mine, Geamanu’, cine m-a bagat in poveste? Eu chiar sunt geamanul dlui G.?
- Povestitorule, raspunde-mi mie intai, eu vreau sa scap din irealitatea sau de realitatea
asta creata de tine. 
- Te inteleg, dar spune-mi ce vrei, sa iti dau premiul Nobel? Daca ai primi Nobelu’,
povestea ar fi mult mai nenorocita, mai penibila chiar pentru tine. Tu ai incepe sa ma urasti
mult mai tare, oamenii m-ar ura daca as scrie asa ceva, nu am cum sa scriu asta, asa ca
incearca altceva.
- Eu, cititorul, recunosc ca povestitorul are dreptate.
- Dl. G. esti nenorocit ca te intorci acasa si casa e pustie? Ai fi vrut familie? Un copil si o
nevasta? Peste doi ani, ai fi inceput sa urasti situatia asta si sa ai un enorm regret ca te-ai
casatorit si ai facut un copil, asa cum se intampla la majoritatea barbatilor, care alaturi de
sotie si copil se uita la femeile frumoase care trec pe langa ei pe strada. Ai fi vrut sa te fac
stapanul unui bordel? Eroule, tu insuti ai fi inceput sa urasti ca esti pus in astfel de situatie,
ai fi inceput sa ma injuri sa te fac profesor universitar, sau alteva, dar ce altceva ai fi vrut?
Nimic nu te-ar multumi, iti garantez eu... Eu tot nu inteleg, cum ai fi vrut sa te crez? Nobel
nu aveam cum sa iti dau, doar esti roman, femei cu nemiluita nu aveam cum sa iti dau,
banii nu te intereseaza (tu esti interesat de sistemul tau filosofic care darama totul, ce vrei
mai mult?) Spune-mi, de ce esti nemultumit de povestea asta in care esti eroul principal?
Ce te nemultumeste? 
- Am inceput sa nu mai stiu ce ma nemultumeste.
- Pai si atunci ce vrei de la mine? 
- Eu credeam ca povestea in sine e ticaloasa si total ireala, dar acum am inceput sa ma
indoiesc, nu stiu nici eu ce mai vreau, am inceput sa ma lamuresc ca, de fapt, nu e vina ta,
creatorul meu… vina este in sine, in existenta, in posibilitatea de a exista, de aici vine vina
in sine… 

115
- Ai fi vrut sa nu existi? 
- Cu totii vrem sa existam… Cine regreta ca exista? Sinucigasii? Dar tu, ca scriitor, trebuia
sa gasesti ceva autentic care sa ma faca fericit pe mine, eroul povestii scrise de tine. Asta nu
intelegi tu, creatorul.
- Eu nu am talent la a scrie o poveste SF, o poveste ireala. 
- Mai pus intr-o situatie si mai proasta decat eram la inceputul acestei discutii. Mult mai
proasta… insuportabila. Nu mai rezist deloc.
- Eu nu am cum sa te scap. De fapt, nu ai cum sa scapi, tu esti o lume pentru care nimic nu
exista, nici macar corpul tau din poveste nu exista pentru sinele tau, tot din poveste, esti
imparat si sclav in acelasi timp, esti poveste si povestitor, tu te crezi singur, eu doar am
pornit povestea si totul merge de la sine, natural, cum trebuie sa mearga. Totul se reduce la
sine, aia e realitatea pentru fiecare dintre noi. Ireal este singura posibilitate pentru real,
intelegi? Materialul devine imaterial, realitatea devine imaginatie, totul se transforma in
Cuvant, pana si sabia... Tu nu ai cum sa intelegi, dar pana si corpul fiecaruia dintre noi tine
tot de sine. Si asta datorita evolutiei speciei corpurilor: cel mai mare orgasm il avem,
fiecare dintre noi (indiferent femeie sau barbat), tot singuri, prin masturbare. Deci pana
si pentru placerile corpului (care tin de minte), tot singur e mai bine. Deci singuratatea e
absoluta, trebuie sa fie absoluta. Tu esti singur in aceasta poveste… 
- Cum adica singur, dar eu, Geamanu’ nu exist?
- Dar pana pe mine, cititorul, trebuie sa ma bagati in ecuatie, si eu sunt prezent.
- Povestitorule, dar tu stii cati eroi sunt in cartea ta? Ai vrea sa scapi de vreunul dintre noi? 
- Nu eu hotarasc cine participa la aceasta poveste, de fapt este dl. G. care imi povesteste
aceasta poveste.
- Nu e deloc adevarat. Eu ti-am povestit ceva, tu scrii altceva.
- Dar noi cititorii, ce vom citit pana la urma?
- Povestitorule, cred ca ai inceput sa te temi… daca scap din aceasta poveste, esti terminat.
- Nu ai cum. Nici tu, nici ceilalti.
- Ba da, stii de ce? Pentru ca tu nu esti God, scriitor amarat! Daca God exista, atunci tu esti
eroul unei povesti scrise de God, nimic altceva. Cu alte cuvinte, tu scriitorule, esti in aceasi
situatie ca si mine (eroul povestii scrise de tine): si tu esti un erou al unei povesti scrise
chiar de God, nu de altcineva… 
- Dar vezi ca asta contrazice ce ai zis tu in povestea mea: ca God nu exista! Acum ce faci, te
refugiezi in God? 
- Cum ai scris tu in primul volum, eu am ajuns la “Hypernothing”, iar editorul meu,
credincios, mi-a spus ca tot la God am ajuns, iar eu i-am replicat ca nu e God oamenilor, e
un altfel de God. Si el mi-a spus ca am venit cu o noua religie, cu un nou God, dar tot la God
am ajuns, chiar daca e alt God, tot God ramane, oricat ma chinui eu sa il elimin, mai ales in
al doilea volum.
- Deci, pana la urma, tot la God ai ajuns si tu, nu?
- Nu, nu e God, e un “God naturalizat”. E o lume putin diferita decat toate celelalte lumi
descoperite de mine si atat, diferita e data de faptul ca e prima. 
- Am inteles, dar totusi ai spus ca prima lume are o hiper-existenta si nu o existenta ca
celelalte lumi. 
- Da, ca sa opresc regresul la infinit, l-am urmat pe Aristotel si am scos Hypernothing din
cercul obisnuit la lumilor. 
- Pai asta inseamna ca tot la God ai ajuns… 
- Tu nu vrei sa intelegi, scriitorule, Hypernothingul este o lume care hyper-exista, dar nu e
nimic mai mult. Cu alte cuvinte, viata dupa moarte nu exista. Cand corpul tau moare,
dispare, atunci si viata ta dispare.
- Eu sunt un scriitor amarat, ma duc la biserica o data pe luna (nu in fiecare saptamana ca
pensionarii – nu stiu de cate ori o sa ma duc cand voi iesi la pensie, nu vreau sa ma gandesc
la asta), dar eu nu cred ca viata mea o sa dispara, dupa ce corpul imi va dispare... 

116
- Scriitor amarat, frica te face sa imi spui asta! Frica te face sa nu intelegi adevarul. Culmea
e ca eu, eroul povestii tale, trebuie sa te lamuresc: viata ta corespunde unui corp uman si
atat. Fara aceasta corespondenta, viata ta nu are cum sa existe. Daca corpul tau dispare, se
dezintegreaza in oase (macroparticole) si apoi in microparticole, atunci viata ta nu va mai
are cu ce sa corespunda si viata nu mai poate sa existe. 
- Macroparticolele corespund la microparticole, dar astea din urma la ce corespund? 
- La campul electromagnetic. 
- Si campul electromagnetic la ce corespunde?
- La Big Bang, domnul G. 
- Aha, si Big Bangul de cine a fost produs?
- Nu stiu. 
- Acum te-am prins, vezi ca tot la God ai ajuns! Doar God putea sa produca Big Bang,
domnul G. 
- Nici vorba, Big Bang a fost produs de o lume diferita de ce a urmat dupa, adica “universul”
nostru (care e de fapt multe “lumi diferite” si atat). 
- Am inteles, si Universul de ce a fost produs? 
- De o lume diferita. 
- Si asta de ce a fost produsa? Nu cazi in regres la infinit? Am inteles, tot la God ai ajuns,
desi tu ai scris articolul ala nenorocit de pe pagina ta de web ca nu are cum sa existe. Dar
uite ca tot la el ai ajuns. 
- Nici vorba, repet, e un God naturalizat, e Hypernothing, o lume in sine si nimic altceva. 
- Tu vrei sa spui ca dupa ce murim, sufletul nostru nu va mai fi? 
- Da, asta vreau sa spun. 
- Eu scriitorul tau, eu care te-am creat (asa cum God m-a creat pe mine!), incep sa te urasc!
Incepe sa imi para rau ca te-am creat, primul volum a fost deja publicat (culmea, a avut
mare succes, a fost foarte bine primit pe piata). Dar ce fac eu acum cu tine in acest al doilea
volum? Cel mai bine va fi sa nu public volumul, sa sterg manuscrisul de pe leptop. Da, asta
am sa fac… 
- Atunci ai muncit degeaba, nenorocitule! Mai creat degeaba… daca nu ma publici, eu nu
voi mai exista, o parte din tine va muri, nu-i asa? 
- Problema e ca a inceput sa imi fie frica de tine. De ce? Mai bine nu mai public al doilea
volum. 
- Dar cu noi ceilalti ce se va intampla? Vom disparea si noi?
- Dar eu, cititorul, nu depind de tine, povestitorule, nu voi disparea, cel mult voi arunca
cartea asta la gunoi…
- Povestitorule, te rog nu ma confunda cu dl. G., eu sunt fratelui lui, Gemanu’, dar nu
suntem acelasi erou. Sa fie clar asta in poveste…
- Povestitorule, cred ca a inceput sa iti fie frica de mine, de creatia ta… Ai muncit din greu
dar nu ai obtinut rezultatul scontat. Nu cumva si lui God, care oricum nu exista, ii e frica de
ceea ce a creat, adica de oameni, in general? Scriitor amarat, cum sa nu ma publici? Eu
vreau sa ma publici, dar sa schimbi din poveste. Vreau nevasta, poate si copii (nu sunt
hotarat), desi nici de asta nu mai sunt convins, nu stiu, dar nu mai vreau singuratatea asta,
care culmea e absoluta, dar nu e nici macar pacalita prin prezenta unei partenare alaturi de
mine, sa pacalim amandoi singuratatea absoluta. Crezi ca ai sa fii in stare sa scrii alta
poveste care sa aiba mare succes? Ai sa gasesti alt erou cu care sa ma inlocuiesti? Dar nu ai
imaginatie, nu ai talent, tot la realitate ai sa ajungi, tot eu am sa fiu eroul povestii tale
viitoare. 
- Nu, nici vorba, ti-am zis, a inceput sa imi fie frica de tine. Nu stiu ce sa ma fac cu tine. 
- Atunci esti in cea mai proasta situatie, sa nu stii ce sa faci cu mine! E mai rau dacat daca
mai fi omorat… sa inteleg ca vei deveni criminal, ma vei omori? Se vede ca esti scriitor fara
talent, un familist aruncat in cusca familiei, nu? 
- Incep sa cred ca e mai bine sa fii familist, decat sa fii singur ca tine. Irealitatea e mai buna
decat realitatea, asta e adevarul, pur si simplu. Adu-ti aminte cand Isus i-a zis lui Pilat din

117
Pont ca el e “calea, viata si adevarul”, iar Pilat l-a intrebat “Ce este adevarul?”. Nu exista un
adevar real… puteam vorbi de “adevar”, dar sunt doar vorbe (care se transforma, de multe
ori, in sabii)… dar adevarul nu exista in realitate in nici intr-un caz, noi ne reprezentam
cumva realitatea si atat. Deci pana la urma realitatea e ceva ireal, nu? 
- Atunci de ce mai creat sa fiu singur? Doar nu iti placea sa fii familist. Eu iti garantez asta. 
- Da, probabil ca ai dreptate, dar acum incep sa cred ca e mai bine sa fii familist dacat
singur. Si eu te cred cand spui asta, doar ca iti lipseste un element: un geniu trebuie sa fie
singur. Altfel nu are cum sa fie geniu. Cand ai familie, nu poti sa devii geniu, pur si simplu.
Aminteste-ti ca pe tine te-am creat ca sa fii singur tocmai ca sa devii geniu. Stii si tu, un
geniu nu e ceva nativ, e ceva pentru care trebuie sa muncesca enorm, nimic altceva! 
- Da, stiu, Richard Feynman (fizician cu premiul Nobel) a spus asta. 
- Si nu avea dreptate? Daca ai fi avut familie cu un copil sau doi, nu fi putut sa devii geniu
cu adevarat. 
- Cum adica, vrei sa spui ca nu sunt genii care au avut familii? 
- Ba sunt, bineinteles, dar geniile fara familie au fost superiori celor cu familie. 
- Dar Dostoievski nu a avut familie? 
- Nu putem spune ca a avut o familie adevarata. Sotia lui, cu 30 de ani mai tanara, nu era
nevasta, ci mai degraba pustoaica de genul la care te duci tu din cand in cand si care a
devenit ingrijitoarea lui, la batranete. Nu uita, ca el nu a avut copii… daca avea copii, nu ar
mai fi scris ultimele lui romane, care sunt cele mai mari. 
- Asa o fi… partea proasta e ca incep sa nu mai stiu cum as dori sa fiu, in ce fel de poveste sa
ma bagi… poate ca ar trebui sa nu ma mai gandesc sa scap din aceasta poveste. Ce urmeaza
e treaba ta, eu nu ma mai bag… eu vreau sa scap din lumea mea, dar crezi ca lumea ta ma
merita? Daca lumile noastre sunt atat de asemanatoare, inseamna ca nu merit sa evadez
din lumea mea in lumea voastra, plina de oameni netrebnici, de pungasi, plagiatori, hoti,
criminali… rezultatul evolutiei speciei, nimic altceva, asa e si lumea mea din poveste, ce sa
fac? Are sens intrebarea? Unde sa evadez? In ce lume? Lumea ta amarata nu ma merita,
efectiv. Ca sa scap, singura posibilitate e sa devin God… 
- Vezi, pana la urma tot la mine ai ajuns! Editorul avea dreptate, tot la God ai sa ajungi. 
- Dar God nu are cum sa existe. Si chiar daca ar exista, inseamna ca El a aranjat sa nu imi
mai mearga cheia la usa camerei din Oxford si asa am avut accidentul, pentru ca stia ca voi
lupta impotriva lui, stia ca voi manca cel mai mare “mar al cunoasterii”, de asta a vrut sa
ma impiedice. El a vrut ca rezultatul accidentului sa ma faca sa nu fiu in stare sa mai scriu
ce stia ca voi scrie: un articol (si un capitol din “Metafizica” mea) prin care arat ca God
(fiinta pura, atoputernica, atotstiutoare, atotprezent, etc.) nu are cum sa existe. Toate
trasaturile lui God sunt autocontradictorii datorita noului cadru de gandire pe care l-am
impus (cu ajutorul plagiatorilor) la nivel international. Care a fost rezultatul accidentului?
Am supravietuit, m-am ridicat din patul spitalului, am fugit din spital si, pana la urma, mi-
am revenit. Eu am invins, nu God-ul vostru! Ce am facut imediat dupa ce mi-am revenit?
Ani de zile, am scris tot ce am vrut eu (in sapte ani am scris cinci carti! Dar per total am
peste 12 carti, nici nu mai stiu cate exact am scris…), nu el, God, daca ar exista. Prin
scrierile mele, eu am devenit God-ul pe acest Pamant, intelegeti? 
- Asta crezi tu! Tu esti rezultatul diavolului, nu al lui God. Tu esti un fel de “Paganini al
gandirii umane”, esti omul Diavolului. Stii ca unii oameni i-au cerut lui Paganini sa
dovedeasca ca are parinti-oameni (si nu “diavoli”) prin a arata o scrisoare de la mama lui?
Tu cum poti sa dovedesti ca nu esti fiul Diavolului? 
- Pai, nu eram “fiul” tau? Nu tu m-ai creat? Deci pana la urma tu esti Diavolul-tata al meu!
Nu vreau sa ne certam din nou. Scoate-l pe God din discutie. Nu ma intereseaza. Da, tu m-
ai creat, dar eu acum sunt liber, in lumea mea,  exact cum tu esti liber in lumea ta. Daca eu
nu sunt liber, inseamna ca nici tu nu esti liber. Asta vrei? Tu fiul cui esti? Al lui maica-ta
si al lui taica-tu? Si ei, ai cui sunt? Si primii oameni de pe Pamant, ai cui au fost? De la
maimute, nu? Si maimutele? Si primele fiinte? Dar Pamantul de unde a aparut? 
- Pai vezi ca tot la God ajungi! 

118
- Nici vorba, cine la creat pe God? Nu se poate sa fie etern. Ala nu exista, deci nu el a creat
Pamantul. Totul vine de la Hypernothing care e doar o lume diferita si nimic mai mult. Dar
tu, amarat de credincios, nu ai cum sa intelegi asta…
- Dar cum vrei ca eu sa ies din discutie, eu povestitorul? Eu te-am facut sa devii cel mai
mare ganditor din toate timpurile. Dar nu uita, asta e in poveste, nu in realitate. Esti ceva
fictiv, doar nu ai inceput chiar sa crezi ca tu  chiar esti cel ai mare ganditor din toate
timpurile... 
- Incepi sa ma enervezi din nou. Eu sunt cel mai mare ganditor din toate timpurile. Nu
crezi asta? Sa vezi ce iti fac. Daca scap din aceasta poveste, ai sa o incurci si inca rau de tot! 
- Eu cred ca, din cauza accidentului, ai inceput sa innebunesti. Oricum, nu ai cum sa scapi
din aceasta poveste. E ca si cum ai spune ca eu, scriitorul, as vrea sa scap de God. Nici eu
nu am cum sa scap, nu? Insa, desi tu ai scris ca God nu are cum sa existe, nu ai cum sa scrii
ca eu, scriitorul povestii in care tu esti erou, nu exist. Deci nici ca “God nu exista” nu ai cum
sa arati. De altminteri, poti sa scrii o poveste (in povestea mea) in care eu, scriitorul
povestii in care tu esti eroul, nu exist. Dar nu va ramane decat o poveste intr-o alta poveste
si nimic altceva.

119
12. Porumbeii din Centrul Vechi

“My dear mother, I feel sad and dreary when I think of you. I don't know how, but I feel that you are not
well. I wish I could be beside you now mother, to bring you a glass of water. All these years that I had spent
in the service of mankind brought me nothing but insults and humiliation… This morning I got up before
sunrise because I have heard again in my room something I’ve been hearing for some time now through my
dream. I’ve heard a voice singing and praying in some Moorian lament or a moan. This morning I’ve
chased dream from my eyes and have noticed that the voice is coming from everywhere and that I cannot
locate it whether it is coming from outside or inside [him or room?]. I am afraid to have lost my mind…
Please mother, pray for me over there!”
(Tesla, ultima scrisoarea catre mama)

Intr-o zi, dl. G. a primit un clip de la Geamanu’ de la echipa “Illneas”, cu o poezie de-a lui
Silvia Plath, “Mad girl’s love song”. Clipul era facut de o echipa de specialisti, probabil de
americani, nu stiu. Si cand s-a uitat la clip de pe telefon, in apartamentul lui (nu isi scosese
leptopul din rucsac), dl. G. a ramas masca. Era tristetea in sine, era tristetea fara margini,
parca era infinita, desi G. ma lamurise ca infinitul nu are cum sa existe, si uite asta, dl. G. a
fost incatusat atat de tare de acest clip incat s-a uitat la urmatorul clip (poezie de-a lui
Bukovski) si inca la vreo trei clipuri din aceasi serie. Rezultatul? O tristete “infinita”, desi
stim deja ca “infinitul” nu exista, dar macar daca putem spune ca era o tristete fara
margini, poate nimeresc mai bine, nu stiu, pentru ca nu eu am trait aceasta tristete, doar
am auzit povestea din gura dlui G. si ma gandeam doar ca sunt fericit ca sunt casatorit si
am doi copii, caci se parea ca toate acele poezii si clipurile insusi surprindeau doar o
singura chestie, “singuratatea” si de aceea cred ca eram cumplit de multumit ca aveam o
familie, chiar daca, ca orice barbat care are o familie, am cam inceput sa fiu si eu sufocat de
“obisnuita” lui David Hume (cred ca e o chestie evolutionista, aici, pana la urma) si deci am
inceput sa am presiunea sa ma culc cu alte femei, dar bineinteles ca nu o faceam pentru ca
era de datoria mea sa nu imi insel sotia si sa imi cresc copii (telul evolutiei specilor), sa imi
iubesc in continuare sotia (cat mai putem vorbi de iubire in raport cu aceasta obisnuinta,
care devine cam sufocanta, nu?) dar cu siguranta imi iubeam enorm copii mei (ceva
genetic, stim cu totii), dar e un altfel de iubire, cea parinteasca (evolutia), caci fara aceasta
iubire, nu ar fi fost evolutie, sau mai bine spus, daca membrii unei specii nu au avut acesta
“iubire”, specia respectiva a disparut, pur si simplu…
Dl. G. locuia singur in aparatamentul lui mic, dar care ii placea foarte mult, tocmai
pentru ca nu avea nevoie de mult timp ca sa pastreze curatenia, da, singur acolo, uitat de
fostele sotii, uitandu-se la aceste clipuri de la “Illness” a simtit ca innebuneste si, desi chiar
a simtit ca incepe sa innebuneasca, nu putea sa se dezlipeasca de telefonul la care se uita,
prin Internet, la acele clipuri pe Youtube, telefonul parca devenise parte din corpul lui, sau
poate si mai rau, parte din mintea lui si de vreo 20 minute se ruga de sine insusi sa renunte
sa se mai uite la acele clipuri nenorocite, dar nu putea, bineinteles, si continua sa treaca de
la un clip la altul, toate facute de aceasi echipa, pe acelasi ton de tristete infinita (chiar daca
infinitul nu are cum sa existe), dar pana la urma, dl. G. a inchis Internetul de pe telefonul
lui si acele imagini si cuvinte atat de grele in mintea sa incat abia se misca in apartament, s-
a imbracat cat a putut de repede (acea vocea atata de trista, infinit de trista a acelui faimos
poet parca inca rasuna in apartamenul lui mic, dar cochet), iar acele imagini de peretii
scorojiti, metale ruginite, nori si soare laolalta, copii jucandu-se parca stiind ca peste cativa
zeci de ani (multi ani, bineinteles) vor imbatrani si apoi vor muri, desi nici un copil nu are
cum sa se gandeasca la moarte, ci se joaca, fericit, cu colegii lui vecini, il faceau pe G. abia
sa se miste, sa fuga de tristete il facea sa se miste cat de cat, ei bine, G. a iesit pana la urma
din apartament, nu a uitat sa inchida usa si, cu pasi grabiti, dar fara sa fuga, era prea
epuizat, a iesit din bloc, s-a strecurat printre blocuri, s-a indreptat catre statia de autobuz,
pe acea strada paralel cu Dambovita, se inserase aproape complet, lampile (becurile,
bineinteles) de pe stradutele alea uitate erau aprinse, erau chiar multe, incercau parca sa iti
de-a impresia, tie, calatorul de pe acele strazi, ca intunericul inca nu coplesise complet
malurile Dambovitei, nu stiu de ce, dar noapte se asociaza intotdeauna cu tristetea si, dupa

120
ce s-a dat jos din autobuz chiar la Universitate, tarandu-se pe acele stradute, cautand sa
intre in centrul Centrului Vechi, s-a intamplat nenorocirea… Cand a trecut de pe un trotuar
al unei strazi pe care circulau masini (nu foarte multe, dar oricum vreo doua, trei masini tot
au trecut chiar atunci) pe celalalt trotuar (ingust, al dracului de ingust – mai tarziu, dl. G.
si-a pus intrebarea de ce se nimerise acel trotuar sa fie atat de ingust, nici el nu stia, era un
ghinion nesfarsit, chiar daca ghinion sau noroc nu exista) a facut cativa pasi pe acel trotuar
ingust - nu stia de ce avea impresia ca el era ca si cum ar fi calcat pe lumina aia galbena de
la lampile alea stradale, lumina care parea atat de frumoasa, dar in acelasi timp era
oarecum palida, deci trista, sau poate ca nu era inca trista, dar cu siguranta a devenit trista
cu adevarat atunci cand, dupa acei cativa pasi, G. a vazut un cuplu uitandu-se jos, la
peretele unei case care facea ca acel trotuar sa fie ingust si acolo jos, lipit de peretele galben
(bineinteles, ca si acel perete al casei trebuia sa fie galbui, precum lumina care il lumina,
sau poate ca era alb, in realitate, dar era ingalbenit de lumina galbena), ei bine, acolo jos,
chiar langa perete, era o pereche de porumbei la care se uita perechea umana, iar dl. G. a
trecut pe langa acele doua perechi de vietuitoare, dar si-a aruncat el privirea catre perechea
de porumbei, a mai facut doi sau trei pasi (nici el nu mai stia exact cati) si abia atunci si-a
dat seama de nenorocire: un porumbel statea in picioare langa un alt porumbel care era
intins pe trotuar, chiar putin lipit de peretele ingalbenit al casei… Cu alte cuvinte, un
porumbel viu, cel in picioare, il pazea pe cel cazut, foarte probabil, mort. Dl. G. incremenise
uitandu-se la cei doi porumbei asezati chiar pe acel trotuar foarte ingust… Cititorule, nu ai
vazut aceasta secventa, poate ca ai avut norocul ca nu ai fost prezent acolo, altfel te-ai fi
scufundat in neantul galbui care parea ca se intinde in fata ta, dar si in spatele dlui G., un
galbui care ii dadea senzatia de lesin si, chiar daca se auzea cum trece o masina cu farurile
aprinse, faruri nenorocite care aruncau o lumina galbena, tot galbena, de ce totul parea
galben, asta chiar nu stiu?, sau poate ca totul se ingalbenise, totul imbatranise, era timpul
care ingalbenise toate obiectele si fiintele din aceasta scena, desi paradoxal pentru lumina,
timpul nu exista (fotonii se deplaseaza cu viteza lumii si timpul nu exista pentru acestia,
asta ne-a invatat Einstein cu teoria speciala a relativitati – nu stiu ce m-a apucat sa va dau
detaliu asta stiintific, ba da, stiu, incerc, eu povestitorul sa evadez din acea lumina galbuie
care inconjurase tot centrul ala vechi, al naibii de vechi, centru care devenise dintr-odata
mult mai vechi, innebunitor de vechi) si lumina aia galbuie, scorojita, invaluise si pe cei doi
porumbei, unul in viata, altul mort, dar, incredibil, porumbelui viu, in picioare, statea lipit
de cel mort, cazut, prabusit pe trotuar langa perete si il pazea, viul pazea mortul. Scena
incredibila, nu? Dl. G. si-a dat seama ca vede, pe viu, eterna ecuatie “viata + iubirea =
moartea”, dar e vorba de “iubirea absoluta” in aceasta scena - cum v-am scris pana acum,
dl. G. mereu imi batea capul cu ideea ca iubirea nu are statut ontologic, ca nu poate avea un
statut ontologic, ca e in mintea unei fiinte vii sau in alta, dar o minte nu exista pentru alta
minte, iar iubirea ar presupune doua minti care sa se iubeasca, adica, in mod necesar,
relatia dintre doua suflete (minti) care, in realitate, nu exista unul (una) pentru altul (alta),
deci nu are cum o relatie intre doua suflete/minti sa aiba statut ontologic, deci iubirea nu
poate exista - la asta se gandea G. atunci cand se uita incremenit la ceea ce nu vazuse
niciodata in viata lui, la cea mai trista scena pe care o vazuse in viata lui nenorocita, viata
langa moarte prin iubire (concept care, aproape paradoxal, nu are statut ontologic), iar
porumbelul cel viu, care statea in picioare, lipit de celalalt, de porumbelul mort, cu
siguranta, tovarasul ei/lui de-o viata - nici asta nu stim, nu avea dl. G. cum sa stie si detaliu
asta, dar cui ii mai pasa de acest detaliu, cand vezi asa ceva chiar in fata ta, o imagine care
iti creaza acel sentiment de tristete nemarginita, chiar absoluta - nu stiu de ce, dar cand
scriu povestea asta povestita de dl. G. care, atunci cand imi povestea aceasta poveste,
incepuse sa ii curga lacrimile in continuu, doar amintindu-si secventa asta caruia daca ii
spun “trista”, ii tai din aceasta tristete incredibila, de nemasurat, aveai impresia ca esti la o
inmormantare a unui om de rudele lui, dar era vorba despre doi porumbei, unul viu,
celalalt mort si de peretele atat de galbui (de ce oare “galbui”?, atat de galbui, nu stiu) al
acelei case din Centru Vechi, parca prea vechi, nu stiu de ce aceasta secventa ma trimite, pe

121
mine scriitorul, la o imagine cu sange varsat, desi cand l-am intrebat pe G. daca era sange
pe acolo, prin jurul porumbelului mort, el mi-a spus ca a remarcat chiar ca nu era nici o
urma de sange pe acolo, totul era doar galben, desi porumbelul in picioare era negru
complet, cel prabusit era negru amestecat cu alb, sau mai degraba un alb care trimitea la
moarte chiar mai mult mai mult decat un negru, iar dl. G. si perechea umana se uitau la
perechea de ingeri (unul viu si altul mort, ati vazut vreodata vreun inger mort?, eu nu imi
amintesc sa fi vazut asa ceva in viata mea, va jur), iar cel mai incredibil detaliu era ca
porumbelul in picioare nu ii mai pasa deloc, absolut deloc de prezenta oamenilor aflati
doar la jumatate de metru, nu ii mai era frica de ei, ii ignora complet, porumbelul viu
ajunsesera sa ignore totul, dar absolut Totul, nimic nu mai exista, chiar nimic, de vreme ce
iubirea acelui porumbel murise chiar acolo langa acesta si era incredibil ca porumbelul viu
chiar intelesese ca partenerul lui murise. (As pune trei semne de exclamatie pentru ca tie,
cititorule, nu iti vine sa crezi si totusi scena a fost adevarata, crede-ma, povestea dlui G. a
fost adevarata, doar el imi povestea scena), porumbelul negru (parca in doliu, nu?) ignora
“Totul”, dar complet totul, tot ce era in jurul lui nu mai exista, nimic nu mai exista decat
porumbelul mort, porumbelul viu statea lipit de corpul porumbelului mort si stii de ce
statea lipit, cititorule? pentru ca se identifica cu acel corp fara viata, asa cum se identificase
cu acel corp cand era acesta in viata, da, asta era scena, cel viu ignora tot ce se intampla in
jurul lui, nu ii pasa de oamenii care treceau pe langa el/ea sau cei care acum, uimiti si tristi
(nu aveai cum sa nu fii trist chiar si daca emotia in sine te coplesea) se oprise acolo pe
trotuarul ingust si se uitau la cei doi porumbei ingalbeniti, totul devenise galben, galbui,
chiar si acel porumbel negru care pazea trupul celui mort, viu statea de veghe langa
tovarasul/tovarasa mort/moarta care parca se ingalbenise si acest corp, lipit de cel mort,
cel viu incepuse sa se identifice cu cel cazut (caci, repet, porumbeii stateau lipiti unul de
altul, de parca amandoi erau in viata si voiau sa se incalzeasca), ba mai mult, perechea de
ingeri incepuse sa se identifice cu peretele casei ingalbenite, tot ce era acolo incepuse sa se
identifice cu lumina (pentru care nu exista timp, sa ne amintim acum si nu mai tarziu), iar
dl. G., in sfarsit, si-a dat seama de ce totul era ingalbenit, parca vestejit, scorojit (desi
peretele casei parea chiar proaspat vopsit), oricum moartea parea ca isi intinsese aripa ei
galbena peste acea pereche de porumbei, chiar daca doar unul dintre ei murise, da,
galbenul acoperise totul, pana si masinile care circulau pe strada - nu stia de ce, dar dl. G.
se gandea la accidentul de masina pe care il avusese in trecut atunci cand se uita la
perechea de porumbei si auzea o masina circuland in spatele lui, chiar daca lumina parea
blanda si trista, coltii mortii se simteau prezenti peste toata aceasta secventa galbuie, pana
si peste peretele casei, ingalbenit, scorojit, chiar daca parca destul de recent varuit, dar cu
siguranta casa era veche, porumbelul cazut acolo langa acel zid galben era mort, chiar mort,
nu stiu ce sa mai zic, nu am intentia sa invalui acesta scena intr-o tristete mortala, dar
tristetea scenei era dincolo de ce poti sa iti imaginezi tu, cititorule, tocmai de faptul ca,
langa porumbelul mort, se afla de veghe porumbelul viu, parca amandoi erau vii sau parca
amandoi erau morti, nu stiu ce sa mai zic, oricum amandoi erau lipiti, dl. G. repeta mereu
asta parca in nestire, unul dintre trupuri era viu, celalalt mort, ba chiar fiind lipit de
peretele galbui al acelei case vechi, corpul porumbelului mort parca se identificase cu acel
perete galbui - chiar daca varul de pe acel perete vechi parea sa fie destul de proaspat, dar
tot nu scapa de acea culoare galbuie care acaparase totul, in acel moment in care timpul
parea sau, mai bine spus, chiar era suspendat, cu acel porumbel mort (un inger,
bineinteles, prabusit) si acel porumbel viu care ignora complet tot ce putea sa se mai
intample in jurul sau, parca era o scena de la un priveghi, iar femeia (din perechea aia
umana care se uita la perechea de ingeri, unul mort si altul viu), cand au vazut ca si dl. G.
era inlemnit de imagine, atunci s-au miscat putin ca sa ii faca loc daca ar fi vrut, dl. G. sa se
apropie sa vada mai bine pe cei doi porumbei (mai putem oarea sa mentionam ca acolo
erau doi porumbei, cand unul era mort, celalalt era viu?) si, chiar asta s-a intamplat,
inmarmurit, inghetat, inlemnit, nu stiu cum sa descriu scena mai bine – imi dau seama ca
nu am cum sa stiu cum sa descriu scena mai bine – dar asta e viata, da? sau, mai bine spus,

122
asta e moartea, nu? nu stiu, nu vreau sa stiu cum e mai bine sa scriu, nu stiu, stiu…, dar dl.
G. chiar a facut unul sau doi pasi suspendati catre cele doua pasari care candva, bineinteles,
zburau impreuna spre ceruri, traiau, mancau, se iubea impreuna, vedeau impreuna
Pamantul asta mic al dracului, il vedeau de sus, tare de sus, dintr-un paradis dedicat
neaparat zborului, scena era nemaipomenit de trista, G. s-a apropiat si mai mult de cele
doua pasari, de acea “pereche inseparabila”, de acea “fiinta si vie si moarta”, nici asta nu
stiu cum sa descriu, poate din cauza lumii ingalbenite, invechite, ruginite, desi pentru
lumina (si asta galbuie, nu?), timpul nu exista, cred ca intr-adevar, dl. G. a facut doi pasi
spre viata si moarte, spre viata=iubire=moarte, spre cele doua trupuri zburatoare dar
nemiscate, lipite una de alta (adica “Iubire absoluta”, chiar daca asa ceva nu poate avea
statut ontologic) si atunci dl. G. a vazut minunea, se apropiase foarte mult de perechea de
pasari, perechea umana era deja foarte aproape de cele doua pasari, ei bine, cand si dl. G. s-
a apropiat de cele doua pasari (sau mai degraba ar trebui sa spunem de acea singura fiinta -
lui G. ii aducea aminte “Sarutul” lui Brancusi care, daca te gandesti bine, sunt doua pasari
unite in zbor, adica “Pasarea in zbor”, mai exact “Zborul”! care oricum nu poate fi
indeplinit de doua pasari impreuna, zborul este un fenomen care se poate realiza doar
individual) se astepta ca pasarea vie sa se sperie, sa se fereasca cumva, de vreme ce un om
se apropia de ea insasi (de pasarea vie sau de cei doi, nu stiu cum sa zic, dar nu cred ca mai
conteaza), dar culmea, de fapt asta a fost “magicul”, pasarea vie care se misca, dar nu mult,
cativa centimetri pe langa corpul fara viata al celeilalte pasari, parca voia sa arate
privitorilor ca viata, miscarea inca mai exista, pasarea cazuta nu se misca deloc, nu?, iar
viul trebuia sa arate ca inca mai exista, dar oare cui? celei care murise? dar poate ca
porumbelul cazut, acolo langa peretele ingalbenit al acelei case vechi, nici macar nu era
mort, poate era doar ranit, cazut, lesinat si urma sa se ridice, cine stie? desi era clar ca
porumbelul (care se misca langa cel cazut) ii vedea pe oamenii din jur care, desi erau atat
de aproape, prezenta lor nu il speria deloc, nu il mai speria pe porumbelul ramas in viata,
acesta nu arata nici un gest de spaima, de sperietura, nimic nu mai conta pentru acesta,
asta era clar, atat de clar incat o lumina galbuie invaluia totul, si uite asa, porumbelul in
viata ignora complet pe oamenii aflati la mai putin de un metru, dl. G. a avut chiar impresia
ca perechea umana ar vrea sa ia cu ei porumbelul viu, nu era insa sigur de asta, era doar o
impresie, cam absurda, nu stia nici dl. G. de ce ii trecuse asta prin cap, dar scena ii aducea
aminte (chiar atunci, in acele secunde, cateva zeci de secunde cat a durat toata aceasta
scena - atrag atentia cititorului ca descrierea acestei scene, cu aceste cuvinte, este mult mai
lunga decat scena in sine) ca la inceput a fost “cuvantul”, desi la inceput a fost “lumina”
pentru care timpul nu exista – nu stiu de ce, nici asta nu stiu, de ce am inceput sa urasc
cuvintele si parantezele (in special parantezele, dracu’ sa le ia!), am inceput sa urasc
lumina, mai ales aia galbuie, dl. G. se intreba daca porumbelul mort chiar era mort? si isi
aducea aminte cum o salvase pe Negruta de la hingeri, nu cumva ar trebui sa incerce sa
salveze si pasarea aia inca vie aflata acolo jos pe trotuarul ala ingust, intre picioarele lui
nemiscate si peretele casei vechi, ingalbenit, dar stiti ce l-a oprit sa duca gandul mai
departe si chiar sa actioneze? si-a pus intrebarea, banala, nu? (de fapt, doar o scuza), ce va
face cu pasarea moarta? (asta se intreba G., in timp ce incepuse sa se indeparteze de cele
doua perechi de vietuitoare (desi una dintre cele doua “perechi” nu o mai putem numi
“pereche de vietuitoare”), iar noaptea aia era atat de intunecoasa, chiar daca era luminata
de becurile alea atat de galbui, porumbelui cel mort trimitea la intuneric, iar peste toata
aceasta scena infernala, ochii porumbelului viu se miscau in continuu, pareau ca ochii aceia
nu voiau sa accepte ca porumbelul cazut nu se mai misca deloc, parca astepta ca acesta sa
se ridice si mai apoi amandoi sa se inalte spre ceruri, neaparat spre ceruri, chiar daca cerul
era atat de intunecat, si, in sfarsit, era clar de ce totul parea acoperit de o moarte galbuie,
caci era vorba de acea moarte prea galbuie, ochii porumbelului cazut nu se vedeau deloc (iti
imaginezi cititorule, ce grozavie ar fi fost ca porumbelul prabusit, adica ala mort, sa fi avut
ochii deschisi si, bineinteles, incremeniti), iar langa peretele ala galbui (parte a unei case
vechi din acel centru vechi, dubios de vechi), se oglindea miscarea si nemiscarea, viata si

123
moarte, mascul si femela, barbat si femeie, iubirea in actul final (mai degraba, dincolo de
orice act), da, asta era cu ce a ramas dl. G. in minte, cu ochii aceia vii care parca stiau ca
partenerul/dedublarea murise, niste ochi care nici macar nu erau inspaimantati /speriati,
ci doar uimiti ca porumbelul mort nu se mai misca, era clar ca porumbelul viu nu intelegea
cum e posibil trupul tovarasului mort nu se mai misca, de ce nu se mai misca? Parea sa se
intreba porumbelul viu, cat timp au trait impreuna, amandoi se miscau, amandoi zburau
spre ceruri, dar acum doar unul se invartea in jurul celui care nu se mai misca deloc,
absolut deloc, oricum, dl. G. nu stia de ce murise porumbelul, dar ochii porumbelului viu
reflectau spaima pe care o traia porumbelul ramas singur (sau singura, nu stim) si dl. G.
stia ca asta era adevarul (aduceti-va aminte de Pilat din Pont, acum e momentul!),
porumbelul viu era inspaimantat ca ramasese singur, situatie incredibil de trista, in aceasta
scena care te lasa fara cuvinte (“la inceput a fost Cuvantul” devine, cu adevarat, o
exagerare!), cred ca nici macar nu putem sa numim aceasta scena cumva, nu stiu cum sa o
numesc, poate ca ar trebui sa o numesc “scena fara nume” desi era o scena fara cuvinte, ce
sa mai vorbim?, ochii porumbelului viu nu erau nici macar tristi, dar erau speriati
(ingrijorati, nu stiu nici eu, nu am cum sa stiu), ochii cei vii erau ceva dincolo de “tristetea
absoluta”, dincolo de cuvinte, lumina, infinit de parca asteptau ca ochii porumbelului mort
sa se deschida si chiar sa ii “faca cu ochiul”, sa ii zambeasca partenerei/partenerului ca
totul a fost o pacaleala (si inca ce pacaleala reusita!), ca mai apoi porumbelui prabusit sa se
ridice langa cel aflat deja in picioare (sa nu se dezlipeasca nici o secunda de celalalat, adica
sa ramana uniti pentru totdeauna, nu?), sa oglindeasca uniti “Sarutul” lui Brancusi, sa
zboare lipiti unul de altul (nu ai vazut asa ceva niciodata, cititorule, stiu, dar acum unul era
mort, altul era viu asa ca cei doi porumbei (acea “unitate”) putea sa isi ia zborul spre ceruri,
spre paradis, sa fie impreuna “forever”, doar fusesera impreuna de cand se gasisera unul pe
altul, asta da “iubire absoluta”, si totusi porumbelul care statea prabusit, langa peretele
acela ingalbenit de acea lumina galbena pentru care timpul nu mai exista (deci nici moartea
nu exista), asta e viata care presupune, in mod automat, moartea, iar viata nu are cum sa
evite moartea (= “disparitia vietii”, viata are statut ontologic si acea casa ingalbenita are
statut ontologic si trotuarul ingalbenit care, insa, nu e nici viu, nici mort, doar exista) si uite
asa, chiar asa, apuci sa te intrebi, ca prostul sau ca desteptul, “De ce murim?” cand moartea
nici macar nu exista!, ne speriem de ceva care nici nu are statut ontologic, asta da tragedia
vietii, ce sa mai vorbim, iar raspunsul e banal: pentru ca exista viata care, inevitabil,
dispare la un moment dat, dar cei doi porumbei, unul viu si altul mort existau amandoi, dar
existau impreuna doar corpurile lor (unul viu si altul mort) pe cand, atunci cand traiau
amandoi, cand amandoi erau viata, ei bine, viata unuia nu exista pentru viata altuia, iar
iubirea era doar incercare de unire ale cele doua suflete (adica vieti) care nu are cum sa
reuseasca pentru ca un suflet nu exista pentru celalalt suflet si deci iubirea ar fi doar o
“incercare” (fara statut ontologic) care uneste viata cu moartea si atat.
Pasarea vazdului brancusiana parca murise, porumbelul mort cazuse din Paradis in
Infernul cel Vechi, iar cel viu inca il pazea, nu avea de ales, asta e viata si pentru dl. G.
asezat la o terasa - la acea teresa unde se dusese, de multe ori, cu a doua nevasta - a
comandat o bere, era lume destul de multa in Centru Vechi, romanesc de vechi, a primit
berea, s-a apucat sa o bea si atunci, abia atunci, doar atunci, au inceput sa ii curga lacrimile
ca niste mici raulete care apareau de niciunde, bine macar ca nu faceau zgomot, desi lui G.
de mult timp nu ii mai pasa de oameni indiferent ce facea el (asta fusese, in realitate,
mesajul trimis de porumbei), iar acum plangea si nu ii mai pasa de plagiatori sau de
ganditorii din lumea intreaga (oricum, cu totii fara statut ontologic), caci “lumea intreaga”
nu mai exista pentru el la o masa in centrul vechi (oricum cu teoria lui, el dezmembrase
“lumea”), chiar asta invatase de la aceasta experienta incredibila in acea noapte
ingalbenita, scorojita, ruginita, de la porumbelul in viata (dar poate nici nu putem face o
diferenta ontologica intre porumbelul mort si cel viu, nu?) si desi erau multi oameni acolo
in centrul vechi, era o liniste inspaimantatoare, asurzitoarea, infricosatoare, nimeni nu
facea zgomot, sau nimeni nu voia sa faca zgomot (ce stim?), parca era o intelegere

124
acceptata de toti oamenii care erau in centru vechi, in acea seara intunecata, ingalbenita,
ratacita, parca vazusera cu totii acea pereche de porumbei), langa masa unde statea dl. G.,
erau multe grupuri care treceau, se prelingeau pe langa banca unde eroul nostru era ratacit,
prabusit, stors, care nu se putea gandi decat la cei doi porumbei (de fapt, o singura fiinta
mai era acolo) si G. intelegea ca era absolut singur pe acest Pamant, aruncat intre mii de
miliarde de galaxii (fiecare galaxie cu miliarde de sori in jurul carora graviteaza cate un
sistem solar mai mare sau mai mic!), un Pamant nenorocit care, incetul cu incetul, datorita
oamenilor (prea multi pentru acest Pamant, prea multi) se transforma din Paradis in
Infern, acolo, la acea terasa linistita, in acea seara ingalbenita, G. isi dadea seama ca el
traise cu adevarat marea creatie, se simtea chiar un Beethoven al cunoasteri umane, doar
ca nimic nu mai conta absolut deloc, asta nu erau ceilalti in stare sa inteleaga si sa accepte,
cei care ii plagiasera ideile… doar ca el era constient ca realizase cea mai mare descoperire
pe acest Pamant de pana atunci, un pamant aruncat intre mii de miliarde de galaxii (fiecare
galaxie cu miliarde de stele), ceilalti nu aveau cum sa traiasca, cu adevarat, aceste trairi (de
vreme ce ei stiau, cu siguranta, ca i-au plagiat ideile dlui G.)… iar dl. G se intreba daca ati
auzit vreo pasare sa fure? (cum sa fure cand ele traiesc in ceruri, in Paradis)… Si chiar
atunci G. si-a adus aminte de o poza de pe Facebook, un taran pe o motocicleta cu o gasca
vie in brate pleca la o petrecere, taranul trebuia sa faca cadou chiar gasca ca urma sa fie
taiata si apoi gatita, dar dupa motocicleta fugea, ingrozit, incredibil de ingrozit, cu aripile
larg deschise, gascanul care parca stia, de fapt, chiar stia, ca partenera lui urma sa fie ucisa
si mancata, iar taranul ala era partas la crima de ucidere a partenerei lui de o viata,
gascanul avea aripile intinse, ar fi vrut sa zboare ca sa ajunga din urma motocicleta si sa il
loveasca cu ciocul pe taran ca sa sa isi salveze partenera, dar stia ca nu are nici o sansa,
parca venise sfarsitul vietii lui (si nu a ei), desi chiar venise sfarsitul vietii pentru
dedublarea lui, gasca cu care traise viata lui intreaga si ar fi urmat sa mai traiasca si restul,
cat le mai ramasese, dar se pare ca nu asa era scris destinul pentru el, gasca caruia
prietenul motociclistului, sarbatoritul, sau sotia acestuia, cine stie exact?, urma sa ii taie
capul cu o toporisca, macar acum, sangele sa se scurga pe acea buturuga, unde capul ii era
taiat, cu siguranta, nevasta sarbatoritului urma sa ii scoata penele si matele, sa o spele si sa
o bage in cuptor, asa intreaga, cu cateva legume pe langa acel inger bagat in cuptor, iar
gascanul care fugea dupa motocicleta parca urla la motociclist “Ia-ma pe mine, ma sacrific,
numai las-o pe ea aici, in viata” (ce este viata?), dar motociclistul (stapanul celor doua
vietati) considerase ca trebuie sa duca o gasca si nu un gascan la sarbatorit si deci nu l-a
bagat in seama pe gascan, nu stiu ce s-a intamplat mai departe, era doar o poza, nici nu
vreau sa imi imaginez ce s-a intamplat dupa ce motocicleta s-a indepartat tot mai mult de
gascanul care urla, plangea si fugea, ingrozit de-a dreptul, dupa motocicleta pe care,
oricum, nu o mai vedea, doar o auzea cum facea acel zgomot infernal, chiar infernal,
gascanul se mutase si el, asa dintr-odata, in Infern, iar motociclistului nici macar nu ii
trecea prin cap, nici nu avea cum sa ii treaca prin cap, ce crima facea, doar trebuia sa duca
si el ceva la acea petrecere la care fusese invitat, sa faca un cadou sarbatoritul care urma sa
sarbatoreasca chiar ziua lui de nastere, bineinteles, dar nu stiu ce sa mai scriu… ce ticalosi
sunt oamenii! rezultat al evolutiei speciei, nimic mai mult. V-am prezentat cea mai tragica
imagine a iubirii/vietii… insa regula era clara, nu ai cum sa te duci la o petrecere fara acel
cadou (o rata), la petreceri se mananca (carne), se bea, nu? Cum dracu’ a creat God lumea
asta criminala, asta nu inteleg, eu credinciosul… Cititorule, nu ai sa intelegi nimic din acest
capitol, nu ai cum sa intelegi acest capitol, ce altceva sa mai zic?

125
13. Gödel si G.

“And those who were seen dancing were thought to be insane by those who couldn't hear the music.”
(Friedrich Nietzsche)

Domnul G. fusese in alta lume decat cea a colegilor de la institutia la care lucrase zeci de
ani, se pozitionase mult deasupra filosofilor si fizicienilor din lumea intreaga, din toate
timpurile, a incercat sa descopere ceva incredibil si a reusit, sustinea el. Printre altele,
domnul G. extrapolase mesajul lui Dirac: “Marile probleme din mecanica cuantica (fizica)
sunt, de fapt, probleme filosofice”, la marile probleme din neurostiinta cognitiei si din
stiintele particulare, in general. Intelesese sa rezolve acele probleme, el trebuia sa schimbe
cadrul de gandire vechi al omenirii cu unul nou. Si exact asta facuse el cu teoria lui: a
introdus un nou cadru de gandire (care va fi preluat de omenire dupa ce el va disparea in
numele lui, dar care a fost deja preluat de omenire prin plagiatorii dlui G.). Asta era
motivul pentru ca fusese plagiat de multi oameni din nenumarate tari, din multe domenii,
pe multe topici. Domnul G. castigase lupta cu istoria gandirii umane. Istoria, dar si oamenii
de pe glob din acel moment care erau corecti, nu erau aroganti si invidiosi pana in ceruri (si
erau multi), stiau cine facuse primul pas, stiau ca acesta fusese domnul G., cel din tara aia
amarata, cel “nemuritor si rece”. Si erau obligati sa il recunoasca, sa ii recunoasca valoarea,
sa ii recunoasca ca el facuse cea mai mare descoperire de pana atunci pe pamant. Dl. G. se
credea un fel de Gödel al cunoasterii umane al secolului 21, in general, caci daca teoria lui
era adevarata, inseamna ca el intr-adevar schimbase totul, in domeniile cele mai
importante ale gandiri umane. Repet, pentru ca e important, domnul G. stia ca teoria lui e
adevarata datorita faptului ca nenumarati indivizi, din nenumarate tari, nenumarate
domenii, pe nenumarate topici, ii plagiau ideile. De altminteri, domnul G. chiar a ajuns la
spitalul de nebuni. Din ce cauza incepuse domnul G. sa innebuneasca? Din cauza
plagiatorilor, a celor care nu il citau (chiar daca ii citeau lucrarile lui), a lipsei unei neveste,
in fond, din cauza lipsei de comunicare dintre el si restul lumii, adica din cauza singuratatii,
dar nu doar singuratatea fizica, ci si cea spirituala. Deci, domnul G. innebunise datorita
“lumii” in care se afla, lume care pentru el devenise un “sat nenorocit” in care nu putea sa
fie profet, nu avea cum sa fie profet. Nici cu animalele nu comunica, dar macar traia in
aceasi lume doar cu catelul “Negruta” si atat, datorita empatiei pe care el o avea pentru
catel. Negruta era “fiica-sa”, pur si simplu, ea il salva sa nu innebuneasca complet. 
Care a fost secretul lui G. ca a realizat cea mai mare descoperire, dar si ca a aplicat
aceasta descoperire la topici esentiale din mai multe domenii? Nu avea nici un talent, doar
un singur fapt: citise si scrisese toata viata lui academica. Asta era motivul ca dl. G. a scris
atat de multe carti pana sa se apuce sa scrie si cartile-roman. Era insa evident ca si el, ca si
Gödel si toti ceilalti “diferiti”, “o luase razna”. De altminteri, G. chiar a fost internat la
spitalul de nebuni! Deci G. innebunise datorita “lumii” in care se afla, lume care pentru el
devenise acel sat nenorocit in care nu poti fi profet! Cu cine ar mai fi putut G. sa mai
comunice in aceasta lume? Cu nimeni, absolut nimeni. Daca ajunsese sa fie cel mai mare
ganditor-creator din toate timpurile (cum se credea el), cu cine mai avea sa discute si ce
anume? Cu nimeni. El era obsedat doar de teoria lui, obsesie care il domina in fiecare clipa,
in fiecare zi, ani de-a randul, dar care, credea el, rezolva toate marile probleme ale gandirii
umane? G. nu facea decat sa isi dezvolte teoria. Mai urca muntii de cateva ori pe an, nu
avea bani sa o faca mai des… Doar atat.
Domnul G. aratase ca God nici macar nu are cum sa existe, se ridicase de la Gandac
la God si dincolo de God, dar ce putea sa mai fie dincolo decat “Diavolul”? Daca aruncase
intreaga cunoastere umana de pana la el peste bord, ce putea fi el decat un fel de Paganini
al cunoasterii umane, un diavol care “ucisese” totul? Totusi, acum dupa ce anii principali ai
vietii lui se dusera dracului, domnul G. se gandea ca viata lui nu e, nu a fost decat un vis.
Inevitabil, domnul G. isi aduce aminte de Berkeley (preotul-filosof) care sustinea ca totul
nu e decat un vis, imaginatie, dar ale cui? Ale lui God, “inexistentul”. Bineinteles, Berkeley

126
a avut nevoie de aceasta imagine fortata al dracului de tare, tocmai pentru a evita
contradictia ontologica dintre God si oamenii muritori. Caci, altfel, cum ne-ar mai
supraveghea God pentru a ne pedepsi la “judecata de apoi”? De aceea noi, cu totii, suntem
doar in imaginatia lui God, realitatea nu exista, ceea ce ni se pare noua ca vrem e doar in
imaginatia lui God. Viata, ce e viata? Raspunsul il gaseste domnul G. pe Facebook: “Viata
are trei etape:
1. Born.
2. What the fuck is this?
3. Death.”
Daca God nu exista, daca nimic nu e predeterminat, atunci viata fiecaruia nu e decat:
“What the fuck is this?” Astea sunt alternativele: fie “What the fuck is this”, fie “God”, fie
“simularea”?  Dar intrebarea prea-stiuta este “Cine l-a creat pe God sau pe simulator?” Si
atunci ajungi sa refuzi toate aceste alternative. Ce fusese viata domnului G.? Cine era, pana
la urma, domnul G.? Care era identitatea lui? Bineinteles, ipotezele sunt vrute si nevrute,
nu ai ce sa le faci, nici nu au o baza de pornire, de constructie a lor, deci pot fi aruncate la
cos fara discutie.  Nu cumva domnul G. asta nu era decat un scriitor ratat care incerca, prin
mine, sa isi publice un manuscris SF? De fapt, urmandu-l pe domnul G., eu am scris doar
doua carti si nimic alteva. Culmea e ca, nu cu mult timp in urma, el era cu un prieten intr-
o crasma din Brasov si discutau despre teoria lui. Un tip ametit (care avea echipament de
iarna de munte), dar necunoscut pentru domnul G. si prietenul lui, se apropie de masa lor
si zice direct si foarte convins domnului G.: “Tu esti paranormal!” si pleaca. Prietenul lui G.
a ramas masca. Da, mi se pare si mie ca domnul G. era paranormal, mai bine spus, nu e
normal, ca noi toti. Nu inseamna ca e geniu, ci pur si simplu ca nu era “normal”. Pai nu a
cazut si in cap de la etajul 2? Cum dracu’ sa mai ramai normal? Dar cum dracu’ sa cazi in
cap si sa ajungi geniu? E contradictie totala (asta ar fi o scuza pentru noi, cei normali,
nu?). Dar daca totul nu e decat o simulare in care programul evita orice accident mortal
(sau serios) al eroului nostru, domnul G.? Eu nu cred ca totul e o simulare, totul s-a
intamplat si gata. Culmea e ca, la o varsta destul de inaintata, domnul G. tot nu avea un loc
stabil, nu avea casa, nu era nicaieri “acasa”. “Omul fara casa”, asta a fost domnul G.
intreaga lui viata. Adica, “omul fara identitate” (parca exista o carte cu titlul “Omul fara
insusiri”, nu?), cand identitatea e data, macar partial, de locul unde ai crescut si unde
traiesti, de limba pe care o vorbesti si, pana la urma, de casa in care traiesti. De multe ori,
cand iesea de la birou, domnul G. se ducea in centrul orasului, se aseza pe o banca, chiar
langa o biserica, niste restaurante care erau, culmea, plasate chiar langa biserica si nu facea
nimic acolo. Se intampla ca domnul G. sa dea de mancare la porumbei, care umpleau
centrul orasului pentru ca stiau ca parintii veneau aici cu copii ca ei sa le dea de mancare.
Dl. G. dadea de mancare si la cate un pui de pisica sau un nenorocit de catel. De ce el
hranea pe cineva, avea senzatia ca e cu cineva? Era singur, nu mai avea cu cine sa comunice
si se impacase cu gandul asta. 
Gödel a elaborat “teoria de incompletitudine” (impotriva visului lui Leibniz si
impotriva programului de formalizare a aritmeticii visat de Hilbert, cel care pleca de la
Frege, program care dat de directia de cercetare a “cercului de la Viena”). Cu alte cuvinte,
Gödel a aratat ca nu putem reduce totul la logica, in orice sistem logic vor ramane cateva
adevaruri care nu vor putea fi demonstrate de acel sistem logic. Prin teoria lui, dl. G.
sustinuse fenomenele fizice nu pot fi explicate, complet, prin matematica, elementele din
aceasta disciplina fiind doar niste instrumente care ne puteau ajuta in a prezice anumite
fenomene fizice, dar nu puteam reduce explicatia tuturor fenomenelor fizice la matematica.
Ca si Gödel, dl. G. sustinea ca intotdeauna vor ramane “adevaruri” care nu vor putea fi
reduse la matematica. Cu cativa ani inainte de a muri, Gödel a inceput sa o ia razna, adica
sa innebuneasca de-a binelea. S-a spus ca Gödel a inceput sa creada ca serviciile secrete
americane vor sa il omoare punindu-i otrava in mancare sau ca vor sa il gazeze (asta a fost
motivul pentru care el si sotia s-au mutat de cateva ori dintr-un apartament in altul (dupa
ce se mutasera definitiv in SUA)… Ca urmare a acestei inventate amenintari, Gödel a

127
inceput sa manance numai mancare preparata de sotia lui care, de multe ori, trebuia sa si
testeze mancare pe care o facea pentru sotul ei. Cand erau deja batrani, sotia lui s-a
imbolnavit si a trebuit sa stea in spital vreo cateva saptamani. Ei bine, Gödel nu a mai vrut
sa manance deloc si a murit de inanitie! Oricum el slabise foarte mult in ultimii ani, dar
cand a murit avea 30 kg… Incredibil, nu? Nu, caci totul era foarte clar: Gödel
innebunise.11 Te poti gandi ca, umbland cu lampa aprinsa in amiaza mare in Atena,
Diogene ar fi trebuit sa il gaseasca pe Gödel si numai pe el.12 Se pare insa ca Gödel nu a mai
apucat sa se gaseasca pe sine insusi.13 Desi pare contradictoriu sa te gandesti la asta, dar
oare nu cumva domnul G. a cazut in cap tocmai ca sa se gaseasca pe sine? Dar unde s-a
gasit pe sine, nu cumva intr-un vis macabru? Insa, domnul G. credea ca atinsese o limita:
rezolvase marele probleme ale gandirii umane din timpul lui si din toate timpurile, scrisese

11
In casa lui, Gödel ramasese singur, linistea din casa a fost impulsul care l-a trecut dincolo de limitele
umane, ratiunea in sine. Astfel, Gödel a innebunit complet. “Paranoia a pus stapanire pe el in ultimii sai ani
de viata: se temea ca sotia vrea sa il fure, ca medicii vor sa-l interneze, ca cine stie cine vrea sa il ucida. L-a
rugat pe Morgenstern sa-l ajute sa se sinucida si l-a coplesit cu problemele lui chiar si cand acesta era pe
moarte… Obsedat de frica de a fi otravit, a refuzat sa mai manance si, de la 40 de kilograme in 1970, a ajuns
sa cantareasca 30 in 1978. Conform certificatului de deces, a murit de ‘malnutritie cauzata de tulburari de
personalitate’, sfarsindu-si viata fara sa fi reusit sa rezolve ultimul paradox, spre deosebire de celelalte pe care
a stiut sa le intoarca in avantajul sau.” (Odifreddi, pp. 32-33) “… cu o luna inainte de moarte, i-a spus
prietenului sau Hao Wang, cu ocazia ultimei lor intalniri,: ‘Mi-am pierdut capacitatea de a lua hotarari
pozitive, mai pot lua numai hotarari negative.’ A murit in pozitie fetala, in ziua de 14 ianuarie 1978.”
(Odifreddi, p. 26)
12
Sa nu uitam ca Alexandru cel Mare s-a dus sa il vada pe Diogene. Alexandru chiar i-a spus ca daca nu ar fi
fost Alexandru, ar fi vrut sa fie Diogene. Dupa un schimba de replici, Diogene i-a spus lui Alexandru: “Da-te
deoparte ca nu vad Soarele din cauza ta!” Norocul nostru e ca Soarele a “trait” patru miliarde de ani si mai are
inca vreo patru – cel putin asa zic specialistii… Dar totusi, Soarele face parte din lumea trupurilor noastre si a
corpurilor celorlalte planete. Domnul G. nu era cu adevarat liber, caci atunci cand vrei sa cuceresti lumea, nu
ai cum sa fii liber. Amandoi s-au condamnat singuri sa isi piarda asa zisa “libertate” cand au hotarat sa
cucereasca “lumea”, fiecare prin mijloacele cu care au crezut de cuviinta ca sunt cele mai redutabile. In tara
filosofiei, Alexander a creat o armata incredibila. Sa ne aducem aminte ca mai tarziu Ghingis-han s-a prins ca
viata e prea scurta ca cineva sa cucereasca intreg Pamantul. Si dl. G. cucereste lumea prin pierderea libertatii
absolute, acea a “salbaticului” care traieste in padure complet izolat, exact cum traia el in acel orasul natal,
uitat complet de lume. Sa ne amintim de cei doi vietnamezi care au fugit in padure cand americanii le-au
bombardat satul in care traiau. Ei au stat zeci de ani in padure pentru ca au crezut ca razboiul nu se terminase
niciodata. Refuzau sa comunice cu cineva, caci credeau ca toti ceilalti vietnamezi sunt sub controlul
americanilor. Abia cand tatal (deja batran, peste 70 de ani) s-a imbolnavit foarte tare, baiatul avea vreo 30 si
ceva de ani, cei doi au iesit din jungla si s-au intalnit cu alti oameni. Taica-su a fost bagat in spital imediat.
Dupa 2 ani, tanarul inca nu putea sa se adapteze “vietii satului” in care se stabilise. “Oare cine a fost liber, el
cu taica-su sau satenii?” se intreba probabil tanarul. Comportamentul lor, viata lor dupa zeci de ani in padure,
ne da o “imagine” a libertatii absolute. Nimeni dintre noi, cei civilizati, nu am dori o astfel de libertate. Si
totusi ei au avut-o fara sa o aleaga,  ei doar se fereau sa nu fie ucisi, dar astfel au reusit sa fie complet liberi.
Si-au dat oare seama ca erau complet liberi? Cu totii am putea alege sa facem asta. Dar nu vrem. Preferam sa
fim niste clone, niste simulari, viata noastra sa fie condusa de cineva, un partid dictator, un serviciu secret, un
“functionar-sef”, un sef de atelier sau de birou, nu mai conteaza, caci dorinta noastra ascunsa esentiala este sa
facem tot ce putem ca sa nu murim. Preferam sa traim in orice conditii, dar sa nu murim. Ce mai e
“libertatea” in fata mortii? Dar chiar acum, aduceti-va aminte de cea mai formidabila imagine a libertatii,
“imaginea absoluta a libertatii”: din timpul manifestatilor impotriva sistemului comunist chinez, chinezul
care statea in fata celor cinci tancuri: primul tanc a vrut sa il ocoleasca, dar el tot in fata tancului a sarit. Si
tanchistul a intors tancul! Tanarul si tanchistul au fost arestati si au disparut amandoi. Pentru domnul G.,
acel act era simbolul absolut al libertatii. Stiti cum se construieste un sistem dictatorial? Cand la pozitia
suprema ajunge un imbecil care incepe, incetul cu incetul, sa isi impuna idiotii lui in sistem, pana cand vrea si
reuseste sa controleze intreg sistemul. De ce reuseste sa faca asta? Pentru ca nici unul de langa el, alesi de el
sa fie imbecili, incompetenti, slugi innascute, ca sa il asculte, nu iau atitudine impotriva lui de frica ca sefu’ ar
lua atunci masuri asupra pozitiei lui, asupra maruntelor avantaje pe care le are ca ei il “ling in cur” pe sef si,
ca atare, nu iau nici o atitudine asupra ticalosilor pe care le face acesta. Ba dimpotriva, ei insusi accepta sa
faca ticalosii pentru ca asculta de ordinele sefului, deci ei nu sunt vinovati in mod direct. Uite asa gandesc
imbecilii si astfel se instaureaza un sistem dictatorial, de la un individ sprijinit direct de mii de oameni, care si
ei devin mici dictatori, efectiv, in acel sistem imputit. Si culmea e ca toti cunoasc situatia, dar o accepta
pentru ca sunt imbecili si fricosi, nu vor sa ia atitudine impotriva “sefului”. Astepta ca altcineva sa
indrazneasca si cand cineva, in sfarsit, indrazneste, atunci ies si ei in strada cu bucurie, dupa ani si ani de
umilire, saracie, prostire… Dar, de obicei, sunt serviciile secrete care rastoarna pe dictatori. Iar in ziua de

128
multe carti si chiar si romane si se gandea ca nu mai are ce sa faca, ca poate singura
alternativa ar fi sa se sinucida – si asta din cauza ca nu mai avea ce sa faca pe lumea asta.
Sa ajungi in situatie ca asta, penibila. Nu e oarecum incredibila? In toata istoria gandirii
umane, nu mai era nimeni cu o asemenea biografie, iar eu, povestitorul, chiar eram convins
ca aveam de a face cu cel mai mare ganditor de pana acum. Pe langa Eminescu si Nietzsche,
amintiti-va de Nash (mathematician cu premiul Nobel in economie) care credea ca
serviciile secrete il spionau.14 Oricum si Nash a avut mari probleme mentale in timpul vietii,
dar la cativa ani dupa ce a luat premiul Nobel pentru economie, a murit intr-un “accident
de masina”, astfel serviciile secrete au scapat de o problema”.15 Cand esti liber, marea
problema e “libertatea”: “I am free and that is why I am lost.” (Franz Kafka)16

astazi, nu mai exista dictator de unul singur, e un intreg sistem. 

13
Grigori Perelman, matematicianul rus care ca venit cu o solutie la “Conjectura Poincare” (2002), a refuzat
propunerile facute de marile universitati din SUA (sa primeasca un post universitar sau macar sa tina niste
cursuri/seminarii). Perelman a fost plagiat de doi matematicieni americani. Scandalul a aparut imediat si cei
doi americani au pierdut, toti si-au dat seama ca cei doi il plagiase pe rus. Perelman a refuzat milionul de
dolari oferit de un afacerist american pentru rezolvarea asta si Fields medal (echivalentul premiului Nobel
pentru matematica). Inainte de asta, colegii de la institutul de matematica din St. Petersburg ii facusera tot
felul de probleme, institut de stat, era normal ca lui Perelman sa i se intample nenorociri multe acolo, astfel
incat matematicianul rus si-a dat demisia. El a ramas sa traiasca in acelasi apartament cu maica-sa, fara nici
un venit, traind doar din pensia ei! Perelman a renuntat si la matematica. De ce a facut toate aste? Se gandea
ca atinsese maximul pe care il putea face si nu mai avea rost sa lucreze pe matematica? ‘Is it simply a whim of
a genius, or is it rather the disperation of a tired man?’ (Grigory Perelman documentary,
https://www.youtube.com/watch?v=Ng1W2KUHI2s&t=749s) Insa, dl. G. fost plagiat de nenumarati oameni
din multe domenii si multe tari, dar aproape nimeni nu i-a recunoscut meritele. De aceea G. a trebuit sa lupte
cu intreaga “lume”, in timp ce avea doua obsesii: creatia unei opere “eterne” si femeile.
14
Numele lui Gödel ar indica ceva secret, God-el. Da, traducem Gödel prin “God-el” - trebuie sa combinam
limba engleza, cea ebraica (El = God) cu cea romana (el = God) ca sa gasim intelesul numelui unuia dintre cei
mai mari ganditori ai secolului 20. Gödel s-a nascut pe la sfarsitul secolului 19 in Austria si a trait 72 de ani.
Anul in care s-a nascut Gödel a fost anul in care s-a sinucis Boltzmann. (Intr-una din cartile lui, dl. G.
furnizase ontologia entropiei, a “dezordinii”, cel putin asa credea el…) Bagati-i pe lista asta pe Cantor, Turing,
Van Gogh, Eminescu si Nietzsche, Nash si altii. Ce veti obtine? Coincidenta oppositorium intre genialitate si
nebunie. Pana la urma, totul era legat de notiunea de “infinit” (religios vorbind, de God) si tocmai asta i-a
innebunit. Conform G., Cantor, Boltzmann, Turing si Gödel nu au inteles ca infinitul, universul si God nu
exista si deci toate problemele lor care le-au provocat nebunia erau doar niste “pseudo-probleme” inventate
de om - ceea ce parea absolut normal pentru G.: cand te ocupi, la cel mai inalt nivel, de lucruri fara
semnificatie precum logica, nu ai de ales si innebunesti. Daca ceilalti mai si credeau in God, G. innebunise
probabil pentru ca gandise ca i-a luat locul lui God! Genialitate si nebunie, ce coincidenta... Gödel a lucrat in
logica matematica si a elaborat teoria de “incompletitudine”. “Este imposibil de a gasi un set de axiome
complet si consistent pentru toata aritmetica.” De altminteri, insasi teoria lui de incompletitudine sugereaza
ca nici un individ nu se poate cunoaste pe sine insusi complet. Oare nu ne chinuim degeaba cand cautam
identitatea lui G.? Dar daca acceptam panteismul lui Spinoza, nu devine atunci inutil sa il cautam pe God?
Einstein a sustinut ca accepta sa se mute la ”The Princeton Institute at Advanced Studies” ca sa fie alaturi de
Gödel. De multe ori, cei doi se intorceau de la institut impreuna spre casele lor, ca sa vorbeasca in limba lor
natala (germana) si, in general, discutau despre filosofie, fizica si politica. Nu intru in detalii referioare la
teoria lui Gödel (pe care nici eu nu o stiu), dar cateva amanunte din viata lui sunt foarte interesante:
austriacul s-a casatorit cu o blonda care lucra la un club de noapte (nu se stie ce lucra acolo, eu banuiesc ca
era chiar o femeie care lucra dansa pe scena, striptease). Gödel voia ca problema sexului sa fie macar partial
rezolvata pentru el prin casatoria cu striptease-femeia si astfel sa aiba timp sa gandeasca logica si
matematica, voia sa nu isi piarda timpul in cautarea sexului, cum a facut domnul G. mereu. Caci daca sexul
nu este rezolvat, pentru un barbat atat de potent ca orice geniu (precum Gödel sau domnul G.), atunci o parte
mare din gandire si timp va fi dedicata cautarii sexului si nu marilor probleme pe care avea el intentia sa le
rezolve.
15
“Prietenul lor comun, Morgenstern, scria: ‘Einstein mi-a spus adesea ca, in ultimii sai ani de viata, cauta
mereu compania lui Gödel ca sa stea de vorba cu el. O data chiar a adaugat ca deja nu-l prea interesa munca
lui si se ducea la Institut doar ‘ca sa aiba privilegiul sa-l insoteasca pe drumul de intoarcere’.” (Odifreddi
2018) Einstein a fost cu 27 de mai mare ca Gödel… Intre ei a fost o atractie “de tip electromagnetic, datorita la
fel de multor caracteristici opuse: extravertit, neingrijit, barfitor, gregar si implicat in politica – Einstein;
introvertit, elegant, tacut, rezervat si neangajat politic - Gödel. Cei doi s-au obisnuit sa mearga pe jos de acasa
la Institut si sa se intoarca impreuna la fel activitate pe care Gödel o considera drept ‘ora sa de gimnastica’...”.
(Odifreddi, p. 185) Gödel a scris: “Conversatiile noastre priveau mai ales filosofia, fizica si politica. Einstein

129
 Domnul G. voia ca intreaga lume sa fie a lui, nu prin acte de libertate, ci prin cuvant,
prin nenumaratele sale scrieri. Hannibal (idolul lui G.), generalul unei tari mici din nordul
Africii care luptase, cu o armata mica, impotriva armatei celui mai mare imperiu, imperiul
roman. “Either we find the way, or we make one.” (Hannibal Barca) G. era intr-o situatie si
mai grea: trebuia sa schimbe paradigma de gandire a intregii omeniri (in stiintele
particulare si in filosofie) din toate timpurile, tocmai el un amarat, un “sclav” dintr-o tara
uitata de lume si de istorie… intr-o lume “ticaloasa, ticaloasa, ticaloasa” si nimic mai
mult! Cititorule, cand vei intoarce ultima pagina a acestei carti, vei fi poate uimit de
povestea domnului G., nu ai sa o crezi. Inchide cartea, pune-o pe masa si culca-te. Pentru
tine, maine va fi o alta zi, ca toate de pana acum. Viata ta va curge lin, incet, incetisor, pana
la disparitia ta (mori, cu sau fara voia ta). Oare a avut vreun rost sa citesti cartea asta? Dar,
te-ai gandit cititorule, macar o clipa, ca acest domnul G. ai fi putut fi chiar tu, dar nu esti?
Te-ai gandit, intamplator, ca toate implinirile dl. G. sunt asemanatoare cu visurile tale care
nu au razbit la realitate, care ti-au ramas in subconstient toata viata, dar acum iti dai seama
ce minunat ar fi fost sa fi facut si tu ce a realizat dl. G.? Caci te gandesti ca puteai sa scrii si
tu cartea asta sau cealalta, nu? Sau poate ca tu si ceilalti din familia ta si nenorocitii tai de
colegii de serviciu nu sunteti decat nici cifre, niste coduri misterioase introduse in
calculator de un extraterestru. Dar extraterestru nu e si el un cod pentru altcineva? Dar
pentru Dumnezeu nu trebuie sa existe un alt Dumnezeu? Si, iaca asa, cadem in regres
la infinit... Referitor la teoria sa, domnul G. isi pusese pe Facebook si pe pagina lui de la
facultate aceste cuvinte: “Don’t worry, I know you’ll never understand it.” (Wittgenstein in
1929, Cambridge, toward the members of his PhD committee, Russell and Moore.) Ei bine,
asta e diferenta dintre Russell si Moore fata de romanasii, in general, care i-au facut mari
probleme lui G. si asta doar din invidie. Dar dl. G. era, pana la urma, cel care distrugea tot
ce a fost scris pana la el, din cele mai vechi timpuri pana in zilele actuale, din toate
domeniile nu doar pentru romani, care nu existau la nivel mondial, dar pentru toti oamenii
de pe acest Pamant uitat de Dumenzeu, nu? 
Ca povestitor, eu sunt dator sa va spun cum s-a sfarsit povestea asta cu dl. G. Stiu ca
vei fi socat, cititorule, dar nu am ce sa fac, trebuie sa iti marturisesc: domnul G. s-a sinucis.
Dl. G. s-a aruncat de la fereastra unde era internat la spitalul Obrejia, s-a aruncat direct in
cap si a murit instantaneu exact in acelasi loc unde cazuse si femeia aia. Marea mea
problema pentru mine a fost ca domnul G. a facut asta chiar atunci cand eu eram in spital
si vorbeam cu doctorul lui. Bineinteles, a fost doar a simpla coincidenta, era intr-o criza
mare de ceva vreme, nu isi mai revenise, probabil nici macar nu era deplin constient atunci
cand s-a sinucis. Sa nu imi spuneti ca s-a sinucis chiar atunci pentru ca eram eu in spital
fiindca ar fi vrut sa se razbune pe mine ca i-am modificat, pe ici pe colo, povestea vietii lui,
ca nu va cred. Eram la doctor in birou cand am auzit galagie mare in fata spitalului, imediat
o asistenta a venit la doctor si i-a zis ca pacientul G. s-a aruncat de la etaj pe caldaramul de
langa spital. Am fost socat (chiar si cuvintele “pacientul domnul G.” mi-au sunat foarte
imi vorbea mereu de progresele (mai bine zis schimbarile) din teoria sa a campului unificat, pe care eu o
criticam cu mult scepticism… M-am intrebat de multe ori de ce ii facea placere lui Einstein sa vorbeasca cu
mine si cred ca unul dintre motive era ca adesea eram cu totul de alta parere decat el si nu ascundeam asta.”
(Seeling in idem, p. 185)
16
“Am descoperit recent pe un anume Kafka, scriitor pe care nu-l stiam. Scrie cam ca un nebun, dar
reprezinta cumva lucrurile foarte intens. De exemplu, felul cum a descris un vis a avut efectul de a ma face sa
am la randu-mi doua vise intense in noaptea urmatoare, pe care inca mi le amintesc cu precizie, ceea ce nu mi
s-a mai intamplat. Doar basmele prezinta lumea asa cum ar trebuie sa fie..” (Gödel intr-o scrisoare catre
mama lui, in Odifreddi, p. 29) “Cat despre basme, lui Gödel ii placeau mai ales desenele animate ale lui Walt
Disney, cum ar fi Bambi (1942), si a vazut de cel putin trei ori Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici (1937): filmul
asta il impresionase si pe Alan Turing, care s-a inspirat pentru propria sinucidere din 1945 tocmai din vraja
cu marul otravit.” (Odifreddi, p. 29) Dl. G. a crezut ca a fost liber printre toti oamenii de pe pamant si de asta
a fost pierdut printre ei, cei care nu erau decat fie sclavi, fie tirani. Oricum pana si un portar se crede stapan
pe cladirea pe care o pazeste. Nici macar cei de la serviciile secrete nu pot face chiar ce doresc ei, chiar daca ei
conduc, tiranizeaza tara. Pe Gödel, “excesul de rationalitate l-a lipsit toata viata de libertate si, de mai multe
ori, irationalitatea subsecventa i-a pus in primejdie supravietuirea, pana cand ‘ratiunea catre moarte l-a
condus’.” (Odifreddi, p. 237)

130
straniu, nu stiu de ce), culmea era ca doctorul parca se astepta la asa ceva, sau mai degraba
nu parea sa fi fost foarte surprins de gestul pacientului G., cel putin asta a fost impresia
mea (oricum, pe langa acea femeie, nu cred ca doar dl. G. era pacientul care se arunca de pe
cladire)… Imediat, am iesit cu doctorul chiar in fata cladirii unde cazuse pacientul G.
Sangele din corpul lui se imprastiase peste vechea urma de pata lasata de sangele femeii,
desi corpul lui nu s-a sfaramat in bucatele mici, precum cel al femeii. Dimpotriva, cand
doctorii au vazut corpul intins pe asfalt, prima impresie era a unui individ beat care se
impiedicase si cazuse jos. Sangele insa ii curgea din cap, desi nu se vedea exact de unde
anume. Mai degraba, corpul pacientului G. parea un manechin uitat de vreun profesor-
asistent de la medicina, manechin necesar pentru cursurile tinute de un medic-profesor la
Facultatea de Medicina. Parca “manechinul” fusese uitat acolo pe trotuar, intr-o pozitie de-
a dreptul ciudata, avea parca gatul frant, corpul era foarte torsionat si chiar aceasta stranie
pozitie te trimitea sa te gandesti ca e un manechin si nu un cadavru omenesc. Corpul lui era
chircit, foarte chircit (precum Gödel17, bineinteles - parca folosesc un pleonasm aici… nu
stiu de ce…) ca si cum era un fetus avortat, nedorit de mama lui, iar pana la urma mi-am
dat seama ca sangele lui curgea din cap, dar ii curgea foarte putin, un mic fir de sange, ca
un fir de par, ciudat, nu?, ochii cadavrului erau deschisi, dar nu aveau acea sensatie de
“tristetea mortii”, dar nici de vreo usurare ca a scapat de viata nenorocita pe care a avut-o,
ci pur si simplu erau niste ochi care nu aveau nici o semnificatie, care nu reprezentau
nimic, erau goi, reci, neutri, parca erau ochii unui manechin studiat de studentii de la
medicina, acei ochi erau dincolo de tristetea umana, dincolo de orice fel tristete despre care
am putea noi sa vorbim, ochii dl. G. parca se uitau dincolo de lumea in care noi, ceilalti,
continuam sa traim, sa ne vedem fiecare dintre noi de viata noastra cu bunele si relele
inevitabile oricarei vieti, nu? se parea ca domnul G. nu a vrut sa isi ofere nici o sansa sa mai
traiasca18, avusese una la accidentul de la Oxford, alta atunci cand a dat masina peste el
cand era pe bicicleta, inca una a fost cu avalansa de “La Lanturi” care nu a pornit, pana la
urma, si altele, dar cine il salvase de fiecare data, eu sper ca Dumnezeu, nu Diavolul…  dar
acum, cand ma uitam la corpul lui, atat de chircit, inuman de chircit, dadea impresia de un
manechin, cand il vedeai, asta era primul gand, ca te uiti la un manechin, ei bine, abia
acum puteam sa dau verdictul ca dl. G. fusese sub controlul Diavolului intreaga lui viata,
asta imi sugera acea imagine incredibil de trista, inuman de trista, in fine, ce sa mai zic, in
acea situatie atat de neprevazuta, parca venita din alta lume, nu din lumea noastra, dar in
lumea noastra a aparut si politia (nu stiu cum de ei au aparut atat de repede, parca si ei
asteptau un telefon, gata pregatiti, sa fie anuntati ca G., nu altcineva, s-a aruncat de la
fereastra spitalului “Obrejia”), iar politistii au inceput sa faca poze cadavrului si cereau
detalii de-a lor, si uite asa, chiar atunci mi-am dat seama ca “lumea” castigase lupta
impotriva domnului G., desi cadavrul nu imi dadea impresia unui invins, nici a unuia
dezgustat de viata si de lumea in care traise, nu parea ca manechinul sa fie nici macar un
obosit de lupta pe care o dusese intreaga lui viata, acel manechin inuman de torsionat
oferea o senzatie total neutra, ca si cum nici nu ar fi trait in lumea asta, dar nici in alta lume
(mai buna sau mai rea), da, da, asta era impresia pe care mi-a creat-o mie, uitandu-ma la
ochii manechinului, culmea era ca nu imi mai luam privirea de la ochii lui (cadavrul a fost,
in sfarsit, acoperit cu un cearsaf), se parea ca domnul G. voia sa ne transmita un mesaj
simplu si anume ca el nici nu traise… in lumea noastra, pe acest Pamant, nu stiu, iar corpul
17
Sa ne aducem aminte de moartea de inanitie a lui Gödel, corpul lui a ajuns la 30 kg. Mentionez aici,
intamplator, eforturile lui Gödel de a face o “filosofie”: “Nu e de mirare ca, incepand din anii ‘40, interesele lui
s-au distantat de matematica si s-au concentrat asupra filosofiei. Si-a propus ‘sa faca pentru metafizica ceea
ce Newton facuse pentru fizica’, dar a reusit doar ceea ce Newton facuse pentru alchimie: sa-si iroseasca o
mare parte din timp si din talent, fara sa ajunga la nimic concret si precis.” (Odifreddi 2018)
18
Cititorule, intelegi acum care era Infernul pentru dl. G.? Si tu facea-i parte din acest Infern, desi cu
siguranta, refuzi sa accepti asa ceva, dar nu te necaji… asta era realitatea pentru noi toti, muritorii de rand. Fii
multumit ca tocmai datorita acestui Infern, dl. G. si-a creat Paradisul in el insusi, in lumea lui, un Paradis
reprezentat de ideile lui, de trairile pe care le avea cand a creat atat de multe lumi… Devenise un fel de God in
sine insusi care, dupa ce crease atat de multe lumi, nu isi mai gasea rostul sa traiasca pe acest Pamant
nenorocit de oamenii-diavoli.

131
ala chircit, in pozitie fetala, (evident, lipsit complet de aparare), nu era ca si cum ar fi
incercat sa se apere de ceva (incercase toata viata lui, nu-i asa, sa se apere ba de una, ba de
alta, ce sa mai indoim), ci parca incercase sa se fereasca chiar de existenta lui insusi,
domnul G., in ultimul act, dar chiar act, adica fapt, doar nu era ceva regizat din teatru,
acum, in acea situatie stranie, nu arata “o sila fata de corpul lui” (a cui oare?), nu, nu, ci mai
degraba, o incercare de a fugi din corp, o evadare, a sinelui din corpul sau, nu stiu cum sa
va spun, dar cred ca mai bine s-ar potrivi, eliberare de corp, de lume asta ticaloasa, dar mai
ales, o evadare a sinelui din sine insusi, cred ca asta era mesajul,  “Ce bine ar fi fost ca eu sa
nu fi trait deloc pe Pamantul asta!”, dar fara sa fie mentionat pentru cine era bine, pentru
el, pentru noi, pentru toti (dar plagiatorii ce ar mai fi plagiat?), ochii lui complet deschisi,
pareau sa sopteasca ca nu ar fi vrut sa traiasca nici un moment pe acest Pamant, dar o
faceau asa in liniste, fara zgomot, fara galagie, tocmai pentru ca erau nemaipomenit de goi,
culmea era ca nimic nu se mai auzea in acel moment, nici o masina, nici un zgomot, nici o
targa impinsa de cineva cu altcineva pe aceasta, era clar ca si zgomotul in sine isi pierduse
sensul in aceasta lume nenorocita, de ce oare?, doar noi eram in capitala care are zgomot
nesfarsit, chiar si noapte, nu stiu, nici eu povestitorul, ce sa mai scriu, doar scrisesem ceea
ce imi dictase dl. G., dar acum nu mai avea cine sa imi dicteze povestea, eu povestitorul
ramasesem fara povestitor, aveam senzatia ca sensul vietii mele incepea sa se piarda, noroc
de familia mea care ma salva din aceasta poveste nenorocita…
- Si eu, cititorul, sunt de acord, povestea ta e prea nenorocita, trebuia sa nu o termini cu un
astfel de sfarsit atat de negativ. Viata e frumoasa.
- Eu, Geamanu’, cred ca povestea se putea termina complet diferit, mult mai bine ar fi fost
un sfarsit fericit pentru nenorocitul de frate-miu, ce altceva sa zic?
- Dar, de ce eu, povestitorul, simt ca mi-am pierdut sensul vietii (daca nu aveam familia pe
care o aveam, nu cumva as fi facut si eu acelasi gest ca dl. G.?, acelasi gest facut si de acea
femeie care s-a aruncat de pe cladire pe acest caldaram nemaipomenit de dur), nu stiu ce sa
mai scriu, chiar nu stiu, dar era clar, prea clar ca sunetul nu isi mai avea rostul, nici pentru
el, nici pentru mine, nici pentru politisti, care isi faceau ancheta aproape ca la o
inmormantare, dar care erau, de fapt, sub umbrela obisnuintei, pentru ei era un “altul”, un
alt caz, nimic mai mult (sa ne aducem aminte ca femeia aia se sinucisese doar cu cateva zile
inainte in acelasi loc) si poate ca aceasi politisti fusese in tura, in acel moment, nu stiu, si
tot ei fusesera sa investigeze acel caz, in acelasi spital, in acelasi loc, doar intr-o alta zi si
atat, nu stiu daca la poarta spitalului nu cumva era acelasi portar, nu ma intereseaza
oricum - nu stiu de ce am mentionat asta aici, ca sa prelungesc ce? nu stiu, dar nu e vina
mea, nu e dorinta mea, de fapt, nici nu stiu ce mai doresc, nu stiu ce va veni… doar ca acum
se lamurise treaba pentru domnul G., in sfarsit, corpul domnului G. nu mai exista pentru el
insusi, nici sinele lui nu mai exista (el, care ajunsese cel mai mare ganditor din toate
timpurile, deasupra a tuturor ganditorilor de pana acum), dar uite asa, datorita exact acelei
pozitii pentru care luptase intreaga lui viata si o castigase, exact datorita acestei stari de
“cel mai si cel mai”, acum ajunsese in aceasta pozitie de “fetus chircit”, dar nu parea o
pozitie chinuita, fortata, nu parea nici pozitie dorita, acceptata, nu cred ca voise sa ajunga
in acea pozitie, cand se aruncase de la fereastra, dimpotriva cred ca ar fi penibil sa credem
ca ar fi vrut sa fie gasit mort exact in acea pozitie, da, cred ca incep sa inteleg, a vrut sa fie
in acea pozitie ca sa ne arate ca el s-a plasat dincolo de toate bune si rele de pe Pamant,
dincolo de orice… a vrut sa ne arate ca aceasta pozitie de chircit era pozitia lui naturala, de
om mort, nu de viu (aduceti-va aminte de porumbelul mort sau de corpul lui Gödel), e
drept, nu pot sa imi imaginez o scena cu doua corpuri moarte asezate unul langa altul, nu
stiu de ce… e “ca si cum”, dar nu stiu ce ar fi fost acest “ca si cum”, care oricum nu are
ontologie, prin definitie, desi de obicei, dupa un “ca si cum” urmeaza intotdeauna un
“anume dorit”, dar trupul lui chircit avea doar un “ca si cum”, intelegi? acel corp chircit imi
crea impresia, doar mie, bineinteles, ca parca incepuse sa pluteasca in aer, chiar trupul dlui
G. mort, chiar atunci in momentul in care politisti inca mai investigau cazul lui, trupul dlui
G. a inceput sa se ridice deasupra caldaramului ala atat de dur, de criminal, nu?, ca doar

132
caldaramul ala il ucisese pe dl. G., ce sa ne mai ascundem, chiar daca pare a fi de-a dreptul
absurd acesta afirmatie, sau poate ca e atat de absurda am introdus-o chiar in acest
paragraf, nu stiu nici eu ce sa mai scriu, nu stiu, decat ca acel corp mort, candva viu, se
ridicase in aer si incepuse sa se roteasca, incet, foarte incet, precum acul unui ceas care
mergea mai incet decat unul obisnuit, de asta eram sigur, corpul mort se rotea in aer mai
incet decat acul unui ceas banal, abia acum ma gandesc ca era si normal sa se miste asa de
incet, mai incet decat timpul, pentru ca timpul nu mai exista pentru acel cadavru, timpul de
fapt nici macar nu mai exista, dar si mai bine spus, ca nici macar nu existase, era doar o
iluzie pentru noi, oamenii vii (nu si pentru cei morti) care eram acolo, dar si pentru
cititorul care nici macar nu il vazuse in realitatea, totul parea doar o poveste, in care
crezusem si noi, si tu cititorule, iar eu credeam ca il vad ultima data pe dl. G., adica ca ii vad
corpul pentru ultima data, doar asa, incepem sa pierdem orice siguranta, dupa
masuratorilor si pozele lor efectuate, politistii au cerut un cearsaf si au acoperit acel
manechin, din talpi pana in crestet, desi ochii inca pareau sa se vada chiar si prin acel
cearsaf, doar ochii aia deschisi si goi, ei bine, cearsaful parea ca nu acopera nimic, ca era o
simulare sau mai stiu eu ce era acolo, nici macar manechinul ala nu mai era sub cearsaf,
putin deranjat, pe ici pe colo, si atat, oamenii vorbeau in soapta, ca la o inmormantare, dar
acolo nu era nici o inmormantare si apoi, sa nu uitam, era o sinucidere, dar cum sa crezi ca
un manechin s-a sinucis, era de-a dreptul absurd, nu? e drept ca dl. G. renuntase sa mai
traiasca pentru ca, de mult timp, nu mai avea cu cine sa comunice, sa vorbeasca, sa
schimbe 2-3 vorbe in fiecare zi sau macar la cateva zile, nu mai avea nici o posibilitate, deci
nici macar nu a renuntat la ceva, era o acceptare a celei mai inalte pozitii ocupata vreodata
de un om, deci putem sa o catalogam, “singuratatea absoluta” data de “ca si cum”, un fel de
“cel mai si cel mai din toate tipurile”, nu mai are rost sa ne vaicarim, sa il plangem, am
putea noi, cei in viata, sa plangem pentru un manechin, ar fi penibil, nu? sau comic? cine
stie, el nu mai era printre noi si atat, disparuse din lumea noastra si lumea lui disparuse o
data cu el, ce mai, cred ca asta se intamplase chiar cu mult timp inainte de a se sinucide... 
Cred ca singuratatea si apoi faptul ca ideile lui nu au fost recunoscute, plus faptul ca a fost
plagiat de mii de oameni, l-a innebunit pe dl. G.; singuratatea l-a facut sa se sinucida. Sau
amandoua deodata, doar avem cazul lui Boltzmann care s-a sinucis la vreo 63 de ani (desi
acesta avea sotie si doi copii, chiar destul de mici, atunci cand s-a sinucis)…19 Nu stiu de ce
dl. G. voia neaparat sa fie recunoscut, poate ca datorita faptului ca in vremea noastra exista
Internetul, dar nu trebuia sa faca din asta un tel al vietii, ceea ce realizase trebuia sa
ramana doar pentru el, doar in el, ca o lume interna si gata, oricum, cei care ar fi trebuit sa
il recunoasca erau mai slabi ca el, unii erau chiar ticalosi, prostanaci, banditi, ignoranti,
deci de la cine astepta dl. G. o astfel de recunoastere? Nu cumva e absurd, ca unul care se
crede cel mai mare dintre ganditori, prin realizarile pe care le-a infaptuit de-a lungul vietii,
sa vrea sa fie si citat, mentionat de altii, mult mai slabi ca el? nu ar fi asta chiar o
contradictie, asa ca singura posibilitate a lui G. fiind, nu neaparat sigur, recunoscut dupa ce
va disparea de pe acest Pamant? Si atunci, nu cumva G. s-a sinucis tocmai ca sa fie
recunoscut, si-a indeplinit el insusi conditia aia necesara prezisa de acel asiatic? Nu mai
stiu ce sa zic, nu ma pricep la asa ceva… Daca ar fi avut copii, poate ca nu s-ar fi sinucis, dl.
G. si-ar fi dedublat personalitatea, dar el numai asta nu voia, Boltzmann avea doi copii si
tot s-a sinucis, tocmai pentru ca ideile sale nu fusesera recunoscute de contemporani,
Bolzmann ca si dl. G. nu stiau ca nu au cum sa fie recunoscuti de contemporani. Si totusi,
Gödel desi avea sotie, fusese super-recunoscut, dar tot a innebunit, fusese total nemultumit
19
“Gerhard Gentzen, mare logician la universitatea din Praga, cu trei ani mai tanar decat Gödel, a fost arestat
de sovietici in 1945 pentru presupusa colaborare a sa cu nazistii. A murit de inanitie la 36 de ani, cateva luni
dupa ce a fost arestat. Un coleg de detentie scrie despre el: ‘Il vad inca intins pe cuseta din lemn, gandindu-se
ziua intreaga la problemele matematice care-l preocupau. Mi-a marturisit intr-o zi ca era destul de multumit
pentru ca, in sfarsit, avea timp sa se gandeasca la consistenta analizei. Visa sa se intoarca la Göttinen ca sa se
dedice integral logicii si fundamentelor matematicii’.” (Odifreddi, p. 115) Inca un caz de geniu impotriva
lumii, nimic nou, sau mai corect spus, “lumea impotriva geniului”, oricare ar fi acesta… caci lumea e
intotdeauna aceasi…

133
de lumea in care traia, dar eu nu cred ca sinuciderea e scrisa in gene, noi, iluzionistii, macar
aparent, indepartam singuratatea prin iluzia comunicarii cu ceilalti, prin casatorii, prin sex
(macar asta are statut ontologic, cateva fractiuni de secunda pentru care muncim minute
bune, de fapt intreaga casatorie, iubirea insa este o iluzie creata de noi pentru noi, si atat),
prin progeniturile in care ne dedublam… dar el, domnul G., cu cine dracu’ sa mai fie? cu
nimeni, nici God nu il putea ajuta, chiar daca exista (am inceput sa am si eu indoieli?
Doamne fereste!), oricum, dl. G. refuza sa ii auda mesajele Lui… respingerea ontologica a
existentei, a mintii si a corpului, ce sentiment inuman de-a dreptul impotriva evolutiei
speciei, impotriva supravietuirii oricarui individul plasat in acest mediu ingrozitor, in
aceasta lume ticaloasa, ticaloasa, ticaloasa...
Dl. G. voia nu doar sa il uitam, ci pur si simplu, sa aratam, ca pentru noi, ceilalti, el
nici macar nu existase pe acest Pamant, era o cerere in care ne forta sa stergem cu buretele
totul despre el, corpul lui, teoria lui (plagiata de nenumarati), tot ce stiam despre el, mintea
lui, sa aruncam pe foc toate cartile lui, iar eu, in acelasi timp, sa sterg acest manuscris de pe
leptop, de pe stick, sa stergem totul de pe Internet despre el, sa aruncam pe foc si actele lui
de identitate, hainele pe care le mai avea, totul, absolut totul trebuia transformat, acum, nu
maine, in cenusa, in Nimic, si iaca Cuvantul nu isi mai avea sensul, cuvintele nu isi mai
aveau rostul, toate isi pierduse intelesul… nu mai era vorba de disparitie, de stergere, ci pur
si simplu de inexistenta, de sens fara sens, de cuvinte goale care zdranganeau precum un
clopot al unei biserici indepartate, in fine, nu stiam de ce incepusem sa imi pierd senzatia
de “viata normala, obisnuita”, senzatia pe care o aveam, fara sa o simt, in fiecare zi, in
fiecare clipa, ca traiesc, ca nu sunt mort (desi nu ai cum sa simti ca esti mort, nu?), ca inca
ma misc pe caldaram precum se misca acel element din interiorul unui clopot (nu stiu cum
sa ii spun, am un lapsus, ce pot sa fac?), nu stiam de ce continui sa scriu, parca eram
impotriva dorintii lui cumplite sa “delete” acest manuscris, acest capitol, acest paragraf, sa
nu cumva sa il dau la publicat, desi nu imi ceruse oficial asta, aveam indoielile mele, nu
stiam, acum cand ma uitam, prin cearsaf, la acel manechin chircit pe caldaramul ala
criminal de dur, cand vedeam ochii aceia goi (ca si cum ar fi fost chiar din plastic), nu ii
vedeam, erau acoperiti de cearsaf, eu ma simteam vinovat deja de tot ce se intampla in
aceasta poveste, nu cumva eu, povestitorul, il ucisesem pe dl. G.? ma intrebam asa in
nestire, stiam ca voi publica manuscrisul desi, daca as fi fost un aristrocrat englez, ar fi
trebuit sa il arunc pe foc… Dar nu l-am aruncat, nu l-am “DELETE” (nu imi permiteam sa
fiu aristocrat, asta era starea mea), eram sigur ca il voi trimite la publicat (doar cei de la
editura la care publicase primul roman, mi-au spus ca asteapta urmatorul volum cu mare
interes), dar ma intrebam de unde a mai aparut asta ca “speranta”, si pentru cine? nu stiu,
am sa fac asta pentru mine sau pentru domnul G.? Nu aveam nici cea mai mica idee daca
gestul meu va contribui la trimiterea domnului G. in Infern sau in Paradis, voi ajuta la
condamnarea finala sau la salvarea lui, poate ca nici nu trebuia sa raspund la aceasta
dilema infricosatoare, de-a dreptul infricosatoare, cum sa condamni sau sa salvezi un
manechin cu ochii goi?, imi era frica sa incerc sa raspund la aceasta intrebare, asa ca las pe
cititor sa raspunda… De altminteri, cred ca a inceput sa nu ma mai intereseze nici pe mine,
nu stiu ce va gandi cititorul, dar asta nu e treaba mea, desi daca eram God, as fi intervenit si
in gandurile tale, cititorule, chiar acum la aceste cuvinte pe care le citesti, cuvinte extrem de
nevinovate, parca ai fi pe alta lume decat lumea asta ireala din povestea mea.
Nu stiu de ce, chiar atunci, in acea stare absurda de irealitate, de vis de cosmar, imi
trecea prin minte ca, intr-adevar, dl. G. avea dreptate, traim intr-o lume ticaloasa,
ticaloasa, ticaloasa… si ce daca, doar traim, bine ca traim, nu? De ce God a facut lumea asta
atat de ticaloasa, nu stiu, doar ca El stia ca lumea va fi ticalosa inca de la inceput, nu? era
clar, in lumea noastra, noi credem ca am castigat lupta, dar luptasem cu cine, cand acum
nimic nu mai exista in jurul nostru, dar existase ceva vreodata? Ne luptasem cu noi insine
precum Don Quijote cu morile de vant… doamne, ce ma fac cu acest manuscris? Cine
dracu’ m-a pus sa fac contract cu domnul G.? De ce nu am specificat intr-o nota ca eu pot sa
renunt la scrierea acestui manuscris, oricand vreau eu, ca pot sa nu il public, dar nu am de

134
ales, trebuie sa il public, uite acum, nu il mai vreau, povestea ma vrea pe mine, m-a
ingradit, m-a imprejmuit, ma domina, cu cucereste, ma sterge cu buretele, ma “delete”
cand credeam ca eu pot sa o “delete”, simt ca ma pierd doar cand deschid leptoul in care
inca mai exista povestea asta nenorocita, nu mai pot, mi-am depasit limitele puterilor mele
de a scrie, nu mai pot scrie, nu mai pot trai chiar, asta e senzatia pe care o am acum, asa ca,
toata povestea asta a devenit atat de apasatoare pentru mine, scriitorul, incat incep si eu,
amaratul, sa ma chircesc precum domnul G., dar nu e lumea care ma omoara, nu e acel
caldaram ucigator de dur, ci mai exact, acesta poveste nenorocita, sa imi spuna
cititorul acum, nu mai tarziu, cum sa scap de acest manuscris, dar sa imi pastrez
demnitatea de scriitor, sa nu devin un “sobolan de canal” precum atat de multi oameni pe
acest pamant, stiu, stiu, as supravietui fara probleme, chiar as trai in conditii mult mai
bune, acolo in subteran, nu as mai avea grija ce le dau la copii de mancare poimaine, dar tu
ce ai face in locul meu, cititorule? nu vrei sa fii nici gandac, nici sobolan, eu ce ma fac? Nu
mai pot, stiu ca eu eram condamnatul, de fapt, si nici nu mi-a trecut prin cap asta pana
acum, abia acum, la sfarsit, mi-am dat seama de asta, totul a plecat de la ochii
manechinului ala chircit pe caldaram, dar oare nu a fost un manechin intreaga lui viata, in
toata povestea asta? Sau poate ca eu sunt manechinul si nu aveam nici cea mai mica idee ca
eu sunt acesta, da, cred ca domnul G. stia in ce situatia voi ajunge, de asta nu a vrut sa scrie
el si m-a angajat pe mine, de asta a vrut contract scris, tocmai ca eu sa nu pot sa mai refuz
sa il scriu, si sa public aceasta poveste, imi este frica, am impresia ca daca nu voi publica
acest manuscris, rudele sau prietenii lui G. vor sari pe mine (desi nu mai avea nici rude,
nici prieteni, nu stiu de ce, dar am senzatia ca niste inexistenti vor sari pe mine, poate ca or
fi alte caractere, alte personaje, din alte povesti, nu stiu, nu vreau sa stiu)… Nu m-a
avertizat deloc, dar deloc, acum, sunt sigur ca el stia cum voi ajunge, ce a avut cu mine de
impartit, nenorocitul dracului, cum de m-ai nimerit pe mine, de ce nu altul? Daca as fi avut
talent la scris, domnul G. nu avea nici o sansa sa ma angajeze pe mine, nenorocitul, sa ii
scriu povestea vietii lui, da, da stiu, “Traiasca Don Quijote”, dar eu ce ma fac? Pana la
urma, povestea asta, adica cuvantul, e acelasi lucru cu manechinul ala chircit pe acel
caldaram prea dur pentru intreaga poveste… si daca ne aducem aminte ce a zis profesorul
CMI din “Hamlet”, “words, words, words” legate, devin “swords, swords, swords”, da exact
asta e adevarul cautat de toti, inclusiv de Pilat din Pont, “El e adevarul”, el e “Cuvantul”,
adica e “sulita” lui Don Quijote, care impunge morisca morii, care se invarte lin, domol, te
ridica si te coboara, te ameteste, te face sa uiti amintirile adica viata si lumea in care
traiesti, asta pentru ca ai folosit sulita/sabia (sau cuvantul, ca tot aia e, nu?)… 
Cand era student, G. a avut examen (referat de scris) pentru profesorul CMI (care
era profesor la litere, dar preda si la filosofie un curs incredibil de bun despre Nietzsche, un
filosof de la “Cultura” preferat de dl. G.). Lui G. i-a placut atat de mult cum preda CMI incat
a lucrat tot semestrul pentru referatul de examen, nu a lipsit de la nici un seminar (totusi,
imi aduc aminte ca mi-a zis ca el crede ca a lipsit la un seminar, nu mai stia nici el exact)…
Profesorul preda ceva esential pentru G.: Nietzsche (cel care a declarat, oficial, ca
“Dumnezeu a murit!”) si filosofia pre-socratica pe baza careia isi construise filosoful
german gandirea sa nihilista. Pentru G., cursul acestui profesor a fost cel mai impresionant,
care i-a starnit cel mai mult imaginatia (aia de care vorbea Einstein), acel curs a fost ca o
lovitura, un trasnet, in sensul bun, pentru G. La examen, se discutau referatele pe care
profesorul le citise inainte, acasa si facuse observatii despre fiecare referat in parte. Cand a
ajuns la referatul lui G., profesorul i-a pus intrebarile necesare sa se prinda ca nu l-a copiat
de pe Internet, chiar a subliniat asta, dupa care a afirmat: “Este cel mai bun referat din
cariera mea de profesor!” Toti cei prezenti au ramas masca: CMI sa afirme asa ceva despre
referatul unui student prezent in acea sala unde se aflau si ceilalti studentii, era de
neimaginat. (Martori sunt studentii care erau de fata si asteptau sa fie discutate referatele
lor.) Si culmea era ca studentii prezenti nici nu stiau cine e asta G., care se transferase de la
facultatea de filosofie din Iasi la cea din Bucuresti in anul 4 (din cei 5 ani cati erau pe
atunci). La fiecare student, profesorul inapoia referatul. Dupa discutia avuta cu profesorul

135
despre referatul sau si dupa ce a primit nota zece, bineinteles, G. s-a ridicat din banca si s-a
dus sa ia referatul sau, dar profesorul i-a zis: “Referatul tau ramane la mine. Nu ti-l dau!” si
G. nu a avut ce sa faca decat sa ii multumeasca profesorului si sa iasa din sala fara referat,
dar nemaipomenit de incantat… De ce aceasta scena a fost atat de importanta? Pentru ca
atunci G. si-a dat seama ca sunt sanse ca el sa devina printre cei mai mari ganditori - asta
era principalul motiv pentru care G. se mutase de la Iasi la Bucuresti: acesta era primul pas,
doar primul pas, ca sa isi atinga telul (tel pe care il avea deja in minte inca de cand era
student in Iasi). CMI era un profesor cu totul special, din aceasta cauza G. a capatat curajul
de care avea nevoie, el era cel care venise din provincie in capitala, era foarte retinut, doar
se mutase de la o universitate la alta in mijlocul perioadei de studentiei (adica dupa trei ani
din cei cinci, pe atunci), dar cand l-a auzit pe profesor spunand asta despre referatul tau,
atunci sperantele lui au inceput sa creasca, sa se mareasca in mintea lui. Si asta a si facut G.
in anii care au urmat, datorita acestei scene esentiale din viata lui, scena care i-a dat impuls
sa incerce sa devina cel mai mare ganditor din toate timpurile si din aceasta cauza, nu s-a
limitat, precum Nietzsche la ganduri puse unul dupa altul, dl. G. a vrut si a rezolvat marile
probleme din filosofie si stiintele particulare precum fizica si neurostiinta cognitiei.
Unde esti, tu, firul vietii mele, unde ai disparut? De ce am senzatia, chiar acum ca
firul vietii mele e subtirel, lunguiet, precum sulita lui Don Quijote cu care isi impungea
moristile morilor de vant care parca stateau de loc, desi sigur se miscau, asa lin, atragator,
invitandu-l pe Don Quijote sa le impunga cu sulita aia lunga si subtire, nenorocita, al
dracului de nenorocita… exact cum o femeie de pe strada cu bordeluri din Amsterdam te
invita sa o impungi cu sulita, sa o siluiesti, dar sulita nu e decat un cuvant, nimic mai mult,
deci tu violatorul, ai scapat de vina, doar ca morisca unei mori de vant se misca lin, fara
zgomot, linistitor, care te imbie sa o imbratisezi cu sulita aia subtire, prelungita la nesfarsit,
care devine tot mai subtirica, ca un fir de par de care incepe sa atarne chiar viata ta… dar
nici macar prapastia aia in care ai cadea (sau in care a cazut acel manechin, nici macar asta
nu stiu) nu exista, asa ca nu ai de ales, trebuie sa te agati cu sulita de morisca morii care se
invarte atat de lin, fara zgomot, ca un magnet care graieste mereu metalului sau sulitei alea
subtiri si nenorocite a lui Don Quijote “vin-o, vin-o, te astept pe tine te doresc, nu pe altul,
fa-o cu mine, fa-ma, nu ezita, tu trebuie sa o faci, eu nu am cum” si uite asa, morisca te
roteste lin si chiar misterios, intr-un cerc vicios, de care sinele tau nu are cum sa scape, stiu
asta, dar invarteala aia devenise ca un drog, “ca si cum” ar incerca sa ma scape de mine,
desi eu nu vreau sa scap de mine, nici de familie, nici de copii, nici de masina (sotia nici
macar nu are permis, ce ar face cu masina fara mine?), dar totul, nu doar invarteala aia
care te ia de pe Pamant, te ridica in ceruri, te apropie iar de Pamant apoi te ridica iar in
ceruri, e ca un ac de ceas care s-ar misca in continuu, care nu ar avea nici un sfarsit, iar tu
acum n-ai vrea acea scena sa aibe vreun sfarsit, nu ai vrea sa se termine, deja incepi sa
intelegi ca sfarsitul nu ar avea nici un sens, invarteala devenise deja un drog, erai pe un
Pamant care se invartea in 24 de ore complet in jurul axei, se invartea in jurul Soarelui intr-
un an, iar sistemul solar se invartea in interiorul galaxiei care se invartea si aceasta in jurul
axei, iar toate galaxiile se invarteau cum se nimerise, iar lumea asta se extindea, nimeni nu
stia de ce, dar cauza era ca Universul fugea de sine insusi… Sau mai precis incerca sa fuga
din sine insusi si se pare ca nu reusea, nu stiu, cuvantul e cel care se invarte sa ne
ameteasca, nu mai stiu ce sa zic, dar oare mai conteza? Doar intreb, nu dau cu parul, unde
esti lume, nenorocita, nenorocita, nenorocita? de ce, dracu, imi curg lacrimile?, nu le vreau,
nu imi trebuie, nu am nevoie de ele, “delete” aceste lacrimi de pe fata mea, de pe corpul
meu, din mine, nu stiu cum sa te conving, pe tine cititorule, da, tu trebuie sa ma salvezi,
stiai asta? ajuta-ma! dar, pe tine, cine te salveaza, cititorule? Dormi linistit, sa nu cumva sa
dai atentie acestor nebunii, nimic altceva, sa le uiti imediat ce le-ai citit, manechinul ala
acoperit de un cersaf (parca spalat, dar de fapt murdar, fara viata, iluzoriu, inexistent, ce sa
mai vorbim?), cred ca socul a venit de la acel manechin uitat de vreun asistent acolo pe
caldaram, chiar ati crezut ca acolo era corpul mort al lui G.? Care dl. G.? Ce m-a apucat sa
scriu astfel de tampenii, de ce seamana aceste propozitii cu versurile lui Eminescu cu

136
padurea lui cu tot, ce am sa fac eu, pana la urma, cu acest manuscris nenorocit? Dar
hotararea mea, care o fi, aia sau cealalta, dupa aia, ce va mai fi, ce va fi? Si asta datorita
cuvantului, stiu, nimicul, chiar Nimicul, ma pandeste dupa colt si pe mine, dar care colt?,
credeam ca mi-am revenit, dar uite ca iar am inceput sa o dau din colt in colt, trebuie sa ma
opresc, nu stiu ce sa mai fac, nu mai pot sa scriu, nu mai pot sa respir, mai pot oare sa
traiesc? Dar oare eu traiesc, oare am trait vreodata? Nici vorba ca as vrea sa ma sinucid, am
nevasta, am copii, probabil ca ei ma salveaza, ce sa mai zic, nu stiu ce sa mai zic… sa stau
linistit, sa respir adanc, sa beau un pahar cu apa si gata. Sper. Nu stiu. Nimic.
Eu ma adresez tie, cititor amarat. Cartea asta pe care ai citit-o pana acum, ti-a ars
mainile sau nu? Daca nu ti-a ars mainile, inseamna ca nu ai inteles nimic, idotule,
inseamna ca ai citit degeaba pana acum, inseamna ca natura ta nu are cum sa inteleaga ce e
scris aici. Si ce e scris in aceasta carte? Aici e adevarul, nimicule care ai trait degeaba. Da,
fiindca te crezi “mare” (ca orice om, datorita evolutiei speciei, Darwin a avut dreptate,
bineinteles) iti adresez aceasta scrisoare, om-fara-cunostiinte. Exact tie, amaratule. Iti
aduci aminte de scrisoarea “omului din subteran”? Sau de “Luceafarul” lui Eminescu? Ei
bine, aceasta scrisoare este pentru tine, omul din societate, fie pentru omul “amarat”,
bland, domol (gol, pe dinauntru), fie pentru “ticalosul” (plin doar de ticalosii, pe dinauntru)
care vrea sa fie sef, stapan, autoritar, administrator-sef si atat, dar care nu are nici cea mai
mica cunostiinta in cap. Mesajul meu e pentru amarati si pentru ticalosi, adica pentru toate
lumea, caci nici unul nu scapa de aceste doua etichete. Da, da, pentru tine, cititorule e
aceasta scrisoare care ai sa zici ca e scrisa de un “nebun”, dar de fapt tu esti nebunul, sau
mai bine zis, ne-bunul. 
Cunoastere-eterna reintoarcere-sinele-pierderea de sine prin cautarea cunoasterii
sinelui. Intrebarea este asta, bai: “Tu stii cine esti, cititorule?” Da-ti acum un raspuns la
intrebarea asta. Hai incearca, caci sunt sigur ca nici macar nu te-ai intrebat vreodata cine
esti. Doar aveai un buletin, certificat de nastere, cand erai elev, ai avut note bune la purtare
(unul cu note proaste la purtare, prea proaste, nu ar avea cum sa vrea sa citeasca aceasta
carte), ai eventual o nevasta si doi copii, poate ai si o masina de care esti foarte mandru, dar
“Stii cine esti?” Si tu ai sa raspunzi: “Cum sa nu stiu? Fiecare dintre noi stie cine e!” Serios?
Chiar stii? Afla de la mine, habar nu ai! Nici nu ai cum sa stii cine esti, sclavule, pentru ca
nici nu ti-ai pus vreodata aceasta intrebare. Eu te intreb: “Pentru ce dracu’ ai trait viata
asta?” Si tot eu iti dau raspuns: “Pentru nimic! Esti un mic gandacel, care daca mai are si
iluzia ca a trait pentru ceva mare in viata lui, atunci devii un soarece (nici macar sobolan)…
Ai inteles? Atunci citeste mai departe, ca sa te regasesti aici, ca sa iti dai seama ca ai trait
degeaba. Gandacule, daca nici macar nu realizezi, dupa ce citesti aceasta scrisoare, ca ai
trait degeaba, atunci ai citit aceasta carte degeaba! Si atunci ai sa devii marele sobolan. Si
atat...” 
Ia zi, la cate manifestatii impotriva “mafiei” ai fost in acesti ani? Asta iti da
identitatea, superficial mic ce esti, ca nici macar ticalos nu te fac, aia sunt fsnistii si
majoritatea sefilor de la institutile de stat (post-comuniste). Tu sa stii, eu nu sunt doar
impotriva stiintei si religiei precum “omul din subteran” al lui Dostoievki. Eu sunt cel care
este impotriva la tot ce a existat, ce exista si ce nu exista in lumea asta. Eu sunt impotriva
tuturor si a tot ce exista, toti sunteti fie niste rahati in ploaie, fie si ticalosi pur-sange si
nimic altceva. Eu sunt impotriva mea insumi, nu am cum sa fiu “cu mine insumi”. Daca as
fi cu mine insumi, as fi in rahat ca si voi, intelegeti? 
Dar sa revenim, gandac nenorocit, de ce nu te-ai intrebat pana acum “Cine sunt eu?”
Pentru ca nu ai avut nevoie sa te intrebi asta. Ca sa supravietuiesti in viata ta de rahat, nu
aveai “voie” sa iti pui aceasta intrebare, ce sa mai vorbim de gasirea unui raspuns la aceasta
intrebare. Cu siguranta, daca cineva ti-a pus deja intrebarea asta, pe tine te-a durut in cot
sa dai raspuns la aceasta. Pe tine te interesa daca maine vei avea vreo problema cu sefu’ sau
daca trebuie sa schimbi bujia aia nenorocita la masina ta nenorocita (si daca ai o masina
noua pe care ai platit-o cu imprumut de la banca, ai pretentia sa imi dai cu flit, nu-i asa?),
nimic mai mult. Oricum, desi avem iluzia ca traim impreuna, nu e adevarat, doar corpurile

137
noastre traiesc impreuna, mintile/sinele/vietile noastre le traim singuri, murim
singuri. (Cu alte cuvinte, pentru noi oamenii, dar si pentru animale, verdictul e asta: sex
exista, iubirea e imposibila, prin definitie).
Dar sa ne intoarcem la cititor (omul care citeste, nu are cum sa fie mafiot, dar nici
ala plin de bani care munceste de dimineata pana seara). Cititorule, esti intelectualul cu
imprumut la banca, care e super-fericit ca a facut concendiul (o data pe an) in Grecia sau in
Turcia sau chiar in Franta. In alta parte, oricum costa prea mult pentru un cititor amarat
care trebuie sa plateasca si ratele pentru imprumutul care l-a facut pentru apartament,
oricum nu ai cum sa fii un ticalos, ticalosii nu citesc. 20 Ei bine, cititorule, daca nici nu ai
realizat ca ti-ai trait viata si continui sa o traiesti in rahat (chiar daca traiesti intr-un
apartament nou platit cu imprumutul ala la banca), ei bine, traiesti in rahat. Un rahat care
nu il vezi usor, dar miroase al dracului de tare. Gandacule, ai trait in rahat pana acum,
sobolanule, ai trait in canal tot timpul si, bineinteles, ca nu ti-ai dat seama, nici nu stii ca
poate sa existe si altceva decat rahatul in care traiesti tu. Nici nu ai vazut altceva, alt taram,
alta lume, alta viata decat ce ai vazut in concediile tale de 2300 Euro si rahatul de
apartament, de care esti foarte fericit. Gandacilor, sobolanilor, ticalosilor, nimicurilor,
inexistentilor, “sefii” si cei din SSe si politicienilor, imbecili cu totii, dau acu’ verdictul
pentru voi toti: ATI TRAIT DEGEABA! 
Cititor nenorocit, ti-ai pus vreodata intrebare: “Cine sunt eu?” Sa te lamuresc, stiu ca
nu ai inteles intrebarea: este vorba despre tine insuti, mai exact despre cine esti tu insuti si
mai exact: ce este sinele tau sau mai bine spus, ce este viata ta?, caci sinele si viata sunt
acelasi lucru, de ce sa o mai lungim… Dar, cand sa te intrebi de asa ceva cand tu aveai de
stat la birou tau la care munceai ca sefu’ sa fie multumit de munca ta, sa nu iti pierzi slujba,
sa fii mai bun decat colegii tai, ba chiar sa primesti si o prima. Daca esti bugetar, te doare in
cot de munca, oricum nu te da afara, doar ai ajuns acolo prin pile si relatii ca majoritatea
bugetarilor. Oricum, pe bugetar, nici nu are cum sa il duca capul la aceasta intrebare.
Bugetarii sunt cei care nenorocesc tara asta. Sunt prea multi, mult prea multi, au salarii
mult prea mari pentru munca lor inexistenta, multi sunt bagati pe baza de pile si sistem
complicat de relatii construit in zeci de ani. “Cine sunt eu?” cum dracu’ sa iti pui aceasta
intrebare? Oricum, nu aveai cum sa dai raspuns la aceasta intrebare, atunci de ce sa ti-o
mai pui, nu? Da, bineinteles, sinele tau amarat nu avea cum sa isi puna aceasta intrebare.
Poate ca ai avut noroc sa nu iti pui aceasta intrebare, dar daca nici macar nu ti-ai pus
aceasta intrebare vreodata, atunci cum poti sa spui ca existi? Cine ar sustine ca exista?
Sinele tau? Dar ce este sinele tau? Daca nu stii cine esti, atunci ce viata traiesti tu, non-
identificatule? Nu ai identitate, nu ai viata reala, mai exact, viata trece pe langa tine, nu ai
cum sa o simti, cum sa o traiesti cu adevarat, totul a fost o pacaleala pentru tine. Si aici
repet intrebare: “Cine esti tu?” si iti dau si din nou acelasi raspuns, om de rand:
“Gandacule, esti un gandac!” iar pentru cei de la SS, tip in gura mare: “Sobolanule, esti un
sobolan”. Si iti scriu mai jos si de ce esti un gandac mic sau mare (tot in rahat ramai). Ia
gandeste-te: tu, asta de astazi, de cand citesti aceasta scrisoare, esti acelasi cu cel de acum?
Esti tu acelasi ca si ala de ieri sau de anul trecut sau nu? Daca nu esti acelasi, inseamna ca
trebuie sa iti schimbi buletinul… ha, ha, ha. Razi, nu? Cum dracu’ sa iti schimbi buletinul?
Evident ca esti acelasi de ieri si de alaltaieri. Esti acelasi de cand te-ai nascut. Dar stiai ca
toate celulele corpului tau se schimba in timp de vreo sapte ani? Asta inseamna ca sinele
tau e altul? Bineinteles ca nu, doar gandesti la fel, gandesti mai bine, mai mult, inveti mai
multe, esti tu ala care gandeste acum identic cu cel care gandea si ieri si acum cativa ani si
cand erai mic. Deci, nu te-ai schimbat deloc? Ba da, te-ai schimbat, ai invatat alte lucruri
banale si pline de tampenii, dar ai ramas acelasi chiar si cu aceste ganduri imbecile?

20
In Iran, cartile de la librarii care se vand ziua, sunt lasate noaptea in strada. Motivul? Omul care citeste nu
fura, cel care fura nu citeste! Ati auzit vreun “mafiot” citind? Cea mai mare contradictie ontologica… dar ce ne
facem cu bugetarii si pensionarii (ticalosi, lenesi prin definitie, si/sau prostanaci) care au votat “mafia” toata
viata lor? Ei, mafiotii, dicteza totul - pana si un presedinte al unei tari mari a fost ucis de serviciile secrete,
nu?

138
Raspunde. Bineinteles ca ai sa raspunzi: “Da, bai idiotule, sunt acelasi acum cu cel de ieri si
de alaltaieri. Termina cu intrebarile idioate.” 
Nu mai pot, ma duc sa imi iau o cafea cu lapte de la “Profi” din spate, au o cafea al
dracului de buna, e patru lei, e un drog, desi nu am luat niciodata vreun drog real, am iesit
din cladire cu Negruta, dar incredibil chiar pe trotuarul de langa strada, sunt doi corbi care
manca din corpul unui sobolon strivit de o masina, dupa cum arata, unul dintre ei zboara
pe gardul de langa trotuar, celalalt nici nu o baga in seama pe Negruta si continua sa
manance din carnea sobolanului, mici bucatele de carne sunt pe langa corpul acela strivit
complet, probabil corbii au carat trupul ala neinsufletit, nu?, de pe strada, unde fusese
strivit de o masina, pe trotuar ca sa poata sa manance linistiti carnea aia rosiatica,
insangerata, de sub pielea aia cenusie, nici nu mi-am dat seama, la prima vedere, ca acei
corbi mananca un sobolan, dar cand am trecut pe langa ei, am vazut ca intr-adevar mancau
un sobolan, am legat-o pe Negruta cu lesa cand am trecut chiar pe langa soboloanul mort,
ea nu s-a oprit deloc nici macar sa il miroase si, dupa ce noi ne-am indepartat, al doilea
corb s-a reintors sa continue ospatul cu acel sobolon ucis probabil de o masina, de fapt
strivit, caci se vedea foarte clar corpul sobolanului fusese foarte strivit de o masina, mi-am
dat seama ca era un sobolan strivit de la coada pe care inca o mai avea nedeformata, ne-am
indepartat de acel ospat de lux, am intrat pe straduta care ducea la “Profi” sa imi cumpar
acea cafea minunata, acel drog (nu am luat niciodata droguri reale), cafeaua cu lapte
devenise un drog pentru mine, chiar ajunsesem sa cheltui cate opt lei pe zi ca sa cumpar
doua cafele pe zi, asta pentru ca tineam niste ore in plus la plata cu ora semestrul intai si de
asta imi permiteam, stiam ca in semestrul doi am sa prefer sa imi fac cafea nenorocita,
“decaf”, in birou, in fine, parca vorbeam cu tine, cititorule, reiau… ti-ai pus vreodata
intrebare: “Cine sunt eu?” Sa te lamuresc ca stiu ca nu ai inteles intrebarea: este vorba
despre tine insuti, mai exact despre cine esti tu insuti si mai exact: ce este sinele tau sau
mai bine spus, ce este viata ta? Dar, cand sa te intrebi de asa ceva cand tu aveai de stat la
birou tau la care munceai ca sefu’ sa fie multumit de munca ta, sa nu iti pierzi slujba, sa fii
mai bun decat colegii tai, ba chiar sa primesti si o prima.
Dar eu nu te las, gandacule. Eu nu zic ca nu existi, ba existi, esti plin de existenta
ingamfata, plin de sine, esti cel mai inteligent dintre colegii tai chiar ba, exagerand putintel
nu mult, chiar si din satul tau, din lumea ta, stiu ca stii asta (e secretul tau, nu?), dar
nimeni nu te-ar recunoaste, nu? Doar nu esti ceausescu sau mai putin, ce dracu’ vorbim
aici? Dar nici tu nu te agiti, de vreme ce ai ce sa mananci pentru maine si chiar si pentru
poimaine, ba ai chiar si bani de benzina pentru masina ta noua, abia cumparata prin
imprumut bancar. Ai pus deoparte si niste bani pentru concediu tau anual in Grecia, nu?,
televizorul tau color de ultimul tip te incanta pana in ceruri (ai si tu cu ce sa te lauzi la
colegii tai, nu?), ce iti mai trebuie? O bere seara cand te uiti la meciul de fotbal, ca sa iti
prinda bine pentru somnul care vine, lin, fara zgomot, care te inconjoara fara galagie, te
infasoara, te invaluie, fara sa te impotrivesti, ba dimpotriva, vrei sa fii adormit, da, stii ca
dimineata suna ceasul ca sa te trezeasca, sa te duci la munca, dar las’ ca doar nu ai sa stai in
casa toata ziua. Iti misti piciorusele repejor sa te duci la munca, iti vezi de treaba pe acolo,
faci bancuri cu colegii invidiosi, ii dai raportul sefului ce ai facut pana la ora aia si viata
merge inainte. Las’ ca vine weekend-ul ala nenorocit, atunci ai sa poti iesi cu nevasta la
cumparaturi, la un cinema, eventual, la o plimbare si gata weekendul. Dar las’ ca vine altul,
nu e sfarsitul lumii, nu-i asa? Viata mea merge din weekend in weekend, nu suna bine? Si
cand colo, habar nu ai ca viata ta nu doar ca “trece pe nesimtite”, dar nici macar nu exista,
ai doar iluzia ca exista, dar macar stii ca tu existi. Iluzia asta ti-ai creat-o singur tocmai ca
sa supravietuiesti. Fara aceasta proprie creatie, te-ai fi sinucis, probabil. De aceea, nu ai
cum sa iti dai seama cine esti, ce esti, ca ai trait toata viata in rahat. Care rahat? Cine dracu’
bate campii si nu te lasa sa iti traiesti viata ta linistita ca si pana acum, cu weekenduri
placute si vacanta anuala frumoasa? Gandaci de rahat… weekendul e weekend, vacanta din
Grecia e vacanta, ce sa o mai lungim…

139
 Acolo te-ai aflat si te afli chiar si acum cand citesti aceasta scrisoare – oricum macar
cartea se situeaza deasupra rahatului, altfel nu ai putea sa o citesti, nu ai putea sa vezi ce e
scris aici (daca nu cumva ai renuntat sa o mai citesti inca de la primele randuri, gandac in
rahat ce esti). Ai sa te simti jignit, ai sa trantesti cartea de perete, dar tot nu ai sa stii cine
esti! Tot in rahat ramai, gandacule… Ai insa grija ca rahatul te incurca sa trantesti cartea
asta de pereti, asa cum ai vrea tu, nervosule… Tu te simti jignit, nu-i asa, mic geniu in
devenire? “Cine sunt eu asta care tranteste suparat cartea ta de perete?”, zi-mi daca stii.
Daca nu stii, atunci nici macar nu ai cum sa trantesti cartea de perete. Te-am jignit? Eu am
jignit absolut pe toata lumea, pe toti din aceasta lume ticaloasa, ticaloasa, ticaloasa. Te-am
jignit pe tine? Care “tine”? Adica pe “eul” tau? Care “eu”? Cine esti tu? Daca stii, atunci
inseamna ca te-am jignit si imi cer scuze. Dar sunt sigur ca nu ai cum sa stii, de vreme ce
nici matematicianul/filosof Descartes nu a gasit raspunsul, nici filosofii din cercul de la
Vienna. De unde sunt eu sigur de ce scriu aici? Daca stiai cine esti, ai fi scris tu aceasta
carte. Dar nu ai scris-o, deci nu stii cine esti, gandacule, ai inteles? Nu ai inteles nimic, dar
continua sa citesti, asa din ambitie, doar esti “destept”, iar speranta ta ascunsa e ca daca ai
sa continui sa citesti, s-ar putea sa iesi din rahatul in care traiesti, caci incetul cu incetul
incepi sa iti dai seama ca traiesti in rahat, dar nici macar nu ai avut cea mai mica idee ca ai
trait toata viata in rahat, pana acum. Da’ ce, colegii si prietenii si vecinii tai nu tot in rahat
ca tine au trait, in acelasi rahat? Nu sunteti cu totii niste gandaci in rahat? Adica, daca tu ai
trait in rahat, gandesti tu, inseamna ca si ei au trait in rahat, si atunci de ce sa te ingrozesti
ca ti-ai trait viata in plin rahat daca cu totii au trait in rahat, nu? Daca nu exista
altceva, viata merge inainte, ce putem sa facem? Si cand te gandesti ca puteai si tu sa scrii
cartea asta, dar nu ai vrut pur si simplu, mai exact, nu ti-a trecut prin cap sa scrii cartea
asta simpla care iaca parca incepe sa devina cartea vietii tale... 
“Pierderea sinelui prin cunoastere” = “iluzia pierderii de sine” pentru ca nu stiai nici
atunci cine e  sinele tau si nu iti puneai intrebarea asta. Si abia dupa ce iti pui intrebarea,
apare dezastrul. Este “eterna reintoarcere” catre sine, catre ceva care nu stiai ce este, daca
“este”, nu avea margini, nu avea laturi, poate ca era doar o iluzie, nu stii nici tu totul. Dar
nu cumva totul se petrece in mintea cuiva? In mintea cui, a ta? Dar mintea ta nu e si asta o
iluzie? Sau e vorba de “eterna reintoarcere” catre “God”, dar nenorocitul asta nu are cum sa
existe. Ai scapat. Dar totusi ceva de la care a plecat “totul” trebuie sa existe, altfel nu ar mai
fi existat chiar “totul”. Dar poate ca nici nu a plecat, poate ca noi suntem “iluzii”, iluzii care
au o ontologie iluzorie. Si totusi, de ce suntem aceste “iluzii” si nu altceva?, tot trebuie o
explicatie. Dar si asa, ca o iluzie, viata merge inainte, nu? Nu-i asa ca te simti bine,
cetateanule? Nu-i asa, iti traiesti viata de zi cu zi ca si cum nici nu ti-ar trece anii pe care
abia apuci sa ii numeri? Oricum, cand iti mai trece un an, tu faci mare sarbatoare, doar e
“ziua ta”, dar nu stii ca de fapt ai mai pierdut un an din viata, te-ai apropiat de moarte si
mai mult, dar stiu ca tu nu simti nimic, daca ai simti ceva, ar fi impotriva evolutiei speciei.
Viata merge inainte. Dar totusi, nu ti se pare ca stai pe loc prin ceea ce ti s-a intamplat ieri,
dar si astazi? Tu te simti in siguranta, asta e tot ce vrei de la viata. Decat sa risti, mai bine sa
traiesti in “siguranta”, decent. Si societatea asta de rahat iti ofera siguranta zilei de maine.
Dar nici macar nu realizezi ca esti intr-un mare rahat, cetateanule. Eu sunt nebunul?
Cetateanule, tu esti ne-bunul! Pentru ca tu, nici macar nu existi pentru mine. Pentru ca nu
traiesti. Pentru ca nu ai trait vreodata, nici nu ai existat vreodata. A trecut viata pe langa
tine si TVul tau de care te-ai agatat cu disperare, ca sa nu te sinucizi. Stii care a fost efectul
TV-ul asupra ta, cititorule? Pentru sinele tau? Ti-a furat sinele, ti-a furat identitatea, doar
asta a facut. Da, stiu, tu ai crezut ca sunt nebun, dar te-ai inselat amarnic. Daca eu am grija
de Negruta, ma credeai nebun. Dar adu-ti aminte ca si Brancusi a avut-o pe Polaire, care
avea loja separata cand se ducea la teatru. Daca eu stau de dimineata pana seara la birou si
rezolv marile probleme ale gandirii umane, credeai ca bat campii si ca sunt nebun. Daca
sunt singur si stau la birou doar cu Negruta de dimineata pana seara, nu am familie (sotie,
copii, automobil si TV), credeai ca sunt nebun. Daca nu am prieteni, cu care sa beau o bere
doua cel putin o data pe saptamana, credeai ca sunt “nebun”. Si tu, cu ce te-ai scos ca nu ai

140
stat singur? Cu o sotie care te bate mereu la cap ba cu una ba cu alta, cu un copil care urla
mereu pentru ceva, cu niste “prieteni” care iti baga cutitul in spate cand au ocazia, cu un
guvern mafiot care te fura de te rupe, dar tu nu vrei sa stii nimic, doar nu e treaba ta sa te
bati la cap cu chestiile astea, nu? De ce oare cei necasatoriti vor sa fie casatoriti, iar cei
casatoriti vor sa fie necasatoriti? Evolutiei speciei... Cum iti imaginezi ca as fi putut sa
accept situatia asta in care esti tu cand eu am vrut sa schimb “lumea” si chiar am schimbat
“lumea” asta idioata? Gandacilor, voi sunteti “lumea-gandac”, pe ici pe colo cate un
sobolan-dictator… si sobolanii din SSe si atat.
Poate ca pentru tine ar trebui sa ma rog la Dumnezeu, dar aceasta nu exista, de acea
nu are rost sa ma rog. Nu vei fi iertat pentru ca nu are cine sa te ierte. Nici eu nu te iert,
nenorocitule. Si stii de ce nu te iert? Pentru ca nu am pe cine sa iert, inexistentule! Te-ai
mai linistit? Gandacule, nu ai vrut sa iesi din WC-ul ala pentru ca acolo ai crezut ca e
paradisul tau, acolo ai crezut mereu ca esti in rai, dar ceva e sigur: nu stiai ca mai exista si
altceva decat rahat. Unde dracu’ sa te duci? In Paradis? Pai acolo, gandeai, ai sa ajungi
cand ai sa mori. Ce mai produce si frica de moarte! Iluzii uriase in care ti-ai trait intreaga
viata. De fapt, nici macar nu ti-ai trait-o, ci doar ai supravietuit, ca orice gandac, pur si
simplu, si nimic mai mult. Oricum, in rahat, chiar acolo, viata merge inainte, altceva
oricum nu exista, ce poti sa faci, altceva? Acolo stai de la nastere pana la moarte, pentru ca
acolo te-ai nascut. Nu e vina ta. Gandacule, tot in rahat ai ramas, dar ai avut familia ta
nenorocita (din principiu, nu exista familie “norocita”, nu?) Rahatul nu tot altii l-au facut,
inaintea ta? Ceea ce te inconjoara, ce te asfixiaza, este ceea ce au scremut altii inaintea ta,
ce ai scremut tu acum, ce scoteai tu din tine era chiar identitatea ta, ai produs un mic rahat
din tine insuti, tu si ai tai ati produs marele rau si atat, raul acela urat mirositor cu care te-
ai inconjurat, in care ai crescut si te-ai educat toata viata. Gandacule, asta e mediul
tau, asta e lumea ta, lumea-gandac controlata de sobolani.
Pana la urma, pentru tine, gandacule, rahatul asta a fost Paradisul pe Pamant.
Gresit, nu a “fost” ci “este”, adica a fost, este si va fi… Si in rahat, ai vrut sa ma trage si pe
mine acolo, caci stiai ca nu aveai cum sa ajungi la stele, gandac nenorocit (nici macar nu stii
ce e sa “ajungi la stele”!). Ei bine, nu stiai, dar ai intuit ca s-ar putea sa fie niste “stele”, dar
credeai ca totul e imaginatie, or tu nu aveai treaba cu “imaginatia”, tu erai “realist”,
gandacule… Dupa ceva timp, nici macar nu mai aveai cum sa ma vezi, nu mai eram in
“orizontul tau maroniu”, urat mirositor, ingradit de niste pereti de lemn semi-putrezit, cu
mici gaurele prin care, in noapte, nici macar nu vedeai stelele mele, atunci cum sa ma
vezi... 
Dar parca a inceput sa te prinda o teama (care s-ar putea sa te infricoseze, peste
cateva paragrafe). Poate ai sa te gandesti: “Daca se putea si altfel? Daca exista viata si in
afara toaletei in care mi-am trait toata viata, atunci ce sa mai zic?” Gandacule, esti in rahat
deplin, dar ai simtit macar golul din tine? Esti un gandac gol pe dinauntru! Sau rahatul e
atat de mare si de coplesitor incat nu aveai cum sa simti nici macar golul din tine? Trec
anii. Las’ sa treaca. Dar se apropie, vine moartea, nici nu ai sa o simti, pur si simplu, ai sa
mori si gata. Ai sa mori “impacat”! Impacat, cu ce? Cu tine insuti, cu ai tai, cu automobilul
care inca merge foarte bine si TV… impacat cu cine? Cu ceilalti amarati gandaci, copii tai…
si gata, nu-i asa? 
Gandac nenorocit, ai vrut sa ma pacalesti, dar nu ti-a mers. Eu m-am prins, am
evadat demult, tu tot in toaleta ai ramas, sobolanii tot in canal au ramas. Imbecilule!
Intotdeauna ai crezut ca ai dreptate, bineinteles, stiai tu cu cine votezi, e cel mai corect vot,
nu? Dar politicienii te furau de te rupeau, dar tu nu simteai nimic- credeai ca fura de la stat,
nu de la tine. Prostanac mai esti! Tu erai un “sine” “gol pe dinauntru” aruncat in plin rahat,
idiot ce esti. Si viata a trecut, pe nesimtite. Stiu, te simteai plin de sine, mare si tare,
nimicule, moale ce esti. Ce ar fi sa iti dai “viata” in judecata, acum, tocmai pentru ca trece
pe nesimtite? Ai vrea? Jalea e ca tu nu simti ca trece, tu nu simti rahatul deloc, care e
problema? Si deodata incepi sa intelegi: viata asta, e o nesimtita absoluta, trece fara sa o
simti deloc. Daca ai fi simtit viata cum trece, cum ai mai fi iesit tu din rahat, nu? Deci, nu e

141
vina ta ca nu ai simtit cum trec anii, cum se scurge viata, asa pe nesimtite… ce nesimtire!
Pai, atunci, de ce ai mai trait? De ce traiesti in continuare? Pentru ca te-ai nascut. Daca te-
ai nascut, ai dreptul sa traiesti “pe ne-simtite”, nu? Stii, atunci cand ai sa fii mort, nu ai sa
te intrebi daca a meritat sa traiesti viata asta de rahat pe care ai trait-o, atunci de ce sa te
intrebi acum? Nu va intreba nimeni daca a meritat ca tu sa traiesti, nici macar ai tai… Nu
are rost, acum trebuie sa iti traiesti viata (pe nesimtite), nu sa iti pui intrebari “stupide”,
nu? Ca doar ai crezut ca “viata” e data de evolutia speciei si nu te-ai atins de “marul
cunoasterii”. Nu ai vrut sa fii pedepsit de God (care nici macar nu exista!). Au fost
autoritatile (guvernare, religie, educatie, etc.) care au impus mitul cunoasterii ca fiind ceva
extrem de negativ. Ca sa nu te atingi de educatie, de cunoastere la cel mai inalt nivel. Ai
facultate? Ce dracu’ de facultate ai facut? Ce profesori ai avut, daca nici unul nu te-a trezit
din rahatul in care traiesti? De fapt, ei erau alesi sa fie profesori tocmai ca sa nu te
trezeasca din rahatul in care ai crescut si vei muri. Tu stii, si ei, profesorii, traiau in rahat,
asa ca nici nu aveau cum sa te “educe” sa iesi de acolo. Da, esti gol pe dinauntru, dar nu
aveai cum sa simti asta, pentru ca erai prea gol pe dinauntru. Si nu avea ce sa simta golul
ala din tine, de vreme ce tu insuti esti un gol si nimic altceva. Cum sa simta golul din tine
golul din tine? E absurd. Tu m-ai umilit pe mine, pentru ca eu mi-am pus intrebarile astea,
tu si colegii barfeati ca eu sunt “nebunul”, ca bat campii. De fiecare data cand eu iti graiam
adevarul, tu sustineai ca “bat campii”. Eu iti spuneam adevarul, eu eram Adevarul, (da, da,
sunt “profet”), tu nu erai nici macar minciuna, erai un mic gandacel intr-o mare toaleta, o
toaleta cat tara asta de amarata. O tara plina de rahati din toaleta, de soboloani din canal, o
lume plina de toalete si de canaluri in care se inghesuie rahatii si rahatelele de toate
felurile. Eu am marsaluit cu rucsacul in spate, de-a lungul drumului, tu treceai pe langa
mine intr-o masina de lux, eu caram adevarul in rucsac, tu carai “pitipoace goale pe
dinauntru” in masina ta de lux “goala pe dinauntru”. Stii de ce erai un “butoi gol”? Pentru
ca pana si rahatul fugea din tine, gandacule! Asta e adevarul pe care il caram in rucsac: nu
existi, in realitate, erai doar o iluzie trecatoare, mai bine spus, nu ai existat, nu vei exista,
nu ai trait sau ai trait degeaba, asta e adevarul, daca voiai sa stii adevarul, dar sunt sigur,
nici adevarul nu vrei sa il stii, nici nu stii ce e ala, adevarul.
Știți de ce geniile își pierd identitatea? Pentru ca trăiesc în “satul” asta nenorocit,
adică lumea-gandac plină de ganganii și sobolani... Am avut de ales: sa încerc sa devin
geniu sau sa îmi trăiesc viața ca toți ceilalți, împreuna cu ceilalti. Nu știam însă ca nu am să
fiu recunoscut aproape de nimeni. Știam ca primii care îmi vor face mari probleme vor fi
unii colegi de la facultate și știam asta pentru mediul academic la romani, care sunt
inexistenti la nivel international. (Dacă sefu’ tău e un șobolan, ai încurcat-o toată cariera ta,
de vreme ce șobolanii se străduiesc și reușesc, de obicei, sa rămână șefi câteva decenii în
Romania.) Ca să fiu recunoscut, trebuia într-adevăr sa mor, caci nimeni nu avea cum sa
recunoască marea mea realizare, cat timp eu eram în viața. Dacă o persoana m-ar fi
recunoscut, atunci acea persoana recunoastea ca intreaga lui munca era un esec (“traise
degeaba”), nimeni nu mai avea ce sa facă în următorii 200 de ani, deci toți oamenii își
pierdeau telul vieții de creație în acele domenii la care lucrasem eu. Da, asta era o mare
lovitura data mediului academic universitar internațional și nu era de mirare ca atat de
multi profesori imi plagiasera ideile sau ma ignorasera complet. Nici măcar nu aveau cum
să mă mentioneze în lucrările lor, de vreme ce munca lor de o viața era aruncata la gunoi de
teoria mea. Și atunci, dacă nu nu ma plagiau, ma ignorau și continuau sa facă pasii pe
nisipul pierdut (care nu exista). Munca lor de o viata (oricum foarte puțini, la nivel
internațional) devenise, oricum, inutila! Asiaticul acela a avut dreptate, nu am cum sa fiu
recunoscut, de cine sa fiu recunoscut, atata timp cat traiesc, cat sunt in viata.
Gândacule, daca nu ai citit pana la capat si ai aruncat cartea la gunoi, nu ai invatat
nimic. Daca ai citit pana la capat, depinde de tine sa iesi din rahatul in care te-ai aflat pana
acum. Efectiv, societatea e rahatul in care traiesti. Eu sunt omul din subteran, sunt
“Luceafarul”, sunt întunericul și lumina, deopotriva, iar tu trebuie sa darami peretii toaletei
in care traiesti de cand te-ai născut ca să mă vezi, să mă intelegi. Înțelegi? Sau daca ti s-a

142
marit salariul, oricum artificial, nu ai nevoie sa iesi din toaleta, nu-i asa? Ai sa deschizi
televizorul color, ai sa manaci niște popcorn și somnul te va cuprinde, lin, fără sa simți,
iarăși, dar pana la urma, ce dracu, nu trăiești “bine”, adică de ce sa vrei sa traiesti “mai
bine”? Tie iti ajunge cum traiesti. Stii de ce? Pentru ca ai trait in cea mai slaba tara din
Europa, de asta esti multumit de berea pe care o bei in weekend cu prietenii. Si atat. Atunci
ce rost mai au aceste indemnuri absurde? Sunt alții care trăiesc mult mai rău ca tine, de ce
sa fii nemultumit de viața ta? Nu e cea mai frumoasa, nu, dar se putea mult mai rău! Și uite
așa, ramai sclav in rahat, nu vrei sa ieși de acolo pentru ca nici măcar nu știi unde ești, nu
vrei sa știi unde traiesti (ai copii, cățel de crescut, nu?, trebuie sa faci si tu un concediu
anual in Grecia, ce mai vrei?).
Eu sunt singur pentru ca nu am cum sa fiu cu cineva. Stii de ce? Pentru ca
am schimbat intreg cadrul de gandire al umanitatii. Dar sunt deja ingrozit tocmai pentru ca
am schimbat cadrul de gandire al unei intregi “lumi-gandac”! Nenumarati gandaci, de fapt
soboloani-potential, din aceasta lume, imi plagiaza ideile. Eu sunt singur (nu aveam cum sa
fiu altfel), lupt singur impotriva plagiatorilor, a colegilor, a serviciilor secrete, a
politicienilor si coruptilor, a prostiei umane, a tuturor gandacilor-sobolani care traiesc in
rahatul din canal. Nu am cu cine sa discut pentru ca nimeni nu intelege limbajul meu pana
la capat. Gandurile mele sunt prea complicate pentru subtirimea gandirii tale uitata pe
prispas, gandacule. Prin gandirea ta, apa ploii trece si apoi ingheata cand vine iarna
devreme si aparent se dezgheata tarziu in primavara. Pana si floricele pe campii rasar
inaintea dezghetului mintii tale nabauce. Gandacule, esti pe duca si nici macar nu ai cum sa
iti dai seama, sarac in gandire ce esti. Da, asa e, nu ne potrivim, nu ne intelegem, nu avem
cum sa ne intelegem, intelegi ce spun sau nu, cititorule? Nu ai cum sa intelegeti, cuvintele
mele trec prin subtirimea gandirii tale ca si cum picaturile de ploaie ar trece printr-o
camasa transparenta. Tu simti umezeala pe pielea ta, dar nici nu iti dai seama (nu ai cum sa
iti dai seama) ca, de fapt, sunt limitele tale inguste care te inconjoara, care te invaluie, care
te ademeneste si apoi te sugruma, te strange de gat ca sa iti dea ultimul sarut mortal. 
Cred ca ma insel, nu esti nici macar gandac, ci mai degraba “inexistent”, istoria te-a
aruncat in toaleta, gandacule, de acolo, tu nici macar nu ai scos capul ca sa respiri si sa nu
mori asfixiat in acel rahat, societatea in care ai trait. Da, asta esti tu, un nebun care ma
crede pe mine nebun. Dar eu sunt printre stele, trec de la o stea la alta si ma hranesc cu
lumina lor, tu nici macar nu ai cum sa ma vezi. Ne-bunule! simplu zis, prea simplu…
Lumina nu este pentru tine, lumina nu exista pentru tine, nici macar nu stii ce e aia, tu
gandacule, ai crescut si trait doar in intuneric si mirosul de rahat care te imbina, te ametea,
te cotropea si pe care l-ai primit cu bratele deschise, l-ai imbratisat, l-ai mirosit ca pe “aerul
de pe munte”, l-ai asimilat inauntru tau imbacsit, ti-a intrat pana in oase si pana in sangele
care devenea maroniu de la o zi la alta. Gandac de bucatarie, dormi linistit! Nici macar nu
poti sa gandesti mai mult cu mintea ta imbacsita de rahat. Are nevoie de odihna pentru
siguranta zilei de maine, a ta si a copiilor tai. Tot evolutia si aici. Dar daca stai deasupra
rahatului, poti sa respiri rahatul si prin asta tu supravietuiesti, atunci restul nu mai
conteaza. Libertatea? Democratie? Iti da painea pentru maine? Atunci de ce sa lupti pentru
acestea si nu pentru bucata de paine, pentru bucatica de aer pe care o respiri, pentru
automobilul tau si neaparat pentru vacanta anuala din Grecia? Stii asta: “Bine ca nu ma
impinge cu capul in rahat complet. Daca stau cu gura in afara rahatului din toaleta, atunci
pot sa supravietuiesc si asta e tot ce conteaza.” Asta e reteta ta nenorocita, nenorocit de ne-
cititor ce esti. 
Ma simt mai usurat, cred ca mi-am revenit (din ce anume, nici macar nu vreau sa
stiu), domnul G. a lasat o hartie cu numele meu si numarul de telefon pe patul spitalului, ca
sa ma ocup eu personal de corpul lui (scrisesem “de cadavru”, vreau insa sa evit acest
cuvant, nu stiu de ce, chiar nu stiu…). De hartie era agatat 200 de lei. Cei de la politie m-au
chemat pe mine sa ma ocup de corpul lipsit de viata si de bunurile lui (care bunuri?). Cu cei
200 de lei lasati de el, eu am platit corpul lui sa fie ars la crematoriu, stiti
si dumneavoastra, domnul G. nu a vrut niciodata sa fie inmormantat, asta era indicatia lui

143
personala, corpul lui fara viata sa fie ars la crematoriu, cenusa sa fie aruncata in
Dambovita, raul care il salvase pe dl. G. tocmai pentru ca pe langa acest rau, in fiecare zi, el
trebuia sa se miste, cam 10-12 minute de la apartamentul in care traia la facultatea unde
fusese angajat, aia de Filosofie. Nici eu, nici politia nu stiam nimic de rudele lui G., nimic
de Geamanu’ (nu stim, cititorule, nici macar daca exista, esti de acord cu mine, cititorule,
nu?)... Deci, in aceasta situatie, nu avea nici un rost sa il inmormantez pe dl. G. Repet, el a
sustinut mereu ca nu vrea sa fie inmormantat, asa ca i-am ars cadavrul in crematoriu, iar
cenusa trupului am aruncat-o in Dambovita, chiar in fata Facultatii de Filosofie, doar asta a
cerut chiar el. Desi cred ca e cam mult de iertat pentru domnul G., eu, un credicios real,
trebuie sa ma rog, nu am de ales:

“Dumnezeu sa il ierte pe domnul G.!”

“Asteptarea geniului” de la prostanacul de serviciu, de la micul gandacel de la coltul strazii,

trimite direct la povestea “Evreului ratacitor”: Isus cara crucea si fiind istovit, cade. Un
individ il loveste cu piciorul si striga la el: “Ridica-te si umbla.” Isus a replicat: “Eu ma ridic
si ma misc, dar tu ai sa ma astepti pana eu ma voi intoarce a doua oara!” Astfel, neputand
sa moara – desi bineinteles ca incepuse sa doreasca sa moara ca orice om normal - “evreul
ratacitor” s-a miscat dintr-o tara in alta (Armenia si tarile din acea zona) inca asteptand a
doua intoarcere a lui Isus. Bineinteles, el nu are voie sa spuna la nimeni cine e, caci cu ce ar
putea sa se laude decat ca el e cel care l-a lovit pe Isus si nu moare pentru ca e pedepsit de
“fiul lui Dumnezeu”, care ar urma sa vina a doua oara pe acest nenorocit de Pamant. Din
nou, aceasta asteptare este cea mai nenorocita stare, e starea vinovatiei absolute, ceea ce
facuse evreul ratacitor e chiar mai grav decat ce a facut Pilat din Pont, mai umilitor pana si
de ce au facut preotii care l-au condamnat la moarte pe Isus. Si astfel, evreul ratacitor il
asteapta pe Isus sa vina a doua oara pe Pamant. Evreul ratacitor asteapta ca Isus sa revina
pe Pamant si sa il pedepseasca pentru lovitura cu piciorul pe care el i-a dat-o lui Isus,
lovitura care nici macar nu fusese una brutala, poate tocmai de asta fusese cumplit de
umilitoare pana si pentru “fiul lui God”, cel care era atat de deschis si disponibil sa preia
asupra lui vina amaratilor, a tuturor amaratilor, nu? Macar daca lovitura cu piciorul ar fi
fost dura, brutala, daca ar fi provocat niste rupturi de oase sau ceva de genul asta, dar
lovitura aia nu a provocat mare lucru, de asta a fost cea mai nenorocita, intelegi, cititorule?
Domnul G. a inteles ca asiaticul avea dreptate: “Ca sa fii recunoscut prin ‘lumile’
tale, tu trebuie sa mori”; el, dl. G., era cel mai are ganditor din toate timpurile, nimeni nu
avea cum sa il recunoasca, cei slabi si prostanaci nici macar nu intelegeau ca dl G., prin
scrierile sale, schimbase gandirea umanitatii in intregime, plagiatorii (clasa de parveniti,
ticalosi, ticalosi, ticalosi, de fapt niste hoti) puteau sa sara in sus de bucurie, dar tot mai era
o problema, care dintre ei a scris primul despre acele lumi ale lui G., urmau sa se certe
acum intre ei, plagiatorii, sa se acuze ca s-au plagiat intre ei (si actul asta preluat tot de la
dl. G., nu?, deci il plagiau pe G. chiar in acuzele pe care el le-a facut impotriva lor toti!),
teoria lui era cea mai mare schimbare de paradigma facuta vreodata, iar cei care intelegeau
cate ceva din teoria lui (care mai erau in viata) erau super-invidiosi… Invidia era prea mare
pentru toti oameni de pe acest Pamant.21 O caricatura de pe Facebook: “Un om stand pe
21
In mijlocul verii, cand era cu Negruta (catelausa lui) inauntrul facultatii, afara era foarte cald, el statea pe
un calorifer la intrare in cladire, la un moment dat a intrat seful facultatii de atunci. Acesta s-a apropiat de G.
care l-a salutat fara sa se ridice de pe calorifer (avusese probleme si cu asta, precum cu toti sefii lui), iar sefu’
i-a zis direct, fara nici o introducere: “Domnule G., sunteti prea destept pentru aceasta institutie!”
Fara sa fie surprins de ce a zis sefu’, fara sa se ridice de pe calorifer, domnul G. a replicat: “Stiu.” “Partea
proasta a fost ca la aceasta institutie am fost si sunt in Infern!” Decanul s-
a intors si a plecat. Domnul G. credea ca daca un eventual presedinte al intregii umanitati,
din toate timpurile, ar fi venit la el si ii spunea:
“Dl. Domnul G. sunteti prea destept pentru aceasta lume, pentru toate timpurile acestei
lumii!”, domnul G. ar fi raspuns acelasi lucru: “Stiu”, caci el considera ca
era cel mai mare ganditor in orice domeniu esential al cunoasterii,
din toate timpurile pana in prezent… El credea, probabilistic, ca in urmatorii 200 de

144
Pamant se roaga catre un OZN aflat deasupra lui: ‘Take me, take me!’ si raspunsul
dinauntrul OZN: “No, you are ugly!”, omul era o caricatura”, era un gandac (imi cer scuze
gandacilor, dar si sobolanilor, nici unii, nici altii nu au nici o vina, vai de capul acestor
fiinte, caci sunt si acestea fiinte, nu?), dar intrebarea e daca extraterestrii se refereau la acel
nenorocit sau la toti oamenii, dar cine hotara asta? si cine radea, pana la urma, aia de pe
acea naveta sau altii, cine stie? cine rade pana la urma, ultimul? Asta era intrebarea care
oricum nu are sens, nu? Uite vezi, asa aratase domnul G. ca “God nu are cum sa existe”, pur
si simplu, ca  multe dintre intrebarile omenirii de mii de ani nu aveau sens, deci pana la
urma, cam cu asta se ocupa ganditorul uman, sa isi formeze si sa incerce sa raspunda la
intrebari fara sens. Cuvantul si-a pierdut complet sensul in povestea mea, dar eu
povestitorul, nu eu am vrut asa ceva, nici prin cap nu mi-a trecut ca povestea se va sfarsi
astfel, dar eu ce pot sa fac? “Is man merely a mistake of God's? or God merely a mistake of
man?” (Nietzsche), dar domnul G. a raspuns la aceasta intrebare: God era o greseala
suprema a mintii umane, iar omul, ne invata Darwin, nu e decat un accident evolutionist,
genetic. Si atunci, de unde au aparut toate entitatile astea, toate lumile astea care au fost si
vor mai fi? 
Contrar omului normal, Eminescu este vinovat pentru ca a devenit nemuritor prin
creatia sa si prin asta a incercat, fara sa vrea, sa ii ia locul lui God, e vorba de pierderea
inocentei (prin dobandirea de cunoastere suprema, prin poezie, de fapt, nu e vorba de
cunoastere, ci de trairi, e vorba de crearea unei lumi diferite, nu?) care e irevocabila si de
neiertat, caci nemaifiind om, dar nici God, ci doar un semi-zeu (mult deasupra multimii
care patineaza pe gheata subtire a lacului), poetul isi pierduse orice statut ontologic, el
devenise “steaua de pe cer”, dar nu mai era nici muritorul, nici God (acesta nici macar nu
are cum sa existe, sustinea domnul G.!), da stiu, tragism mai mare ca asta nu exista, o
pendularea continua a geniului intre God si omul comun, intre cer si pamant, intre Infern
si Paradis, intre viata si moarte, intre singuratate si multime, este posibila doar prin lipsa
unui statut ontologic pentru aceala care se misca tot timpul intre cele doua stari ontologice,
(cea de zeu si cea de om)… adica era ca si cum un clopot se misca, dar limba clopotului din
interior nu exista, deci nici zgomotul produs de acel clopot nu mai exista… Dar domnul G.
aratase ca “God e imposibil sa existe”, iar el era “dioscurul”, nu-i asa?, doar ca, partea
proasta e ca “dioscurul” nu are cum sa mai detina pamant sau vreo “casa”, mai exact, un
mare creator nu are cum sa mai fie “acasa”, dar oare “e bine sa ai casa?” (asta era marea
intrebare la care nu aveam raspuns sau poate ca nici nu exista raspuns, nu stiu), oricum
casa dlui G. era intre cer si pamant, intre Infern si Paradis, iar el insusi nu avea cum sa mai
existe, ontologia lui fusese pe deplin suspendata (sau poate ca el era in cadere continua,
vezi povestea lui Kafka, nici asta nu stiu), dar nu era vorba de o “abandonare”, caci nu l-a
abandonat nimeni, el fusese cel care, prin tendinta sa de a “crea” ceva etern, neaparat, s-a
izolat de familie, prieteni, multime, societate, mai degraba a incercat sa evadeze din acest
mediu, din lumea noastra, iar efectul evadarii a fost insingurarea si nimic altceva... De fapt,
acest act a fost reintoarcerea sau recunoasterea insingurarii ontologice a sinelui,
constientizarea singuratatii ontologice a sinelui...

ani, nimeni nu va produce vreo schimbare mai mare decat a produs el, nimeni nu
ii va inlocui paradigma lui de gandire cu alta… G: “Acum cu Internetul, recunoasterea e posibila mult mai
repede! dacă nu fac scandal uriaș, nu voi fi recunoscut. Dacă fac scandal, atunci am șanse sa fiu recunoscut.
De cei deștepți, caci prostii nu ma vor recunoaște decât când ma recunosc cei inteligenti.” Dl. G. are un
interviu pe un site de internet din Arabia. Lui G. i s-a cerut sa dea un paragraf la o carte scrisa de un psiholog
evreu, carte publicata la o editura din SUA, iar G. a fost de acord sa scrie acel paragraf. Asta însemna ca era
deja cunoscut, dar ca să fie recunoscut, trebuia sa aștepte ca cei faimosi și bătrâni sa iasă la pensie sau sa
moara (vorba fizicianului Max Planck), pentru ca ei erau la mijlocul recunoasterii, iar G. le daramase munca
lor de o viața. Și G. știa ca, statistic, va veni unul după el după 200 de ani, dar pana atunci el va domina piața
ideilor. Totuși, el era conștient ca acest altul poate sa apara și mâine... dar probabilitatea era foarte foarte
mica pentru asta. Oricum, numele lui era scris în istoria ideilor, și, urmandu-l oarecum pe Newton, G.
spunea: “urmatorul, peste 200 de ani, va scrie împotriva cadrului meu de gândire, dar fără lumile mele nu ar
fi putut gândi ceea ce va urma dupa mine! Pana atunci, toți vor plagia sau vor adauga mici detalii la teoria
mea”.

145
 Cititorule, corpul tau va disparea in viitor, iar mintea/sufletul tau (care corespunde
corpului tau) va disparea tocmai pentru ca si corpul tau va dispare chiar daca acum simti
cum sangele curge linistit, fara zgomot, prin venele corpului tau, dar stii ca, in viitor, corpul
tau, locasul sangelui tau, se va dezmembra, va disparea, doar niste oase vor rezista ceva mai
mult timp, dar nici astea pentru eternitate (care oricum nu are cum sa existe), daca oasele
tale ar rezista pentru eternitate, atunci am putea discuta si despre existenta lui God – dar
daca eternitatea (infinitul) nu exista, e o problema si cu existenta lui God... si deci nici
oasele nu pot sa reziste mai mult de patru miliarde de ani, cand Pamantul va exploda, va
disparea, se va transforma in foc si lumina, se va imprastia in praf si gaze si unde
electromagnetice si atat. In fine, fii linistit, cititorule, nici macar nu vei muri tocmai pentru
ca nici nu ai trait, ai avut iluzia ca traiesti, dar asta e viata ta, nu-i asa? Ai sa te duci la baut
o bere cu prietenii, ai sa faci cumparaturile si ai sa te duci acasa, ai sa iti imbratisezi nevasta
si copii facuti de tine (dedublarea ta, nu?), dar domnul G. mi-a cerut sa te asigur, cititorule,
la finalul povestirii, ca ai trait degeaba, el, domnul G., se ducea in Centrul Vechi unde sunt
nenumarate terase, ca sa bea o bere pe o terasa, imi amintea mereu ce scrisese o femeie
top-model (se duce la o terasa sa bea o cafea ca sa vada oamenii cum trec pe langa masa la
care sta ea), adica, ea voia sa se amageasca ca nu e singura, deci G. avea dreptate, conform
teoriei lui, fiecare individ este, ontologic, singur, fiecare este o lume diferita pentru care
nici macar propriul corp nu exista, si uite asa, domnul G. incepuse sa se duca se bea o bere
in Centrul Vechi, inainte de a ajunge la Obrejia, eu nu ma duc in Centru Vechi, am nevasta
si doi copii, nu am timp sa merg sa beau o bere, desi as vrea sa ma duc acolo sa beau o bere
si sa ma uit la oamenii care ar trece pe langa masa mea, dar se pare ca domnul G. avea
dreptate, eu macar am iluzia ca nu sunt singur, nici nu am timp sa ma gandesc ca,
ontologic, sunt sau nu singur, caci cine ar mai avea grija de copii mei? dar oare, daca as
putea intoarce timpul, as trai aceasi viata, incep sa nu fiu atat de sigur ca as alege aceasi
viata, asta dupa ce am ascultat aceasta nenorocita de poveste a dlui G., iar tu cititorule, ce
vei face? Sa nu imi spui ca as putea sa rescriu aceasta poveste altfel, nu vreau sa mai scriu
nimic la aceasta poveste, nu vreau sa mai scriu nici o poveste, am inceput sa urasc
“Cuvantul” in sine care parca, intotdeauna, patineaza pe o gheata al dracului de subtire...
Domnul G. a fost toata viata singur, chiar daca a fost casatorit de doua ori, G. mi-a
spus mereu ca ar trai aceasi viata, doar ajunsese cel mai mare ganditor din toate timpurile,
nu? si mai bine de atat nu se putea, ultimele cuvinte ale lui Kant, pe patul de moarte, au
fost: “E bine”, lui G., politia i-a gasit un bilet in buzunar pe care scria: “E mult mai bine!”
cum ar trebui sa comentez eu aceste cuvinte? Nu stiu, nu vreau sa stiu, nu vreau ca cititorul
sa imi interpreteze cuvintele, de aceea prefer sa nu comentez “ultimele cuvinte” ale
domnului G., nu stiu ce m-a apucat sa scriu despre Eminescu si Kant, a inceput sa ma
doara capul, nu stiu ce am, nu m-a mai durut inainte, cred ca de la scrierea acestei povesti
nenorocite, dar ma doare rau de tot… Ma duc sa ma culc, sper sa imi treaca. “Atat stiu, mai
bine nu se putea, asta e clar pentru toata lumea! In viitor, altcineva va putea face cel mult
ca si G., dar mai mult ar fi imposibil…”
Era inca noapte, a inceput sa se lumineze, m-am trezit ca sa ma duc la toaleta, eram
foarte obosit, capul tot ma doare ingrozitor… Cand ma dau jos din pat, incredibil, vad ca un
individ e in dormitorul meu care statea pe un scaun din camera mea si se uita la mine.
Tipul nu pronunta nimic, eu raman masca, inmarmurit, cine e asta care a intrat in
apartamentul meu? Speriat, m-am bagat in coltul camerei si am tipat la el: “Ce cauti aici?
Cine esti? Ce vrei?”, dar el nu raspunde nimic, continua sa stea pe scaun, fara sa se miste.
Speriat rau de tot, am intins mana spre intrerupator sa aprind lumina in camera. Individul
nu s-a miscat de pe scaun. Imi era frica sa aprind lumina, din cate vedeam pe intuneric, era
un individ pe care nu il vazusem in viata mea, dar culmea era ca, asa pe acel intuneric,
puteam sa vad ca semana cu mine, parea sa fie un frate geaman de-al meu… Dar eu nu am
nici un frate geaman, dl. G. avea un Geaman, nu eu, povestitorul, de unde a mai aparut si
individul asta in povestea mea? Nu eu am vrut asa ceva… ce sa fac? Dar unde e nevasta-
mea ca doar doarme cu mine in pat de de ani de zile? Dar copii mei sunt bine in camera

146
alaturata in care dorm ei, de obicei? Oare ar trebui sa tip in gura mare si sa cer ajutor de la
vecini? Ei vor crede ca am innebunit, daca eu chiar am o iluzie si nimic altceva, care va fi
explicatia mea in fata vecinilor? Pastele masii, m-am prins, stiu cine e individul: esti chiar
tu, cititorule! Da, tu ma urmareai pe ascuns, ma “citeai” cum voiai tu, ma siluiai, ma
sfaramai in bucatele mici, cristaline (de ce?), mi-ai invadat casa, mintea ta a inlocuit
mintea mea, nenorocirea e ca mintile voastre, a tuturor, au inlocuit mintea mea si asa
dintr-o data, mintea mea nu s-a sfaramat in bucatele precum corpul femeii-dublura a lui
G., dar a devenit sfaramata in minti-bucatele, care nici macar nu exista una pentru alta, ce
nenorocire, eu ce ma fac? Intrebare fara sens… cititorule, cand ai avut acel cosmar, stiu ca
nu vrei sa iti aduci aminte... nu vei recunoaste niciodata ca ai incercat sa intri in povestea
mea. Nenorocitule, ai vrut sa il ucizi pe domnul G., sa ii iei locul lui, sa devii tu eroul
povestirii mele, sa devii tu cel mai mare ganditor din toate timpurile! Nenorocitilor, fiecare
dintre voi se gandeste ca e cel mai mare ganditor, fiecare crede ca nu a avut conditii sa
devina “cel mai mare ganditor”… o scuza stupida, ce ticalosie a putut sa produca evolutia
speciei, mama ei de evolutie… Asta ai vrut sa faci, stiu ca nu vrei sa recunosti, nici macar nu
vrei sa fii constient ca ai incercat asta atunci cand ai avut acel cosmar, dar stiu eu pentru
tine si de aceea eu imi fac datoria si te avertizez: “Nu visa!” Culmea e ca domnul G. vrea sa
evadeze din povestea mea, ca sa se razbune pentru ce i-am facut in povestea asta, dar tu,
cititorule, ai vrut sa intri in povestea mea ca sa ii iei locul, nu-i asa? Cititorule, tu erai cel
care a incercat sa intre in povestea mea in acea noapte de cosmar… Cat de nefericita a fost
viata ta, cititorule, de ai avut sa intri, asa pe “nepusa masa”, in povestea mea si sa ii iei locul
domnului G.? tu ai fi vrut sa fii in locul lui, recunoaste… Adica sa fii in povestea mea, dar
nu pe acea gheata subtire, ci sa fii chiar eroul principal, adica dl. G., nici macar acea pasare
inghetata, ci mai degraba aia in zbor, “zborul” lui Brancusi, cum dracu’ sa nu vrei sa fii asa
ceva? Dumnezeu o sa ma salveze, sunt sigur de asta… dar tu, ce ai sa faci acum, ai sa incepi
sa scrii si tu o poveste? E treaba ta, dar sa nu cumva sa ma bagi si pe mine acolo, nu am
nevoie, nu vreau sa fiu eroul tau, intelegi?
La dracu’, m-am trezit, sotia e langa mine, eu sunt ud leoarca… Nu e nici un individ
in dormitorul nostru, am avut un cosmar, doar un cosmar. Doamne fereste! Imi cer scuze,
cititorule, ca te-am jignit… dar gandeste, chiar daca ai fi avut de suferit foarte mult precum
domnul G., ai fi refuzat sa fii, totusi, cel mai mare ganditor din toate timpurile? Daca ai fi
avut ocazia, nu ai fi refuzat sa fii eroul acestei povesti, sunt sigur de asta. Compara viata ta
normala (nici fericita, nici nefericita) cu “viata lui G.”… Numai ca daca vrei si tu un rol
asemanator, trebuie sa ai si tu o viata dincolo de “viata fericita sau nefericita”, o viata total
diferita de viata oamenilor normali. Apoi, trebuie sa angajezi un scriitor care sa iti scrie o
astfel de viata complet diferita de ceilalti. Ce ma fac eu, acum, cu domnul G. care a daramat
“Totul” in cunoastere umana? Dar pentru ce a facut asta, pentru viitor? Daca planeta va
disparea peste patru miliarde de ani, de ce a scris, de ce a citit intreaga lui cariera? L-a
obsedat “Cuvantul”, dar “Cuvantul” e acelasi lucru cu “Sabia”, nu? Dar sa aibe o familie, sa
faca un copil, nu era mai bine? Nu stiu, el a avut de ales si nu stiu cat de fericit a fost cu
alegerea lui. Dar pana la urma, tu cititorule, ai familie, ai copii, ai servici si masina si
apartament, dar ai fost multumit de viata? Ai sa imi replici: “Ce e viata?” Atunci care e telul
vietii? Intrebare fara sens. Inteleg, dar atunci pentru ce traieste un om? Ca sa traiasca, sa
produca progenituri si apoi sa dispara. Telul vietii e viata insasi? Nu are sens… daca nu
atingi Absolutul, de ce traiesti? Dar Absolutul e Cuvantul, God nu exista, deci nici
“absolutul” nu exista, totul e doar joc de cuvinte, de ce traim? Ca sa traim, sa producem alti
oameni, sau alte cuvinte, nu? E doar evolutia speciei, dar atunci cand e vorba doar de
evolutia speciei, cuvintele nu-si mai au rostul, fericiri marunte, bucurii, nimic altceva, dar
eu nu pentru asta traiesc… Sa ne aducem aminte ca trairile sunt precum citirea unei poezii
(care nici macar nu se poate traduce, stim de la Tarkovski…). Fiecare carte e o poveste,
fiecare poveste este o noua lume, asta trebuie sa stii, cititorule, fie ca vrei sa calatoresti, fie
ca vrei sa crezi si tu noi lumi… In fine, cuvintele mele pentru cititor sunt astea: “Citind
aceasta poveste, ai sa rezonezi cu trairile domnului G., de fapt, ai sa poti fi tu insuti domnul

147
G.!” Tu, cititorule, ai sa rasufli usurat si ai sa replici ca nu esti epileptic, deci nu ai cum sa fii
domnul G. Doar ca domnul G. a fost complet diferit de noi toti, a realizat cea mai mare
schimbare de paradigma de gandire din istoria gandirii umane, a citit cel mai mult, deci a
calatorit cel mai mult dintre noi, prin cartile scrise de el, si-a creat nenumarate lumi, a
vizitat nenumarate lumi. Mereu a sustinut ca, datorita teoriei sale, el merita doua premii
Nobel (biologie/medicina/neurostiinta cognitiei si fizica), dar ca, fiind “cetatean roman”,
bineinteles, nu a primit niciunul. Poate doar unul cu epilepsie putea sa faca asa ceva, sa ne
aducem aminte de Dostoieski care si el a avut epilepsie... Cititorule, ai fi vrut sa fii tu in
locul domnului G.? Sau pentru tine a fost mai bine sa stai in banca ta, sa ai o slujba cat de
cat acceptabila, sa ai o familie stabila cu doi copii, sa ai un apartament al tau, sa ai un
automobil la moda, mai ales asta, nu? Pentru vecinii tai, sa ai o intreaga viata linistita.
Pentru asta ai trait, cititorule? Dar adu-ti aminte de ce iau spus prietenii lui Geamanu’
casatoriti lui G. cand cauta a treia nevasta: “sa nu se grabeasca”, si dl. G. nu prea s-a mai
grabit. Din fericire sau din nefericire? Hotarasti tu, cititorule... Pana la urma, cititorule, ai fi
vrut sa fii G. sau Geamanu’? Tu alegi, cititorule, de fapt, ai ales in viata care a trecut deja in
mare parte, pentru tine…
Acum, nu stiu de ce, nu pot sa ma mai gandesc decat la nimic, chiar la nimic, un
Nimic (sau poate un Tot) infiorator de atractiv, precum un magnet care atrage lama aia de
metal, precum miscarea lina a moristii morii care atrage sulita (un cuvant, nimic mai mult,
care te invarte, te suceste, te ameteste) lui Don Quijote, o prapastie fara fund care atrage
caderea acelui manechin sarac, prapadit, uitat, stim deja “The Hell is empty and all devils
are here”, daca la inceput a fost Cuvantul, atunci Totul, adica Nimicul e doar un joc de
cuvinte, nu?, inclusiv aceasta poveste, cuvant si sabie sunt aceleasi cuvinte, dl. G. si domnul
G. sunt aceleasi cuvinte, povestitor si cititor sunt aceleasi cuvinte, tu si eu sunt aceleasi
cuvinte, existent si inexistent sunt aceleasi cuvinte, viata si moartea sunt aceleasi cuvinte,
poveste si realitate sunt aceleasi cuvinte, subiect si obiect sunt aceleasi cuvinte, lumea si
sinele sunt aceleasi cuvinte, real si ireal sunt aceleasi cuvinte, iubire si sex sunt acelasi
cuvinte, efemer si etern sunt aceleasi cuvinte, God si dog sunt aceleasi cuvinte, cuvantul
esti tu, tu si Dumnezeu sunt aceleasi cuvinte, inceput si sfarsit sunt aceleasi cuvinte (parca
am fi in panteismul lui Spinoza, adica totul e format din diferite aspecte ale lui Dumnezeu,
adica ale Cuvantului, dar nu e clar deloc ce inseamna “diferite aspecte”), Infern si Paradis
sunt doua fete ale aceluiasi cuvant, toate cuvintele sunt acelasi Cuvant, dar chiar si asa, sau
mai degraba, exact pentru asta, vreau sa iti adresez tie cititorului, primele/ultimele mele
cuvinte, repetand cuvintele acelui filosof antic grec (care imi rezoneaza mereu in cap, nu
imi aduc aminte numele lui, pacat, parca era Heraclit) pe care le-a adresat unor noi
vizitatori, care aveau retineri sa intre in casa lui saraca, prapadita, uitata, dezamagiti ca
nu il vedeau “gandind la mari probleme” ci doar, ca toata lumea, incalzindu-se la soba, eu
iti adresez aceste aceleasi cuvinte tie, cititorule, (“casa” filosofului antic e inlocuita cu
“povestea” mea efemera/eterna), mai devreme/acum/mai incolo, la sfarsit/inceput, cand
tu/eu, povestitorule/cititorul, ai prima/ultima ocazie sa joci acelasi joc de cuvinte/Cuvant
ale filosofului grec (care te elibereaza de Tot/Nimic) in povestea/realitatea mea/ta saraca,
prapadita, uitata: cititorule, amaratule, nu uita cuvintele nenorocitului de Heraclit: “Si aici
sunt zei!”…   
Beam incet cafeaua, care era rece deja, si nu imi iesea din cap ultima lui privire. Ati
vazut “Calauza” lui Tarkovski? Eu am vazut filmul asta dupa discutiile pe care le-am avut
cu domnul G. Auzisem, bineinteles de Tarkovski, dar nu vazusem nici un film de-al sau
pana sa ma intalnesc cu domnul G. Amintiti-va la sfarsitul filmului, in bar, de privirea
Scriitorului care rezemat de geam, cu privirea intoarsa, se uita la Caluza cu sotia si fetita
lor, “Maimutica”. Exact aceasi privire avea si domnul G. atunci in prag! Doamne, mi-am
zis, pana si eu plagiez ceva in romanul asta, nu mult, dar important: privirea de final al
domnului G. in pragul biroului meu. Da, da, era in prag cand a intors privirea catre mine.
Dar, acum cand scriu cuvintele astea, imi dau seama ca el se uita iarasi, ca si alta data,
dincolo de mine ca si cum eu nu existam sau poate ca si cum eu eram el, nu stiu. Caci s-a

148
uitat la mine, chiar cand era in prag si sa nu uitam ce a scris Eliade de “prag”: trecerea de la
o lume la alta lume, straina pentru noi, bineinteles. Parea ca domnul G. pur si simplu se
evaporase, dar de fapt el trecuse in alta lume. Da, tocmai nenorocitul ala de prag al biroului
meu mi-a dat senzatia ca domnul G. iesise, mai bine zis evadase, din lumea noastra
nenorocita. Prizonierul din lumea noastra reusise sa fuga in alta lume, nu am idee ce fel de
lume, dar cu siguranta, aia era doar lumea lui, o lume care nu doar era imposibil pentru noi
sa intram in ea, dar nici macar nu exista pentru nici unul dintre noi, ceilalti. Din pacate,
scrierile lui nu ajunsesera la ce visase el, cel putin asa credeam eu ca stau lucrurile la ora
actuala. Desi si eu ii citisem mare parte din lucrarile lui, nu intelesesem mare lucru din
ideile filosofice ale domnului G. si de aceea nu aveam cum sa il judec. Acum, dupa ce
scrisesem romanul ala inflorit tare de tot si imi beam cafeaua dupa ultima discutie cu
domnul G., am realizat ca nimeni nu va crede anumite evenimente din viata lui: erau de-a
dreptul incredibile, cred ca eu prea le inflorisem. Totusi, cititorul trebuie sa inteleaga ca eu
nu am scris aici un roman SF. In universul asta nesfarsit, domnul G. nu isi avea locul, asta
era realitatea. 
Intr-o seara eram in oras si m-am dus pe o banca in centru sa scriu in continuare la
urmatoarea mea carte. Si ce-am vazut in seara aia acolo in fata bancii in centrul orasului?
Ce nu vazusem pana acum: un tanar cersator, mai exact, un fel de cersator: in mijlocul
strazii, intindea un pliant si intreba oamenii: “Nu va suparati, cumparati?” Si, bineinteles,
ca nimeni nu cumpara asa ceva. Nimeni, nici eu, nu mai vazusem asa ceva pana acum. Era
incredibil de slab, cu o caciulita pe cap, in mijlocul verii! Tipul nu era cocosat, dar capul era
plasat foarte inainte fata de corp. Era imbarcat cu un treining si blugi vechi, evazati si avea
slapi in picioare. Da, chiar slapi. Semana uimitor de bine cu lupul acela care traia la tara,
dar pe care varul sau il aduce in oras (din desenul animat facut de Disney) si e innebunit de
fetele frumoase ale orasului, de luxul in care traia varul sau care il adusese in vizita la oras.
Cersetorul nostru primeste bani de la vreo doi oameni si atat. Si imediat am avut sensatia
ca ala eram eu de-a lungul vietii mele. Deja mi se parea si mie ca totul e orchestrat de
cineva, totul e programat si ca eu sunt lupul ala amarat. De ce observam toate astea in
aceasi zi? Sau au fost si in alte zile, multe alte zile si eu nu le-am observat? Ce, nu am mai
vazut cersetori in Romania? Stupida intrebare. Eram de-a binelea surprins si incercam sa il
inteleg pe domnul G., sa-i inteleg mesajul, sa inteleg ce voia sa imi transmita, sa ne
transmita. 
Sa ne amintim din nou de Nietzsche care innebuneste complet, in sfarsit, cand vede
un om care biciuie un cal pe strada. Calul era cazut pe strada, iar stapanul lui il biciuia fara
mila. Calul, care muncise pentru el toată viata, nu mai putea sa traga caruta mult prea
incarcata pentru bătrânețea lui, calul era bolnav si batran. Dar, fără mila, “omul” il lovea cu
cruzime cerandu-i saracului de cal sa se ridice in picioare si sa traga caruta... sa traga
caruta lui, plină cu material. Calul era cazut cu capul in zapada, omul il lovea cu salbaticie,
iar calul isi pierduse speranta ca va supravietui. Suferinta calului devenise ceva divin.
Nietzsche privea hipnotizat la aceasta scena brutala si isi dadea seama ca nu are ce sa caute
in aceasta lume in care pana si God murise. In consecinta, Nietzsche nu a avut de ales, a
innebunit, cred ca a vrut sa innebuneasca sau cel putin a fost forțat sa innebuneasca, de
fapt, asta era salvarea lui, singura lui scapare de aceasta lume nebuna, nebuna, ne-buna a
fost sa innebuneasca. El, mai ales el, Nietzsche, a stiut acest lucru. Nu ii era prescris de
destin sau de God lui Nietzsche sa innebuneasca, ci pur si simplu nu a avut de ales. Stia ca
traieste printre oameni, nimic altceva decat niste salbatici, niste animale brutale asa zis
“domestice” care traiesc in gasti nenorocite (sate sau orase), animale “orasenizate”, nimic
mai mult, nimic mai putin. 
- Povestitorule, m-am saturat si te asigur ca si ceilalti cititori s-au saturat de povestea ta.
Ajunge, nu mai putem sa il inghitim pe dl. G., asta, gata cu el. Termina cu prostiile ca eroul
tau e cel mai destept individ din istorie, tampenie mai mare ca asta nu exista, iar la tine mai
e si eroul principal. Nu poate sa existe asa ceva in Romania. Daca era american, era mai
credibil, dar eroul tau e un nenorocit de roman.

149
- Stai, povestea nu e a mea, dl. G. mi-a povestit-o, eu am mai schimbat pe aici pe colo, dar
povestea in sine e a lui, nu a mea.
- Drept sa spun, nici eu, Geamanu’, nu am cum sa cred ca frate-miu a schimbat totul in
gandirea umana, ca e cel mai tare din toate timpurile, toate astea sunt abureli, nu am cum
sa le accept, chiar daca el e frate-miu geaman.
- Te manaca invidia chiar si pe tine, ca pe toti ceilalti.
- Cum indraznesti sa crezi asa ceva? Eu, Geamanu’, sa te critic doar din invidie?
- Si eu, profesorul care l-am angajat la facultate pe dl. G., sustin acelasi lucru. Crezand ca
toata lumea il plagiaza, dl. G. a inceput sa bata campii… nici vorba de asa ceva, sunt mari
ganditori din fizica si stiinta cognitiei care au elaborat teorii care sunt diferite de cea a dl.
G., asa ca nici vorba de plagiarism…
- Voi, cu totii, nu aveti cum sa ma intelegeti, evolutia speciei dicteaza si in voi, deci nu aveti
cum sa acceptati ca am schimbat totul in gandirea umana.
- Uite, dl. G. continua sa bata campii chiar si acum cand discuta direct cu noi, toti.
- Da, asa e, dl. G. bate campii…
- Gl. G., esti un mincinos, asta esti.
- Eu chiar nu mai stiu cum sa continui povestea… sunt total derutat.
Dl. G. a insistat sa adaug la sfasitul povestii lui aceasta strofa: Eminescu, “Oda (in
metru antic)”, ultima strofa… El imi spunea ca ultimele doua versuri sunt cele mai
contradictorii pe care le-a auzit vreodata; incredibil de cate ori apare ‘sinele’ aici. Oricum,
povestea asta a fost doar despre ‘sine’, despre nimic altceva. “Cititorule, tu nu ai avut
niciodata grija de sinele tau, de identitatea ta, nu? Ai trăit degeaba. Uita-te la Eminescu,
Nietzsche, Gödel, dar ai grija, cititorule, spre sfârșitul vieții lor, fiecare dintre ei a
înnebunit…” (dl. G.) Candva, dl. G. mi-a spus ca pana si Einstein intr-un fel s-a “sinucis”
tocmai pentru ca nu a vrut sa se faca o operatie destul de simpla, desi medicii l-au avertizat
ca va muri, daca nu va face acea operatie. Refuzand sa faca acea operatia, Einstein le-a
spus: ”I want to go when I want. It is tasteless to prolong life artificially. I have done my
share, it is time to go. I will do it elegantly.” Probabil ca el era daramat de faptul ca cei din
mecanica cuantica il avertizasera ca teoria lui se refera doar la macro-entitati care nu
existau in realitate, erau doar niste aproximari create de mintea umana, fizicienii care
lucrau in mecanica cuantica au aratat ca entitatile fundamentale sunt cele microscopice si
campurile electromagnetice si nimic altceva. Dar, nici cei din mecanica cuantica, timp de
mai mult de 100 de ani, nu au rezolvat “misterele” mecanicii cuanticii si abia dl. G. (prin
sistemul sau filosofic) a reusit sa dezlege acele mistere, stabilind ontologia atat a entitatilor
microscopice cat si a undelor electromagnetice. Mai mult, din ce imi spunea el mereu,
teoria lui restabilea si ontologia obiectelor macroscopice, de aceea Einstein probabil ca il
sarbatorea in Paradis, daca acesta exista. Oare am inceput sa am si eu indoieli? Sper ca
nu… Teoria lui sustinea ca toate observatiile, stiintifice si nestiintifice, filosofice si
nefilosofice, erau facute de mintile noastre care corespundeau creierelor noastre aflate in
corpurile noastre. De aceea, noi trebuia sa acceptam, in mod necesar, statul ontologic al
lucrurilor macroscopice, nu doar al cel microscopice, si asta era posibil doar cu teoria lui,
cu existenta acelor lumi care respingeau existenta Universului/lumii ca intreg (dar
respingeau si existenta lui Dumnezeu, asta era problema mare pentru mine, intelegi,
cititorule?). Intr-un fel, teoria lui trecea dincolo atat de teoria relativitatii a lui Einstein cat
si de mecanica cuantica. De aceea, el se considerase cel mai mare ganditor al tuturor
timpurile pana la noi si, probabilistic, si pentru urmatorii 200 de ani… Totusi, nu am
inteles, de ce s-a sinucis dl. G.? Nu cumva motivul lui a fost unul complet opus fata de cel al
lui Boltzmann (care nu era recunoscut pentru teoria lui care implica “entropia”, adica
“dezordinea”) si cel al lui Einstein (care, dupa ce a aparut mecanica cuantica (anii ‘20-’30),
isi pierduse pozitia de mare fizician)? Motivul sinuciderii dl. G. nu a fost cumva ca datorita
faptului ca schimbase complet gandirea umana, era singur si deci nu mai avea nici un
motiv sa mai traiasca, adica nu mai avea de ce sa traiasca, mai ales ca nu era recunoscut de
nimeni, ba mai mult, chiar era plagiat de mii de “profesori” din lumea intreaga? Da, cred ca

150
asta a fost motivul sinuciderii dl. G., nu mai avea pentru ce sa mai traiasca… “People empty
me. I have to get away to refill.” (Charles Bukowski)
Se pare ca si dl. G. a fost ca si Einstein atunci cand a refuzat operatia, doar ca eroul
nostru era intr-o situatie complet opusa: schimbase totul in gandirea umana, dar datorita
“lumii”, mai exact, datorita oamenilor contemporani cu el, cel mai mare ganditor nu mai
avea nici un motiv sa mai traiasca alaturi de noi. Mai pe scurt spus, dl. G. nu mai putea sa
indure “lumea” asta, oamenii, in general, de aceea, eu cred ca el s-a sinucis. Si totusi, nu
uita ca acesta “poveste” a fost chiar o poveste si chiar tu insuti, cititorule, nu esti decat o
iluzie miscatoare in mintea dl. G. aflat in coma.

151
Post scriptum (“Dincole de poveste”22)
“The obstacle is the path.”
(Zen proverb)

In Post-Scriptum, am sa va indic cum eu am reusit sa scriu aceasta poveste. Am inceput sa

scriu povestea datorita dialogurile pe care le-am avut cu dl. G. la spitalul Obrejia unde era
internat. Cum am mentionat deja in poveste, dl. G. a inceput sa se imbolnaveasca din ce in
ce mai rau. Totusi, el isi revenea din acele crize din ce in ce mai lungi, mai dese si mai
puternice, noi continuam discutiile din ce in ce mai subrede, mai ciudate tocmai pentru ca
dl. G. era din ce in ce mai afectat de boala lui. Dar, marea problema a aparut atunci cand dl.
G. a intrat in criza din care nu si-a mai revenit deloc. Si acum dl. G. se afla in coma, internat
la acelasi spital mai mult de un an de zile. Desi, atunci cand iesea, macar partial, din crizele
alea, noi doi am avut destul de multe discutii, dl. G. abia a reusit sa imi spuna doar cateva
dintre ideile principale care stau la baza acestei povestiri. Cand a intrat in criza finala, eu si
medicii am tot asteptat sa isi revina. Dar bolnavul nu si-a mai revenit nici pana acum. Cum
am reusit totusi sa scriu aceasta carte? Eu, povestitorul, am reconstruit aceasta poveste pe
baza gandurilor dlui G. “citite”, cu foarte mari aproximari, de aparatele de masura a
activitatii creierului fMRI si EEG, in spitalul in care se afla inca in coma de mult timp.
Vazand ca nu mai iese din coma, “doctorul din ceara” a sugerat ca dlui G. sa i se instaleze
aparate moderne de “citire a gandurilor”. De fapt, aceste aparate masoara activitatile
neuronale si electromagnetice, dar aceste activitati ale creierului sunt “corelate” cu
gandurile persoanei care este investigata cu aceste aparate foarte sofisticate. Astfel, dl. G. a
fost pus sub fMRI si EEG si medicii, cu ajutorul unui program foarte complicat al unui
calculator, au reusit, cu foarte mari aproximari, sa coreleze aceste activitati ale creierului cu
gandurile dlui G. aflat in coma. Subliniez ca aceste “corelari” sunt foarte aproximative, de
altminteri, activitatile neuronale ale dlui G. erau “corelate” cu anumite ganduri de catre
programul calculatorului. Am primit o lista intreaga de “ganduri” corelate cu activitatea
creierului dlui G., lista construita de programul calculatorului pe baza informatiilor primite
de la fMRI si EEG care “citeau activitatile neuronale ale pacientului, iar eu, pe baza acestei
liste de ganduri, am construit aceasta poveste. Bineinteles, in final, povestea a fost creata
de mine, dl. G. nu mai avea cum sa continue sa imi povesteasca evenimente din viata lui.
Sa va dau si niste detalii despre aceste “ganduri” intepretate de programul
calculatorului. Acest program a fost construit prin investigarea altor oameni, dar si prin
investigarea creierului dlui G. inainte de a intra in coma generala. In acele momente,
folosind fMRI si EEG, se citeau activitatile neuronale ale dlui G. si se incerca corelarea
activatilor neuronale citite de aceste aparate cu gandurile pe care le avea dumnealui in
acele momente. Dat fiindca, in acele momente, dl. G. nu era in criza, ci era constient,
specialistii puteau verifica gandurile lui G. care trebuia sa mentioneze ce ganduri avea el in
acele momente. Astfel, specialistii verificau si corectau interpretarile facute de calculator pe
baza datelor primite de la acele aparate precum fMRI si EEG. In acest mod, specialistii au
construit programul care citea chiar gandurile dlui G. Insa, cititorul trebuie sa inteleaga ca
“citirea mintii” cu astfel de aparate (care citesc, de fapt, activitatile creierului!) este foarte
aproximativa. Cititorule, cu siguranta, tu nu ai mai citit nici o carte care sa aiba un astfel de
erou ca al nostru. Dar ma adresez cititorului educat, poate ca ar trebui sa accepti ca macar
eroul acestui carti (nu dl. G., in realitate) este “cel mai mare ganditor al tuturor timpurilor”,
asa, in suspensie, ca povestea noastra sa capete un sens, macar aparent. Dar care ar fi
sensul, cu adevarat, al povestii noastre, ai sa intrebi imediat… Doar ca, acum, la sfarsit,
cititorul trebuie sa inteleaga cum se leaga toate evenimentele din aceasta poveste despre
domnul G. Cel mai important era ca “Infernul” pentru dl. G. a fost creat de faptul ca: 

22
Mentionez ca cei doi gemeni avusesera un unchi care era scriitor al Asociatiei Romane si care scrisese o
poveste cu acest titlu, cei doi fiind mici cand au citit povestea si au fost foarte impresionati de aceasta poveste.

152
- Dl. G. s-a nascut in tara din Est cu cel mai dur si dictatorial sistem securist din estul
Europei. 
- Nevestele i-au dat cu sutul pentru ca nu avea pozitie importanta (prima sotie), mai exact,
ca nu avea multi bani (a doua sotie care avea pretentia sa o duca in strainatate cel putin o
data pe an! Doar fusese in Grecia cu ea, o data). Din banii primiti pentru bursa, G. ii
plateste primei lui sotii, in fiecare vacanta de vara si de iarna, avionul, cazarea si mancarea
sa vina in Sydney din US. Totul era pe banii lui, iar mai tarziu, ea ii da cu sutul.
- Filosofii din lumea intreaga il urau tocmai pentru ca diferenta dintre el si ei era nu doar
uriasa, era de neconceput si de asta l-au lovit cat au putut de tare, aproape fara nici o
exceptie, dar tot nu scapau de el si de scrierile lui care veneau una dupa alta. 
- Plagiatorii stiau ca ei l-au plagiat pe domnul G., deci nici unul dintre ei nu putea sa
traiasca, cu adevarat, sentimentul ca el e “cel mai mare”, caci la nivel subconstient, fiecare
dintre plagiatori stia ca era doar un hot marunt care incerca sa pacaleasca specialistii dintr-
un domeniu sau altul. 
- Restul lumii: nimeni nu putea sa ii accepte teoria domnului G. care darama tot ce fusese
construit pana la el, inclusiv munca marilor ganditori din filosofie si fizica din secolele
trecute. Astfel, profesori universitari si cercetatori faimosi (din tari precum SUA si
Germania) deveneau “nuli”, nu doar ca nu mai avea nici o sansa sa existe pentru istoria
ideilor in viitor datorita sistemului dezvoltat de dl. G., dar erau exclusi complet din firul
gandirii umane, deci ei realizau ca au trait degeaba.
Asta e imaginea dintre domnul G. versus “intreaga lume”… greu de crezut, nu?
Pentru G. a fost o lupta teribila, continua intre el si toti ceilalti. In randurile enumarate mai
sus, vedeti clar cum domnul G. a fost respins de sotii, de colegi, de grupul de plagiatori
(nenumarati, ai dracului), de serviciile secrete, de majoritatea profesorilor universitari si
cercetatori de pretutindeni, pana la urma, “intreaga lume” la respins, in afara de Negruta.23
Subliniez ca tocmai datorita acestui Infern in care s-a nascut si a creat opera sa, domnul G.
a putut sa creze o astfel de opera (in fizica, stiinta cognitiei si filosofie) comparabila, doar
prin analogie, cu simfoniile lui Beethoven. El insista mereu sa imi spuna ca daca nu era
acest Infern, el nu si-ar fi creat Paradisul prin operele sale. Si atunci, unde mai era
Paradisul pentru dl. G.? Paradisul era in mintea dl. G. care rasturnase gandirea umana,
care rezolvase toate marile probleme din mai multe domenii ale cunoasterii. Si, totusi,
vreau sa subliniez aici ce mi-a spus dl. G. (printre ultimele conversatii pe care le-am avut eu
cu el): dl. G. insista sa imi spuna ca incercase intreaga lui cariera de student si apoi de
profesor sa atinga “adevarul absolut”. Acesta era motivul care se apucase de filosofie si de
stiinta: era convins ca, un filosof, pentru a-si crea noul sau sistem filosofic, era obligat sa
detina cele mai importante cunostiinte stiintifice, pe care, cu ajutorul sistemului lui
filosofic, fie sa le sustina, fie sa le nege si sa le inlocuiasca cu alte noi “adevaruri” stabilite in
noul cadru de gandire care ar fi fost reprezentat de noul sau sistem filosofic. Iar dl. G. chiar
reusise sa creze un nou cadru de gandire care raspundea la toate marile intrebari stiintifice
si filosofice, ba chiar mai mult, prin acest nou cadru de gandire el inlocuise aproape toate
23
In aceasi zi, dupa aceasta secventa, G. a vazut o stire intr-un ziare: “Rata care ii da papucul inapoi unui
copil”. Era filmata o secventa: intr-o rapa la marginea unui rau, unui copil de vreo opt ani, i-a cazut slapul in
rapa. Copilul a incercat sa se aplece sa ia slapul, dar nu ajungea la el. Atunci, un grup de rate care era in zona,
cu pasii aia facuti de rata, s-a repezit spre papauc, una dintre acestea a luat cu piscul slapul si a inceput sa
urce catre marginea rapei unde se afla copilul, ca sa ii de-a inapoi slapul copilului! Era ceva incredibil, G. nu
mai vazuse in viata lui asa ceva. In timp ce urca, rata a scapat slapul din plisc care s-a dus la vale. S-a intors
repede a luat din nou papucul care era greu pentru ea, si a inceput sa urce din nou. Iarasi a scapat slapul, care
s-a dus la vale, rata iar s-a repezit si a luat slapul si a inceput sa urce rapa, din nou, spre copil. De trei ori s-a
intamplat aceasta scena, pana la urma, cu slapul in gura, rata a ajuns la marginea rapei unde copilul intins pe
burta astepta ca rata sa ii aduca slapul. Cu slapul in plisc, rata si-a intins gatul catre copil care a intins mana si
a luat slapul. Dupa asta, copilul care s-a ridicat in picioare, si-a pus slapul in picior si a plecat. Rata a urcat
rapa pe mal si a fugit dupa copil. Amandoi nu mai erau in cadru. Asa s-a terminat scena. Cititorule, acum
intelegi de ce dl. G. a avut grija de Negruta ani de zile? Asta a fost ziua lui G., un Infern, nu? Sau Paradis
pentru acea pantera care avea ce sa manance pentru cateva zile, care probabil nu mancase de ceva timp, si
care nu mai supravietuia mult daca nu prindea acel pui de bivol. Oare de ce Dumnezeu a facut lumea astfel?,
ma intreb eu, credinciosul…

153
mariile teoriile stiintifice actuale.24 Totusi, desi incercase mai mult de un an de zile, dl. G.
nu a reusit sa raspunda la principala intreabare pe care si-o pune orice filosof si marii
oameni de stiinta: “De unde a plecat Totul?” El aratase ca Big Bangul nu e o teorie viabila,
incercase chiar sa o inlocuiasa cu un fel de Big Bangs, dar tot nu avea raspunsul final,
cine/ce a produs Big Bangs? Din aceasta cauza, dupa vreo 23 de ani de cariera ca profesor
de filosofie, negasind raspuns la “Big Bang”, dl. G. a renuntat sa mai citeasca stiinta si
filosofie si s-a intors la arta: el s-a apucat sa scrie o carte despre ultimele patru filme ale
marelui regizor rus, Andrei Tarkovski, despre “eterna reintoarcere” a lui Nietzsche
(implicata mai ales in ultimele doua filme ale regizorul rus, dar si in alte filme de-a lui
precum “Solaris”, de exemplu), despre “In the mood for love” si “2046” (Wong Kar Wai),
“Sieranevada” (Cristi Puiu) si marile sculpturi ale lui Constantin Brancusi si mai ales
despre cel mai mare monument de arta din toate timpurile, “monumentul de la Tg. Jiu”. El
spera ca, studiind astfel de opere de arta, va ajunge la “adevarul absolut”. Repet, dl. G.
respingea credinta in Dumnezeu, avea chiar un articol free la pagina lui in care arata ca
Dumnezeu (din orice religie) nu are cum sa existe. Astfel, dl. G. credea ca, daca lucreaza pe
arta, chiar daca fiecare artist are, inevitabil, propriul sau “adevar” reflectat de operele sale
de arta, totusi, fiecare mare artist trebuia sa ofere un “adevar absolut” prin opera sa
artistica. Altfel, acea opera artistica nu avea valoarea absoluta, valoare pe care orice mare
artist o cauta. Nu mai stiu daca dl. G. a reusit sa ajunga la “adevarul absolut” prin studierea
acelor filme si a artei implicata… Dat fiindca nu mi-a mai spus nimic despre acest “adevar
absolut”, ramane pentru mine un mister daca dl. G. a gasit acest adevar absolut sau nu…
A venit insa timpul sa subliniez ca eu nu doar am trecut in carte gandurile dlui G.
din acea lista pe care am primit-o de la programul calculatorului, cu ajutorul specialistilor
care lucreaza cu aceste aparate de “citirea mintii”. Eu, povestitorul acestei povesti, am
prelucrat, am rescris, am sters multe dintre dintre aceste ganduri primite de la calculator.
Dupa cum cititorul poate sa vada din poveste, obsesie principala a dlui. G. era ca el e cel
mai mare ganditor din toate timpurile. Am subliniat aceasta idee de multe ori in povestea
mea, desi nu imi era clar nici mie cat de “mare ganditor” este dl. G. Nu sunt specialist in
nici unul dintre domeniile pe care a lucrat dl. G., chiar daca as citi lucrarile lui, nu as
intelege mare lucru. Se poate verifica mai usor, pe Internet la diferite adrese, acea lucrare a
dumnealui referitoare la “Unbelievable similarities” intre ideile lui si ideile elaborate de cei
mentionati in manuscris. Am verificat si eu aceste “similaritati de necrezut” si intr-adevar,
mi se par idei foarte similare dar, nefiind din domeniu, nu pot sa judec absolut deloc
atitudinea luata de dl. G. impotriva acelor plagiatori. In plus, am discutat si eu cu un avocat
care mi-a spus, asa cum stia si dl. G., ca poti da in judecata pe cineva care tu consideri ca ti-
a plagiat ideile doar daca are un paragraf “cuvant cu cuvant”. Dl. G. observase ca cei care il
plagiasera ideile, nu aveau nici un paragraf “cuvant cu cuvant” (nu erau atat de imbecili ca
unii, ii stim cu totii, nu?, care isi plagiau tezele de doctorat) si, deci, el stia ca nu poate sa ii
dea in judecata. Din punctul meu de vedere, timpul va hotari daca dl. G. a avut dreptate sau
nu…
Cat despre relatia dlui G. cu femeile, se pare ca Gödel a fost mult mai inspirat sa isi
aleaga partenera, ca a devenit sotia lui, dintre dansatoarele unui club de noapte. Ne
imaginam, fara sa gresim, ca acea dansatoare, desi era mai mare cu 6 ani decat Gödel,
trebuie sa fi aratat foarte bine de vreme ce era dansatoare la un club de noapte. Prin aceasta
alegere, Gödel a scapat de o obsesie genetica, impusa de evolutia speciei, cea de a face sex,
de a avea o partenera langa el. Desi dl. G. a fost casatorit de doua ori, se pare ca nici una
dintre acele alegeri nu fusese cea potrivita. De fapt, nici in primul caz de casatorie, nici in al
doilea, nu dl. G. alese viitoare sotie, ci mai degraba ele il alesesera pe el ca partener. Redam
un gand de-al dlui G. despre aceasta problema:

24
De mai multe ori, dl. G. mi-a spus ca teorii precum cea a lui Darwin despre evolutia speciilor sau
termodinamica era de deplin corecte si recunoscute si in noul lui cadru de gandire.

154
Daca as intoarce timpul inapoi, as alege oare cealalta varianta, cea a Geamanului? Dar cu cate femei s-a culcat
el? Doar cateva… Or, doar pentru asa ceva, eu sunt convins ca am facut cea mai buna alegere, sa devin cel mai
mare ganditor din toate timpurile. Am avut doua sotii, doar vreo doua-trei prietene, m-am dus la nenumarate
prostitutate, dar am devenit cel mai mare ganditor din toate timpurile. Trairile pe care le-am avut stiind ca
sunt cel mai mare ganditor au fost continue si mult mai adanci decat trairile de cateva secunde pe care ti le
ofera orgasmul sexual, decat acele trairi pe care le ai cand nu traiesti singur, ci alaturi de o partenera intreaga
viata. Am vrut sa devin cel mai mare ganditor al tuturor timpurilor si de aceea ar fi fost imposibil sa mor
impacat, dar nefericit sau macar obisnuit, prea obisnuit, ca toti barbatii, alaturi de o partenera. Indicatia lui
Einstein este cea mai importanta atunci cand vrei sa descoperi, sa crezi lumi noi: “I am enough of an artist to
draw freely upon my imagination. Imagination is more important than knowledge. Knowledge is limited.
Imagination encircles the world." (Einstein) Am schimbat totul in gandirea umana de cand am aplicat
descoperirea mea (solutia problemei minte-creier) la alte mari probleme ale gandirii umane precum cele din
mecanica cuantica sau relatia dintre teoria generala a relativitatii si mecanica cuantica. Doar datorita
rezolvarii tuturor marilor probleme ale fizicienilor, oamenilor de stiinta din neurostiinta cognitie si filosofilor,
de ani de zile, eu sunt intr-un orgasm continuu. “They laugh at me because I'm different; I laugh at them
because they're all the same.” (Kurt Cobain) Din cauza descoperirile pe care le-am facut si le-am aplicat la
stiintele speciale, nu e ca “am sa mor impacat”, nu e doar ca nu voi mai muri, dar in ultima parte a vietii mele,
am trait deja eternitatea. Tu, amaratule, nu ai cum sa intelegi asa ceva, tu ai trait sa procrezi unul sau doi
copii si vei dispare ca si cum nici macar nu ai trait pe acest nenorocit de Pamant, nenorocit de oameni… Eu,
prin gandurile mele, insa, am trait deja eternitatea, pe deplin.

Si totusi, chiar acum in final, ma gandesc ca poate eu, povestitorul, scriitor ratat, angajat de
dl. G. sa ii scriu povestea, eu casatorit, cu doi copii, nu sunt decat o iluzie ganditoare in
mintea dl. G. aflat inca in coma de la acel accident cumplit de la Oxford… Sau, mai degraba,
eu, credinciosul, as accepta cumva legea lui Berkeley (preot si filosof) care, ca sa evite
marea problema filosofica si stiintifica, relatia dintre material si imaterial/spiritual (mare
problema inca de la Platon cu Ideile sale imateriale si lucrurile lumesti materiale si care
oglindea si problema minte-creier), a considerat ca totul obiectele si toti oamenii sunt doar
parti ale lui God si nimic altceva nu exista decat God, Imaterialul?… Cine naiba mai stie “Ce
este adevarul?” Dar oare are sens aceasta “eterna intrebare”?
Ce pot sa fac, la dracu’, dupa aceasta poveste infernala? Cand dl. G a fost gasit mort,
chircit precum un fetus avortat, acolo pe acel asfalt al naibii de drept, in buzunarul dlui G.
era un biletel pe care erau scrise,25 cu litere mari, italice si ingrosate, cuvintele lui Kafka:

“Mi-a fost rusine de mine insumi cand am realizat ca viata era o

petrecere-mascarada la care eu am participat cu
adevarata mea fata.”26

25
Unii au speculat ca domnul G. ar fi fost ucis de catre SS, ca dl. G. ar fi fost aruncat de pe spital de unii de la
SS (asa cum un afacerist rus a murit aruncat de pe niste stanci, probabil de catre KGB rusesc). Cica cei de la
SS incepusera sa nu il mai suporte pe domnul G. datorita criticilor neintrerupte pe care el le facea mereu
impotriva lor si a politicienilor, in general. Dar, cum un singur om poate sa se lupte cu SSe, cu nenorocitii de
politicieni din orice tara? Nici macar un presedinte nu are nici o sansa (aminti-va de Kennedy…) Este complet
absurd. Eu personal nu cred in aceasta ipoteza, dar nu pot sa fiu sigur de nimic, din pacate…
26
“Great spirits have always encountered violent opposition from mediocre minds.” (Albert Einstein)

155
NOTA EDITURII  

Mentionam ca manuscrisul acestui roman l-am primit de la fratele geaman al autorului

care fusese internat in spital. Banii pe care ii vom obtine de la vanzarea acestei carti vor fi
folositi in tratamentul necesar domnului G. care se afla in coma de mult timp.

SFARSIT

156
Gabriel Vacariu
Profesor Conferentiar, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

- Inca din 1998, cand am fost angajat, am sustinut principalele cursuri/seminarii: “Filosofie
mintii si a stiintei cognitiei” (an II) si “Teoria cunoasterii stiintifice” (III) la Facultatea de
Filosofie (UB)
- Am scris peste 12 carti (doua dintre acestea fiind “romane de literatura”) si multe articole (doua la
revista Synthese, SUA). In 2005, am publicat la Synthese SUA), principalul meu articol despre
teoria mea, “lumi epistemologice diferite” aplicata la problema minte-creier si la relatia dintre
microparticule si macroparticule. Intr-o nota de subsol, am aratat cum se aplica teoria si rezolva
marile probleme/mistere ale mecanicii cuantice (entanglement, nonlocality, etc.) In 2015, am
publicat la editura Springer (Germania) o carte (sumar al primelor mele 5 carti, toate in engleza). In
2020, am publicat un capitol despre “materia intunecata” intr-o cartea editata de un fizician din
Marea Britanie. In 2022, am publicat la Springer un capitol (teoria mea aplicata la Fizica,
Neurostiinta Cognitiei si Biologie) intr-o cartea editata de doi oameni de stiinta.

Domenii de specialitate si principalele topici din cartile mele publicate 2008-2022

(1) Filosofia mintii si a (neuro)stiintei cognitiei: problema minte-creier, sinele/Eul,
constiinta, niveluri de analiza/existenta, emergenta, reductionism si supervenienta, cunoastere
declarativa-procedurala, accessibla-inaccessibla, constienta-subconstienta, conceptuala-
sensoriemotorie, simbolica-subsimbolica, explicita-implicita, problema reprezentarii mentale si
corespondenta cu starile neuronale, computationalism, retele neuronale, teoria sistemelor
dinamice, teoria identitii minte-creier, dualismul (Descartes), eliminativismul, teoria lui Searle,
etc., localizarea in creier a functiilor cognitive prin fMRI si EEG, problema “legaturii” in creier (the
“binding problem”), integrare senzoriala, perceptie si recunoasterea unui obiect
(2) Fizica: dualitate unda-corpuscul si superpozitia, entanglement si nonlocalizare in mecanica
cuantica, “double-slit experiment” (Young) si rolul aparatului de masura in definirea entitatilor
fizice (microparticula si unda electromagnetica), dualitatea entitatilor macroscopice-microscopice
(“complementaritatea” lui Bohr si dualismul lui de Broglie), relatia dintre teoria generala a
relativitatii si mecanica cuantica, principiul de incertitudine a lui Heisenberg, “pisica” lui
Schrödinger, decoerenta, perspectiva “multiverse” si Everett’s “many worlds”, ontologia spatiului si
timpului (spatiutimp), Big Bangs, originea “universului”, inflatia, energia si materia intunecata
(3) Biologie: viata in Biologie, relatiile dintre viata, celule si organism
(4) Teoria cunoasterii stiintifice: Principalele teorii din Fizica intr-un cadru filosofic: Newton,
Kant, teoria speciala si generala a relativitatii, mecanica cuantica, hypperspce (10, 11, 26
dimensiuni)
(5) Ontologie: ce exista, ce entitati au ontologie si ce fel de ontologie, relatia parte-intreg,
“paradigme de gandire”, “Universul”/lumea versus “Lumi Epistemologic Diferite”, nimicul,
infinitul, Dumnezeu

157