UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZARE: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

Romantismul
Temă de seminar

                                              Studenți: Bândac Lăcrămioara Maria

Bularca Andreea Cristina
Buzăianu Oana Ștefania
Carcea Mădălina
Deoancă Zeynep Diana
Florea Ana Mirela
Giaboc Marina Alisa
                    Grupa: 16LF371
                                        Prof. Coordonator: Prof. univ. dr.  Romulus Chiriță

Brașov
2020
Cuprins
1. Introducere..........................................................................................................................................3
1.2 Trăsături..........................................................................................................................................4
1.3 Caracteristici....................................................................................................................................5
2. Romantismul în literatură....................................................................................................................6
2.1 Trăsăturile romantismului...............................................................................................................7
2.2 Romantismul în literatura română...................................................................................................8
2.3 Trăsăturile romantismului într-o operă aparţinând lui Mihai Eminescu........................................10
3. Romantismul în muzică......................................................................................................................13
4. Romantismul în arhitectură...............................................................................................................15
4.1 Romantismul în arhitectura românească......................................................................................16
4.2 Romantismul în arhitectura brașoveană.......................................................................................17
5. Romantismul în artele plastice..........................................................................................................19
5.1. Reprezentanți...............................................................................................................................20
6. Romantismul în design și modă.........................................................................................................23
7. Concluzii............................................................................................................................................25
 1. Introducere

Romantismul a fost o mișcare artistică, literară, muzicală și intelectuală, care a luat

naștere în Europa, în zona Germaniei și în Anglia, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând
apogeul între anii 1800-1850. Acest curent a fost caracterizat prin accentul pus pe emoție și
individualism, precum și prin glorificarea trecutului și a naturii. A apărut ca reacție la Revoluția
industrială, dar și la normele sociale și politice aristocratice din epoca Iluminismului.
Romantismul s-a manifestat în domenii precum artele vizuale, muzica și literatura, dar a avut un
impact major și asupra istoriografiei, educației, științelor sociale și științelor naturale. A avut un
efect semnificativ și asupra politicii, gânditorii romantici influențând liberalismul, radicalismul,
conservatorismul și naționalismul.
Deși mișcarea a fost înrădăcinată în mișcarea germană Sturm und Drang, care susținea
intuiția și emoția în detrimentul raționalismului Iluminismului, evenimentele și ideologiile
Revoluției franceze au reprezentat, de asemenea, factori semnificativi. Romantismul dădea mare
importanță realizărilor individualiștilor și artiștilor „eroici”, ale căror exemple, menținute, ar
crește calitatea societății.. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realismul a apărut ca un pol
opus romantismului. Declinul romantismului în perioada respectivă a fost cauzat de mai mulți
factori, precum schimbările sociale, politice și răspândirea naționalismului.
Mișcarea privea emoția intensă ca sursă autentică de experiență estetică, punând accentul
pe emoții precum neliniștea, groaza, teroarea și uimirea. Romantismul a promovat arta populară
și obiceiurile străvechi ca nobile, dar și spontaneitatea ca o caracteristică dezirabilă. Spre
deosebire de raționalismul și clasicismul iluminismului, romantismul a reînviat medievalismul și
elemente de artă și narațiune percepute ca autentic medievale în încercarea de a scăpa de
creșterea populației, de extinderea urbană timpurie și de industrialism.
 1.2 Trăsături

 romanticii își propuneau ca surse de inspirație realitățile naționale (elemente patriotice,

dorința de unitate națională), tradițiile folclorice, istoria, legendele și miturile îndepărtate
 primează sentimentul, sensibilitatea umană aupra raţiunii
 există o strânsă legătură între individ și natură
 absolută libertate de creaţie, încercarea de a elibera actul creației de orice convenții sau
canoane clasice.
 cultul eului, exagerare a personalităţii, tema omului de geniu
 predilecţia spre cosmic (motive astrale: stelele, luna),  spre exotic (insula), magic și
fantastic, spre nocturn (motivul visului, al somnului), spre acvatic (ape, izvoare, mare, fântână
etc.)
 folosirea altor motive specifice :  demoniacul, mortul viu, copacul sacru, floarea albastră
 procedeu compoziţional specific: antiteza
 personaje romantice: geniul, demonul, îngerul, sentimentalul, visătorul, răzvrătitul,
însetatul după absolut. În general, romantismul surprinde personaje din toate mediile sociale.
Intenția este să se creeze personaje excepționale în împrejurări excepționale.
 stări specifice: frenezia – beţia sufletească
 melancolia – tristeţe + plăcere
 -afirmarea individualității, a originalității și a spontaneității.
 -primatul sentimentului și al fanteziei creatoare.
 -expansiunea eului liric.
 -evadarea din realitate in fantezie.
 -respingerea regulilor impuse de clasicism.
 -fascinația misterului și a excepționalismului.
 -interesul pentru mituri, simboluri, culoarea locală (folclor, trecut istoric, natură), spații
exotice, amestecul genurilor, speciilor și al stilurilor.
 -preferința pentru situații și personaje excepționale.
 -antiteza.
 1.3 Caracteristici

 romantismul înlătură și neagă normele și metodele prescrise de clasicism; nu există decât

legi generale, specifice artei literare în sine, izvorâte din natura compoziției sau a subiectului
tratat.
 față de supremația legii și a unui raționalism rece, romantismul afirmă primatul
subiectivității, al sentimentului și fanteziei creatoare, al spontaneității și sincerității emoționale.
 izvoarele de inspirație, ca și temele operei literare sunt mult lărgite, dându-se o atenție
deosebită tradiției populare, istoriei și folclorului, considerate ca manifestări specifice ale genului
popular; natura, cu totul ignorată în literatura clasică devine obiect de admirație și mijloc de
exprimare a sentimentelor.
 personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precădere oameni din popor sau
care reprezintă interesele și lupta poporului. Romanticii își manifestă preferința pentru personaje
excepționale care se impun, fie prin grandoare și noblețe sufletească, fie prin sluțenia lor fizică
(Cocoșatul de la Notre Dame de Paris) sau decadență morală. În toate cazurile, personajele sunt
atent individualizate, zugrăvite în complexitatea vieții sociale și psihice, în continuă și, adeseori,
neașteptată transformare
 în timp ce clasicismul condamnă limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice și
vulgare, romancierul introduce în literatură un limbaj metaforic, un vocabular comun și suculent,
ca și noi categorii estetice, ca urâtul, grotescul – în opoziție cu frumosul, feericul sau fantasticul,
pentru că antiteza și contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o găsim
numai în conflictul operei sau între personaje diferite: adeseori același personaj este creionat în
trăsături contrastante – un fizic frumos ascunde un suflet murdar și pervers, în timp ce o figură
respingătoare are un suflet nobil
 genurile și speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionări și
transformări inedite: lirismul este introdus în epic și dramatic, comicul este amestecat cu tragicul;
în aceeași poezie lirică pot fi găsite elemente de odă, imn, meditație, satiră sau pastel; în proză
apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugrăvit cu lirism, într-o acțiune captivantă, adeseori
aventuroasă; în dramă asistăm la un conflict violent în care se înfruntă eroi antagonici care
cultivă tirada retorică, iar acțiunea se încheie adesea printr-o „lovitură de teatru”

2. Romantismul în literatură

Romantismul a apărut în Germania şi Anglia la începutul secolului al XIX-lea şi a

pătruns în literatura română prin filieră franceză, odată cu scriitorii generaţiei paşoptiste.
Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de
încredere în raţiune, promovat de clasicism, acţionând în numele creaţiei şi a imaginaţiei. Dacă
scriitorii clasici tindeau spre obiectivitate, ignorând particularul în favoarea generalului, prin
conturarea unor tipuri umane precum avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu acceptau
decât individualitatea.
Manifestul romantismului este articolul-program “Introducţie” scris de Mihail
Kogălniceanu şi apărut în revista Dacia literară (1840).
În viziunea romanticilor arta este expresie a sentimentelor. Creația se bazează pe
imaginație. Primează sentimentul și fantezia creatoare. Romanticii consideră că o creație trebuie
să fie subiectivă. Întâlnim la romantici expansiunea eului individual. Ei resping regulile impuse
de clasici preferând libertatea deplină de creație. Romanticii pledează pentru cultivarea emoției și
sentimentelor, intensitatea trăirilor, pasiune, pentru afirmarea individualității. Romanticii
folosesc drept surse de inspirație folclorul, istoria, natura, miturile, fantasticul, fabulosul,
excepționalul.

Reprezentanţi :
 în Germania: Novalis (Imnuri către noapte), E.T.A. Hoffmann (Spărgătorul de nuci),
Heinrich Heine (Cartea cântecelor)
 în Anglia: Samuel Tylor Coleridge (Balada bătrânului marinar)
 în Franţa: Alphons de Lamartine, Victor Hugo (Mizerabilii)
 în Rusia: Puşkin (Dama de pică), Mihail Lermonotov (Demonul)
 în literatura română: Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii.
La Tismana şi Mormintele. La Drăgăşani), Ion Heliade Rădulescu (Zburătorul), Costache
Negruzzi(Alexandru Lăpuşneanul), B.P. Haşdeu (Răzvan şi Vidra), Vasile Alecsandri (Despot-
vodă, Lgende), Dimitrie Bolintineanu, Gh. Asachi, Alecu Russo

2.1 Trăsăturile romantismului

 etalează şi dezvoltă afectivitatea; cultivă cu precădere resursele de sensibilitate şi

fantezie, depăşind normele raţiunii clasice;
 caracteristica principală este subiectivitatea, expansiunea, chiar exacerbarea “eului”,
astfel că în operele romanticilor nu găsim realitatea aşa cum este ea, ci cum şi-ar dori-o scriitorul
 valorifică visul, telepatia, sugestia, extazul
 cosmosul este viu şi variat; cadrul în care evoluează personajul este peisajul nocturn sau
momentul crepusculului, regiuni exotice ale unor ţinuturi fantastice
 scriitorul romantic refuză constrângerea oricărei legi sau norme literare
 acţiunea apare “neverosimilă”, cu finaluri forţate, teatrale, chiar absurde
 stilul este încărcat de tropi; apare amestecul de genuri şi specii literare, alături de bogăţia
figurilor de stil, a unui limaj colorat şi firesc adresat unui public larg şi divers
 acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii, trăirile
interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare şi participative;
 afirmă personajul ca individualitate excepţională, construieşte eroi excepţionali în situaţii
excepţionale, dar portretizează şi omul de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume.
Personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi trăiri intense;
 eroii sunt firi problematice, instabile, inadaptabile, nemulţumite, frământate de întrebări,
căutând un răspuns, o soluţie, o rezolvare pentru ei sau pentru societate
 tipologii umane universale: avarul, mincinosul, ipocritul.
 defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca proiectare subiectivă a spiritului uman;
 utilizează procedee artistice variate, dintre care se remarcă antiteza
 introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul, macabrul, fantasticul, feericul;
 cultivă sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia creatoare, misterul;
 evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric) într-un cadru nocturn sau
exotic (spre deosebire de perioada anterioară marcată de clasicism care maximiza încrederea în
raţiune şi luciditate);
 promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul istoric al neamului, ceea ce imprimă
curentului un caracter naţional-patriotic;
 intenţia autorului este de a înfăţişa în operele sale nefericirea (drama) geniului; pentru
aceasta preia şi transformă în simboluri lirice antinomiile geniului Arthur Schopenhauer cu
privire la omul comun şi omul geniu:

OMUL GENIU OMUL COMUN

singurătate sociabilitate
raţiune, inteligenţă instinctualitate
dornic de a cunoaşte voinţa de a trăi
capacitatea de a se incapacitatea de a se metamorfoza
metamorfoza
capabil de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit, incapabil de
pentru atingerea ţelului sacrificiu

2.2 Romantismul în literatura română

În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor

pașoptiști (Ion Heliade Rădulescu Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.).
Influențele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând
punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:
 preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Bidermaier)
 romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
 romantismul posteminescian.
Reprezentanţi şi opere în literatura română:

În perioada paşoptistă: - I.H. Rădulescu - Costache Negruzzi - Alecu Russo - Vasile Alecsandri -
Gh. Asachi
În perioada romantismului înalt: Mihai Eminescu
 "Mihaiada" de Ion Heliade-Rădulescu
 "Anatolida" de I. Heliade-Rădulescu
 Miezul nopței" de Grigore Alexandrescu,
 "O fată tânără pe patul morții" de Dimitrie Bolintineanu
 "Epistolă domnului Iancu Văcărescu" de Grigore Alexandrescu
 "Odă lui Schiller" de I. Heliade-Rădulescu
 "Muma lui Ștefan cel Mare" de D. Bolintineanu
 "Mihnea și baba" de D. Bolintineanu
 "Umbra lui Mircea la Cozia" de G. Alexandrescu
 "Satiră. Duhului meu" de G. Alexandrescu
 "Toporul și pădurea", "Câinele și cățelul" de G. Alexandrescu
 “Floare albastră”,”Luceafărul”,”Sara pe deal” de Mihai Eminescu

Specii cultivate şi reprezentanti în literatura universală:

 specii dramatice: drama istorică (V. Hugo, Puskin), filozofică, lirică (Shelley)
 specii lirice: meditaţia, elegia, romanţa (Lamartine, V. Hugo)
 specii epice: legenda, balada (H. Heine), poemul (Heine, Byron, Keats, A. de Vigny,
Puskin, Lermontov, Eminescu), nuvela (istorica, fantastica - E.A. Poe), romanul (istoric, de
aventuri, fresca) (Novalis, W. Scott, V. Hugo, E.A. Poe)
 2.3 Trăsăturile romantismului într-o operă
aparţinând lui Mihai Eminescu

Context literar
Poemul ,,Luceafărul’’ a fost publicat în ,,Almanahul Societăţii Sociale Literare –România
Jună- din Viena, în aprilie 1883, apoi reluat în revista ,,Convorbiri literare’’ din august 1883.
Este un poem alegoric în care se pot identifica mai multe elemente specifice romantismului.
Trăsăturile romantismului
O primă trăsătură a romantismului este folosirea ca sursă de inspiraţie a folclorului
autohton. În structura de bază a poemului, Mihai Eminescu se inspiră din basmul popular
românesc ,, Fata în grădina de aur’’. Poetul modifică basmul, dar mai ales finalul, deoarece
răzbunarea nu i se pare potrivită cu superioritatea fiinţei nemuritoare. Astfel, nu se schimbă doar
povestea ci şi tema, poemul lui Eminescu se transformă într-o meditaţie asupra condiţiei
geniului.
Alte izvoare de inspiraţie ale Luceafărului sunt miturile preluate din mitologia
românească, greacă, indiană, creştină, dar şi miturile create de scriitori romantici. Dintre cele
şapte mituri esenţiale ale creaţiei eminesciene identificate de Eugen Simion, în poemul
Luceafărul se regăsesc cinci: mitul naşterii şi morţii universului, mitul erotic, mitul oniric, mitul
întoarcerii la elemente şi mitul creatorului. Un mit specific romantismului este cel al omului de
geniu. Acest mit are ca punct de plecare teoriile din filozofia lui Arthur Schopehauer legate de
geniu şi de omul comun. Potrivit filozofului german, cunoaşterea lumii este accesibilă numai
omului de geniu, singurul capabil să-i descifreze adevărata semnificaţie, în timp ce omul comun
trebuie să se obişnuiască cu faptul că nu îşi poate depăşi condiţia.
A doua trăsătură a curentului care se regăseşte în poem este utilizarea unor teme şi
motive specifice imaginarului poetic romantic. Tema principală, care devine şi cheia lecturii, este
sugerată chiar de autor care nota pe marginea unui manuscris: ,,dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.’’ Poemul este,
prin urmare, o alegorie pe tema romantică a condiţiei geniului în lume. Celelalte teme se
subordonează acestei teme principale: tema iubirii imposibile, tema naturii, tema cosmogonică,
tema timpului. Motivele sunt şi ele specifice romantismului: motivul visului, motivul lumii create
din haos, motivul codrului, motivul teiului.
Folosirea antitezei reprezintă de asemenea o trăsătură a romantismului care apare în
poemul eminescian. Pe de o parte, avem antiteza dintre două lumi, celestă şi terestră, dintre două
tipuri de iubire, ideală şi pământeană, dar şi antiteza dintre cele două metamorfoze ale
Luceafărului. Deşi îl invocă pe Luceafăr în visele ei, fata de împărat reprezintă omul comun care
este incapabil de a-şi depăşi condiţia. Pentru a putea să se facă înţeles şi iubit, Luceafărul este
nevoit să ia chip uman. Dar cele două metamorfozări păstrează elementele nemuririi, iar fata
constată că el este ,,un mort frumos cu ochii vii’’. Nici ipostaza angelică, nici cea demonică nu au
viaţă, prima o îngheaţă, a doua o arde, astfel fata de împărat se sperie şi îl rogă să facă un
sacrificiu suprem şi anume să renunţe la nemurire. În descrierea celor două ipostaze ale astrului,
se regăseşte mitul Zburătorului din folclorul românesc. Prima dată se întrupează din cer şi mare,
iar a doua întrupare va fi din soare şi noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări,
a doua este una demonică, după cum o percepe fata: ,,O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon
se arată’’. Descrierea respectă şi ea tiparul romantic: părul negru, ,,marmoreele braţe’’, ,,ochii
mari şi minunaţi’’. Şi de data aceasta, paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale dorinţei de
absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: ,,Privirea ta mă arde’’. Superioritatea
geniului reiese din sacrificiul suprem pe care este dispus să îl facă: dacă omul comun nu se poate
înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul este capabil să coboare la condiţia de muritor.
O ultimă trăsătură a romantismului care se poate identifica în poemul eminescian constă
în îmbinarea genurilor literare: liric, epic şi dramatic. Elementele epice se referă la folosirea unei
scheme narative preluate din basm şi la prezenţa ,,personajelor’’. De asemenea, se remarcă
formula de introducere specifică basmului ,,A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată’’ .
Caracterul dramaticeste oferit de succesiunea scenelor şi de prezenţa dialogului. Totuşi,
Luceafărul este un poem liric deoarece schema epică este doar cadrul, întâmplările şi personajele
sunt de fapt simboluri, metafore pentru ideile pe care a dorit să le transmită autorul. Luceafărul
reprezintă fiinţa superioară, omul de geniu, în timp ce Cătălina este omul comun care nu-şi poate
depăşi condiţia, fiind nevoită să accepte limitele existenţiale impuse.
 Alături de amestecul genurilor literare, se observă şi o interferenţă a speciilor: elegie,
mediaţie, idilă şi pastel. Povestea de dragoste se desfăşoară după tiparele idilei eminesciene,
descrierea cadrului natural în care se împlineşte iubirea pământeană are elemente de pastel.
Strofele finale care exprimă dramatismul omului de geniu ce constată că împlinirea prin iubire
este imposibilă conferă caracterul de meditaţie al poeziei.
În concluzie, poemul Luceafărul este o poezie care aparţine curentului literar romantism
deoarece se inspiră din folclor şi din mitologie, abordează teme şi motive specifice imaginarului
poetic romantic, foloseşte ca procedeu esenţial în structura poeziei, antiteza, îmbină genuri şi
specii literare.
 3. Romantismul în muzică

Romantismul a luat naștere in Anglia, de unde s-a extins în Germania si Franța, apoi în
întreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat și în muzică, s-a ridicat împotriva rigorilor,
a dogmatismului estetic, a rațiunii reci și a ordinii, propunându-și să iasă din convențional și
abstract. Romantismul a susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a
originalității, spontaneității și sincerității emoționale, promovarea libertății de expresie.
Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul
clasic al mijloacelor de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic, sunt înlocuite cu o
variată proporţionare a frazelor şi cu dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri, ritmia
foarte variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai mare vitalitate ţesăturii sonore. Melodica
se diversifică cu linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din dans, dar şi cu desfăşurări
libere de tipul recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi modulaţii, ca şi
formule melodice necantabile de factură instrumentală, îmbogăţesc mult exprimarea muzicală,
alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în cântecul vechi sau în cel exotic.
Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei
funcţiuni tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele acorduri pe
treptele secundare, modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile, armonia modală, toate conturează
o mare diversitate în cadrul organizării tonale, până când armonia wagnerienă va marca criza
tonalităţii. Din acest moment de diluare tonală, în cultura muzicală se va căuta o nouă modalitate
de organizare sonoră, mergându-se până la anihilarea tonalităţii.
Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea
elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu contraste
izbitoare, permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-urilor şi alte procedee traduc un
vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte mijloacele de exprimare.
Varietatea timbrelor orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin
valorificarea registrelor extreme, dar şi prin multiple şi variate combinări de timbruri
instrumentale, care lărgesc paleta orchestrală.

Forme muzicale ale muzicii romantice instrumentale

 Balada
 Rapsodia - Fantezie instrumentală, bazată predilect pe melodii populare.
 Liedul - Gen muzical vocal construit pe un text liric sau un poem, acompaniat de pian.
 Impromptu -  Fantezie liber compusă, pentru pian.
 Elegie 
 Nocturna - Gen muzical instrumental foarte popular în perioada romantică.
 Baracola - Vechi cântec venețian al gondolierilor.
 Balet
 Uvertura - Piesă orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporţii sau care
constituie o lucrare independentă. Piesă instrumentală constituind partea introductivă a suitelor
preclasice.
 Simfonie -  Forma cea mai importantă a compozițiilor orchestrale; deobicei compusă din
4 părti: prima în formă de sonată, ultima în formă de rondo, variațiune sau sonata; între ele, o
parte lentă (adagio, andante) şi o alta vivace (menuet, scherzo).
 Suita - Succesiune de piese muzicale în același ton, dar cu tacturi diferite.

Compozitori:

 Robert Schumann (1810-1856) - Mireasa din Messina

 Johannes Brahms (1833-1897)  - Concertul pentru pian in Re minor
 Frédéric Chopin (1810-1849) - Nocturna nr 13 op 48
 Hector Berlioz (1803-1869) - Simfonia fantastică
 Carl Maria von Weber (1786-1826) 
 Franz Liszt (1811-1886) 
 Richard Wagner (1813-1883) - Inelul Nibelungilor 
 Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) - Lacul lebedelor, Spargatorul de nuci
 Franz Schubert (1797-1828) - Simfonia Nr.8 - Neterminata
 Giuseppe Verdi (1813-1901) - Aida
 Johann Strauss (fiul) (1825-1899) - Sange vienez; Vin, femei si cantec.

4. Romantismul în arhitectură

Arhitectura romantică a apărut la sfârșitul secolului XVIII ca reacție împotriva formelor

rigide ale arhitecturii neoclasice. A atins apogeul la mijlocul secolului al XIX-lea și a continuat
să apară până la sfârșitul secolului XIX. Aceasta a fost concepută pentru a evoca o reacție
emoțională, fie respect pentru tradiție, fie nostalgie pentru un trecut bucolic. S-a inspirat frecvent
din arhitectura Evului Mediu, în special arhitectura gotică, a fost puternic influențată de
romantismul literar, în special de romanele istorice ale lui Victor Hugo și Walter Scott.
Arhitectura de renaștere gotică a fost o variantă populară a stilului romantic, în special în
construcția de biserici, catedrale și clădiri universitare. Exemple notabile includ finalizarea
Catedralei din Köln din Germania, de către Karl Friedrich Schinkel. Catedrala fusese începută în
1248, dar lucrările au fost oprite în 1473. Planurile originale pentru fațadă au fost descoperite în
1840 și s-a decis reînceperea. Schinkel a urmat cât mai mult posibil designul original, dar a
folosit tehnologia de construcție modernă, inclusiv un cadru de fier pentru acoperiș. Clădirea a
fost terminată în 1880
În Marea Britanie, exemple notabile includ Pavilionul Regal din Brighton, o versiune
romantică a arhitecturii tradiționale indiene de John Nash (1815-1823), și Casele Parlamentului
din Londra, construite într-un stil gotic de renaștere de Charles Barry între 1840 și 1876.
În Franța, unul dintre primele exemple de arhitectură romantică este Hameau de la Reine,
cătunul miniatural rustic creat la Palatul de la Versailles pentru regina Marie Antoinette între
1783 și 1785 de arhitectul regal Richard Mique, cu ajutorul pictorului romantic Hubert Robert.
Acesta era format din douăsprezece structuri, dintre care zece îmcă mai există, în stilul satelor
din Normandia. Acesta a fost conceput pentru ca regina și prietenii săi să se distreze prefăcându-
se că sunt țărani și includeau o fermă cu lactate, o moară, un budoar, un turn sub forma unui far
din care se putea pescui, un foișor, o cascadă, o grotă și o cabană luxos mobilată, cu o cameră de
biliard pentru regină.

4.1 Romantismul în arhitectura românească

Pe la începutul secolului al XIX-lea, în arhitectura românească începe să pătrundă şi

spiritul romantic, atât prin modele formale, cât şi ca impuls catalizator, determinând două tipuri
de căutări stilistice. Pe de o parte, se situează o arhitectură bazată pe împrumuturi formale din
diverse manifestări stilistice de factură romantică specifice unor zone ale Europei occidentale şi
centrale (forme de neogotic, neoromantic şi alte forme neomedievalizante, diverse stiluri
regionale, mai ales germane etc.), denumită generic arhitectură de factură romantică. Pe de altă
parte, se găsesc căutările de valorificare în spirit romantic a arhitecturii populare autohtone. Dacă
această din urmă orientare a stării romantice către elaborarea unei arhitecturi naţionale se va
maturiza mai târziu (abia spre sfârşitul secolului), devenind o direcţie de căutări stilistice
durabilă şi de sine stătătoare, arhitectura „importată” de factură romantică reprezintă, alături de
arhitectura de factură clasicizantă, un moment incipient important în procesul de
occidentalizare/modernizare a societăţii româneşti, caracteristic celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea. Spre deosebire de cea clasicistă, arhitectura de factură romantică
manipulează un repertoriu morfologic heteroclit, format din elemente constructive şi decorative
din arhitectura medievală europeană, după o sintaxă comportând o mare libertate
compoziţională, în căutarea pitorescului. Rezultatul este o arhitectură spectaculoasă, cu
atmosferă poetică, care este adoptată de multe reşedinţe boiereşti şi burgheze, mai rar de clădirile
publice.
Ca exemple reprezentative se pot cita: palatul Şuţu din Bucureşti (1831-1832), arh.
Konrad Schwink şi Vitul, proiectat în spiritul Rundbogen german, intervenţiile de la mănăstirile
Bistriţa, Tismana, Curtea de Argeş, Arnota, Antim, Negoieşti, Căldăruşani etc., datorate
arhitectului Shlatter (care a jucat un rol deosebit de important şi ca restaurator, deşi, în spiritul
vremii, el transmite monumentelor autohtone o expresivitate „gotică” nespecifică şi atmosfera
nostalgică a castelelor create de romantismul german); fostul Spital militar şi Arsenalul Armatei
din Bucureşti; palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa; cazarma Copou de la Iaşi; casa Liebrecht-
Filipescu (1866, arh. Luigi Lipizer, veritabil creator de stil), Institutul meteorologic Filaret
(1884), catedrala Sf. Iosif (1883, arh. Schmidt), sinagoga spaniolă şi Templul coral (1865),
restaurantul „Carul cu bere” (1875, arh. Zigfried Kofczinsky), cele două edificii Rieber
(terminate în primii ani ai secolului al XX-lea), palatul Cretzulescu, casa Grigore Cerchez, toate
în Bucureşti; Palatul Culturii de la Iaşi (începutul secolului al XX-lea, arh. I. D. Berindei). O
menţiune deosebită o merită ansamblul castelului regal şi parcului Peleş de la Sinaia (început în
1875-1880, arh. Doderer şi Schultz; completat fericit în 1896-1914, arh. Karel Liman), care
imprimă stilul său pitoresc (în spiritul unei combinaţii eclectice de vernacular medieval german,
renaştere germană şi alte componente stilistice de diferite facturi), întregii localităţi şi chiar
zonei. Spiritul romantic se regăseşte şi în arhitectura funerară, în arhitectura de interior şi în
mobilier. Dar mai ales, a dat un mare avânt arhitecturii peisagere: se amenajează atât multe
grădini şi parcuri ale reşedinţelor elitei (dintre care numai unele s-au păstrat, dar documentele
atestă un mare număr), cât şi grădini şi parcuri urbane publice. Grădini romantice, cum ar fi
grădina Cişmigiu (începută pe la 1845, Carol Friederich Meyer) şi grădina Kiseleff (Carol
Meyer, 1843), organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, îşi au originea în acest tip de
arhitectură. Mai târziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expoziţie din 1906,
reprezintă expresia de vârf a pitorescului romantic.

4.2 Romantismul în arhitectura brașoveană

Arhitectura brașoveană, este specifică, fiecare casă avându-și pitorescul ei. Ridicarea
construcțiilor s-a făcut, de-a lungul timpului, conform unor principii urbanistice bine stabilite,
impuse de condițiile geografice ale Brașovului. Astfel, casele din Cetate se sprijină una pe alta,
pe când cele din cartierele exterioare sunt mai răsfirate.
Stilurile arhitecturale variază, de la preromantic (Cetatea Brașovia), romanic (Biserica Sf.
Bartolomeu), gotic (Biserica Neagră), clasic (Poarta Ecaterinei), renascentist (astăzi mai puțin
observat, datorită renovărilor, caracteristic porților cu boltă rotundă, interiorul Casei Sfatului), la
baroc (casele secolului XVIII, în special fațada Casei Sfatului și stucaturile locuințelor din Șchei;
Biserica romano-catolică Sf. Petru), rococo vienez, neorenascentist, neobaroc (secolul XIX; toate
palatele din Brașov sunt construite în acest stil), Art Nouveau, brâncovenesc (Biblioteca
Județeană, casele din Șchei care au aparținut familiilor domnitoare din Țara Românească) și
modern (construcțiile de după 1980).
Biserica Neagră este unul dintre simbolurile oraşului Braşov, este sediul parohiei
Bisericii Evanghelice C.A. din România şi deţine câteva recorduri remarcabile: aici se află Orga
Buchholz, construită în perioada romantismului timpuriu, cea mai mare orgă mecanică din
România, al cărei sunet excepţional atrage în fiecare an organişti de prestigiu din ţară şi
străinătate; tot aici se află a doua cea mai mare colecţie de covoare orientale din Europa, datând
din secolele XV-XVI, iar turnul bisericii adăposteşte cel mai mare clopot mobil din România, cu
o greutate de circa 6.000 kg.
În perioada 1836 – 1839, firma germană Buchholz înălţa pe galeria vestică o orgă nouă
de dimesiuni mari, cu 63 de registre sonore şi circa 4000 de tuburi, 4 manuale cu câte 56 de taste
și un pedalier cu 27 de taste, 76 de registre.
Orga avea să fie inaugurată la 17 aprilie 1839, organist fiind chiar Carl August Buchholz
care a prezentat improvizații și cantate ale compozitorilor Friedrich Schneider și Johann Lucas
Hedwig.
În perioada 1865 – 1866, firma vieneză Schönthaler ridică altarul neogotic după planurile
inginerului din localitate, Peter Bartesch, și realizează stranele din cor, iar în anul 1898, statuia
lui Honterus este amplasată în fața turnului sudic, în amintirea reformatorului transilvănean.
 5. Romantismul în artele plastice

Caracteristici:
-Succesoarea imediată a neoclasicismului
-Introduce gustul pentru medieval și mister, dar și pentru pitorescul și sublimul din natură
-Rolul jucat de imaginaţia individuală care dă libertate imaginaţiei şi sentimentelor
înlocuieşte abordarea intelectual-rațională a neoclasicismului
-Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o caracteristică
fundamentală a romantismului.
-Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său
rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-au
inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. -în această perioadă pictorii accentuează
originalitatea artistică, variabilitatea naturii şi a sentimentelor, evidenţiează imprevizibilitatea
întâmplărilor
Cel mai reprezentativ artist romantic a fost Eugene Delacroix, dar alături de el îi putem
menționa pe pictorii Goya, Turner, Delaroche, Dahl, Aivazovsky, Hayez, Cole, Bierstadt și
sculptorii Rude, Preault și Bartolini.
Romantismul, opus Neoclasicismului, oferă rol primordial imaginației, fanteziei și
libertății sentimentelor. Se renunță la raționalitate, echilibru și măsură, în schimb se pune accent
pe originalitate, variabilitate și imprevizibilitate. În picturile cu tematică istorică se caută eroi,
deseori eroine. Acestea pot sfârși în adevărate scene mistice sau care surprind dezastre naturale
ale căror victime sunt oameni inocenți.
 Interesul pentru Evul Mediu, romanele cavalerești, trubadurii și rezistența la mentalitatea
iluministă au condus la constituirea romantismului drept o mișcare opusă Clasicismului. Se
căutau pasiunile tulburătoare, iubirile distrugătoare, moralul scăzut, ruinele, grădinile pustii și
neîngrijite. Ca perioadă de manifestare, romantismul în artele plastice se întinde de la mijlocul
secolului XVIII până la mijlocul secolului XIX.
Natura exotică și sălbatică, aventura și misterul îi inspiră pe artiștii romantici. Primul gen
de tablouri în care se afimă romantismul este peisajul, fie cel cunoscut de europeni cu munți și
câmpii din zona centrală a continentului, fie cel mai puțin cunoscut din zona nordică cu fiordurile
Norvegiei. Reprezentanți ai acestui gen devin și unii artiști ruși cum este Ivan Aivazovsky.
Peisajele Italiei din secolul XVII sau cele locale de secol XVIII îi vor inspira pe artiștii
timpului care renunță la rigorile și simetria neoclasicistă, abordând o nouă viziune în domeniul
picturii. Natura sub forma ei violentă și cu repercursiuni asupra destinelor umane, respectiv
inserții de subiecte istorice și politice își fac loc în acest gen de tablouri.
Tema misticului în pictura romantică a reprezentat un domeniu îngust de interes pentru
artiștii secolului XIX. Apar acum primele manifestări artistice organizate sub forma frăției din
Anglia, însă fără succes. Misticul ca subiect nu a fost pur, cu combinat cu alte teme istorice sau
religioase. În perioada aceasta întâlnim numeroși peisagiști care au reprezentat fie peisaje locale,
fie unele imaginare. Dezastrele au reprezentat un subiect major în agenda pictorilor, de exemplu,
artistul englez John Martin a reprezentat în tablourile sale figuri umane înghițite de cutremure și
furtuni.

5.1. Reprezentanți

Joseph Mallord William Turner - 23 aprilie 1775-19 decembrie 1851 - cunoscut și ca

„pictor al luminii”, s-a afirmat din tinerețe în domeniul picturii. Majoritatea lucrărilor sale
abordează marea și stările ei tulbure și violente. Acestora li se adaugă lucrări în care ceața, ploaia
sau furtuna au rol principal. Lucrările sale din etapa matură de creație îi vor inspira pe
impresioniști prin lumina în descompunere, fluența și culorile sclipitoare.
Caspar David Friedrich - 5 septembrie 1774 – 7 mai 1840 - cel mai important pictor
romantic german, a abordat în tablourile sale simboluri ale morții precum crucea, luna plină sau
un cer senin de amurg ca promisiune a vieții eterne. Pesimismul și întunericul pun stăpânire pe
peisajele realizate de Friedrich tot mai mult cu înaintea în vârstă. Depresia artistului a avut
impact puternic asupra operei sale care abundă de sentimentul singurătății. Ruinele unei abații în
pădurea de stejari (1809-1810), tablou cumpărat mai târziu de regele Frederic Wilhelm al III-lea
al Prusiei, este o profundă și poetică operă de peisagistică modernă. Partea umbrită a planului
întâi este aproape simetrică în raport cu partea luminată care se vede deasupra ruinelor abației.
Copacii desfrunziți amintesc de un grilaj care desparte lumea reală de lumea fantastică a
spiritelor. Biserică în peisaj de iarnă (1811) este unul din tablourile lui Friedrich care atestă
legătura artei sale cu ideatica religioasă creștină. În contrast cu alți pictori ai epocii, Friedrich nu
zugrăvește arhitectura bisericilor. Biserica, abia profilată în ceață, este așezată în ansamblul
compoziției și devine astfel integrată în natură.
Eugène Delacroix 26 aprilie 1798 – 13 august 1863 - este principalul promotor al picturii
romantice din Franța. Felul în care a utilizat culorile în picturile sale a influențat pictura
impresionistă și postimpresionistă. Subiectele abordate pentru pânze erau inspirate din istorie,
evenimente contemporane sau vizita sa din anul 1832 în Maroc, loc ce i-a oferit subiecte exotice.
Prima sa lucrare expusă la Salonul din Paris a fost „Dante și Virgiliu în Infern”, înspirată din
„Divina comedie” a lui Dante. Eugène Delacroix s-a inspirat din Evul Mediu și din operele lui
Shakespeare. Alături de acestea, evenimentele contemporane i-au oferit tematica pentru tabloul
Măcelul din Chios care face referire la masacrarea populației grecești din Insula Chios de către
armata turcă din anul 1822. Pânza prezintă câteva persoane resemnate de cele întâmplate, femei
disperate, privirea bătrânei ce concentrează tragismul evenimentului, precum și turcul nemilor
stand pe cal. Pentru comemorarea evenimentelor din iulie 1830, pictorul francez Eugène
Delacroix a realizat pânza intitulată Libertatea conducând poporul. Libertatea, întruchipată de o
femeie dezgolită la sâni, ține în mână tricolorul ce simbolizează libertatea, egalitatea și
fraternitatea, în timp ce conduce luptători din toate categoriile sociale.
Francesco Hayez - 10 februarie 1791 – 12 februarie 1882 - este reprezentantul cel mai de
seamă al romantismului din Italia în domeniul artelor vizuale. Lucrarile sale cuprind picturi
biblice, portrete, fresce decorative. Picturile sale se disting prin delicatețe romantică a formei și a
adevărului de exprimare, și mai puțin prin coloritul prea moale. Tabloul său intitulat Sărutul a
devenit imaginea romantismului italian. Compoziția surprinde în partea centrală un cuplu din
Evul Mediu, cu identitea necunoscută, în timp ce se sărută pasional, umbrele sugerând pericolul
și un sentiment de conspirație. Este accentuat astfel tonul nostalgic față de trecut.
Francisco Goya - 30 martie 1746 -16 aprilie 1828 - este considerat cel mai imporant
pictor spaniol de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Acesta a realizat picturi,
gravuri și fresce în spiritul Renașterii spaniole. Picturile sale evoluează de la un ton jucăuș și
luminos, în etapa timpurie, spre pesimismul profund observabil în lucrările târzii. Cu ajutorul
pensulelor largi a redat strălucirea îmbrăcămintelor prețioase și fine, a surprins sensibilitatea și
emoțiile copilăriei. Goya pictează celebrele tablouri La Maja Desnuda ("Maja dezbrăcată", 1799-
1800) și La Maja Vestida ("Maja îmbrăcată", 1800-1803). Maja Desnuda este unul din rarele
nuduri din pictura spaniolă și totodată unul din cele mai renumite. Spre deosebire de Venus la
oglindă a lui Velázquez, Goya prezintă goliciunea în mod fățiș, aproape provocator.
Senzualitatea clară și direct simțită nu poate lăsa privitorul indiferent.
Johan Christian Dahl - 24 februarie 1788 – 14 octombrie 1857 - fondatorul „epocii de
aur” norvegiene, este primul peisagist remarcabil din Norvegia. A realizat studii de natură în țara
sa, apoi vizita în Italia i-a oferit orizonturi noi. Cel mai important loc în picturile sale îl ocupă
cerul sub variatele sale forme. Răsăritul, amurgul, luna plină, lumina lunii sau razele lucioase ale
soarelui scaldă munții și coastele Norvegiei, Copenhaga, porturi și păduri, zona Bergenului.
 6. Romantismul în design și modă

Romantismul a împrumutat elemente din raţionalismul ilustrat şi clasicism, producând o

nouă schimbare în idealul frumuseţii societăţii burgheze, vizibilă mai ales prin îmbrăcăminte.
Una dintre principalele caracteristici ale modei din această perioadă istorică a fost modificarea
stilurilor marcate prin codul vestimentar pentru ocazii speciale, ceea ce numim acum etichetă şi
protocol. Toate acestea, motivate de înflorirea teatrului, dansului şi a spectacolelor prin
introducerea unei mode internaţionale datorită prezentărilor vestimentare din revistele de modă.
Aceasta a marcat, de asemenea, un punct de cotitură, odată cu crearea unei clientele de
Houte Couture. Cu aceste caracteristici, Muzeul Romantismului prezintă expoziţia "Moda
Romantică" cu 22 de modele originale, vorbind despre această evoluţie a costumului de la
începutul de secol şi pe toată durata domniei Reginei Isabela a II-a a Spaniei (1833-1868).
Schimbarea siluetei feminine
Anul 1822 este momentul în care se ia în considerare primul stil romantic, forma corpului
feminin fiind modelată cu reapariţia corsetului şi a crinolinei, o structură cu inele metalice sau cu
balene. Ambele au fost folosite ca lenjerie de corp, cu scopul de a amplifica partea inferioară a
corpului pentru a obţine volum la fustele rochiilor menite să dea forţă bustului şi taliei pentru a
crea o siluetă sveltă cu umerii rochiei neacoperiţi şi căzuţi în contrast cu lărgirea mânecilor.
Introducerea acestor elemente au dus la o revoluţie textilă, care a implicat, de asemenea,
extinderea ţesăturilor, culorilor şi a texturilor.
 Cu toate că începând cu anii '60 se produc modificări majore, cum ar fi schimbarea de la
silueta rotundă la cea ovală, cu crinolina lansată, putem spune că volumul se deplasează la finalul
fustei. Parcurgând diferitele săli ale expoziţiei observăm că îmbrăcămintea se schimbă,
evoluează în funcţie de epoca în care au fost confecţionate şi pentru ocazia la care trebuiau să fie
folosite, cum ar fi: dansuri, spectacole de teatru sau operă. Găsim expuse diferite rochii de
mireasă sau îmbrăcăminte pentru copii. "Această expoziţie ne dă de asemenea dimensiunea taliei
pe care o aveau persoanele ce purtau aceste costume", a declarat Elvira Gonzalez, curator
ştiinţific.
Stilul Dandy
Artişti şi scriitori ai noii burghezii a secolului al XIX-lea au optat pentru o vestimentaţie
mai simplă şi sobră cu utilizarea pantalonilor negri, dar la rândul lor, au căutat să se diferenţieze
din punct de vedere social prin îmbrăcăminte, cu folosirea bastoanelor, pălăriilor şi mai presus de
toate, cămaşa de dimineaţă sau fracuri şi veste. Acesta a fost comportamentul sociologic care a
fost numit Dandy. După această completare la costumul bărbătesc în secolul al XVIII-lea s-au
produs modificări cum ar fi, gulerul ridicat sau utilizarea dungilor în smochinguri în 1875.
În cadrul configuraţiei pe care astăzi o cunoaştem drept costum din secolul al XIX-lea,
vestele au câştigat o importanţă specială, deoarece era singura îmbrăcăminte ce avea culoare şi
fantezie. Parcurgând diferite săli, vedem că se evidenţiază una dintre piese, cămaşa de dimineaţă,
care a fost purtată de scriitorul şi jurnalistul romantic Mariano José de Larra şi care a fost donată
de către unul dintre descendenţii direcţi, precum şi cămaşa pe care a purtat-o în ziua morţii sale.
"Aceasta este o piesa unică, deoarece combină spiritul acestei case cu îmbrăcămintea bărbătească
a secolului al XIX-lea", spune Martínez de la Pera.
Stilul romantic este unul dintre cele mai feminine stiluri vestimentare. Adeptele acestui
stil sunt de înălțime medie sau mică, atletice, cu ochi mari și trăsături rotunde ale feței. Dacă au
părul lung, li se potrivesc buclele, iar dacă au părul scurt, tunsorile în scări cu volum. Din punct
de vedere al vestimentației, femeile „romantice' adoră articolele de îmbrăcăminte cu imprimeuri
florale, pantalonii scurți (dar eleganți) în sezonul cald, bluze și tricouri decoltate din materiale
ușoare (mătase, lână moale, dantelă etc.). Croielile care accentuează talia sunt, de asemenea, o
preferință a adeptelor stilului romantic. A apărut în Franța, la Cluny, în secolul X și este primul
stil internațional, extinzându-se în toate țările Europei cu tradiție română până în estul Europei.
Caracterizându-se printr-o combinație frumoasă de culori liniștitoare, imprimeuri elegante și
texturi bogate, stilul romantic oferă clasa.Dintre toate stilurile, acesta este cel mai feminin și mai
suav. Desigur și el are rădăcini istorice,La baza lui stă romatismul , curentul srtistic care a
dominat prima jumătate a secolului al XIX lea .Veșmintele stilului romantic împodobesc femeile,
subliniază frumusețea corpului conferindu-i înălțime, precizie , un caracter enigmatic dar și
cochetărie și sensibilitate.Mulțumită liniei ce urmează conturile siluetei, îmbrăcămintea curge
blând pe trup, făcând-o grațioasă și elegantă pe femeia care o poartă. E adevărat, stilul romantic
exclude prea mult mini și prea mult maxi.Îmbrăcămintea în stil romantic poate schimba
incredibil înfățișarea: dacă ziua sunteți o femeie energetică și activă, într-un costum englezesc
sobru, seara puteți deveni, imbrăcându-vă în stil romantic, o fermecătoare și delicată regină a
balului.
Trăsăturile feței sunt rotunde, cu ochi mari, gură senzuală, în ansamblu o înfățișare
feminină; Dacă are părul lung, atunci i se potrivesc onduleurile și tunsorile cu linii rotunde. Dacă
poartă părul tuns scurt, trebuie să îl aibă în scări, cu volum, - niciodată tunsori severe sau cu linii
drepte; Îi plac formele fluide, drapajele, croielile care accentuează talia și decolteul, liniile
rotunjite, ornamentale. Fluiditate din cap până în picioare; - Adoră țesăturile ușoare sau
intermediare, bogate și pline: mătase, lână moale, pielea de antilopă, catifeaua, șifonul, dantela,
în general orice se poate drapa. Imprimeurile florale, bulinele sau formele neregulate se potrivesc
acestei siluete; - Accesoriile sunt delicate, dar extravagante: diamante, eșarfe de mătase, corsaje
de flori, perle, camee (piatră fină, împodobită cu cu o figură sau cu un motiv decorativ în relief),
bijuterii vechi, broșe.
În 1820 sunt prezente influențe ale curentului romantic: linia taliei coboară și mai mult,
fustele sunt largi, mânecile sunt la început largi,scurte ,acoperite cu niște mâneci lungi și
transparente,după care apar așa numitele mâneci gigot.
 În 1830 moda romantismului predomină. Rochiile de seară ale femeilor erau cu mâneci
mari,pompoase, frumos decorate înflorituri ,iar gâtul era accentuat de decolteul rotund,deloc
vulgar. Coafurile erau elaborate având cocuri complicate., având rolul de a înfrumuseța și mai
mult chipul gingaș.

7. Concluzii
 Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de
încredere în raţiune, promovat de clasicism, acţionând în numele creaţiei şi a imaginaţiei. Dacă
scriitorii clasici tindeau spre obiectivitate, ignorând particularul în favoarea generalului, prin
conturarea unor tipuri umane precum avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu acceptau
decât individualitatea.
Romantismul, opus Neoclasicismului, oferă rol primordial imaginației, fanteziei și
libertății sentimentelor. Se renunță la raționalitate, echilibru și măsură, în schimb se pune accent
pe originalitate, variabilitate și imprevizibilitate. În picturile cu tematică istorică se caută eroi,
deseori eroine. Acestea pot sfârși în adevărate scene mistice sau care surprind dezastre naturale
ale căror victime sunt oameni inocenți