„Carisma este o formă elementară de relaţe socială, în esenţă neraţionlă.

Ea structurează grupul în «aleşi» şi

«suporteri», primii fiind înzestraţi cu calităţi sau talente supraomeneşti(înţelepciune, sfinţenie, farmec,
curaj), presupus înnăscute, capabile să inspire şi să mobilizeze pe cei din urmă.”
Sorin Adam Matei s-a încumetat să scrie Boierii minţii ,în anul 2004, iar editura
Compania l-a ajutat să se strecoare într-un grup cu adevărat de prestigiu şi închis- acela al
cititorilor de cărţi, ieşind din cercurile de masă, dictate de vreme, al bloggerilor.
Bineînţeles, aceasta este o viziune sumbră – cum că cititorii de cărţi s-ar închide într-un
cerc restrâns sau că Sorin Adam Matei nu ne entuziasmeaza cu nimic mai mult decât cu
impresii personale izolate pe nişte biţi rezervaţi numai lui, din milioane. El se mândreşte
cu diverse specializări în sociologie, istorie, comunicare, trudite , în sensul propriu al
cuvântului, simţite chiar, încă de pe vremea comunismului, specializări ai căror lauri i-a
cules abia in State, ca şi profesor de Ştiinţele comunicaţiilor.
Intenţia mea a fost doar aceea de a construi o metaforă a ceea ce înseamna cartea
Boierii minţii:intelectualii români intre grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor ,
unde autorul înfăţişează contrastul dintre libertatea opiniilor si imposibilitatea paradoxală
de a le exprima fără să aibă pecetea unui anume grup de referinţă.
Dupa cum spuneam mai sus, Sorin Matei se mândreşte nu cu puţine,printre care
multe eseuri, cartea fiind singura sa publicaţie de acest gen, de aici îndrăzneala mea de a
admite în primul paragraf că ar fi o încumetare.Se prezintă ca o culegere de eseuri. De
aceea nu ar trebui să surprindă coeziunea puţin vizibilă în cadrul celor 10 capitole;
singurul element care le sudează este capitolul conclusiv, unde se atrage încă o dată
atenţia asupra mizei cărţii- desueta influenţă a grupurilor de prestigiu.
Ceea ce , însă, ar trebui să surprindă, este însăşi structura cărţii, care imită
scenariul unui roman modern, neconvenţional, ce-şi plasează intriga într-un timp acronic
faţă de restul firului natural de povestire.Aşadar ,introducerea reprezintă o „intruziune” în
prezent, ce trădează sumarul care promitea o relatare istorică a faptelor, Sorin Matei
optând pentru un preludiu de natură contemporană , un caz actual de parvenitism
intelectual: a fost contestat pentru faptul că l-a ales pe domnul Patapievici drept ţap
ispăşitor în scopul argumentaţiei sale, dar de fapt nu a contestat nimeni că nu ar fi fost şi
meritul lui H.R. Patapievici ascensiunea sa profesională, ciuda autorului îndreptându-se
spre acei catalizatori ce reacţionează numai în cazul unor interese de grup.
 Tot în spiritul cărţii, voi abandona prezentarea primului capitol pentru a mă
întoarce la titlu, foarte semnificativ pentru întreaga scriere, prin el autorul însumând
majoritatea principiilor prezentate: el nu pune la îndoiala calitatea intelectuală a
membrilor de grupuri exclusiviste din ziua de azi, prin atribuirea ”minţii„ ca referent
pentru „boier”, ci modalitatea de gândire ancestrală proprie boierilor, ghidaţi după
interese, după prestigiu, fapt însă plauzibil întrucât epoca le permitea, mai mult sau mai
puţin.
Se pare că legenda Junimii ne urmăreşte încă, Sorin Adam Matei susţinand că
încă există reminiscenţe junimiste sau paşoptiste în gurpurile de elită, ce sfidează epoca
modernă în care s-ar presupune că ar trebui să fim şi să funcţionăm, prin abordarea de
accente retro din anii 1840-1880, aici introducând conceptul de paramodernitate. Putem
vorbi chiar de adevărate piese vintage-privilegiile, inaccesibile maselor,piese pentru care
totuşi s-au luptat şi ar trebui să le fie revendicate.Dar sunt păstrate ca nişte mari valori in
sânul unor adevărate caste despre care zici că nici nu ar împărtăşi aceleaşi drepturi cu
conaţionalii lor.
Şi de aici se derulează, în carte,firul cursiv al istoriei grupurilor de prestigiu,
pornind de pe un făgaş familiar, tradiţional, al paşoptiştilor şi al junimiştilor, memorabili
pentru toţi, glorioşi pentru majoritatea.
Faptul că ei aveau la acea vreme defecte, este scuzabil, faptul că acele greşeli se
repetă astăzi, nu.
Liberalii şi Junimea şi-au format prestigiul stârnind admiraţia naţiunii, adoptând
atitudine paternală, dar bazându-se pe temeiuri intelectuale autentice şi revendicându-şi
superioritatea. Au fost încurajaţi şi de către popor, fiind consideraţi eroi, salvatori.Era,
probabil, de neevitat atitudinea egocentrică, egoistă, faima dovedindu-se un viciu care
cere din ce în ce mai mult,cu toate că politica Junimii era pe principiul „dupa merit”, iar
cea a paşoptiştilor „pro egalitate”.Cert e că au instigat la educaţie şi la aspiraţii mărite,
dacă nu ale poporului, măcar ale clasei superioare, pe care au pus accent cu adevărat, de
fapt.
Urmaşii paşoptiştilor, liberalii, au dat greş în adoptarea unor măsuri şi a
respectării altora, însa erau pionieri; nu existau înaintaşi sau un model autohton.Chiar este
concludentă naivitatea lor prin elanul nechibzuit de care sunt blamaţi în istorie.Lucrul de
care îi acuză Sorin Matei pe „intelighenţia” modernă este pervertirea, sub forma aceloraşi
principii de la 1848 încoace.
În continuare, cartea plonjează de pe edificiile consacrate ale liberalilor şi ale
paşoptiştilor către consecinţele tendinţelor lansate de acestea.Iar senzaţia
este...ameţitoare.Tratarea cazului Gherea este bulversantă întrucât, într-un capitol ulterior
se reia modelul junimist şi se reaminteşte de cel paşoptist pentru a se putea explica mai
bine principiile lui Gherea.
Constantin Dobrogeanu-Gherea se dovedeşte a fi socialistul ideal, deoarece
idealurile sale nu se sprijină pe societatea românească, ci pe societate în general, având o
credinţă înaltă în modernizarea românilor prin existenţa societăţii, dar sub ghidarea unor
conducători intelectuali. Aceşti conducători intelectuali au menirea de a coordona clasa
muncitoare, producătoare.Şi totuşi, Gherea este menţionat ca un element pozitiv în ideea
modernizării,greşeala fiind inconsecvenţa ideilor şi lipsa unor conexiuni valabile.
Modernizarea văzută de Gherea, sub forma producţiei în masă,a împăcării dintre
tabere este dezirabilă şi conduce întrucâtva către globalizare.
Că tot se făcu un apropos la globalizarea lui Gherea, Sorin Matei dedică restul
capitolului fenomenului,profită de ocazie şi îşi exprimă părerile şi îşi expune conceptele
despre reducerea distanţei dintre cei favorizaţi şi cei mai puţin favorizaţi; cel puţin
accesul la cultură să fie acelaşi pentru ambele părţi. El traduce procesul prin dialog
intelectual. Într-un fel sau altul, depăşeşte puţin problema României şi ilustrează
problema acestei divergenţe la un nivel mondial, dând impresia unei pledoarii ţinute
întregii lumi, cu toate că premisa consta în existenţa unor grupuri de prestigiu, problema
exclusiv a României.Porneşte, deci, într-un avânt înfocat spre convingerile sale despre
piaţa liberă a ideilor, unde unii cititori ar putea fi pierduţi din zbor dacă nu se ţin bine,
întrucât, cu toate că este vorba de o realitate contemporană acceptată, dar contestată aici,
cititorul trebuie să ţina seama de miza cărţii şi să facă legătura cu adevărurile de la nivel
înalt, legatură pe care în mod normal nu ar fi făcut-o.Probabil nu s-ar fi gândit nimeni la
cultura underground ca existând drept un fel de izolare, retragere faţă de condiţiile
neprielnice, drept o reacţie la respingerea de ordin ideologic a clasei intelectuale.
Viziunea stereoscopică este însă una tragică, prin prezentarea tânărului libertin, de
o individualitate exacerbată, haotică, anarhică, aflat la polul opus elitelor exclusiviste,
dezinteresate, singura cale de armistiţiu pe care o găseşte Sorin Matei fiind dialogul
intelectual, ce presupune un scop comun care să asigure armonia lumii.
În cazul în care credeaţi că aţi ajuns în zilele noastre, o dată cu tulburătoarea
imagine a globalizării, veţi avea parte de o alta mişcare de roller-coaster, şi se va ajunge
pe o altă culme , cea a comunismului, prin ideile contrastante ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
lăsând în urmă ultima culme, a lui Gherea, şi curba aferentă unde s-a deraiat către un
viitor indezirabil.
Tocmai de aceea se ia exemplul lui Pătrăşcanu, pentru a putea înşelege greşelile
din trecut ce pot predispune acel viitor indezirabil.Obsesia pentru capitalism este iarăşi o
moştenire de la înaintaşi prost administrată, în loc să fie îmbunătăţită.Lucreţiu Pătrăşcanu
a fost executat. Un argument în plus ce poate fi intuit întru susţinerea tezei cărţii.
Intelectual meritoriu pentru calităţile sale, dar insistent în propriile idei, nu a îndeplinit
condiţia plierii pe un anumit grup de interese de la mometul respectiv.Şi a plătit pentru
asta.
Mai toţi intelectualii care nu s-au conformat au plătit astfel în timpul
comunismului.Până şi poporul român îşi răscumpără acum greşeala de a fi încurajat
elitele , prin venerarea lor, încă din timpul paşoptiştilor. Aspiraţiile grupurilor de prestigiu
comuniste au rămas aceleaşi, dar ca să îndeplinească acelaşi scenariu glorios de atunci a
trebuit să impună poporului cultul personalităţii. Dacă românii i-au învăţat cu nărav...
În ceea ce priveşte capitolul despre sinecură, acesta arată cum românii au rămas
cu un handicap, Sorin Adam Matei explicând sinecura ca fiind mai mult patologică, decât
voluntară. Este foarte interesant modelul ales de el pentru a explica fenomenul „doamna
Mimi”, al femeilor intrate in spaţiul public, care dă de gândit cititorilor , dacă nu chiar le
îngăduie o revelaţie, autorul jucând aici rolul unui Freud sociolog.
Dacă e să privim capitolele ca nişte actori ai unui spectacol de teatru absurd, ele
nu prea comunica între ele, dar emit întrebări retorice care îşi gasesc totuşi răspunsul, sau
măcar concluzia, sau măcar legătura în capitolul Delimitări şi concluzii.
Elevii moldoveni nu au într-adevăr şanse echitabile pentru ascesiune profesională,
dar se ştie despre aceştia că sunt săraci, în general. Probabil din cauza factorilor politici.
Şi se mai ştie că îi identificăm pe moldoveni, în istorie , lipsiţi de aspiraţii intelectuale.
Consider că studiile superioare sunt o modă în ultimul timp, sau de o sută cincizeci de ani
încoace, cel puţin cele în străinătate. Şi tocmai cu acest spirit al veacului se exercită o
presiune asupra tuturor popoarelor în legătură cu tendinţele pe care trebuie să le urmeze.
Deci nu se poate identifica unde anume există aspiraţie pentru autodezvoltare, impusă de
propriul caracter, şi unde anume aspiraţie pentru a se încadra în tendinţe, impusă de
modernitate.