Reeducarea

Când eram copil am întâlnit unele situaţii când copii mai mari dar foarte răi, numiţi in
mod obişnuit cu numele de golani, prindeau pe câte un copil mai mic şi mai slab şi sub
ameninţarea pumnului şi a bătăii îl obligau pe acela să spună cuvintele:
- Sunt un prost, sunt un tâmpit, părinţii mei sunt aşa şi aşa. Nu scăpa bietul copil din
gheara golanului până nu spunea toată badjocura la adresa sa şi a familiei pe care i-o impunea cel
rău, pentru a-l umili şi a-l face de râs.
Dacă acestea aşa ca nişte cazuri izolate le-am înţeles la mintea unui copil rău şi dezaxat,
n-am putut să le înţeleg la mintea oamenilor mari şi mai mult, care se ţin a se folosi de ştiinţa,
ideologia cea mai avansată: „marxist-leninistă”.
A venit vremea, ce-i drept cam târzie, ca totuşi teroarea să înceteze, tot ce-a fost
eminenţă reacţionară intrase în pământ, iar cei care au supravieţuit şi au avut ghinionul ca să nu
moară în închisoare şi mai ales să fie nevoie de a fi eliberaţi, să nu scape fără a fi obligaţi să-şi
facă public „autobadjocura” în faţa tuturor deţinuţilor sub denumirea de reeducare.
Numai Satanael în persoană putea să născocească aşa ceva şi s-au găsit destui numiţi
oameni, care să facă aceasta cu un devotament într-adevăr diabolic.
Cam în anul al 7-lea al detenţiei mele, deci cam prin anul 1961 m-am trezit că sunt mutat
de la Zarcă (o aripă a închisorii Aiud, unde de obicei se făcea un fel de izolare a celor socotiţi
periculoşi) şi am fost adus la „Celular”. O clădire cu etaj foarte încăpătoare şi unde era socotit un
fel de comun, deşi şi ea era compartimentată pe celule mici de 2/4 m. şi unde stăteau de regulă
cam 4 deţinuţi.
După puţin timp în acea celulă au venit alţi doi deţinuţi pe care nu-i cunoşteam şi la urmă
l-au adus şi pe fratele meu Tache. O mare bucurie m-a cuprins şi m-am repezit şi l-am îmbrăţişat,
dar el s-a speriat şi se tot uita la uşă, deşi fusese încuiată, crezând că s-a făcut o eroare şi aştepta
să vină să ne despartă, dar n-a fost aşa şi ni s-a părut întâlnirea noastră ca o încercare.
A trecut, ne-am liniştit şi ne-am reluat viaţa obişnuită de puşcăriaş. Trecuseră atâţia ani
de când nu mai ştiam nimic unul de celălalt, iar revederea nu ni se părea a prevesti lucruri bune.
Fratele meu îmbătrânise foarte mult în acest timp, parcă ar fi dus poveri în spate şi părea
foarte timorat. Mi-a spus că a suferit foarte mult că soţia lui Mimi a divorţat şi mai ales a făcut
prostia de a-l înştiinţa la închisoare, şi-şi spunea: atâtea soţii tinere cu copii, deci cu probleme şi
n-au divorţat, cum n-a divorţat nici soţia mea, iar ea să mă facă de ruşine, când nici nu mai era
încadrată, ieşise la pensie şi nu mai putea suferi persecutii la servici că ar fi avut un soţ legionar?
Să ştii că dacă mai ies din închisoare n-o să mă mai împac cu ea. Am zâmbit căci ştiam eu că n-o
să se ţină de cuvânt, şi o să-l zăpăcească cumnată-mea, şi n-o să scape de ea. Mare încercare în
viaţa bărbatului îi este femeia, aşa cum e şi a femeii bărbatul!
Nu după mult timp am ajuns şi ne-au lăsat singuri pe amândoi şi un timp am putut fi
liniştiţi şi să ne spunem ceea ce n-am putut să facem în toată viaţa noastră, dar mai mult a vorbit
el, căci eu am avut întotdeauna reţineri faţă de el, căci fiind cu 12 ani mai în vârstă decât mine,
iniţial mi-a interzis ca să fiu legionar, aşa că am fost şi faţă de el subversiv. Ajunşi la închisoare
totuşi nu mi-a reproşat nimic şi chiar s-a mândrit că l-am urmat. Mi-a povestit multe din luptele
lui cu jandarmii, iar eu care eram vesel, le luam toate în glumă. De multe ori când eşti strâmtorat
şi raţiunea nu te mai ajută, e mai bine să faci haz de necaz.
A venit ziua aşa zisă surpriză şi l-au luat pe fratele meu, iar în celulă au fost aduşi alţi
oameni.
De la aceştia am aflat că s-au aranjat camere mari pentru deţinuţi, cu paturi
cu cearşaf, cu mese şi scaune şi chiar li se dă cărţi să citească; dar nu se ştie ce au de gând cu ei.
De ani şi ani de zile şi cei de afară ca şi cei dinăuntru tot am aşteptat pe americani să ne scape de
ruşi, dar n-au mai venit. Un doctor tânăr cu care am stat cândva la Zarcă a spus: până acum
numai turnătorii şi comuniştii au avut dreptate, ceea ce au spus ei s-a realizat. Nimic nu e mai
greu de suportat decât să te vezi înşelat că ai crezut în minciuni.
Într.o zi sunt scos la anchetă chiar de comandantul penitenciarului Aiud, de către
colonelul Crăciun. Nu era ceva neobişnuit căci anchete făcute de securitate am mai avut.
Colonelul mă întrebă de orientarea mea politică actuală. I-am dat declaraţie scrisă în
care-i spuneam ceea ce ştiţi din cele arătate până aici şi l-a surprins când a citit cuvintele mele că
cel ce a fost Căpitanul Codreanu a omorât un om, deci îl socotesc un criminal şi nu pot să aprob
aceasta. M-a întrebat de câteva ori şi i-am repetat hotărârea mea. Am încheiat declaraţia spunând
că am renunţat la orice fel de politică, dar rămân cu credinţa mea în Dumnezeu, creştin ortodoxă,
pe care am moştenit-o de la părinţi. Am făcut această menţiune căci nu ştiam ce are de gând să
facă cu mine şi mi-am zis: am un motiv bun de a-l respinge, că sunt creştin.
M-a surprins că atunci când a ajuns la cuvintele mele să-mi spună: noi nu avem nimic cu
credinţa în Dumnezeu, fiecare crede în ce vrea, dar nu i-a plăcut că am spus că nu voi mai face
nici un fel de politică şi m-a întrebat: cele ce ai scris şi se referă la Codreanu ai curaj să le spui şi
altora?
- Eu i-am răspuns: am şi făcut aceasta şi am avut neplăceri de la unii cărora le-am spus.
Am intrat în anul 8 de închisoare şi nimic nu se întrezărea la orizont, de vreun vânt de
libertate şi nici nu mă preocupa aceasta mai ales că aveam sentinţa de 20 de ani. Când îmi venea
gândul că aş putea fi liber tot într-un regim comunist, mi se punea un nod în gât şi nu doream
nimic decât de a muri.
Am ajuns iar la Zarca.
Într-o seară aproape de stingere se aud că se deschid uşi, zgomot de picioare şi voci de
caralii. Deodată se aude şi la noi: zdrang, uşa s-a deschis neobişnuit de tare şi ni se spune, să
punem penala pe cap şi să ieşim imediat afară. Iar o percheziţie! - mi-am spus, dar n-a fost aşa.
Ni s-a spus să ridicăm penala cât să vedem drumul din faţă şi să ieşim afară în curte.
Ajunşi în curte ni s-a zis să dăm penala de pe cap şi să ne îmbrăcam. Era noapte minunată de
primăvară cu un cer înstelat dar nu ne-a dat timp de a ne desmetici., căci suntem îndrumaţi într-
un loc mai mare din curtea penitenciarului, unde era în faţă amenajat un ecran mare şi multe
improvizaţii de scaune, unde ni s-a spus să ocupăm câte un loc grupaţi totuşi fiecare pe celula de
care aparţinea, cu dispoziţia de a nu vorbi cu nimeni şi a ne face semne.
După 8 ani de zile aveam să văd şi eu un film. Era o seară caldă, o adiere de vânt ca o
mângâiere trecea peste noi, iar deasupra bolta cerului plină de stele şi de farmec, ca nişte
mărgele sau picături de lacrimi ce picură pe geană. A fost tare, tare de neînchipuit pentru noi. Ce
inimă trebuie să ai să rezişti la acest şoc? Veţi spune că e un lucru aşa de banal! E foarte banal
pentru omul liber, şi de neluat în seamă, dar dacă ai fost ţinut ani de zile, unii chiar peste 20 de
ani şi nu mai speri nimic din viaţa aceasta şi brusc, neavizat să te vezi în faţa unei imagini pe
care ai şi uitat-o, e neînchipuit de descris.
Filmul a început cu un fel de jurnal, de a ne vorbi de electricitate, cu fulgerele lui Jupiter
şi cu poetul Arghezi, care lucra la birou iluminat de o lampă electrică. Apoi a început filmul
Darclee, film românesc foarte provocator pentru noi, cei ieşiţi din mormânt, cu muzică şi iubire,
despre viaţa şi ascensiunea acestei mari cântăreţe.
Eram ameţit, nu putem să vorbesc nici să respir şi aşteptam parcă de undeva să aud
trăgând în noi, să ne omoare, căci nu îmi era cu putinţă să cred ca să fim într-o închisoare a
morţilor şi să mai văd un film, şi mi-am zis: mare eşti Tu, Doamne, dar foarte tare te-ai purtat cu
mine! Ce să mai doresc de viaţa aceasta când Tu m-ai învăţat s-o urăsc?
Eram aşa de slab fiziceşte, atunci mi-am dat seama, când m-am sculat de pe butoiul pe
care stăteam, eram aşa de ameţit căci a trebuit să mă ţin de ceva să nu cad. Scoaterea noastră la
film a devenit un obicei şi restricţiile de a ne vorbi au slăbit, aşa că ne întrebam că: ce poate fi
aceasta, de ce se poartă cu noi astfel cei care ne chinuiseră până acum?
Într-una din zile se deschide uşa şi un caraliu îmi spune să-mi iau bagajele şi să ies afară.
Aceasta era ceva obişnuit, de a se face mişcări, că nu m-a mirat.
Mi-am luat rămas bun de la colegi şi am ieşit. M-a mirat că nu mi s-a cerut să mă acopăr
pe cap. Am putut privi în jur să spun la lumina zilei, fără restricţii, toată clădirea, să măsor cu
privirea tot ceea ce nu putem vedea până atunci. Am ieşit afară în curte, am privit ţarcurile cu
sârmă ghimpată, unde ne scoteau uneori la aer ca să ne plimbăm în cerc, acum erau pustii, doar
un zumzet uşor venea de la ferestrele zăbrelite, unde stătusem şi eu până atunci. Sunt dus prin
nişte alei sau drumuri ale curţii, într-o alta mai mare, acolo erau camere mari unde stăteau
deţinuţii cu condamnări mai mici şi socotiţi mai puţin periculoşi. De obicei pentru noi aceste
camere erau în tranziţie, căci veneam sau plecam de aici.
M-a mirat foarte mult că acest caraliu care mă ducea, vorbea foarte frumos cu mine,
uneori şi glumea şi nu m-a brutalizat în nici un fel, dar nu mi-a spus unde mă duce.
Am intrat într-o cameră mare, nu ca celula de unde venisem, în care erau mulţi deţinuţi,
cu paturi suprapuse, dar cu cearşafuri, mese pe mijlocul camerei acoperite cu cearceaf şi bănci în
jur, unde stăteau unii deţinuţi şi vorbeau.
Imediat mi-a venit ideea, aici e locul unde se face reeducarea, despre care aveam o
convingere groaznică. În camera aceasta erau adunaţi numai somităţi, şefi mari legionari şi mari
intelectuali care nu fuseseră legionari, ca avocatul Pândrea şi preotul profesor Dumitru
Stăniloaie.
Întărâtat şi dornic de a înfrunta pe cei fără Dumnezeu, mi-am spus: acuma pot să
dovedesc cu adevărat că sunt creştin, mărturisindu-L, şi fără să mă feresc am căzut în genunchi
la un colţ din intervalul din mijlocul camerei şi m-am rugat.
Am aşteptat ca să vină cineva să mă oprească sau chiar să mă lovească, să mă brutalizeze
în vre-un fel, cum auzisem că au mai făcut la reeducare.
Nimic, unii s-au mai uitat aşa cu coada ochiului la mine, dar m-au tratat cu indiferenţă şi
cu înţelegere, lăsându-mă în pace până am terminat rugăciunea.
Mi-am dat seama că am greşit, ceea ce doream eu de a pătimi pentru credinţă nu s-a
realizat şi m-am întristat căci Dumnezeu nu mă socoteşte vrednic de a fi asemeni martirilor.
Acest loc de reeducare avea un lector, fost student la politehnică, şi pe care-l cunoscusem
mai de mult la Jilava, cu care mă împrietenisem atunci, ajutându-l cu unele lucruri.
Trăind sub teroarea turnătoriei, a suspiciunii şi a răstălmăcirii cuvintelor pe care ţi le
făceau cei din jur, fiind şi din fire vesel şi glumeţ, am socotit că cel mai bun lucru e să-mi
orientez discuţiile cu oricine pe lucruri neserioase, distractive, şi aşa orice impresie putea fi uşor
întoarsă spunând: am glumit.
Fratele meu era şi el acolo, el m-a cerut colonelului de a veni aici unde erau cei mai
vrstnici, căci altfel n-aveam ce căuta cu ei. Tot el m-a pus la curent cu ceea ce se întâmpla aici.
Ni se cerea de a renunţa la convingerile noastre politice, de a recunoaşte că sentinţele,
condamnările au fost juste, a regreta sau corecta, a scuipa în tot ceea ce a fost trecutul nostru
politic, şi a recunoaşte justeţea regimului actual din ţară, a ne încadra în orânduirea lui, şi când
vom fi liberi de a respecta legile, deci de a renunţa la orice activitate contrarevoluţionară.
 Nu a fost un lucru uşor pentru marea majoritate a deţinuţilor, care-şi puseseră chiar
jertfirea vieţii pentru idealurile lor şi de luptă contra comunismului.
Dacă pentru mine nu se punea problema renunţării la politică pentru că deja o făcusem
din convingere proprie şi în a recunoaşte justeţea condamnării, pe care de fapt eu o socoteam ca
o copilărie, mai aveam altele de rezolvat.
Am meditat toată noaptea şi nu am putut dormi, căci trebuia urgent să iau o hotărâre,
între a accepta o capitulare fără condiţii şi în a renunţa la reeducare.
În cei 6 ani pe care i-am trăit în regim comunist înainte de arestare, am putut să-i cunosc
foarte bine, mai ales că pregătirea mea profesională era pe această specialitate: economia
politică. În facultate a trebuit să trec examenul de marxism-sovietism, chiar dacă nu mi-a făcut
nici o plăcere, ci o silă greu de învins.
Cu cei care n-au nici un Dumnezeu e foarte greu sau imposibil de a discuta şi mai ales de
a te încrede în ceea ce spun, când chiar în doctrina lor de bază este “schimbarea”, lupta între
vechi şi nou, adică ceea ce e valabil astăzi, mâine devine vechi şi reacţionar.
Ceea ce m-a hotărât să capitulez au fost cuvintele din Scriptură: supuneţi-vă stăpânirilor,
căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Aceste cuvinte m-au zdrobit, mai ales când mi s-a
spus şi oficial că în regimul de la noi nu mai interesează religia, poţi să crezi în ce vrei sau, mai
bine, să nu crezi. Ceea ce mă îngrijora mai mult e că dacă vom fi eliberaţi, ce vom face, vom sta
pe spatele altora ca să ne întreţină, căci nu vom putea avea servici? Ni s-a promis că vom fi
reabilitaţi şi nu ni se va ţine cont de trecutul nostru şi fiecare va fi încadrat după pregătirea
profesională. Poţi să crezi asta?
Gândind că am doi copii mici care mă aşteaptă de ani de zile şi cine ştie în ce stare sunt,
mi-am zis: ce să mai doresc de la viaţă? Să fiu un erou şi pentru cine?
Spre ziuă mi-am îndreptat toată atenţia spre rugăciune, spre Dumnezeu, şi după ce am
terminat a intrat în mine aşa o putere ca un nor, care m-a hotărât să merg pe linia cuvintelor din
Scriptură, încredinţat fiind că Dumnezeu mă va ajuta ca să nu fac rău nimănui, şi abia atunci am
adormit.
Acum aveam program de reeducare, care era un fel de şedinţă condusă de un lector numit
de administraţie, unde se analiza câte unul din noi, adică cel vizat trebuia să se „autodemaşte”,
să-şi spună toate păcatele din care în principal cele politice, ce n-au mai fost spuse, luându-şi
angajamentul de a se încadra legilor şi a demasca pe oricine ar veni la el ca să mai facă vreo
acţiune politică reacţionară.
Dacă respectivul avea reţineri şi menajamente faţă de idolii pe care-i avusese şi pentru
care ajunsese la închisoare, era ajutat de ceilalţi colegi, care uneori se porneau pe bietul om ca o
haită de lupi. Era obligatoriu să te afirmi pe linia cea mai combatantă şi să nu ai cruţare. Aici s-
au remarcat îndeosebi oportuniştii şi cei care au intrat în închisoare fără nici un ideal, ci din
interese personale materiale.
A descrie toată acţiunea de reeducare, care a durat peste doi ani şi jumătate, ar însemna a
înşira mai multe volume de carte, dar scopul meu nu este afirmarea literară prin scrierea multor
cărţi, ci nota religioasă.
Ceea ce m-a învăţat Dumnezeu prin această încercare pe care mi-a dat-o, este de a
înţelege ce înseamnă Smerenia creştină şi în opoziţie, şi cum se manifestă îngâmfarea noastră
satanică. A scrie cărţi de morală şi de religie e una, iar a trăi cele ce se vor scrise e alta. Pentru a
înţelege ceea ce e de neînţeles, scopul încercărilor vieţii acesteia, este obligatoriu să renunţi la
ceea ce ne place mai mult să ne mândrim, la Raţiune, la Zeiţa raţiunii, căci tot ce a trebuit să trec
prin viaţă a depăşit orice imaginaţie posibilă omenească.
 După ce ne-am lăudat cu faptele grozave pe care le-am făcut sau voiam să le facem, am
scuipat pe ele, ne-am badjocorit singuri sau unii pe alţii şi ne-am cufundat în toate murdăriile
vieţii aceştia. Veţi spune: groaznic. Confirm şi eu şi accentuez: a fost groaznic.
Aceasta a fost doar în decurs de peste doi ani, ca cei câteva sute de deţinuţi câţi probabil
am fost la Aiud, trecuţi prin centrifuga maşinii de spălat, să ne vedem aşa, ca pentru o clipă,
murdăria şi păcătoşenia în care ne-am dus viaţa. Nenorocirea este că ceea ce s-a văzut în acele
momente e viaţa noastră curentă, care a fost de când lumea, şi care va continua până la sfârşitul
lumii.
Este justificată pedeapsa pe care ne-o dă Dumnezeu şi numai când durerea ajunge la os,
începem să ne trezim şi spunem ca şi regele David “miluieşte-mă Dumnezeule”, iar după ce ne
trece, uităm şi facem ca şi el în continuare: după ce a omorât un prieten ca să-i ia soţia, îşi
măreşte anturajul feminin la 300 de ţiitoare, dacă n-or fi fost şi mai multe, şi gândim că tot
Dumnezeu este de vină, dacă aşa, câteodată, ne mai pedepseşte.
Ce bine e că totuşi viaţa noastră trece. Sunt momente care ai vrea să nu mai treacă, dar la
altele, la cele groaznice, spui: ce greu trece timpul, sau, se va mai sfârşi vreodată aceasta?
A sosit şi ceasul eliberării, dar pentru noi a venit la fel cum am fi nişte fugari umiliţi şi
acoperiţi cu norii negri ai unei ţări înrobite, răstignită pe cruce, şi cu lacrimile care nu conteneau
în suflet şi în inimă. Eram la fel când după o mare bătălie se opreşte lupta, vin sanitarii care
culeg pe răniţi, ciocli pe morţi, iar cei scăpaţi întregi au în urechile lor încă bubuitul tunului şi
piuitul gloanţelor şi se văd mânjiţi de noroi şi de sânge, înfometaţi şi plini de păduchi. Praful şi
fumul exploziilor încă mai persistă şi nu ştii când va începe iarăşi lupta.
Acum vreau să închei descrierea vieţii mele politice, au trecut încă mulţi ani de la
eliberarea din închisoarea comunistă, a fost o revoluţie şi se spune că nu mai sunt cei ce ne-au
terorizat, dar victoria nu e pentru noi, nici pentru cei care au murit. Astăzi, cei ce au fost
beneficiari ai fostului regim, pentru că au fâsâit şi ei în coloana ceauşistă şi au învăţat cum să se
schimbe în „oameni noi” adaptându-şi discursurile, idealurile şi ţintele, s-au cocoţat iarăşi în
vârful conducerii, sfidând miile de morţi şi sacrificaţi. „La vremuri noi, tot noi!” spun românii
cărora le-a mai rămas simţul umorului în faţa haosului şi a lipsei de principii de acum.
Aceasta s-a întâmplat ca să ne arate Dumnezeul nostru că suntem un neam de decăzuţi,
plini de păcate, neînstare de a face voia Lui. A dori libertatea pentru a face în continuare păcate,
poate mai mari decât până acum, înseamnă a ne atrage iar pedeapsa lui Dumnezeu.
Doamne îndură-Te de noi şi nu ne pedepsi, iar în neamul acesta ce nu-i în stare să facă
voia Ta, trimite iar secerători buni care să secere, să ne înveţe voia Ta! Ajută-ne!