Sunteți pe pagina 1din 8

Femeia in Bizant

Gherghe Rodica Claudia Istorie, an III

Statutul si pozitia femeii fata de barbat reprezinta un subiect puternic polemizat de-a lungul timpului, un subiect care a constituit obiectul de studiu pentru multi cercetatori in incercarea de a reconstitui traseul evolutiei conditiei feminine de la origini si pana astazi. Inca din cele mai vechi timpuri femeia a cunoscut constrangeri politice, sociale si religioase, constrangeri care i-au ingradit libertatea de exprimare si au conditionat-o din punct de vedere social. In Bizantul secolului al IV-lea, insasi parintii bisericii au manifestat o atitudine ambivalenta fata de femeie, care era privita, atat ca pe o creatie a lui Dumnezeu, ca pe un dar al acestuia pentru barbat, ca pe o fiinta capabila sa dobandeasca atat educatie, cat si curaj, dar si ca pe un blestem, o fiinta slaba la minte si caracter. Aceasta ambivalenta se poate observa si din selectarea pasajelor biblice, parintii explicand relatarea din Geneza a II-a despre crearea femeii, care este facuta dupa Adam si din coasta acestuia, si mai putin relatarea din Geneza I, care vorbeste despre crearea barbatului si a femeii in acelasi timp, amandoi fiind facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De asemenea principalul rol asociat femeii este acela de a creste copii, fara a i se nega faptul ca in unele activitati ajutorul ei este neinferior celui al barbatului, dar concentrandu-se totusi asupra versetelor care dau motive de restrictii si nu de eliberare a femeii, cum ar fi Prima Epistola catre Corinteni unde femeia este prezentata ca o sclava a barbatului, facuta din si pentru acesta. Tot pentru a sublinia pozitia inferioara a femeii, parintii invoca invataturile Sfantul Petru care se refera la barbat ca fiind imaginea lui Dumnezeu, insa nu si la femeie, aceasta aparand ca fiind lipsita de unele calitati pe care doar barbatul le impartaseste cu Dumnezeu. Tot referindu-se la scrierile sfinte parintii incearca sa impuna restrictii femeii si totodata sa impuna un cod de conduita pentru aceasta. Astfel femeia trebuia sa se imbrace cuviincios, fara

podoabe, sa faca fapte bune, sa mearga la biserica, sa invete in tacere, pentru propriul spirit ci nu pentru a-i invata si pe altii si bineinteles, sa se mentina mereu in urma sotului sau, deoarece barbatul a fost primul creat, in timp ce femeia a fost cea amagita de sarpe, urmand sa fie mantuita prin nasterea de copii. Prin aceste norme impuse se incearca reducerea femeii la principala ei atributie, si anume nasterea si cresterea de copii, incercanduse astfel o inlaturare a eventualelor idei libertine pe care aceasta ar putea sa le nutreasca. Astfel parintii bisericii atentioneaza si asupra abaterilor de la aceste norme, mai exact asupra femeilor libere si asupra idealului antichitatii pagane de matroana, amintind totusi de acele femei demne de lauda care, prin faptele lor, s-au dovedit vrednice. Este vorbe de femeile care au calatorit alaturi de Iisus Hristos si discipolii acestuia, care au ramas langa crucea Mantuitorului si care au sosit primele la mormantul acestuia. Tot pentru a impune un model de conduita parintii aduc laude femeilor care isi dedica viata unor activitati religioase, atitudinea fata de acestea contrastand puternic cu cea manifestata fata de femei in general. Astfel, in viziunea parintilor, principala cale de a obtine mai multa libertate pentru femeie, o reprezinta ascetismul, considerandu-se ca femeia care renunta atat la viata de familie, cat si la cea sexuala este o femeie capabila sa se ridice peste celelalte, formand astfel un al treilea sex. Aceasta metoda se dovedea eficienta in conditiile in care insasi casatoria prin definitie plasa femeia pe o pozitie inferioara barbatului, subordonarea fiind dublata de functia sexuala. Astfel multe femeii alegeau sa-si dedice atat trupul cat si sufletul Mantuitorului Iisus Hristos, chiar si cele ramase vaduve fiind incurajate sa intre la manastire dupa moartea sotului. Argumentele pentru o astfel de viata erau insa selectate cu grija din Sfanta Scriptura pentru a servi scopurilor parintilor. Astfel faptul ca in Vechiul Testament nu exista nici o referire la activitate sexuala in Gradina Edenului releva faptul ca mariajul si reproducerea sunt inferioare celibatului care asigura o puritate atat trupeasca, cat si spirituala. Un alt argument este reprezentat de laudele lui Iisus pentru cei care s-au facut eunuci

pentru Imparatia Cerurilor si care, la inviere, nu se vor casatori, ci vor fi asemeni ingerilor lui Dumnezeu. In ciuda incurajarilor oferite de parinti pentru a determina femeia sa urmeze calea ascetismului, existau totusi si retineri, din moment ce nu puteau alege toate aceasta cale deoarece ar fi aparut o problema in obtinerea de urmasi, astfel incat biserica nu contesta lumea creata, fiind de accord ca unele aspecte ale lumii create sunt bune, ca intreg corpul uman este parte a actului de creatie, si prin urmare si actul sexual si nasterea de copii deoarece acestea fac parte din planul divin al lui Dumnezeu pentru omenire, altfel spus parintii nu puteau contesta porunca lui Dumnezeu cresteti si va inmultiti, dar incearca totusi o detasare a unei categorii speciale de femei de cele de rand. Un bun exemplu in acest sens o constituie scrierile referitoare la femeile martire care, asemeni Sfintei Tecla, si-au dedicate viata facerii de bine si slujirii lui Hristos, sacrificandu-si propriile dorinte si renuntand la placerile acestei lumi materiale pentru a putea sa isi duca la buna indeplinire scopul. Aceste femei sunt privite ca adevarate sfinte, multe dintre acestea chiar devenind mai tarziu, si viata lor fiind prezentata ca un model de smerenie, credinta si persevarenta in conditiile in care acestea se afla intro permanenta lupta atat cu ele insele, cat si cu provocarile si incercarile de infrangere a credintei lor de catre diavol. Este adevarat insa ca aceste relatari au fost realizate de apropiati ai acestor martire care au tratat insa cu subiectivitate informatiile. Se vorbeste astfel de cateva femei care si-au inchinat viata lui Iisus dar si apropiatilor acestora, renuntand de multe ori atat la avere, pe care au preferat sa o doneze, cat si la legaturile cu aceasta lume materiala. Pentru a se accentua caracterul sfant al misiunii acestora autorii vorbesc chiar de semne prevestitoare, sub forma unor vise care anuntau nasterea sau moartea acestora. Modul lor de viata se caracteriza prin renuntarea in primul rand la placerile trupesti si avere, la contactele de multe ori cu propriile familii si retragerea intr-un loc izolat unde rugaciunea si abstinenta sa poata fi indeplinite fara retineri. Ceea ce este adevarat este faptul ca de multe ori nenorocirile pe care acestea sunt nevoite sa le indure, sau mai bine spus incercarile de distrugere a spiritului pe care diavolul le

intreprinde sub forma unor boli crunte si pline de chinuri, sunt adesea exagerate, ele nefiind altceva decat rezultatul unei existente duse in cele mai precare conditii. Astfel daca o asemenea femeie alege sa traiasca izolata, sa renunte la pat pentru a dormi pe pamant, sa renunte atat la apa, cat si la mancare, sa traiasca intr-un mediu umed si intunecat este mult mai probabil ca aceasta sa se imbolnaveasca din cauza acestor conditii improprii vietii decat sa fie testata de diavol. Totusi trebuie facuta o distinctie clara intre femeile de rand, care nu beneficiaza de aceasi popularitate si apreciere ca cele care apartin aristocratiei imperiale. Astfel obligatiile si drepturile unei simple femei bizantine erau extreme de clare. In ceea ce priveste indatoririle acestora ele trebuiau sa se ocupe de treburile legate de gospodarie, sa asigure mostenitori si sa se ocupe de cresterea acestora. Puteau merge insa la baile publice, evident cu unele restrictii si anume in intervalele in care nu mergeau barbatii si evreii, puteau participa la banchetele publice insa cu capul acoperit pentru a se feri astfel de privirile barbatilor, aveau dreptul la mostenire si putea depune marturie. In ceea ce priveste femeile din aristocratie, desi acestea ar trebui sa se supuna acelorasi restrictii se poate observa o usoara modificare. Astfel daca la inceput principalele criterii dupa care se alegea o imparateasa era fecioria, frumusetea si abia apoi inteligenta, inaintand in timp putem observa sporirea influentei femeii, un bun exemplu in acest sens reprezentandu-l venirea pe tronul bizantin a imparatesei Teodora care reuseste sa iasa din tiparele impuse si sa stabileasca ea insasi noi standarde. Ambitioasa, vicleana si impunatoare ea nu se incadreaza in categoria femeilor care raman in urma barbatului, insasi circumstantele venirii la tron si propriu-i trecut rasturnand intreaga situatie. Putem observa astfel ca nu calitatea de femeie primeaza, ci trasaturile si calitatile personale fac din aceasta un personaj cu totul deosebit. Un alt exemplu in acest sens il reprezinta si imparateasa Zoe care in ciuda erorilor si comportamentului inadecvat este mai degraba o exponenta a familiei imperiale, poporul vazand in ea o imparateasa inainte de a vede o femeie. In general insa

portretele prezinta imparatesele intr-o lumina favorabila, pline de calitati si virtuti. La fel de adevarat este faptul ca in multe cazuri femeile erau folosite pentru atingerea obiectivelor politice, printesele fiind implicate in diferite aliante matrimoniale. Pozitia femeii a fost insa discutata si stabilita si in cadrul unui Conciliu in Trullo, convocat in anul 692 de Iustinian al II-lea, conciliu la care au participat peste douasute de episcopi si in cadrul caruia s-au eliberat canoanele disciplinare considerate necesare pentru a apara si a asigura respectarea conditiilor crestine, in conditiile cresterii influentei islamului in Mediterana Rasariteana. Astfel se stabilea rolul femeii in trei domenii: serviciul religios, viata monastica si societate. La sfarsitul secolului al VII-lea problemele referitoare la femeie s-au intensificat in urma promovarii unui comportament crestin adecvat. In plan religios participarea femeii la slujba este criticata in cateva canoane, insa criticile nu sunt adresate in mod direct ci prin referire la intregul colectiv care nu afiseaza un comportament crestin adecvat in lacasurile de cult. Singurul canon care face insa referire directa la femeie este canonul 70 care, pornind de la Prima Epistola catre Corinteni a Sfantului Petru, interzice femeilor sa vorbeasca in timpul serviciului religios, constituind astfel punctul culminant al unui lung proces de excludere a femeii de la participarea activa la serviciul religios. Daca in primele secole ale crestinismului femeilor le-a fost permisa predicarea si invatarea Sfintei Scripturi, la sfarsitul secolului al IV-lea, in cadrul unui conciliu la Laudiceea le-a fost negat acest rol si totodata accesul in altar. In ciuda acestor restrictii femeile au continuat sa participle la slujba si la liturgie, cantand si rostind Crezul pana la conciliul din 692 care le reduce la statutul de simpli spectatori ai slujbei religioase, neavand dreptul sa ceara lamuriri in cazul in care nu intelegeau ceva si fiind obligate sa stea in spatele barbatilor pentru a nu reprezenta o ispita pentru acestia. In ceea ce priveste cel de-al doilea plan luat in discutie, si anume viata monastica acum se stabileste atat conduita cat si vastimentatia unei femei in momentul consacrarii. Astfel existau trei momente in care o femeie putea depune juramantul de celibat: in adolescenta, cand ramanea vaduva sau la batranete.

Canonul 45 este cel care reglementeaza consacrarea femeii si vestimentatia adecvata pe aceasta trebuie sa o poarte atunci cand se calugareste. Parintii bisericii condamana obiceiul unora de a veni in rochii de matase sau alte materiale scumpe, impodobite cu pietre pretioase sau aur, pe care trebuie sa le dea jos pentru a imbraca vesmintele monahale. Astfel aceasta nu este dovada de credinta a unei femei care a ales sa renunte la bogatiile acestei lumi, daca aceasta decide sa intre in calugarie intr-un mod care aminteste de bucuriile trecatoare ale acestei lumi, deoarece daca in timpul ceremoniei femeia devine ezitanta sau incepe sa planga, martorii ar putea crede ca o face deoarece regreta ca paraseste aceasta lume materiala. Cu toate ca majoritatea celor care alegeau sa isi inchine viata lui Iisus Hristos o faceau din proprie alegere, unele o vedeau ca pe o solutie de evitare a unei casatorii aranjate, preferand in locul acesteia o casatorie spirituala in care mirele sa fie Hristos. Exista de asemenea si un canon, canonul 48 care facea referire la situatia femeilor deja casatorite. Stim ca biserica accepta casatoria clericilor insa prin legislatia lui Iustinian elaborata in secolul al VI-lea episcopii nu puteau avea sotii. Astfel canonul stabilea atat situatia barbatului care trebuia sa se desparta de sotie si sa o convinga sa intre la manastire in regiuni cat mai indepartate, jurand ca o va sustine dar va evita pe viitor contactul cu aceasta, cat si pe cea a femeii care trebuia sa se conformeze situatiei. Aceste lamuriri erau necesare in conditiile in care erau cunoscute cazuri in care unii episcopi continuau sa traiasca alaturi de sotiile lor, chiar si dupa consacrare, constituind un exemplu negative si afectand disciplina ecleziastica. Canonul 47 era cel care interzicea calugaritelor sa paraseasca comunitatea in care traiesc fara acordul staretei si neinsotita, iar daca o facea nu putea petrece noaptea intr-o manastire de barbati pentru a se asigura astfel ca aceasta ramane fara de pacat. In ceea ce priveste comportamentul in societate al femeii acesta este precizat pentru a pune capat unui comportament imoral, in conditiile in care traditiile pagane mai furnizau scuze pentru anumite festivitati. Astfel femeia se putea pune singura in pericol daca mergea la baile publice si mai ales daca mergea neinsotita

la jocurile de la Hipodrom unde barbatii nu aveau retineri in manifestarile lor. In ceea ce priveste traditiile pagane canonul 62 avertiza asupra pericolului unor manifestatii publice precum culesul strugurilor sau 1 martie, cand femeile dansau in public cu barbatii, conform unui vechi obicei al paganilor si contrar modului de viata crestin. Canonul 61 este cel care vorbeste despre activitatile de prezicere ale unor persone, prin farmece si incantatii, consultarea acestora fiind condamnata, iar cei care pretind ca pot vedea viitorul condamnati. Scopul declarat al acestei actiuni a parintilor bisericii il reprezinta dorinta de protejare in fata unei dezamagiri a celor naivi. De asemenea, legata de mediul social este si condamnarea coafurilor indraznete atat la barbati cat si la femei, crestinilor nefiindu-le permisa aranjarea parului intr-o maniera seducatoare. Canoanele mai reglementeaza si aspecte legate de domeniul culinar, impunand femeii ce mancare trebuie sa gateasca in amunite perioade. In ceea ce priveste seducerea fetelor logodite canoanele blameaza atat fata cat si pe seducatorul acesteia. Canonul 53 este cel care se refera la recasatorirea vaduvelor cu barbati care sunt nasii de botez ai copiilor lor, acest fapt fiind interzis datorita legaturii spirituale create intre cei doi, legatura considerata mult mai puternica decat cea fizica. Putem observa astfel ca toate actiunile si invataturile promovate de parintii bisericii nu fac altceva decat sa reflecte pozitia inferioara a femeii in raport cu barbatul, pozitie care se va mentine timp de secole si care doar in conditiile intensificarii relatiilor cu Occidentul din secolele XI-XII va cunoaste o oarecare deschidere.