TRADIŢIA MITICĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ
DESPRE ORIGINEA STEMEI ŢĂRII MOLDOVEI
Cele mai vechi surse istorice narative moldo-
veneşti – cronicile slavo-române –, începuturi-
le cărora datează din epoca lui Ştefan cel Mare,
consemnează următoarea tradiţie, existentă deja
în cronica cea mai timpurie păstrată „Letopise-
ţul Anonim al Moldovei”: B ëhòî ×¾wkç ïð¿èäå
Äðàãîøå âîåâîäà wò Óãwðñêîè çåìëè, wò
Màðàìuðûøà, çà òuðîì íà ëîâ è ãîñïîäñòîâà
â ëhò. (În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voie-
vod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după
un bour, la vânătoare, şi a domnit doi ani) (Bog-
dan 1959, 6, 14).
Istoriografia românească a observat diferenţe de
redare şi de plenitudine a informaţiilor inserate
de cronicile vechi, unele perioade fiind expuse so-
bru şi succint, iar altele detaliat şi pe larg, şi con-
tinuă să discute asupra etapelor scrierii celor mai
vechi cronici naţionale (Chiţimia 1972; Andreescu
1975; Şimanschi 1983; Andreescu 1983).
Mai importantă pentru subiectul nostru este dife-
renţa temporală dintre cronica domniei lui Ştefan
cel Mare şi cronica de până la urcarea sa pe tronul
Moldovei. Dacă asupra faptului scrierii Cronicii
lui Ştefan cel Mare în domnia sa istoricii şi filolo-
gii sunt de acord, asupra datei redactării Cronicii
Ţării Moldovei de până la Ştefan opiniile rămân
despărţite. Cei mai mulţi medievişti susţin păre-
rea exprimată plastic de slavistul I.C. Chiţimia:
„... Inscripţiile lui Ştefan cel Mare fac o legătură
organică cu începuturile istoriografiei moldovene
în limba slavonă. Când în 1480 (an de precăde-
re) Ştefan cel Mare a aşezat pietre cu inscripţii pe
mormintele strămoşilor, el şi-a dat seama că nu
existau nici un fel de date istorice precise pentru
aceştia. [...] Atunci a încolţit [...] în mintea mare-
lui voievod ideea de a pune să se scrie letopiseţul
ţării” (Chiţimia 1972, 216). Istoricul Ştefan Andre-
escu, încă din 1973 (Andreescu 1973, 1017-1035),
şi-a argumentat ipoteza că „redactarea introduce-
rii despre „descălecatul” lui Dragoş şi a textului
privitor la anii 1359-1457, precum şi asamblarea
lor cu Cronica lui Ştefan cel Mare” este opera
cancelariei lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527) care
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 2, 2009, 23-30.
Silviu Andrieş-Tabac
a şi conceput Cronica Moldovei de la începuturile
statului (Andreescu 1975, 231, 233, 237; Andrees-
cu 1983, 245). Ipoteza lui Ştefan Andreescu, baza-
tă pe analiza pertinentă a surselor cunoscute, nu
reflectă în opinia noastră decât deficitul acestor
surse: la un alt nivel al cunoaşterii datele recupe-
rării lui Dragoş în cronografia moldovenească vor
coborî indubitabil în epoca lui Ştefan cel Mare.
Instituirea letopiseţelor, după cum şi opera de
cinstire a strămoşilor sau programul de sprijinire
a Bisericii, nu sunt decât elemente dintr-un plan
general strategic de consolidare a Ţării Moldo-
vei, moştenită de Ştefan într-o stare de fierbere şi
zbucium intern, periculoasă pentru viitorul ei în
context internaţional. Logica necesităţii istorice
ne înclină spre consideraţiile cercetătorilor care
cred că Ştefan cel Mare însuşi a fost interesat de
recuperarea lui Dragoş şi a putut să facă această
recuperare cu multă dibăcie politică, consfinţind
pentru viitor ideea curgerii liniare a domniei în
Ţara Moldovei. Subscriem concluziilor mai vechi
şi mai noi ale istoricului Ştefan S. Gorovei (Goro-
vei 1973; Gorovei 1997; Gorovei 1971), reafirmate
într-un studiu recent: „...Nu în vremea urmaşilor
lui Ştefan s-a putut naşte un proiect care ţinea de
o idee foarte înaltă. Nici Bogdan, nici Ştefăniţă
nu s-au remarcat printr-un vizionarism politic
de măreţia celui promovat de Ştefan. Renunţarea
la imaginea tradiţională şi recuperarea primului
segment de istorie moldoveneasca, reprezentat
de Dragoş şi de Sas, a trebuit să exprime o voinţă
puternică şi o gândire limpede: a chema strămo-
şii în sprijinul faptelor prezentului. [...] Trans-
formarea lui Dragoş, din părinte al unei familii
prin a cărei alungare s-au aşezat Bogdăneştii în
fruntea Moldovei, în strămoş al chiar acestei di-
nastii şi fondator al statului, nu s-a putut petrece
decât în domnia lui Ştefan cel Mare: el a fost ace-
la care l-a adus pe Dragoş în istoria statului său”
(Gorovei 2008). Căci Ştefan cel Mare, după cum
arăta Şerban Papacostea, a fost cel care a hotărât
să se înfăţişeze „contemporanilor şi posterităţii
ca întrupare a tuturor factorilor politici care au
dat naşterii Moldovei şi a celor care au contribuit
23
 I. Studii
la dezvoltarea ei înainte de suirea sa pe scaunul
domnesc”, ca o îmbinare „a tuturor energiilor din
care se născuse şi afirmase Moldova” (Papacostea
1972, 72).
Astfel, pornim de la premisa că episodul cu veni-
rea lui Dragoş din Maramureş la vânătoarea de
bouri a fost înscris în cronică în domnia lui Ştefan
cel Mare şi la comanda sa.
Legenda vânătorii bourului în versiune mai dez-
voltată ne este oferită de Cronica moldo-rusă şi
Cronica lui Ureche.
Cronica moldo-rusă, o anexă la letopiseţul rusesc
Voskresenskaia Letopis’, compilat în secolul al
XVII, dar care are la bază o compilaţie moldove-
nească mai veche, fie din domnia lui Ştefan cel
Mare (Boldur 1963; Şimanschi 1995), fie din cea a
lui Bogdan III cel Orb (1504-1517) (Pecican 1994),
fie din domnia lui Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă,
1517-1527) (Bogdan 1959, 153), consemnează:
„Şi între ei era un bărbat înţelept şi viteaz, anume
Dragoş şi a pornit cu drujina lui la vânătoare de
fiare şi au aflat supt munţii înalţi urma unui bour
şi au pornit pe urma bourului prin munţii înalţi şi
au trecut peste plaiurile înalte, adică munţi şi au
ajuns pe urma bourului la locuri de şes şi frumoa-
se şi au prins din urmă călări pe bour la un râu, pe
mal, sub o salcie şi l-au omorât şi s-au ospătat din
vânatul lor. Şi le-a venit de la Dumnezeu în inimă
gândul să-şi caute loc de trai şi s-au aşezat aici şi
s-au unit într-un singur gând şi au hotărât cu to-
ţii să rămână aici. Şi s-au întors înapoi şi au spus
tuturor a lor săi despre frumuseţea ţării şi despre
râuri şi despre izvoare, ca să se aşeze acolo. Şi dru-
jina lor a lăudat gândurile lor şi au hotărât să se
ducă acolo, unde fuseseră ei. Şi au cercetat locul,
pentru că era loc pustiu şi la marginea ţinuturilor
în care rătăceau tătarii. Şi s-au închinat craiului
Vladislav, rugându-l să le dea drumul să plece. Iar
craiul Vladislav le-a dat drumul cu mare miluire.
Şi au pornit ei din Maramureş cu toată drujina şi
cu femeile şi cu copiii peste munţii înalţi, când
tăind pădurea, când dând pietrele în lături, şi au
trecut peste munţi cu ajutorul lui Dumnezeu şi au
ajuns la locul în care Dragoş ucisese bourul şi le-a
plăcut şi s-au aşezat acolo. Şi au ales din drujina
lor pe un bărbat înţelept, anume Dragoş şi l-au
ridicat domn şi voievod al lor. Şi de atunci s-a în-
ceput, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei.
Şi Dragoş voievod a întemeiat cel dintâi oraş pe
râul Moldova şi după aceia a întemeiat oraşul
24
Baia şi alte oraşe pe râuri şi la izvoare. Şi şi-a făcut
pecetie voievodală în toată ţara, cu capul de bour.
Şi a domnit ca voievod doi ani” (Bogdan 1959,
156, 159-160).
Grigore Ureche (†1647), în „Letopiseţul Ţării
Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cur-
sul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la
Dragoş-vodă până la Aron-vodă”, în „Predoslo-
viia descălecării a Ţării Moldovei dinceputul ei”,
despre care spune că este „din letopiseţul cel la-
tinescu izvodită”, operă identificarea definitivă a
căreia nu s-a reuşit încă (Russev 1977, 158-159),
relatează: „...umblându păstorii de la Ardeal, ce
să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile,
au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă
goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au
scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiindu şi hiara
obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum
Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării
sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa
cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o
au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele că-
ţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii,
Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au
pus numele Moldova” (Ureche 1990, 25).
Fraza „şi şi-a făcut pecetie voievodală în toată
ţara, cu capul de bour” è îy÷èíèøà ñåហïå÷àò
âîåâwäñêuþ âî âñþ çåìëþ òîóðüþ ãîëîâu din
Cronica moldo-rusă şi fraza „şi hierul ţării sau pe-
cetea cap de buor să însemnează” de la Grigore
Ureche arată scopul invocării vânătorii de bour în
legenda descălecatului.
„Nu este greu a cunoaşte natura acestei tradiţii,
– arăta Dimitrie Onciul încă în lucrarea sa din
1884 „Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului
moldovenesc”.– Naivă şi simplă precum este, ea
ni se prezintă d-îndată în parte ca mit etiologic,
în care numirile topografice Boureni şi Moldova,
cum şi marca ţării, spre a căror explicare s-a scos
povestea cu Zimbrul (numit şi Bour) şi cu Molda,
sînt punctele de purcedere ale fabulistului. Pre-
cum căţeaua Molda, aşa şi vânatul zimbrului de la
Boureni şi din marca ţării aparţin deci domeniului
fabulei” (Onciul 1968, vol. 1, 90). Partea istorică a
poveştii se constituie din descălecatul Ţării Mol-
dovei cu români din Maramureş şi întemeierea
statului printr-un voievod maramureşean. Aceeaşi
părere Dimitrie Onciul o confirmă şi în lucrarea
sa „Originile Principatelor Române”, publicată în
1899 şi care a fost „cea mai folosită în istoriografia
ulterioară”, cum o caracteriza Aurelian Sacerdo-
 S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei
ţeanu (Onciul 1968, vol. 2, 394): „Astfel, această
tradiţie se prezintă ca un mit aşa-zis etiologic, mit
inventat cu scopul de a explica un fapt dat, prin a
arăta cauza eficientă. [...] Fiind dat capul de zim-
bru ca marcă a ţării, s-a inventat povestea cu vâna-
tul zimbrului, care tindea să explice în mod poetic
provenienţa zimbrului din marca ţării. În naivi-
tatea ei, povestea făcu apoi un pas mai departe.
Inventată mai întâi numai pentru a explica marca
ţării ea atribui apoi vânătoarei şi întemeiere statu-
lui” (Onciul 1968, vol. 1, 679-680).
Concluziile lui Dimitrie Onciul au fost acceptate
de istoriografia românească, dar mai mulţi cerce-
tători au căutat originile de împrumut ale acestei
legende.
Episcopul Râmnicului-Noului Severin Ghenadie,
probabil fără a citi pe Onciul şi altă literatură he-
raldică, a găsit explicaţii în religiile daco-romane
cabirismul şi mitraismul (Ghenadie 1894, 55-
67). După acesta, bourul „a căpătat în mitraism
atribute ce înfăţişau principiul umidităţii”, era
„simbol al lunii”, „prototip al formelor materia-
le şi sensibile” (din corpul său mort au ieşit, ca
din apa creatoare, „prototipurile bărbatului, ale
femeii, ale tuturor animalelor, plantelor şi arbo-
rilor, ce umplu pământul”). „Văzând Dragoş [...]
locurile cele pline de umiditate şi de păşuni mă-
noase din jurul râului Moldova, şi-a adus aminte
de pământul Gimşid, şi l-a arătat la ai săi, ca pre
un pământ al făgăduinţei, ca pre un pământ dat
de D-zeu, şi fertilitatea locurilor cu a lor cultivare
l-a făcut să primească bourul, ca instrument de
lucru şi de îndestulare acelor lipsiţi [...]. Aşa că
Dragoş cu simbolurile stemei moldoveneşti spu-
ne coloniştilor, plecaţi cu dânsul, şi printr-înşii şi
noi, că eu sunt crai nou, venit din lună, urmaţi-
mă, că, după o viaţă pământească îndestulată, am
să vă conduc la cea viitoare. [...] Bourul nu se în-
făţişează pre stema acestei ţări fără de o stea în
coarne, şi aceasta însemnează [...] că moldovenii
cu stema lor spun lumii, cum că ei şi din punct
de privire religios sunt daco-romani; adică au luat
bourul de la mitraismul roman şi steaua de la ca-
birismul dacic”. Aceste interpretări cu totul fante-
ziste şi străine spiritului heraldic, ale episcopului
Ghenadie, au fost combătute pe bună dreptate,
vehement şi imediat, de heraldistul Petre Vasiliu
Năsturel (Năsturel 1895, 70-81).
Nicolae Iorga, într-un studiu de la 1910 dedicat
tradiţiei întemeierii (Iorga 1910, 135, 141), consi-
dera şi el că „stema Moldovei era zimbrul, şi cei
dintâi care s-au gândit la trecutul ţării au simţit
deci nevoia să şi-o lămurească”, la fel cum s-a în-
tâmplat cu legenda menită să explice pecetea Ţă-
rii Româneşti. Concluzia lui Iorga a fost: „Pornită
dintr-o baladă de ospeţe, legenda vânătorului de
zimbri Dragoş s-a coborât în popor, pierzând şi
câştigând elemente, la Români ca şi la Unguri:
încă de sub Ştefan cel Mare ea a avut de două
ori onoarea de a fi primită în letopiseţe oficiale;
adăugită cu povestea luptelor Craiului Laslău cu
Tătarii, cu conştiinţa originii romane, căpătată
din cărţile Renaşterii şi din spusele celor cari le
cetiseră şi cu fabula hoţilor lui Romulus, ctitori
nelegiuiţi, dar viteji, ai Romei, ea a pătruns în le-
topiseţul scris ungureşte prin veacul al XVI-lea de
un cleric catolic din Moldova, care întrebase pe
poporănii săi. De aici ea a venit în discuţia celor
dintâi alcătuitori de cronice scrise româneşte în
veacul al XVII-lea, care aveau şi de-a dreptul de la
popor cuprinsul baladei domneşti de odinioară”.
Prima analiză critică detaliată a legendei lui Dra-
goş din punctul de vedere al folcloristicii aparţine
lui Romul Vuia (Vuia 1921), care în 1921 afirma:
„Nu încape nici o îndoială, că legenda lui Dragoş
e o legendă heraldică, cum e de pildă, ca să amin-
tim un exemplu mai apropiat, legenda corbului cu
inel din stema Corvinilor. De aceste legende era
plină Europa medievală. Aproape fiecare blazon
îşi avea legenda lui proprie. De data aceasta însă,
nu avem de a face cu o simplă legendă heraldică,
care se găseşte izolată numai la poporul nostru, ci
cu o ramură a unui puternic arbore între legende,
a cărui rădăcini ne duc departe în pământul dife-
ritelor popoare europene şi orientale. Ideea fun-
damentală a tuturor acestor legende este, că eroul
urmărind un animal misterios [de obicei cerb]
este condus pe locuri necunoscute”. Romul Vuia
vedea leagănul tuturor legendelor vânătorii în
mitologia indiană şi considera că cea mai apropi-
ată ca loc şi conţinut pentru legenda românească
este legenda cronicilor maghiare despre vânatul
lui Hunor şi Magor, descălecătorii mitici ai Unga-
riei, care ar fi putut influenţa cronografia vecină.
Fără a exclude posibilitatea împrumutului, auto-
rul vedea în legenda lui Dragoş o variantă a te-
mei internaţionale, care se individualizează prin
vânatul de bouri, fapt care-i conferă originalitate.
Marele istoric Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa
fundamentală din 1945 „Tradiţia istorică despre
întemeierea statelor româneşti” (Brătianu 1980,
126-131), acceptă ideile lui D. Onciul şi R. Vuia,
25
 I. Studii
precum că mitul descălecatului lui Dragoş „e de-
sigur o legendă heraldică, menită să lămurească
rostul capului de bour în stema ţării, dar nu e mai
puţin sigur că avem a face cu o variantă a unui
străvechi tip de legendă, în care eroul urmărind
la vânătoare o fiară, îndeobşte fermecată, e dus
de ea în locuri necunoscute, unde, fie că îl întâm-
pină tot felul de nenorociri, fie dimpotrivă că află
o nouă aşezare pentru el şi neamul său”. Brătianu
considera că legenda românească prezintă ase-
mănări izbitoare cu legendele vechilor aşezări ale
protobulgarilor sau cu legenda lui Huna şi Magor,
strămoşii depărtaţi ai maghiarilor, că prin moti-
vul vânătorii după un animal care deschide calea
spre o aşezare nouă este un element de folclor şi
de artă specific stepei euroasiatice nomade. Cu
toate că legenda lui Dragoş încearcă localizarea
temei, „înlocuind cerboaica sau cerbul motivelor
asiatice cu bourul ce cutreiera, încă în veacul de
mijloc, pădurile întregii Europe orientale”, struc-
tura ei generală „arată o înrudire directă a legen-
delor maghiare, în legătură cu cucerirea Panoniei
şi Ardealului, asupra tradiţiei descălecatului ro-
mânilor „ungureni” din Maramureş”.
Cercetările lui Anton Balotă asupra literaturii sla-
vo-române din epoca lui Ştefan cel Mare publi-
cate în 1958 (Balotă 1958), deşi nu au tratat pro-
blema stemei ţării, au adus argumente de ordin
cronologic asupra legendei descălecatului. Spriji-
nit şi de unele lămuriri date de istoricul P.P. Pa-
naitescu, A. Balotă ajunge la concluzia că legenda
lui Dragoş a fost recuperată şi prelucrată în epoca
lui Ştefan cel Mare, ca un element din planul po-
litic general de centralizare a ţării şi de consoli-
dare a puterii domneşti. În condiţiile când Ştefan
cel Mare îl declară pe Dragoş strămoş („dead”) al
său, strămutând la Putna biserica de la Volovăţ
unde era mormântul voievodului, afirmă Balotă,
„ni se pare nu doar probabil, ci sigur, că redacţia
feudală a legendei fondării Moldovei care, spre
deosebire de redacţia pastorală mai veche, face
din persoana fondatorului Dragoş elementul cen-
tral al evenimentului [...], a trebuit să rezulte din
necesităţile politicii” lui Ştefan. „Semnificaţia po-
litică a acestui gest fu, deci, să sublinieze, pe de o
parte, identitatea existentă dintre voievod şi ţară
prin intermediul fondatorului şi, pe de altă par-
te, să pună în evidenţă superioritatea drepturilor
sale, dat fiind că, spre deosebire de alţi feudali, el
certifica că descinde în linie directă din fondator”
(Balotă 1958, 227-228).
26
Dan Simonescu, care şi-a propus să sistematize-
ze datele problemei despre componenta istorică
şi cea folclorică în tradiţia legendei lui Dragoş
într-un studiu din 1967 (Simonescu 1967), studiu
minuţios, dar atins profund de ideile luptei de
clasă, deşi urmăreşte atent evoluţia istoriografică
a mitului, nu aduce noutăţi la dosarul heraldic al
acestei probleme.
O ultimă cercetare specială de proporţii asupra
subiectului a fost întreprinsă de Mircea Eliade,
într-un studiu „Voievodul Dragoş şi „vânătoarea
rituală”, apărut iniţial la 1969 în limba franceză
(Eliade 1969), apoi, peste un deceniu, şi în lim-
ba română (Eliade 1980, 136-165). Eliade nu s-a
interesat de „istoricitatea” vânătorii bourului, ci
de „mitologia subiacentă în legenda elaborată în
jurul unei asemenea vânători” (Eliade 1980, 136).
El este de acord că în cazul tradiţiei descălecatului
lui Dragoş este vorba de o variantă a temei mitice
a „vânătorii rituale”, căci urmărirea fiarei are ca
rezultat descoperirea unei ţări necunoscute şi în
cele din urmă întemeierea unui stat. Apariţia, ur-
mărirea şi eventual omorârea unui animal sălbatic
sau domestic în mitologia originii popoarelor este
în legătură cu naşterea unui popor, întemeierea
unei colonii, a unui oraş sau stat. „În toate aces-
te mituri, legende şi clişee literare, scrie Eliade, o
idee pare subiacentă: un animal decide orienta-
rea într-un teritoriu necunoscut sau salvează un
grup uman aflat într-o situaţie fără ieşire; acest
act nu este numai „miraculos”, el marchează sau
face posibil începutul unei noi realităţi istorice:
cetate, stat, imperiu” (Eliade 1980, 145).
Mircea Eliade nu susţine împrumutarea legendei
lui Hunor şi Magor din cronicile ungureşti pentru
fabricarea legendei descălecatului lui Dragoş, con-
siderând că o legendă similară putea să circule şi
în mediul românesc conectat la temele mitologice
indo-europene comune. El nu consideră suficien-
tă explicaţia substituirii căprioarei ungureşti cu
bourul moldovenesc pornind de la realitatea bla-
zonului Moldovei, ci vede cea mai mare diferenţă
dintre cele două legende în finalul lor: căprioara-
călăuză la finele povestirii dispare în chip miracu-
los, iar bourul este omorât (Eliade 1980, 147-148).
În acelaşi timp Eliade susţine teza cercetătorilor
europeni care au constatat pe de o parte parale-
lismul a două culturi mitice distincte – a taurului
şi a cerbului –, iar pe de altă parte influenţa reci-
procă dintre cultele şi sistemele religioase diferite
încă din preistorie. El înclină să creadă că tema vâ-
 S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei
nătorii rituale a bovideelor este una autohtonă şi
arhaică, civilizaţia geto-dacică preluând multiple
influenţe orientale (iraniene/ scitice, celtice etc.)
şi egeene (latine şi implicit elenistice) cu mult îna-
inte de marile invazii, şi că „elementele mitologice
constitutive ale legendei lui Dragoş preexistau în
Romania orientală” (Eliade 1980, 161-162). Le-
genda autohtonă daco-romană a vânătorii şi sacri-
ficării bovideului, prin structura sa face parte din
cultura vânătorilor, dar care a supravieţuit într-un
complex cultural pastoral (Eliade 1980, 162-163).
În susţinerea autohtonismului cultului bovidee-
lor, Eliade invocă observaţiile lui Constantin Da-
icoviciu: „Ca animal sacru daco-geţii aveau bourul
sau zimbrul, pe care-l găsim ca punct central pe
învelişul de fier al unui scut aflat la Piatra Roşie.
Bourul era un animal răspândit în pădurile Daciei
şi Traciei şi se bucura ca şi taurul, în general, de o
specială cinstire religioasă la daco-geţi (dintr-un
vechi simbol totemic ?). O ştire păstrată în Antho-
logia Palatina (VI, p. 332) ne informează că un
corn de bour, îmbrăcat în aur, luat din tezaurele
dacice, a fost închinat de Traian lui Zeus Casios de
lângă Antiochia” (Istoria 1960, 336).
În lumina explicaţiilor date de Mircea Eliade, apro-
pierile dintre bourul din stema Moldovei şi cerbul
sfântului Hubert din sigiliul oraşului Baia, pri-
ma capitală a Moldovei, remarcate de cercetători
(Romul Vuia, Gheorghe Brătianu ş.a.) şi analizate
minuţios de Emil Vîrtosu (Vîrtosu 1956, 459-475),
nu mai pot fi reţinute, aceste corelaţii fiind, după
heraldiştii Dan Cernovodeanu şi Jean N. Mănescu,
„hazardate” (Cernovodeanu, Mănescu 1974, 8).
Eugen Lozovan (Lozovan 1969), în paralel cu
Mircea Eliade, a analizat legenda vânătorii bou-
rului din punct de vedere tehnic vânătoresc şi a
ajuns la concluzia unei relatări foarte exacte, mai
ales în versiunea dezvoltată de Miron Costin. În
acelaşi timp, tradiţia imortalizării numelui fiarei
ucise şi a câinelui fidel în nume topice, arată E.
Lozovan, ţine, de asemenea, de cultura vânători-
lor. Antrenând explicaţii etimologice asupra unor
termeni legaţi de legenda descălecatului (Moldo-
va, zimbru, topor, droaie), cercetătorul ajunge la
concluzia că „aventura cinegetică a lui Dragoş”
trebuie considerată drept „ultimul val meridional
al expansiunii scandinave”: la fel ca şi Rurik pen-
tru ruşi, Dragoş este întruchiparea transmiterii
tradiţiei politice a Nordului către nou-născutul
stat moldovenesc. Dar, pentru elucidarea subiec-
tului din punct de vedere heraldic, studiul lui E.
Lozovan nu aduce soluţii noi.
Istoricul de artă Sorin Ulea, în 1969, preocupat de
bisericile de la Putna, într-o notă marginală a op-
tat pentru citirea legendei descălecatului cu sen-
timentul mitului încetăţenit în epocă, a susţinut
opiniile că anume în epoca lui Ştefan cel Mare „s-
a rotunjit şi s-a afirmat cu putere” această legen-
dă, atunci „când Ştefan cel Mare porunceşte cro-
nicarului său de curte să înceapă lista domnilor
Moldovei nu cu Bogdan, ci cu Dragoş, ba încă să
arate explicit despre el că venise din Maramureş
«...la vânătoare după un bour...». Aici stă cheia
problemei. De la începutul domniei lui Alexandru
cel Bun până la consolidarea lui Ştefan cel Mare
pe tron, în a doua jumătate a veacului al XV-lea,
trecuse timp din belşug pentru ca rivalitatea din-
tre descălecători să se şteargă din memoria oame-
nilor şi în conştiinţa lor să crească, aureoloată de
nimbul predestinării, figura prinţului care vânase
mândra fiară, dând ţării şi domnilor Moldovei
simbolul heraldic: capul de bour. Tocmai spre a
venera în mod public acest simbol, în care credea
şi avea şi nevoie să creadă pentru preamărirea di-
nastiei sale, a poruncit Ştefan cel Mare să se pună
în fruntea cronicii domniei lui, ca o pecete, episo-
dul cu Dragoş şi bourul...” (Ulea 1969, 49).
Elvira Sorohan, în 1982, revenind la interpretă-
rile eliadiene asupra mitului fondării Moldovei,
subscrie concluziilor lui Eliade: legenda lui Dra-
goş este o poveste care nu se opune istoriei, dar
i-a preexistat, s-a inspirat din tradiţia autohtonă
daco-romană, alegând ca subiect confruntarea
omului-învingător cu un animal incarnând forţa
pământului, fecunditatea şi, prin sacrificarea sa,
deschiderea către o nouă epocă a abundenţei sal-
vatoare pentru specia umană, şi a apărut într-un
moment de tranziţie, de ruptură sau de regăsire
(Sorohan 1982, 53-61).
Şi repurtatul heraldist Dan Cernovodeanu, într-
o comunicare din 1987 (Cernovodeanu 1990), a
apreciat sensurile mitico-rituale atribuite emble-
mei capului de bour de către Mircea Eliade, ră-
mânând fidel, însă, ipotezelor de ordin pur istoric
promovate în cercetările sale cunoscute.
Rezultatul acestor analize de aproape un secol se
prezintă în felul următor:
1. Legenda descălecatului Moldovei de către
Dragoş a fost preluată din folclor şi prelucrată
de cronografia oficială în epoca lui Ştefan cel
Mare, în cadrul grandiosului program politic
de consolidare a ţării şi a puterii domneşti.
27
 I. Studii
2. Legenda a preluat un mit cinegetic evocând
vânătoarea rituală a bourului, de sorginte au-
tohtonă, care se înscrie în tema comună mito-
logiei indo-europene a animalului-călăuză spre
o nouă întemeiere.
3. Scopul preluării a fost unul etiologic: mitul tre-
buia să explice anumite fapte, date, să arate ca-
uza eficientă a naşterii anumitor realităţi.
4. În contextul proiectului politic ştefanian le-
genda „vânătorii rituale a bourului” avea două
meniri. Sarcina primordială, credem, a fost
recuperarea lui Dragoş-Vodă ca strămoş-înte-
meietor în cronografia oficială liniară. Cea de-a
doua menire – evidentă pentru toţi cercetătorii
– era să servească de legendă heraldică pentru
explicarea stemei ţării, cunoscută ca existentă
în aceeaşi compoziţie heraldică cel puţin încă
din timpul lui Petru I Muşatin. Legenda heral-
dică trebuia să autentifice împrejurările descă-
lecatului.
Această „demitizare” formală nu diminuează cu
nimic valoarea istorică a legendei descălecatului.
După cum remarca şi Sorin Ulea, „o legendă nu se
măsoară pozitivist, cu rigla şi echerul, ci cu senti-
mentul adânc al mitului, mai ales când e vorba de
heraldică medievală” (Ulea 1969, 49). Dacă e să
ne referim doar la valoarea ei heraldică, cea care
ne preocupă în mod prioritar, această legendă pă-
trunsă în cronografia oficială atestă două lucruri
sigure:
1. Deja din timpul lui Ştefan cel Mare se conside-
ra că herbul Ţării Moldovei, chiar de la înteme-
ierea ei, a fost capul de bour.
2. Bovideul din stema ţării a fost bour.
În acest context, trebuie să explicăm suplimentar
că, aşa cum consideră heraldiştii români de azi,
confundarea sau substituirea ideii de bour cu ide-
ea de zimbru s-a produs după dispariţia bourului
din pădurile Europei de Est. Monumentul ultimu-
lui bour instalat la Jaktorów (Polonia, Mazovia)
consemnează că ultimul reprezentat al acestei
specii a fost vânat în pădurile de aici la 1627.
Toate cronicile vechi – Letopiseţul Anonim al
Moldovei (Bogdan 1959, 6, 14), Letopiseţul de
la Putna nr. I (Bogdan 1959, 43, 48), Letopiseţul
de la Putna nr. II (Bogdan 1959, 55, 60), Cronica
moldo-rusă (Bogdan 1959, 156, 159-160), Croni-
ca moldo-polonă (Bogdan 1959, 168, 177), Cro-
nica sârbo-moldovenească (Bogdan 1959, 189,
191) – nu vorbesc decât de bour, în limbile slave:
28
ТОУРЪ. Şi prima cronică în limba ţării – Leto-
piseţul lui Grigore Ureche – vorbeşte despre „o
hiară ce să chiamă buor” (Ureche 1990, 25), adică
tot de bour.
Primul care fixează legenda despre vânătoare
prin „gonind un dzimbru” este interpolatorul
lui Ureche Simion Dascălul (Ureche 1990, 25).
Dar cel care a consacrat substituirea, credem,
este ilustrul cărturar Miron Costin (1633-1691).
Acesta, în „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munte-
niei” („Cronica polonă”), scrisă în 1677, relatând
legenda descălecatului lui Dragoş, spune: „[...] la
ieşirea din munţi, au întâlnit un zimbru pe care,
socotindu-l ca semn bun, l-au gonit în josul râ-
ului. Avea acel Dragoş o căţea pe care o chema
Molda; aceasta, oriunde se ascundea zimbrul, îl
descoperea, până ce în sfârşit, istovind zimbrul,
îl omorâră, iar capul spre pomenire îl aşezară
într-un par pe malul râului, de unde acest sat, cel
dintăi, se cheamă până astăzi Boureni (căci zim-
bru pe moldoveneşte se zice bour)1. Iar căţeaua
aceia, după această osteneală a ei, bând apă din
râu, a crăpat chiar la malul râului; de la moartea
acesteia au început să dea râului numele Molda,
apoi Moldova, iar de la numele râului Moldova se
trage numele poporului: moldoveni. Urmez întru
aceasta pe răposatul Ureche vornic şi cronicar al
ţării; ştiu însă că Sighetul, capitala Maramureşu-
lui, până azi are ca pecetie capul de bour, ca şi
această ţară şi că un râu Molda este în Ţara Nem-
ţească, nu departe de aceste locuri” (Costin 1958,
209). Puţin mai încolo M. Costin confirmă: „s-a
arătat în chip lămurit pentru ce pecetea domnilor
Moldovei este un cap de zimbru” (Costin 1958,
210). Cronicarul repovesteşte aceleaşi lucruri,
dar într-o formă mai poetică şi dezvoltată în altă
lucrare a sa „Istorie în versuri polone despre
Moldova şi Ţara Românescă” („Poema polonă”)
(Costin 1958, 229-231; Costin 1998, 289-291),
scrisă în 1684. De la Miron Costin zimbrul a fost
consacrat ca sinonim al bourului. Confuzia a per-
sistat până la sfârşitul secolului XX şi la cei mai
critici istorici şi alţi cercetători români, dat fiind
că vechii editori ai cronicilor slavo-române – Mi-
hail Kogălniceanu şi Ion Bogdan – au tradus sla-
vonescul „тоуръ” prin zimbru, iar aceste ediţii au
servit pentru cercetători drept repere academice
zeci de ani.
1
În poloneză: „Bo żubr po wołosku Bour” (Costin 1998, 265).
 S. Andrieş-Tabac, Tradiţia mitică în istoriografia românească despre originea stemei Ţării Moldovei

Bibliografie

Andreescu 1973: Şt. Andreescu, Les débuts de l’istoriographie en Moldavie. Revue Roumaine d’Histoire” 6, XII,
1973, 1017-1035.
Andreescu 1975: Şt. Andreescu, Începuturile istoriografiei în Moldova. Biserica Ortodoxă Română 1-2, XCIII,
1975, 232-243; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 220-237.
Andreescu 1983: Şt. Andreescu, „Cronica lui Ştefan cel Mare”: înţelesurile unei întreruperi. Revista de Istorie şi
Teorie Literară 4, XXXI, 1983, 67-72; reluat în: Şt. Andreescu, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori
(sec. XV-XVII) (Bucureşti 1997), 118-128; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Put-
na 2003), 245-252.
Balotă 1958: A. Balotă, La littérature slavo-roumaine a l’époque d’Étienne le Grand. In: Romanoslavica, I (Bucu-
reşti 1958), 210-236.
Bogdan 1959: Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de
P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura Academiei R.P.R. 1959).
Boldur 1963: A.V. Boldur, Cronica slavo-moldovenească din cuprinsul Letopisei ruse Voskresenski. Studii 5, XVI,
Bucureşti, 1963, 1099-1121.
Brătianu 1980: Gh.I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu
Râpeanu (Bucureşti: Ed. Eminescu 1980).
Cernovodeanu 1990: D. Cernovodeanu, Mircea Eliade et la symbolique héraldique. Hidalguia 220-221, XXXVI-
II, Madrid, 1990, 427-437; şi în: Hommo Religiosus. Hommage a Micea Eliade, vol. X (Los Angeles: Ed. Acade-
miei Româno-Americane 1990), 234-241.
Cernovodeanu, Mănescu 1974: D. Cernovodeanu, I.N. Mănescu, Noile steme ale judeţelor şi municipiilor din
Republica Socialistă România. Studiu asupra dezvoltării istorice a heraldicii districtuale şi municipale româ-
neşti. Extras din: Revista arhivelor 1-2, anul LI, vol. XXXVI, Bucureşti, 1974.
Chiţimia 1972: I.C. Chiţimia, Ştefan cel Mare, ctitor în domeniul istoriografiei. In: I.C. Chiţimia, Probleme de
bază ale literaturii române vechi (Bucureşti 1972), 13-27; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret
în istorie (Putna 2003), 200-220.
Costin 1958: M. Costin, Opere. Ediţie critică îngrijită de P.P. Panaitescu (Bucureşti: Editura de stat pentru lite-
ratură şi artă 1958).
Costin 1998: M. Costin, Latopis Ziemi Mołdawskiej i inne utwory historyczne. Tłumaczenie, wstęp i komentarze
Ilona Czamańska (Poznań: Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Wydawnictwo Naukowe 1998).
Eliade 1969: M. Eliade, Dragoş et la „chasse rituelle”. Revue des Études Roumaines XI-XII, 1969, 31-59; reprodus
în: M. Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris: Payot 1970).
Eliade 1980: M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi
Europei Orientale. Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu (Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclope-
dică 1980), 136-165.
Ghenadie 1894: Ghenadie, Eraldica vechie a românilor. Stemele Ţărilor în faţa religiunilor daco-romane, cabi-
rismul şi mitraismul (Bucureşti: Stabilimentul grafic I.V. Socec 1894).
Gorovei 1971: Şt.S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă. Mitropolia Moldovei şi Sucevei
5-6, XLVII, 1971, 374-383; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie (Putna
2004), 135-146.
Gorovei 1973: Şt.S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal
Moldova (Bucureşti: Ed. Militară 1973).
Gorovei 1997: Şt.S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate (Iaşi: Ed. Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” 1997).
Gorovei 2008: Şt.S. Gorovei, Umbra lui Dragoş. La Putna. Analele Putnei 1, IV, 2008, 5-26.
Iorga 1910: N. Iorga, Câteva note despre cronicele şi tradiţia noastră istorică. Analele Academiei Române. Memo-
riile Secţiunii Istorice, seria II, tom XXXIII, nr. 5, 1910, 129-146.
Istoria 1960: Istoria României, vol. I (Bucureşti: Editura Academiei R.P.R. 1960).
Lozovan 1969: E. Lozovan, Rurik et Dragoş. Revue des Études Roumaines XI-XII, 1969, 61-79.
Năsturel 1895: P.V. Năsturel, Eraldica în faţa P.S.S. Episcopului Ghenadie al Râmnicului-Noul Severin (Bucu-
reşti: Lito-tipografia Carol Göbl 1895).
Onciul 1968, vol. 1: D. Onciul, Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. 1 (Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică 1968).
Onciul 1968, vol. 2: D. Onciul, Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. 2 (Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică 1968).

29
 I. Studii

Papacostea 1972: Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504) (Bucureşti 1990).
Pecican 1994: O. Pecican, Ideologia puterii centrale în Moldova lui Bogdan cel Orb. Revista istorică 7-8, V, 1994,
771-784; reluat în: O. Pecican, Troia, Veneţia, Roma (Cluj-Napoca 2007), 316-331 („Vânătoare şi dinastie”).
Russev 1977: E.M. Russev, Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVII (Chişinău: Ed. Ştiinţa 1977).
Simonescu 1967: D. Simonescu, Tradiţia istorică şi folclorică în problema „întemeierii” Moldovei. In: Studii de
folclor şi literatură (Bucureşti 1967), 27-50.
Sorohan 1982: El. Sorohan, La légende de Dragoş (interprétation eliadienne d’un mythe de fondation roumain). Di-
alogue. Revue d’Études Roumaines et des Traditions Orales Méditerranéennes 8, 1982; reluat în: Mircea Elia-
de aujourd’hui (Montpellier: Université Paul Valéry 1982), 53-61.
Şimanschi 1983: L. Şimanschi, Începutul elaborării Cronicii lui Ştefan cel Mare. In: Profesorului Constantin Ci-
hodaru la a 75-a aniversare (Iaşi 1983), 39-46; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie
(Putna 2003), 238-244.
Şimanschi 1995: L. Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Cronica XXX, nr. 7
(1411), 1-15 aprilie, 1995, 7; reluat în: Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Portret în istorie (Putna 2003), 434-
438.
Ulea 1969: S. Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţii la studiul fazelor de dezvoltare a arhitecturii
medievale moldoveneşti). In: Studii şi cercetări de istoria artei, Seria Artă plastică, 16, (Bucureşti 1969), 35-
63.
Ureche 1990: Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei...: cronici. Ediţie îngrijită de Tatiana
Celac (Chişinău: Ed. Hyperion 1990), 23-118.
Vîrtosu 1956: Em. Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti. In: DIR. Introducere, vol. II (Bucureşti
1956), 331-558.
Vuia 1921: R. Vuia, Legenda lui Dragoş. Contribuţii pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la în-
temeierea Moldovei (Cluj: Institutul de arte grafice „Ardealul” 1921), extras din: Anuarul Institutului de Istorie
Naţională din Cluj I, 1921, 300-310. Republicat în: R. Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I. Ediţie îngrijită de
M. Pop şi I. Şerb (Bucureşti: Ed. Minerva 1975), 101-109.

La tradition mythique dans l’historiographie roumaine sur l’origine des armoiries

du Pays Moldave

Résumé
Le problème de l’origine des armoiries du Pays Moldave a capté l’attention de l’historiographie roumaine, depuis
l’époque des chroniqueurs jusqu’à nos jours. Au cours du XXe siècle, il a été abordé par de grands érudits comme
Dimitrie Onciul, Gheorghe Brătianu, Mircea Eliade, Mihai Berza, Constantin Moisil, Dan Cernovodeanu, Jean-
Nicolas Mănescu, Ştefan S. Gorovei et d’autres. Les sujets débattus sont restés les mêmes: l’origine territoriale ou
dynastique de l’emblème de la tête d’aurochs, la relation entre les armoiries de l’État et les armoiries dynastiques,
la signification des meubles héraldiques, l’évolution et la continuité des armes moldaves. L’auteur passe en revue
les principaux travaux consacrés au sujet de l’origine mythique des armories du pays.

Мифическая традиция в румынской историографии о происхождении герба

Молдавского Княжества

Резюме
Проблема происхождения герба Молдавского Княжества находилась в центре внимания румынской исто-
риографии от летописцев до наших дней. В XX-м веке ею занимались известные эрудиты Димитре Ончул,
Георге Брэтиану, Мирча Элиаде, Михай Берза, Константин Мойсил, Дан Черноводяну, Жан-Никола Мэ-
неску, Штефан С. Горовей и многие другие. Сюжетами для дискуссий оставались: территориальное или ди-
настическое происхождение эмблемы головы тура, соотношение между гербом страны и гербом правящей
династии, символика гербовых фигур, эволюция и преемственность молдавского герба. Автор рассматри-
вает главнее работы посвященные сюжету мифического происхождения герба княжества.

27.02.2009

Dr. Silviu Andrieş-Tabac, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, bd. Ştefan cel Mare
şi Sfânt, nr. 1, MD-2001, Chişinău, Republica Moldova, e-mail: silviu_tabac@yahoo.fr

30