Elena Văcărescu de Ion Stăvăruș

Elena
Vacarescu 1
de
Ion
Stăvărus
Elena Văcărescu
de
Ion Stăvăruș
Coperta de Sergiu Dinculescu
Elena Văcărescu
de
Ion Stăvăruș
Editura UNIVERS
București 1974
(~ê,tiț.e.L wiele.
^DotnxL-cÂt'LecL
în loc de
ARGUMENT:
Maurice Barres
„...Helene Vaearesco ? — Elie n’est pas une femme,
elle est toute une race I44
Paul Valery
„...Dans Helene Vaearesco coexiste avec le poete un
politique admirable/4
Nicolae lorga
„Toate popoarele cuprind în cadrele vieții lor sufle
tești ceea ce s-a scris de persoane aparținîndu-le, în
alte limbi.44 „...Odrasla boierilor Văcărești n-a fost
de (fapt niciodată despărțită «de țara în limba că
reia n-a scris. S-a gîndit continuu la dînsa, a
servit-o eu toată puterea unui mare și cald suflet,
și în toată opera ei (...) ea și-a pus scene și emoții
totdeauna în cadrul naturii românești.44
Camil Petrescu
„...O româncă din cel mai adevărat singe româ
nesc, care (...) își afirmă cu orgoliu și originea și
sufletul românesc.44 „O asemenea personalitate
onorează două literaturi.44
Elena Văcărescu
„Străbuni, Patria-n suflet mi-e singura comoară !
Străbuni, asemeni vouă eu ști-voi s-o iubesc/4
VIATA
OBÎRȘIA STRĂMOȘILOR —ÎNTRE ISTORIE
ȘI LEGENDĂ. COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA
1
Văcărești! au ținut dintotdeauna și cu tot zelul să-și

lege numele de istoria țării lor încă de la începuturile
pierdute în legendă ale acesteia. Așadar, originile fai
moasei stirpe sînt lăsate să alunece cu bună știință spre
tărîmuri ale cunoașterii incerte, iatît de propice fante
ziei poeților.
Acest fapt creează, desigur, de la început, dificultăți
deosebite, dacă nu insurmontabile, în calea unei cerce
tări riguroase urmărind elucidarea problemei prin de
monstrații și concluzii științifice. în ceea ce ne privește,
ținem să precizăm din capul locului (avertizînd pe cei
cărora li se va părea acest lucru un exces), că dacă în
studiul nostru vom stărui mai mult pentru a lua în
discuție o serie de afirmații și argumente cu privire la
originea și fixarea arborelui genealogic al Văcăreștilor,
aceasta o facem determinați de două rațiuni bine defi
nite : 1. Toate lucrările de istorie literară dedicate poe
ților Văcărești de la Odobescu încoace au ignorat cu
totul aceste aspecte (necesare, credem, fie și pentru
stabilirea unui cadru istoric mai precis, într-o cercetare
de ansamblu), sau cel mult s-au mulțumit să repete
cele scrise cîndva de întîiul exeget. Or, în acest răs
timp de un secol și mai bine au fost scoase la lumină
unele documente, s-au aprofundat izvoare istorice vechi,
s-au făcut numeroase referiri în lucrări de diverse pro
filuri și s-a limpezit concepția generală de interpretare ;
2. Scriitoarea de care ne ocupăm a fost ultimul vlăstar
al Văcăreștilor, și de aceea socotim firesc prilejul de
a încerca să aruncăm acum un fascicul de lumină cît
mai departe posibil de-a lungul căii coborînde din negu
rile istoriei, pe care a pășit cu glorie un neam întreg.
Cel dîntîi care se va apleca asupra legendei originii
neamului său. cultivată pesemne din abundență în tra
Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu
dițiile familiei, va fi vestitul lenăchiță, deschizătorul de

drum al Văcâreștîlor-poeți. Printre hîrtiile rămase de la
el, Nicolae lorga află, la un loc cu manuscrisul Obser
vațiilor../ gramaticești, o însemnare genealogică în care
obîrșia neamului său era urcată pînă la 1245, pe vremea
presupusului Negru Vodă, descălecătorul de tară 1. Pe
ce izvoare își baza cultivatul boier informația și de unde
atîta precizie a detaliilor — nici o explicație. In lipsa
oricăror documente (dintr-o vreme cînd însăși istoria
țării nu le posedă), este de presupus existența vreunei
genealogii alcătuită cu fantezie de înaintași, genealogie
despre care se spune că s-ar fi pierdut în zilele revolu
ției de la 1848 12.
însemnarea lui lenăchiță va fi fost cunoscută, desi
gur, și primului biograf al Văcăreștilor, Al. Odobescu, de
vreme ce în studiul său din 1860 3 o întîlnim reprodusă
aproape aidoma. De altfel, Odobescu rămîne singurul
exeget de pînă acum care a putut detalia mai mult tre
cerea în timp a strămoșilor Văcărești, aceasta datorîn-
du-se și faptului că în afara datelor furnizate de cronici
și hrisoave vechi, istoricul de concepție romantică a luat
de bună credință și alte surse puțin verificate care, ne-
fiind indicate, n-au putut să vină, credem, decît de la
însuși poetul lancu Văcărescu, pe atunci în viață.
în afară de ceea ce a notat cîndva lenăchiță, preocu
pări în vederea alcătuirii arborelui genealogic al Văcă
reștilor nu se mai semnalează pînă la o ambițioasă în
cercare datorată unora dintre ultimii urmași4. Dar aven
1 „1245. Neagoe Văcărescu], fiiul lui Dan Văcărescul, Voevod

al Făgărașului, nepot de sor a lui Radul-vodă Negru ; venit-au
cu iei, și cu doamna lui Anna, la Cîmpulung, în acești ani ;
/idit-au biserici doasprezece în satele care a stăpînit. pă Dîmbo
vița în jos ; lăsat-au fii pă Radul și Șărban, și fete șase ; a
murit în vîrstă de ani 59...'* (Bibi. Acad. Române, ms. 303, fol. 3,
Apud N. lorga, Studii și documente cu privire la Istoria Româ
nilor, III, Buc. 1919, p. 76).
2 Al. Piru, Poeții Văcărești, Ed. Tineretului, Buc., 1967, p. 10.
3 Al. Odobescu, Poeții Văcărești, în ..Revista noastră", I,
1861 ; Opere, I, ESPLA, 1955, pp. 219—271.
'* Este vorba de o genealogie întocmită de Radu Șt. Fălcoianu,
văr primar cu Elena Văcărescu, decedat de curînd (1970), la
București, în vîrstă de 85 de ani. Nefiind publicată (o copie
dactilografiată se află în posesia noastră), această genealogie,
Obîrșia strămoșilor — între istorie și legendă 9
tura căutării unor urme în vremuri de mult acoperite

de negură, nu poate contura decît, cel mult, fantome. Cu
toate că noua genealogie nu poate aduce nici ea o
dovadă certă privind existența reală a primilor înaintași
sfințiți de tradiția de familie, se orientează, totuși, după
părerea noastră, mai bine spre unele puncte de reper
sigure ale istoriei J. Atestarea documentară a Văcăreș-
tilor va întîrzia încă o lungă perioadă de timp, lăsînd
astfel imaginației neștirbit rolul de a completa cu noi
nume și evenimente legenda existenței strămoșilor lui
nesigură în multe dintre detaliile ei, am cunoscut-o la sîrguin-
ciosul ei autor .cu cîțiva ani în urmă, cînd mi-a mărturisit și
1 aptul că ducerea la capăt a încercării sale, s-a bucurat și de
concursul poetei noastre, vara sa.
Arborele genealogic al Văcăreștilor, stabilit de Radu St. Fălcoianu,
așază. cap de coloană, un strămoș de la 1290 : Ugrin sau
Udriște, „vir nobilis in Fagaras“. Fiul acestuia, Dan, ar fi fost
voievod al Făgărașului, pe la 1340, iar nepot i-ar fi fost, con
semnat abia la 1380, acel Negoiță de care vorbea lenăchiță.
1 Ne referim la faptul că cronicile muntene (Letopisețul Can-
tacuzinescu, Istoriile Domnilor Țării Românești de Radu Popescu)
fixează legendarul descălecat al lui Radu vodă Negru la ..cursul
anilor de la Adam 6798 (1290)“. Tot atunci, Gh. Șincai amin
tește să fi existat acel Ugrin în Țara Făgărașului (este evident
că Fălcoianu pornește de la Șincai). De asemenea, aproape de
această dată — și anume în jurul anului 1280 — istoricii au
fixat conflictul militar între voievodul Litovoi și regele Ungariei,
conflict în urma căruia o parte dintre căpeteniile locale parti
cipante la bătălia dată fără izbîndă, de teama represiunilor ar
fi părăsit ținutul natal al Făgărașului, trecînd de partea cea
laltă a munților și stabilindu-se acolo (cf. Istoria României,
Ed. Academiei, 1962, vol. II, p. 147). în sprijinul aceleiași idei
mai trebuie reținut și faptul că prima mențiune documentară a
Făgărașului datează abia din 1291 (cf. Istoria României în date,
Ed. Enciclopedică Română, Buc., 1971, p. 69). La fel, mai trebuie
luate în considerație încă două observații ce se pot desprinde
prin asociere și care fac mai plauzibile presupunerile ulti
mei genealogii față de însemnările anterioare. Și anume :
1. Dacă Văcăreștii vin din Făgăraș, ei vor fi părăsit cetatea
într-un timp cînd aceasta dobîndise o înfățișare falnică, de
vreme ce blazonul familiei conservă o astfel de efigie ; 2. Cîmpu-
lungul este atestat prima oară la 1300, iar biserica domnească
de aici — cea mai veche din Țara Românească — este con
struită la 1351 (cf. Istoria României în date, pp. 70 și, respec
tiv, 74) ; așadar, străbunul Văcăreștilor, care „zidit-au biserici
doasprezece’*, cum pretinde lenăchiță, va fi putut face aceasta
cel mult în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, după ce-și
va fi înjghebat o situație de mare boier.
10 Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu
lenăchiță. Se detașează mai vie (evocată cu evlavie de

Odobescu ! x) figura comisului Radu din Văcărești care,
în timpul unei secete cumplite, ar fi împărțit plinul ham
barelor sale poporului înfometat, pentru care faptă oa
menii i-au perpetuat memoria poreclindu-1 Bilșug.
Cît privește descinderea strămoșilor din ținutul Făgă
rașului, aceasta n-a fost pusă de nimeni la îndoială.
Argumentul hotăritor se pare că l-a constituit efigia de
pe blazonul Văcăreștilor, descris de Odobescu astfel :
„...scutul părintesc ce purta gravat pe dînsul Cetatea
Făgărașului, pe care fîlfîie o acvilă albă, emblemă de
imaculată putere, și prapurul purpuriu, cu cicera VIRTUS
scrisă în litere de aur“1 2. O reproducere exactă a aces
tuia o aflăm pe stîlpul de marmură ce străjuiește mor-
mîntul Văcăreștilor din cimitirul Belu.
•Tot de la ținutul de dincolo de munți se crede că
se trage și numele de Văcărești la început, pentru a
le indica originea, ar fi fost Făgărești, adică cei veniți
din Făgăraș, schimbarea urmînd a fi explicată printr-o
etimologie populară datorată localnicilor, cărora vechiul
nume nu le spunea pe semne mai nimic.
Statorniciți în Dîmbovița, ca boieri dăruiți de
domnii la care au slujit, stăpîni de moșii, sate, mori,
păduri și munți — așa-i consemnează pe Văcărești pri
mele documente oare le atestă existența. Cel mai vechi,
cunoscut pînă acum, este un hrisov dat la 1535 de dom
nitorul Vlad Vintilă de la Slatina „lui Jupan Stoica ot
Văcărești, consemnînd dreptul la moștenire al acestuia
asupra moșiilor Corbi și Văcărești oare fuseseră „partea
lui Neagoe"3. De aici înainte, nume ale Văcăreștilor
vor fi des întîlnite în diferite acte și hrisoave de pro
prietate de la cancelariile domnești4, iar pentru slujbele
1 Op. cit., vol. I, p. 226.

2 Op. cit., vol. I, p. 225.
3 Vezi George D. Florescu și Dan Pleșia, Condica Văcă-
reștilor, în „Studii" (revistă de istorie), tom. 19, nr. 5/1966, p. 968.
4 Asemenea documente, datate între 1535—1697, constituie
cuprinsul Condicii Văcăreștilor (mai sus citată), „alcătuită de
Petrașco Goruneanu, clucer de arie, în decemvrie 1793“, iar
autentificarea, făcută abia în 1829, poartă semnătura ilustrului
cărturar Dinicu Golescu, „vel logofăt".
Obirșia strămoșilor — între istorie și legendă 11
demnitasre sau faptele de vitejie vor fi trecute în cro

nicile țării. Una dintre căpeteniile de nădejde ale lui
Mihai Viteazul se numea Pătrașcu Văcărescu, răsplătit
de marele voievod, pentru credința și faptele sale de
arme, .cu titlul de Mare Ban al Craiovei ; acesta pare
să-și fi aflat sfîrșitul, dimpreună cu alți doi Văcărești,
Neagoe și Patru, verii săi, în timpul ultimelor lupte
purtate de Mihai J. Un urmaș de mai tîrziu, spătarul
Neagoe, va cădea ucis de turci în 1685 la Constantino-
pol unde se afla trimis de domn să apere interesele
țării. Aceeași cumplită soartă va împărtăși-o și fiul său
lanache, stîlp al domniei lui Brîncoveanu, pierind de
același groaznic supliciu, odată ou domnul său, în te
muta temniță țarigrădeană Edi-Kule. Odobescu (preluînd
informații aflate la istoricii Del Chiaro, Engel și Dionisie
Fotino) va nota înfiorat : „...jertfa începe cu moartea lui
lanake Văcărescu. Capul lui căzu cel dinții, ca spre pe
deapsă pentru dreapta credință ce păstrase către nenoro
citul său domn" 1 2. Pricina omorîrii velitului boier, dețină
tor al multor secrete nemărturisite ale vistieriei dom
nești pe care o condusese, prețuit în mod aparte de
Brâncoveanu (pe care l-a avut odată și oaspete la cona
cul său de lîngă Tîrgoviște3), va fi fost întîi aceasta,
dar pe semne nu singura. Pîrele depuse împotriva lui
Brâncoveanu la Poartă de unii boieri vor fi incriminat
poate și unele fapte de rapace agoniseală prin care
marele vistier își „rotunjise66 moșiile pe seama altor
boieri sau a moșnenilor4. Averea considerabilă, rămasă
la moartea sa — îndeosebi în moșii ce se țineau lanț
de la Dîmbovița pînă dincolo de apa Prahovei — va
1 Două hrisoave din 1604 și 1605 consemnează împărțirea

averilor între moștenitori (cf. Condica Văcăreștilor).
~ Op. cit., vol. I, p. 228.
3 Cronica lui Radu Greceanu, în Cronicari munteni, EPL,
1961, vol. II, p. 154.
4 Cf. Condica Văcăreștilor, între anii 1695—1698 lanake
Văcărescu devine stăpîn pe pămînturile satelor Pogoreș, Tabăra
de jos, Valea Nucetului, Podul Taberii ; cumpără moșii noi la
Raciul și Țigănești : vaduri de moară pe Dîmbovița ; munții
Românescul și Frumușălul pe Dragoslave. In ultimii 15 ani
averea sa va spori mereu (Vezi și Ioan C. Filitti, Arhiva
Gheorghe Grigore Cantacuzino, Buc., 1919).
12 Ion Stăvăruș: Elena Văcărescu
fi fost cea care a răscolit veninul multor invidii ale

boierilor și intrigile lor au răzbătut acolo unde plînsul
și blestemele țăranilor dezmoșteniți nu și-ar fi aflat
ascultare.
De pe la 1680 încoace, arborele genealogic al Văcă-
reștilor a putut fi reconstituit în întregime l. Ramura
care ne interesează, cea îndreptată spre urmașii vizitați
de muze, pornește direct din trunchiul martirului de la
1714, al cărui al treilea fiu, Ștefan, va fi tatăl marelui
lenăchiță-Poetul. Studiile speciale, închinate ctitorului
poeziei noastre modeme și urmașilor săi imediați, ne
scutesc de a evoca — cu luxul de amănunte ce s-ar
fi cuvenit, dată fiind importanța lor deosebită — pre
zența acestora în istoria, cultura și literatura română
modernă la începuturile ei.
Aureola pe care și-au cucerit-o ca patrioți și mai ales
ca poeți, a decis, desigur, ca din întregul șir de stră
moși admirația poctei de mai tîrziu să se oprească asu
pra lor, spiritualicește simțindu-se legată, pe bună
dreptate, mai mult de ei. Pentru aceea, imaginația
fecundă și romantică a urmașei va căuta să le reînvie
cu pasiune chipurile — pînă la încercarea de a stabili
cu ei un dialog peste timp — și să le închine pagini
de înfiorată evocare.
Iar dintre toți, oricît ar părea de ciudat, bătrînul
lenăchiță va ocupa locul privilegiat al primului idol.
Falnicul și curajosul bărbat, iscusitul om politic și
diplomat, patriotul vajnic și lucid, poetul petrecăreț
și profet își află rezonanță duioasă într-o biografie La
vie d’Enakitza Vacaresco, pe care urmașa o dedică stră
bunului. Tn linii mari, datele urmărite sînt cele pe care
i le-a pus la dispoziție studiul lui Odobescu. O ima
ginație vie amplifică însă unele tablouri și întîmplări»
dîndu-le mai multă putere de trăire, chiar dacă o anume
nuanță de romanțare este evidentă. Dar, în cazul unora
dintre aceste bogate descrieri, ne dăm seama că nu totul
este produsul pur al imaginației, ci unele detalii trebuie
1 Vezi I. C. Filitti, op. cit. în Anexă — schița genealogică a

familiei Văcărescu. Vezi lucrările citate la poz. 5, 7, 17, 39, 44
din bibliografia (B) anexată lucrării de față.
Obirșia strămoșilor — intre istorie și legendă 13
să fi fost consemnate după mărturii păstrate prin tra

diția orală de familie. Astfel, aflăm despre pitorești jocuri
și obiceiuri folclorice care aveau loc, îndeosebi cu oca
zia sărbătorilor de iarnă (colindele, plugușorul, viclei
mul), la curtea străbunului unde se bucurau de mare
trecere. Desigur, numai dintr-o asemenea sursă puteau
veni, cu o atît de mare precizie, amănuntul de culoare
și anecdotica unor întîmplări în care erau implicate
personaje reale (boierii Brâncoveanu și Fălcoianu, cele
bra dansatoare țigancă Pitulicea) Prin aceasta, lucra
rea se va înscrie ca o contribuție la cunoașterea biogra
fiei Văcăreștilor.
Că strălucitul lenăchiță a putut deveni, pentru
îndepărtata sa urmașă, cel mai mare dintre larii fami
liei, este lucru de înțeles dacă ne gîndim că la puțin
timp după moarte (1797) faptele lui dictau istoricului
cuvinte ce-1 acopereau de aură perpetuă : ,.Un om în
veci memorabil, gloria țârei sale românesci, onoarea
familiei sale și fala Patriei*1 2. Așadar, ori de cite ori
scriitoarea va trece prin momente grele, gîndul ei se
va îndrepta cu tărie spre acest înaintaș, ca spre un
duhovnic. In fața lui se va umili cerînd iertare că a
călcat porunca testamentară scriind într-o altă limbă ;
lui va jura să-și închine întreaga viață pentru ,,a pa
triei cinstire*.
Am mai adăuga — considerînd aici momentul potri
vit acestei observații — similitudinea unor fapte ce
leagă, cu semnificație, destinele primului și ultimului
poet din stirpea aezilor de la Văcărești : lenăchiță —
deschizător de drum al poeziei românești, Elena ducîn-
du-i ecoul dincolo de fruntarii ; lenăchiță — purtăftor
al faclei iluministe, Elena — propagatoare a valorilor
spiritului românesc pe meridianele lumii ; lenăchiță —
pionier al diplomației românești, Elena — strălucind
la Liga Națiunilor.
1 La vie d’Enakitza Vacaresco, pp. 26—27.

3 Aceste cuvinte, înscrise ca suprem omagiu pe mormîntul
Văcăreștilor din cimitirul Belu, sînt desprinse din lucrarea isto
ricului grec Dionisie Fotino : Istoria vechii Dacii, cea numită
acum Transilvania, Valahia și Moldova (în limba greacă, in
2 voi.), Viena, 1818.
Dacă fiii marelui lenăchiță — Alecu și Nicolae —

sînt, pentru urmașă, doar niște simple nume, atribuite
mai curînd umbrelor de legendă decît existenței reale,
în schimb, gîndurile sale vor stărui, din nou, -asupra
autorului Primăverii amorului, care nu este altul decît
bunicul său. Deși soarta nu i-a dat prilejul să-1 poată
cunoaște în anii copilăriei (căci se năștea la un an după
moartea acestuia, survenită în 1863), nepoata, care-i
va moșteni — singura dintre urmași — harul poetic, îi
recompune, totuși, cu pasiune, imaginea din cele poves
tite de tatăl ei și, mai ales, din mărturiile bunicii, Eoa-
terina Cantacuzino Pașcanu, în casa căreia a stat în
primii ani. Portretul bunicului îl întllnim, amplu și ad
mirabil surprins, într-una din scrierile memorialistice ale
Elenei, care, prin relatarea detaliilor, constituie, fără
îndoială, o prețioasă contribuție la cunoașterea profi
lului viguros al „Părintelui poeziei române44. Ea ne
asigură că lancu Văcărescu „vorbea cu ușurință patru
limbi europene44, că era stăpînit de dorința arzătoare
de „a citi totul, a înțelege totul și a ști totul44, com-
parîndu-1 cu „un veritabil cuptor încins, în care se
topesc sclipitoare metale și pietre scumpe"4, că „verva
lui era temută și versurile mușcătoare...44. „Adeziunea
sa la libertate l-a făcut să se ridice împotriva unei
epoci și a unui destin care făceau ca în țara sa să
existe milioane de țărani analfabeți." „Poetul înnăs
cut, artizan al condeiului și spiritului, a detestat, în
decursul întregii sale vieți, tot ceea ce-i amintea de
moarte (...) ; el interzisese ca în casă să se stingă
vreodată luminile și, noaptea, locuința sa, situată pe
o mică colină, părea, în bezna nopții, o minune, răspîn-
dind în jur razele unui far compus din candelabre fără
număr. «întunericul, acesta îmi este dușmanul — striga
el ; n-o să-1 am destul o eternitate ?...»> în timpul zilei
era cumpătat, noaptea însă mînca în două rînduri
și apoi se culca din nou, iar înainte de zori, cînd se
apuca din nou de lucru, mai servea o supă de fidea și
zaharicale din belșug. Arta lui era impregnată de esențe
anacreontice și cîteodată printr-o descriere de peisaj,
de sentimente simple și curate; urma pe Horațiu al
cărui exemplu îl cultiva. Capodopera sa Primăvara a-
movului, pe care o cunosc toți școlarii, respiră farmecul

izvoarelor și vîlcelelor ce freamătă împrejurul casei
noastre de la țară, unde a locuit multă vreme și care-i
era dragă... lu.
Cum ultimul dintre poeții Văcărești cercetat de isto
ria noastră literară pînă acum a fost lancu Văcărescu,
genealogia acestui neam a rămas și ea părăsită aproape
cu totul 1
2.
Cine duce mai departe investigațiile în acest sens
află, nu fără surprindere, că autorul Primăverii amorului
a dovedit hărnicie și în perpetuarea spiței sale, înscri
ind în registrele de stare civilă nu mai puțin de șapte
copii. Dintre aceștia (patru fete și trei băieți 3), cu excep
ția unuia, ceilalți n-au avut urmași. Cit privește talen
tul poetic — ceea ce făcuse faima Văcăreștilor — nici
unul n-a dovedit vreun grăunte de moștenire (cu toate
că unul dintre băieți, Mihail, a ajuns un cunoscut cro
nicar monden, semnînd cu pseudonimul Claymoor), ceea
ce a făcut ca cenușiul anonimatului să-i acopere pe bună
dreptate.
Primul (?) dintre băieți, Ioan, tatăl viitoarei poete,
s-a născut în 1839. în familie i se spunea lenăchiță,
în amintirea ilustrului străbunic și, desigur, în speranța
că-i va urma „testamentul44 în litera lui. Speranță neîn
dreptățită însă căci urmașul n-a fost atras de literatură,
ci mai degrabă de poleiala mondenității. De foarte
tînăr el a ales tunica cu epoleți și era foarte țanțoș în
uniforma cu multe fireturi de ofițeraș. La 20 de ani —
datorită desigur prestigiului părintelui său — a fost
1 Premieres annâes, pp. 1—3. Bibi. Acad. Române, Arhiva
Elena Văcărescu.
2 Pentru confirmare vezi G. Călinescu, Istoria literaturii
române de la origini pînă in prezent, Ed. Fundațiilor, Buc. 1941,
p. 61 ; capitolul Poeții Văcărești, în Istoria literaturii române,
vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1968 ; Ion Rotaru, O istorie
a literaturii române, vol. I, Ed. Minerva, Buc., 1971. Excepție
face lucrarea lui Al. Piru, Poeții Văcărești, unde se dau cîteva
detalii (p. 94).
3 După genealogia stabilită de Filitti : Fetele : Maria căsă
torită cu Scarlat Fălcoianu, Ecaterina căsătorită cu Grigore
Lahovary, Eufrosina căsătorită cu un Greceanu din Moldova,
Alexandrina căsătorită cu Al. Darvary. Băieții : Mihail, Constan
tin și Ioan, primii doi rămași, pare-se, celibatari.
primit în garda personală a domnitorului de oare se

leagă actul Unirii — Alexandru Ioan Cuza. De la
acesta va mai căpăta unele posturi de răspundere în
treburile administrative. Incepînd din 1865 îl aflăm pre
fect de Tîrgoviște, unde rămîne cîțiva ani, ceea ce
dovedește că și-a păstrat o poziție bună și sub noua
administrație.
în timpul Războiului de Independență este mobilizat
cu gradul de căpitan și se va întoarce cu cel de colonel
— convingătoare dovadă că s-a distins pe cîmpul de
luptă în timpul încleștărilor de la Plevna, Rahova și
Opanez, la care a luat parte cu unitatea sa de cavalerie.
Din cele povestite de el la întoarcere, fiica-scri-
itoare va reconstitui unele tablouri, savuroase prin naivi
tate și plasticitate : „...Dormea în cort pe pămînt (...),
intr-un sac de blană, în care se ascundea pînă la gît și
în care mișunau paraziții nenumărați și fără milă.
Păduchi, zăpadă, ploaie, noroi. Cînd oamenii, cu bărbile
crescute mari și pletele acoperite de promoroacă, dădeau
de un adăpost, acolo stăpînea mucegaiul... Unitatea sa,
împreună cu un regiment de gardă imperială, a atacat
și a cucerit o redută pe care un mic pașă turc o apăra
cu turbare. Dușmanul arunca asupra asaltatorilor focu
rile bombardelor ce ardeau ca niște torțe de groază, dar
aceștia n-au putut fi opriți să nu cotropească acea colină
a morții...“l.
După ce o vreme funcționează ca administrator al
domeniilor statului, între anii 1888—1892 Ioan Văcărescu
este ministru plenipotențiar, mai întîi la Bruxelles apoi
la Belgrad și Roma. Cu privire la brusca sa promovare
în elita diplomaților a circulat zvonul că aceasta s-ar fi
datorat influenței fiicei sale Elena la curte, unde ajun
sese favorita Carmen Sylvei, suverana cu veleități de
scriitoare. Dacă acest lucru nu s-a putut ști niciodată
cu certitudine, în schimb înlăturarea părintelui său din
rîndul diplomaților coroanei a coincis exact cu momen
tul în care tînăra poetă cădea în dizgrația furioasă a
regelui Carol, din pricina acelei „idile princiare4’ de
care s-a făcut apoi atâta vâlvă.
1 Le Roman de ma vie, ms. dactilo, p. 3, fond. cit.

De -atunci și pînă la moartea lui, survenită la Paris,

în 1914, tatăl Elenei Văcărescu a trăit retras total din
viața politică, într-un fel de prelungit exil.
La sfîrșitul anului în care se săvîrșise părintele său
(1863), Ioan Văcărescu se căsătorea cu Eufrosina
Fălcoianu, care, așa icum avea să se exprime mai tirziu
fiica, „aparținea și ea unei vechi familii de boieri,
Fălcoienii, prezenți în toate cronicile străvechi ale
Valahiei“ \ Ajunși aici, se cade să ne oprim puțin pen
tru a face unele scurte observații privind descendența
scriitoarei pe linie maternă. într-adevăr, Fălcoienii apar
țin și ei unei vechi familii pămîntene, care și-a luat
numele de la localitatea Fălcoi, situată pe malul drept
al Oltului, la nord de Caracal (unde s-a stabilit în ulti
mii ani de viață și a murit cunoscutul haiduc lancu
Jianu). S-ar putea crede că ridicarea lor în rîndul mari
lor boieri a avut loc pe vremea lui Mihai Viteazul, pen
tru că de pe atunci ni se semnalează primul strămoș :
„Petru, logofăt din Fălcoi (1592—1630)“, fiul lui „Nica,
vel logofăt44 12. Ca o confirmare a apartenenței lor la
marea boierime este înrudirea acestora cu descendenții
altor vestite familii, cum sînt : Cantacuzino, Filipescu,
Oteteleșeanu, Crețulescu, Slătineanu, Rosetti și altele, la
care se adaugă cea a Văcăreștilor. în afară de diverse
dregătorii pe vremea domnitorilor sau posturi de înalți
demnitari și funcționari de stat mai tirziu (printre ei :
trei miniștri, cîțiva directori generali, un profesor uni
versitar, trei generali3), Fălcoienii n-au strălucit prin
personalități și fapte deosebite. Eufrosina, mama scri
itoarei noastre, era o tînără instruită și ambițioasă, fire
tenace, „stîlp“ de familie, ținînd cu orice chip să dea
din nou strălucire /vechiului blazon al Văcăreștilor pe
care-1 adoptase cu venerație. Avînd-o alături pe energica
fălcoiancă, Ioan Văcărescu reușește să refacă, după ce
răscumpără de la ceilalți frați partea de moștenire, reșe
1 Premieres annees, p. 2, fond cit.

2 Vezi I. C. Filitti, op. cit., Anexa (schița genealogică a fami
liei Fălcoianu).
3 Ibidem.
2 — o, 18
dința străbună de lingă Tîrgoviște, ajunsă în paragină.

Aici, tînăra familie se retrage îndeosebi în timpul verii
și primește oaspeți de seamă din protipendada bucureș-
teană. După ce vor veni pe lume cele două fete, Elena
și Zoe, toate eforturile mamei se îndreaptă spre a le
da o educație cît mai aleasă, asupra realizării căreia va
veghea cu strășnicie. Cînd acestea vor crește, Eufrosina
Văcărescu va nutri planuri orgolioase pentru a-și ve
dea odraslele ajunse în rîndurile celei mai mari elite
din anturajul curții regale, ceea ce va și reuși pînă la
urmă. O afecțiune deosebită se statornicește încă devreme
între mamă și fiica cea mare care, fire visătoare, avea
mult mai multă nevoie de ocrotire și îngrijire chiar în
anii maturității. Ca o umbră credincioasă, mama își înso
țește pretutindeni copila la studii sau în lungi călătorii,
dintre care unele — triste pribegii. Datorită perseve
renței mamei, viitoarea poetă capătă la timp îndrumarea
literară de care avea atîta nevoie. Eufrosina Văcărescu
va rămîne, pînă în ultimul ceas al vieții ei, în preajma
urmașei în care-și vedea realizate năzuințele. Ea va fi
delicata amfitrioană a cunoscutelor saloane de la Paris
ale Elenei Văcărescu, și oaspeți aleși ca Marcel
Proust, Anna Brâncoveanu de Noailles, Gabriele
d’Annunzio, Jean Cocteau, Jean Richepin. Paul Valery
și alții care se întîlnesc 'acolo, o răsplătesc cu iubire și
prețuire, unii dăruindu-i, cum face Proust, volumele de
debut cu dedicații pline de afecțiune 1.
Eufrosina Văcărescu moare la Paris, în 1933, în
vîrstă de 93 de ani.
Unica soră a Elenei era mai mică cu doi ani (18G6—

1950) și se numea Zoe. Ca fire și sensibilitate, mezina se
deosebea mult de scriitoare. Anturajul monden în care
a intrat din adolescență a absorbit-o cu totul, făcînd o
pereche nimerită cu colonelul Mihai Caribol. Poate toc
mai datorită acestui lucru Elena nu va aminti decît
rareori în memoriile sale de sora ei, deși a dovedit mereu
1 Apud V. Munteanu, în „Universul literar**, nr. 10/1928 :

,.Hommage respectueux de l’auteur, infiniment reconnaissant de
la haute et flateuse protection accordee ă son h£ros“ (Dedicație
din 1913, pe primul volum din In căutarea timpului pierdut)
față de ea o afecțiune delicată. Așa cum nici spirituali

cește n-a strălucit prin ceva, Zoe n-a lăsat nici urmași
care să perpetueze numele Văcăreștilor.
Oricît ar părea de ciudat, cunoscută fiind rîvna fami

liei și — mai ales a Eufrosinei Văcărescu — de a păstra
hrisoavele neamului, actul de naștere al Elenei nu s-a
păstrat. Lucru și mai neobișnuit : nici un act de iden
titate, dintre puținele rămase l, ale scriitoarei, nu con
semnează o dată de naștere certă. Este adevărat că în
două rînduri — în perioadele corespunzătoare primu
lui și celui de-al doilea război mondial, o dată la Văcă
rești, iar a doua oară la Paris — arhiva Elenei Văcă
rescu a fost răvășită și în parte arsă sau confiscată de
nemți. Fără îndoială că atunci s-au pierdut, laolaltă cu
o masivă și prețioasă corespondență, și hîrtiile de iden
titate personală.
Deoarece investigațiile pe care le-am întreprins în
diverse arhive, în vederea descoperirii unui act oficial
care să confirme data de naștere exactă a scriitoarei, au
rămas, pînă în prezent, fără vreun rezultat, am căutat
să rezolvăm această problemă făcînd apel la anumite
mărturii și indicații ajutătoare.
Referințele lăsate de scriitoare în unele lucrări cu
caracter autobiografic 12 sînt, în ceea ce privește da^ta naș
terii sale, imprecise și contradictorii, plasînd-o pe durata
a trei ani : 1864—1866. Majoritatea surselor biografice3
1 Cîteva legitimații de la Liga Națiunilor și un pașaport din
1945. aflate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe.
2 Rois et reines que j'ai connus, Memorial sur le mode
mineur, Mărturisiri, Le Roman de ma vie. Premieres annees,
Sapins des Carpathes și altele.
3 Vezi prezentările din Grand Larousse Encyclopedique,
Paris, 1964 (Tome 10, p. 636, col. 2—3) ; Litterature Franțaise, de
J. Bedier. P. Hazard. P. Martino, Paris, Larousse, 1965 ; Dic
ționar enciclopedic român, Ed. Politică, Buc., 1966 (voi. 4, p. 827),
precum și diverse articole, studii și conferințe ce au sărbă
torit, la București sau Paris, centenarul nașterii scriitoarei (con
semnate de noi la cap. Bibliografic).
dau ca an de naștere 1866. De unde vine și pe ce se

susține această dată ? Fără îndoială că de la indicația
cuprinsă într-o strofă din poezia Dedicace, apărută în
volumul de debut al poetei, Chants d’Aurore, din 1886,
cînd avea 20 de ani :
Dis a ceux qui peut-etre meme

N’en voudront pas avoir pitie
Que j*ai vingt ans (s.n.) et que je faime,
Que ce livre Vest dedie.1
Dar ceea ce trebuia privit ca o simplă figură de stil

a fost luat în serios, și poetei i-a convenit să se vadă
întinerită cu doi ani. De anul 1866 nu poate fi însă
în nici un caz vorba ca an de naștere al scriitoarei, pen
tru că atunci s-a născut — și faptul este atestat de
acte12 — sora sa mai mică, Zoe. Pornind de la această
constatare și avînd în vedere consensul unanim al rude
lor apropiate ale scriitoarei, pe care le-am consultat,
cum că Elena era mai mare cu doi ani decît mezina, se
ajunge la concluzia că singurul an ce trebuie avut în
vedere privind nașterea sa este 1864. De altfel, pe
piatra funerară rudele au ținut să fie trecută ca dată
de naștere 21 septembrie 1864 3. La același an, 1864,
ne trimite și o menționare a autoarei însăși dintr-un
articol din 1947 4.
1 Spune acelora ce poate

Nu vor voi a mă cruța
C-am douăzeci de ani, că toate
Eu ți le-nchin și cartea mea.
în românește de Monica Pillat
2 In registrul de decese al sectorului 1 București, poziția
145/1950, se menționează și anul nașterii decedatei Zoe Caribol,
care este trecut după buletinul de identitate : 1866.
3 Această dată a fost menționată la indicația lui Radu Șt.
Fălcoianu, văr primar al Elenei Văcărescu, și acesta mi-a măr
turisit verbal că a deținut, pînă nu demult, o copie după
certificatul de botez, dar pe care mai apoi a pierdut-o.
'• Sapins des Carpathes, în revista „Echos de France”, din
29, I, 1947. Povestind o întîmplare ce avusese loc în timpul
sărbătorilor de Crăciun din 1944, scriitoarea făcea această pre
țioasă confidență : „Aveam atunci, deja, optzeci de ani“.
Pentru o mai mare detaliere privind data nașterii,

lucrurile merg și mai anevoie, deși toate referințele duc
spre prima jumătate a lunii octombrie. Și dacă luăm în
considerație data înscrisă pe criptă ca fiind mențio
nată după calendarul în stil vechi, am putea conchide
că scriitoarea va fi văzut lumina zilei la 3 octombrie
1864. Și în această privință scriitoarea ne vine întrucît-
va în ajutor cu o precizare din articolul autobiografic
Premieres annees: „Am văzut fermecătorul cer româ
nesc într-o seară de început de octombrie, cînd soarele
apunînd răspîndea la orizont o lumină trandafirie../*.
Cît privește locul nașterii sale, scriitoarea are grijă
să ni-1 descrie exact1 : „...locul nașterii mele, singurul
loc înalt din București (sic !) și pe care se înălța cate
drala și Camera Deputaților, se afla în dreptul unde
azi, după ce casa natală a fost dărîmată, trece Bule
vardul Maria.Și cum tot ea precizează mai departe
că în jurul său erau atunci „toate mătușile Fălcoianu“,
este limpede că evenimentul a avut loc în casa bunicilor
după mamă, care s-a aflat undeva la poalele Dealului
Mitropoliei, pe unde și-a deschis mai tîrziu cale actualul
bulevard George Coșbuc.
Primii ani ai copilăriei, Elencuța — căci așa este
alintata în familie — și-i petrece, în cea mai mare parte,
cînd la bunicii Fălcoieni, cînd la buna Ecaterina, văduva
lui lancu Văcărescu. In casa poetului face, putem spune,
cunoștință cu strămoșii : unii evocați, alții prezenți acolo,
veghind cu bunătate din cadrele lor aurite. Fetița cu
bucle negre se oprește mirată în fața înaltelor portrete
de boieri în lungi straie bizare și, dorind să afle cît
mai, multe lucruri despre ei, sîcîie pe toată lumea cu
întrebările. Cînd i se povestește, „micul personaj zvă
păiat — cum singură se caracterizează — se potolește
dintr-o dată și ascultă eu încîntare ceasuri întregi epo
peea strămoșilor acoperiți de glorie. Ecaterina Văcă
rescu îi vorbește mereu de bunicul lancu, zăbovind
împreună în camera de lucru a acestuia. Atunci află,
desigur, acele prețioase detalii privind existența intimă
1 Premieres annees, p. 4.
a poetului, cu ocupațiile, pasiunile și tabieturile pe care

nepoata i le va descrie în memoriile sale de mai tîrziu.
încă din vremea celei mai fragede vîrste, copila
face cunoștință, deloc bucuroasă, cu disciplina rece
impusă de guvernantele cicălitoare. De la acestea deprinde
însă, cu o ușurință nară, limbile engleză, franceză și
germană. în același timp, cu ajutorul celor din jur
începe să descifreze secretul alfabetului și gustă o rară
plăcere cînd reușește să înțeleagă ce se ascunde sub
ieroglifele paginilor pe care le privise, pînă atunci, cu
un soi de teamă religioasă. De atunci, vizitele în bogata
bibliotecă a bunicului lancu devin tot mai lungi și
mai dese, uneori aflînd acolo o secretă ascunzătoare
pentru a scăpa de tirania guvernantelor. Astfel, înainte
de a ajunge la vîrsta școlară, ajutată de o inteligență
ieșită din comun, ea depășește cu mult cunoștințele ce
ar fi putut să i le ofere obișnuita instrucție școlară de
început, ceea ce determină pe părinți s-o oprească de
a urma cursurile cu copiii de vîrsta ei și hotărăsc să
se prezinte numai la examene.
Plăcerea evadării în lumea cărților va fi, pe la șapte
ani, concurată serios de preocupări noi, prilejuite de
descoperirea, extra micros, a unui alt univers de înain
tare : lumea satului și natura. Evenimentul are loc la
Văcărești, în peisajul dîmbovițean, unde, odată refăcută
vechea reședință, familia lui Ioan Văcărescu o preferă
pentru cea mai mare pante a anotimpurilor agreabile.
Prima cunoștință cu locurile vetrei strămoșești îi
lasă Elencuței impresii de neuitat : „Aveam abia șapte
ani cînd tatăl meu, după mari străduințe, intra în stă
pânirea completă a moșiei străbune de la Văcărești pe
care pînă atunci o împărțise cu frații și surorile sale (...).
Am sosit la Văcărești într-o seară de primăvară. La ora
două părăsisem calea ferată pentru a lua o trăsură cu
cai hirsuți care, într-un zăngănit teribil de clopoței, cu
coamele zbîrlite precum șoriceii de la carul Cenușă-
resei, străbătură coline și văi și ne duseră tot într-o
goană pînă la Văcărești. Mai întîi ne-a apărut satul cu
căsuțe văruite, din ipragul cărora se repetau cuvinte de
bun venit (...). Mireasma ierbii crude umplea văz
duhul : soarele își culca razele pe lanurile de grîne
Obirșia strămoșilor — intre istorie și legendă 23
verzi (...) ; priveam fericită în jur, copleșită de emoție

și de oboseală — sărman copil-poet ce suferea de pe
urma hurducăielilor, dar care simțea o speranță fără
nume...“ l.
încă din această „primă zi la Văcărești", neuitată
pentru „parfumurile și magia eiu, Elencuța se va lega
pentru totdeauna de locurile acelea în care-și va desco
peri, atavic, propria matrice sufletească. în mintea
și în sufletul copilei se imprimă, ca pe o peliculă infinit
sensibilă, imagini în avalanșă : ruinele străvechii curți
boierești din care mai rămăseseră (cum se mai păstrează
miraculos și azi ! ) hrubele adinei cu impunătoare bolți
subterane, deasupra cărora se înălțase odinioară, la
capătul colinei dinspre Tirgoviște, palatul străbunului
lanache, unde găzduise pe Brâncoveanu : parcul sălbă
ticit cu falnici copaci seculari și colonade stinghere
(pe care-1 va reamenaja, mai tîrziu, sub ochii săi, cu iscu
sită artă, grădinarul austriac al parcurilor regale ; iarba
și lanurile unduind pînă-n largul zării zimțuite, dincolo
de coline, de munții sumețiți în contururi de azur și
cleștar ; cîntecul nesfîrșit al greierilor și păsărilor, ropo
tul ploii peste pămîntul încins și încărcat de miresme, lar
ma caraghioasă a broaștelor din iazurile din luncă, îngî-
narea tălăngilor apropiindu-se seara în paisul turmelor,
doinirea tărăgănată din fluier și caval, rîsul fetelor și flă
căilor po uliță, chemarea dorului la locul întîlnirilor de
la Fîntîna Corbului, aurore și amurguri înotînd în flăcări
și aur... Toate acestea vor apare, cu fiorul unic de
atunci, în versurile și proza ei poetică de mai tîrziu.
La Văcărești „s-au petrecut momentele cele mai semni
ficative și mai dragi din viața mea” — va repeta ea
atunci cînd, octogenară, își rînduiește amintirile12.
Spre marea bucurie a Elencuței. anumite împre
jurări hotărăsc ca șederea ei la Văcărești să fie cît mai
îndelungată. De fapt, este vorba de o întîmplare oare
putea să se termine tragic : cu puțin înainte de a împlini
nouă ani, o boală gravă o țintuiește la pat timp de șase
săptămîni, trecînd prin stări de comă din care a scă
1 Le Roman de ma vie, p. 19.

2 Ibidem.
pat ca prin minune Pentru refacerea convalescentei,

rămasă cu o sănătate șubredă un timp îndelungat, un
climat mai potrivit ca cel de la Văcărești nici nu se
putea afla.
Consecință a acelorași împrejurări, socotim și rămîne-
rea, în continuare, a copilei în afara evidenței școlare.
Ea are, mai departe, un program privilegiat de elev
„în particular44 și, ca să nu fie singură, sora mai mică
trebuie să-i țină .tovărășie. De această situație nu sînt însă
prea încântate, deoarece profesori buni nu pot căpăta
decît în timpul lunilor de caniculă : „Nu cunoșteam
acele oaze ale copilăriei care sînt vacanțele de vară.
Tocmai atunci, în lunile cînd toți verișorii și prietenii
noștri se jucau de dimineața pînă seara, nouă ne soseau
profesori de la București, încîntați să se plimbe pe sub
umbrare" 1 2.
Cînd magiștrii din capitală părăsesc Văcăreștii, ră-
mîne să le îndrume educația miss Allen, guvernanta
englezoaică, uscată și iezuită, care își face o plăcere din
cenzurarea severă a programului copiilor. Acesteia i se
mai adaugă și preotul satului, adus să țină predici reli
gioase ce plictisesc și irită. Singurul dascăl pe care
Elencuța îl va prețui în timpul acestei sihăstrii este un
student sărac și bolnav de ftizie, care reușește să-i
transmită pasiunea sa cel puțin pentru cultura elină,
dacă nu, deocamdată, și pentru cea latină — discipline
pe care le predă copilelor La cererea părinților. Mărtu
risirea tîrzie a scriitoarei, stăpînită de profundă și sin
ceră compasiune pentru tînărul profesor amenințat de
un destin implacabil, este emoționantă ! „...studentul
pasionat și măcinat de tuberculoză, oare citea pe Eschil
cu vocea lui sfîșiată, punea tot sufletul său (...). Sărma
nul om, parcă-1 văd, atît de palid, sub clătinătorul
frunziș al nucului, în acea lumină verde ce-i juca pe
chip, încercînd să-mi dea de înțeles cît de util era tine-
leții lui pîndită de moarte acel ritm intens care slăvea
pe Prometeu în strofe, antistrofe și epode, părînd, în
accentele cadențate ale plîngerii Oceanidelor} chemarea
1 Rois el reines que j’ai connus, pp. 33—34.

J
Portretul Elenei Văcărescu la 20 de ani.

(Cl.)
Parcul de la Văcărești, locul unde scriitoarea și-a petrecut primii

ani ai copilăriei. Acolo, rezistă și azi timpului ruinele vechii re
ședințe a indepărtaților strămoși(a.). Din casa copilăriei Elenei
nu se mai văd însă decît urmele temeliilor și, martor, 'nucul de
la fereastră (b.), iar mai la o parte — fin tina și o clădire secun
dară (c.).
(!>•)
(C-)
h£l£ne VACARESCO
CHANTS D'AURORE
PARIS
ALPHONSE LEMERRE, ED1TEUR
Pfitngt Choucul, 17.31
Coperta interioară a volumului de debut:

Chants d’Aurore (1886).
Elena Văcârescu In costum popular din regiunea Dîmboviței
(1891),
H&LE&QE 'V&tCcJ'RESCO
LE
DE LA
.DÂMBOVIȚA
CHANSONS. BALLADES ROUMAINES
recueillics par
HELENE VACAK ESCO
BUCAREST
SOCECU & C" EDITEURS
1892
Volumul folcloric Rapsodul Dîmboviței

ia versiune franceză
Obîrșia strămoșilor — intre istorie și legendă 25
elementului primordial. Astfel, foarte devreme, gustam

imateriala beție a poeziei... în timp ce preotul îmi explica
frumusețea lacrimilor și îmi arăta, pe o cruce primitivă,
brațele pironite ale Mîntuitorului meu, celălalt — stu
dentul, ce se îndrepta spre mormînt — mă îndemna să
înaintez spre o altă lumină...“ x.
Cultura clasică devine, de pe acum, o componentă
statornică a universului spiritual al Elenei Văcărescu.
Acest fapt explică în parte atracția sa către poezia evo
catoare de antichități a parnasienilor. în același sens,
pot fi interpretate unele dintre conferințele sale dez-
voltînd cu pasiune subiecte din cultura elină și latină,
precum și încercările ei de a transpune în versiune
franceză unele lucrări ale autorilor antici, printre care
am aminti o excelentă traducere în versuri a tragediei
lui Sofocle. Trahinienele 12.
La Văcărești, ceasurile de instrucție atentă și lectură
bogată alternează cu refugiul și meditația în mijlocul
naturii, privilegiu pe care Elencuța îl smulge severei
miss Allen, cu prețul unei îndîrjite hărțuieli. Acum, aici,
cu precoce sensibilitate, încep acele fecunde și ciudate
jocuri ale imaginației, procurîndu-i uneori stări vecine
cu uitarea de sine și halucinația, pe care ni le va pre
zenta, mai tîrziu, cu umor : „Stînd sub copacii bătrîni
și fără să remarc nimic aparte la ei sau în natura felu
rită din jur, compuneam în grabă, din închipuire, scene
al căror prim personaj eram eu însămi. Zarva din sat,
lătratul cîinilor ori urletul îndepărtat al lupilor în pragul
iernii nu reușeau să-mi tulbure fanteziile scandate în
ritmul pașilor. Dădeam astfel impresia unei micuțe
nebune plimbîndu-se în rochița ei lungă și colorată, frîn-
gîndu-și mîinile de neștiută dorință... înaintea gîndurilor
mele dansau numai născocirile imaginației ; carul fantas
magoriei îmi aducea ținuturi ciudate pe care le cream și
le destrămam rînd pe rînd. Cînd suna clopoțelul de cină,
mă întorceam spre casă, stăpînită de halucinațiile mele
și mîndră de ele...“ 3.
1 Op. cit., p. 24.

2 în manuscris, Bibi. Acad. Române, fond cit.
Aici, la vatra Văcăreștilor — și nicăieri aiurea n-ar

fi fost loc mai potrivit ! —, se înfiripă, pentru prima
oară, reveriile ce vestesc viitoarea poetă, și Elencuța
simte imboldul de a înstruna lira străbună, așa cum îi
striga, prin sînge, legatul lui lenăchiță. Vor fi fost, poate
(nu ni s-au păstrat), versuri naive, dar de autentică și
mișcătoare candoare, de vreme ce harul copilei atrage a-
tenția și dincolo de cercul amabil al familiei și prietenilor.
Aflînd, cine știe de unde, că o copilă din Văcărești face
versuri, Carmen Sylva cere într-o zi să-i fie prezentată
poeta de 11—12 ani. întâlnirea produce, se pare, o
puternică impresie asupra suveranei (episodul este rela
tat de scriitoare cu 30 de ani mai târziu x), care se gră
bește să vorbească lui Alecsandri și lui Maiorescu despre
înzestrata urmașă a Văcăreștilor. Faptul, măgulitor desi
gur, ar fi trecut fără mare importanță pentru ea, dacă
„regele poeziei44 și marele critic ar fi rămas pasivi, însă
aceștia, ounoscînd-o la rîndul lor, sfătuiesc părinții să
persevereze în a-i da urmașei o educație poetică
aleasă 12.
în răstimpul celor cîțiva ani petrecuți în cea mai
mare parte a timpului la Văcărești, Elencuța citește
mult și setea ei de lectură îi apropie, de pe acum,
acei mari autori ai literaturii occidentale (îndeosebi fran
cezi și englezi), de care nu se va mai despărți niciodată.
Cînd este vorba de Shakespeare, Byron, Shelley, Keats,
argumentele tenacei miss Allen devin de prisos. In afara
acestor titani ai literaturii insulare, preferințele viitoarei
scriitoare se îndreaptă — și din ce în ce mai mult —
spre literatura franceză. „Shakespeare mă uimea, dar
în Racine aflam o neobișnuită plăcere** — va nota memo
rialista în Le Roman de ma vie. în fața guvernantei
dezolate că nu e înțeleasă îndeajuns superioritatea bri
tanică, eleva replica cu îndrăzneală, zîmbind semni
ficativ : „E chemarea rasei latine !...44. La această ale
gere contribuie, fără îndoială, și puternica tradiție filo-
franceză a familiei, care hotărăște ca Elencuța să meargă
1 Rois et reines que j’ai connus, p. 35.

2 Cf. V. Munteanu, Elena Văcărescu, în „Universul literar**,
an. XLIV, nr. 10/1928.
la Paris pentru „desăvîrșirea educației4i sale. Aceste

planuri aveau să sufere însă o amînare. Vremurile se
învolbură și în curînd izbucnește Războiul de Indepen
dență. Importantul eveniment de la 1877, care avea să
decidă soarta României moderne, e trăit cu intensitate
de copila de 13 ani. Imaginația ei bogată află acum
prilej de a broda scene de eroism legendar. Unele dintre
acestea vor dăinui și le vom recunoaște în versurile de
juvenil entuziasm din acele Chansons de guerre, inserate
în placheta de debut apărută nouă ani mai tîrziu.
Tot în această vreme de încordare, de grijă, de
nevoi și dureri pricinuite de războiul ce se purta cu
nebănuite jertfe pe redutele de la Plevna și Smîrdan,
biografia viitoarei poete se îmbogățește cu o experiență
de importanță capitală pentru destinul operei sale :
minată de o firească nevoie de a se afla în asemenea
împrejurări în mijlocul oamenilor, stăpînită de agitație,
Elencuța rătăcește zile întregi, timp de cîteva săptămîni,
prin satele din jurul Văcăreștilor. Era, de fapt, o veche
dorință *, căreia i se opusese mereu, cu Implacabilă în-
dîrjire, teribila guvernantă, acum buimăcită de veștile
războiului.
Cu un caiet la subsuoară și cu cîteva capete de creion
in buzunarul șorțului, copila se furișează la marginea
parcului și de aici mai departe, pe potecile bătute ca-n
palmă de tălpile goale ale prășitorilor, cosașilor și sece
ră tori lor, îndreptîndu-se spre lanurile din luncă ori spre
colinele ce o împrejmuiesc. Cînd, de undeva — dintr-un
pîlc de oameni opriți la popas, ori de pe malul unei gîr-
lițe unde un ciobănaș își păzește turma, ori de pe un
răzor unde trudește o codană sau o nevastă tînără —•.
se aude, legănată și durută adesea, melodia unui cîntec,
Elencuța își încordează auzul și creionul aleargă nebu
nește peste paginile albe, de teamă să nu piardă vreo
frîntură din gîndul rostit aiurea, ce-i vibrează în suflet.
La fel face în serile cu lună plină, căci cunoaște un
loc unde tinerii vin să-și spună dorurile : la Fîntîna
Corbului, nu departe de grădina conacului. Alteori, după
cină, prefăcîndu-se că se duce la culcare, avînd complice

28 Ion Stăvăruș • Elena Văcărescu
vreuna dintre fetele de la curte, dispare la o șezătoare

din sat, unde oamenii nu se lasă rugați să dea glas,
prin cîntec, zbuciumului prin care trec.
Astfel, cu receptivitatea ei deosebită, Elencuța înre
gistrează, tulburată, cîntece vechi, doine, balade, bocete ;
uneori notînd, alteori nu, dar umplîndu-și sufletul cu
ele, le păstrează ca pe o aleasă comoară, pentru a le
reuni, mai apoi, în culegerea ce-i va purta numele peste
multe meridiane — Rapsodul Dîmboviței.
Odată cu terminarea războiului, proiectul plecării la
Paris, la care mai ales Eufrosina Văcărescu ține așa de
mult, este pus în practică. Așa se face că, începînd de
prin 1879 \ Elencuța trebuie să părăsească, pentru lungi
perioade din an, locurile dragi ale Văcăreștilor, spre a
se muta, în tovărășia mamei și surorii sale, în marele
oraș de pe malurile Senei.
Familia are în vedere, în primul rînd, să asigure
fetelor educația aleasă după oare era ahtiat orgoliul
boieresc. Elencuța înlocuiește însă această ambiție, ca
și pe aceea a diplomelor de răsunet sorbonard, cu
pasiunea pentru literatură. La venirea în capitala
Franței, ea este deja familiarizată cu marile capodopere
ale spiritului francez, de la Ronsard la Hugo. încă de
acolo, de la Văcăreștii rămași departe, „...mintea ce se
deștepta la înțelegere împletea alexandrinii lamartinieni
cu stihurile lui Eminescu, înfrățea pe Jean Racine cu
Eliade, pe cronicari cu Joinville“12.
Acomodarea cu marea metropolă nu este deloc
ușoară. Firii ei contemplative, înclinată spre visare, îi era
mai potrivită atmosfera de liniște patriarhală a locurilor
părăsite, decît furnicarul acela imens și gălăgios. Starea
prin care trece vom afla-o în confesiunea Despinei din
romanul Amor vincit, eroina ce-i seamănă într-atît,
prilejuindu-i, totodată, cel mai amplu și mai complet
autoportret din vremea vîrstei adolescente : „O, cum te
văd parcă și acum, fetiță de odinioară, cu cosițele legă-
nîndu-se pînă la brîu, grele și lucitoare, moștenite de la
strămoșii ale căror porunci și hotărîri încercai să le
1 Memorial sur le mode mineur, p. 144.

2 Mărturisiri, în „Gîndirea**, an. VI, nr. 6—8, 1926.
Obîrșia strămoșilor — între istorie și legendă 29
nesocotești. Chipul tău delicat, cu reflexe aurii, era lumi

nat de o privire învăluitoare, întoarsă spre propriile-i
profunzimi. Sprînceriele largi, mult arcuite deasupra
frunții, se întindeau îndrăznețe spre tîmple. Te simțeai
singuratică și stîngace în inspiratul oraș și contempla!
de departe, nu fără oarecare milă, cealaltă imagine a ta,
aceea care alerga vara sub orizonturi strălucitoare, aceea
a cărei inimă nu era stăpînită de nevoia atît de occiden
tală a satisfacției și cunoașterii, ce avea să te cotro
pească (...). O, micuța copilă de odinioară n-a putut să
nu-ți strige : «Intoarce-te sub soarele României revăr
sat deasupra vastelor tălăzuiri ale cîmpiilor, reia-ți locul
unde ți s-au statornicit visările dintîi...»u r.
în efervescentul climat spiritual parizian, Elena
caută, pe de o parte, să-și îmbogățească lecturile și gîn-
direa, iar pe de alta — să-și limpezească propriul drum
al chemării poetice. In primul caz, îi este mai ușor, căci
beneficiază de concursul binevoitor al unor filoromâni,
mai ales prin obținerea audierii, la Sorbona, a unor
cursuri de literatură, filozofie, estetică, istorie, mitolo
gie ș.a..., ținute de eminenți profesori ca de pildă Gaston
Paris, Ernest Renan, Paul Janet, Gaston Boissier etc.
In vederea obținerii unei orientări autorizate în cea
de a doua direcție, o tutelă de competență specială este
rezolvarea cea mai sigură. La intervenția doamnei de
Beausacq, amfitrioana unui cunoscut salon literar, Sully
Prudhomme, reputatul poet parnasian și ilustru teoreti
cian al prozodiei, primește să-i fie profesor, asigurînd
urmașei Văeăreștilor nu numai îndrumări temeinice în
arta poetică1 2, ci și acreditare în unele saloane literare
ale Parisului acelei epoci.
1 Amor vincit, pp. 42—43.

2 Lecțiile de poetică ale parnasianului, după o verificare
de mai bine de două decenii (timp în care vor mai fi audiate,
dintre români, și de lulia Hasdeu) sînt publicate în Testament
poetique, Ed. Lemerre, Paris, 1901.
DEBUTUL. SALOANE LITERARE
ȘI PRINCIARE
1
Ar putea cineva fixa vreodată, cu precizie, debutul
poeților înnăscuți ? Cînd anume, pentru prima oară, au
insuflat imaginii zborul ei de ‘flutur delicat și au înge
mănat, în cel dintîi vers, ritmul și rima 7 Ceea ce con
semnează istoria literară este faptul înregistrat de cunoș
tința publică și el se află, desigur, departe de clipa
începutului...
Cînd și unde-și va fi anunțat, pentru întîia oară,
urmașa Văcăreștilor harul ce i-1 transmisese străbunul
lenăchiță ? Destăinuirea, tîrzie, e incertă : „...din copi
lăria-mi cea mai fragedă m-am dăruit cadențelor eredi
tare care se trezeau în mine oricînd“ r. Un indiciu mai
sigur obținem asupra locului, care este același cu vatra
strămoșească1 2. Sub bolta de frunziș a parcului de la
Văcărești, copila creează „fantezii scandate în ritmul
pașilor". Toate „zvonurile vieții agreste" de aici se con
topesc într-o nesfîrșită vibrare și cadență : legănarea
„ramurilor viguroase ale nucului de la fereastră", „cîn-
tecul fusului neastîmpănatu, „mugetul turmelor* și
„aoioaia tălăngilor", „șuierul coaselor în ierburi"-, miș
carea repezită a „secerilor culcînd grînele“, „alunecarea
carelor pe uliți", „tropotul murgului pe drumul ce se
pierde departe..." Apoi, cîntecele, cîntecele acelea de
bucurie și de durere, de speranță și deznădejde care nu
se ostoiesc niciodată, toate trec prin sufletul copilei de
opt, de nouă, de zece, de doisprezece și paisprezece ani...
Patriarhalitatea și romantismul — proprii viziunii
scriitoarei — își află origitiea aici. „Zi cu zi, comoara de
senzații și simțiri sporea. Erau simțiri și senzații năs
1 Propos sur la poesie, conferință în „Conferencia“, nr.

22/1928.
- Le Roman de ma vie, pp. 21—»27.
Debutul. Saloane literare și princiare 31
cute din ființa locului, izvorîte din contemplarea coli

nelor familiare și a orizontului străbun.“ 1
Acest „orizont străbun44, tablou de largă respirație a
țării, va căpăta mai tîrziu cea mai frumoasă evocare
în amplul poem Mon Pays — Eu și țara mea, de care
vom vorbi pe larg la timpul cuvenit și din care aici
ne mărginim să cităm doar o strofă :
Vous m'avez fait une âme avec tous vos vertiges.
Avec votre beaute qui souffre et qui s'epand,
Et je m'elance au jet chaleureux de vos tiges.
Car vous brulez en moi bien plus fort que mon sang1
23.
Ne-au rămas, din păcate, din opera scriitoarei doar

martorii de peste decenii ai acestor sentimente. Acele
compoziții ce vor fi cuprins în stanțe, atunci, simțiri
le poetei ce se năștea, nu ne-au parvenit.
Că primele versuri Elena Văcărescu le-a scris în
românește, nu ne îndoim. Cînd îi este prezentată lui
Alecsandri — strofele originale recitate în fața acestuia,
pentru care primește lauda „bardului național443, nu
puteau fi decît în graiul strămoșilor, căci era mult prea
devreme ca să poată fi înjghebate de micuță în limba
lui Voltaire. Și, apoi, dacă am admite că nu erau
versuri românești, faptul ar fi scandalizat desigur și pe
Alecsandri și pe mentorul Junimii (care o cunoaște tot
atunci), iar undeva tot ar fi fost înregistrată dezapro
barea lor (asupra căreia nu ne îndoim, fiind vorba de
încălcarea gravă, de la început, a Testamentului lui
lenăchiță).
1 Mărturisiri, în ..Gîndirea“, an VI, nr. 6—8, 1926.

2 Mi s-a născut un suflet din tot acest virtej,
Din toată frumusețea aceasta dureroasă ;
Tișnesc, in cîmpul veșnic, asemeni unui vrej
Și-n vine ml-arde seva-i ce-n mine și-o revarsă.
în românește de Elisabeta Isanos
3 Cf. V. Munteanu, în „Universul literar“, nr. 10/1928.

In căutarea acelor prime încercări, ne punem o

întrebare : nu cumva dintre ele fac parte unele versuri
românești publicate după o vreme în diverse reviste
din țară ? întrebarea nu este fără temei, căci realizarea
modestă și mai ales o anume naivitate infantilă a acestor
poezii nu pot fi puse în acord cu arta matură și renu-
mele la care ajunsese poeta de limbă franceză. La insis
tența unor reviste, credem că autoarea a selectat, din
ceea ce mai păstrase în sertarele ei, versuri ca acestea :
Sunt o sută de ferestre la palatul fermecat

Și la toate-n noaptea adîncă vine un fiu de împărat.
Sunt o sută de uși nalte la palatul lingă bailtă
Și la toate s-îngenunche noaptea o fecioară naltă.
Ea nu vede la ferestre p-acel crai voinic și drag.
El nu știe că s-închină mult iubita lui pe prag.
Numai apele din baltă oglindesc totdeodată
Acel chin de flăcău mîndru și acea jale de fată.
Plînge o fată de domniță, plînge-un fiu de împărat...
Sunt o sută de ferestre la palatul fermecatl.
sau altele stînd și mai vizibil sub semnul poeziei

populare :
Scumpă stea, o, blîndă stea,

De ce fugi, drăguța mea ?
Ce nu stai, s-auzi că plîng

Ca izvoarele din cring
Și că-mi curg lacrimi pe gene
Ca izvoare pe poene,
Că nu știu cum să le-opresc.
Căci izvoarele tot cresc
1 Poezia Sunt o sută de ferestre apare, cu mențiunea : „O

poezie inedită a distinsei poete**, în „Rampa**, an. I/nr. 47/12
dec. 1911.
Cresc din lacrimile mele

Pînă s-or sui la stele l.
Lipsa totală de precizări în confesiunile sale, pre

cum și absența oricăror dovezi în manuscrisele păs
trate, face, de asemenea, la fel de dificilă stabilirea
exactă a perioadei cînd urmașa Văcăreștilor începe să
compună în limba franceză. Și în cazul acesta trebuie să
recurgem la unele deducții logice. în momentul în care,
prin 1880—1881, Sully Prudhomme primește să-i dea
lecții de poetică, acest lucru îl face, desigur, convins de
talentul elevei sale — și argumentul nu poate fi altul
decît compunerile originale pe care aceasta i le prezintă.
Așadar, cu o oarecare siguranță, am putea conchide că
în primii doi ani de ședere la Paris, Elena Văcărescu
reușește versuri franțuzești.
Cel mai vechi manuscris care se păstrează, datînd din
1881, cuprinde o poezie de patru strofe, tipică meditație
romantică pe tema vieții, dragostei și morții, întîlnind
mai vechiul motiv al labilității soartei :
Plus vite
Lorsque le vent du soir Vagite
Comme elle court Veau du ruisseau
Mais ce qui vient encor plus vite
C’est un oiseau !
Vers son nid joyeux qui Vabrite

11 s’elance au declin du jour,
Cest un amour !
Car le coeur inquiet palpite

Sur le flot immense du sort,
Ah ! c’est la mort.1
*3
1 Sub titlul Scumpă stea, poezia a fost publicata în „Revista

literară’*, an. XXV, nr. 1/1904.
3 - C. 13
Les jours que Vinconnu abrite

Sur eux voient tomber ses rameaux
Et, ce qui vient toujours trop vite
Ce sont Ies fleurs sur Ies tombeaux.
Bucarest, marș 81 1
Putem observa astfel că scrierea cea mai veche,

ocrotită de întâmplare să poate ajunge pînă la noi, a
•Elenei Văcărescu, deși nu e în graiul străbun, este com
pusă totuși în patrie (pe semne în timpul vizitei ce obiș
nuia să o facă pentru a petrece acasă sărbătorile de
Paști).
Această primă bucată pe care o cunoaștem ne mai
îngăduie încă o observație deosebită privind talentul
poetei : aceasta stăpînește cu siguranță limba și versul,
dovedind chiar subtilitate în asociație, precum și o fină
intuiție a gradației sentimentului liric.
Cît timp rămîne Elena Văcărescu eleva lui Prudhomme
nu știm, dar că în anii următori (1884—1885) mai
capătă și alți magiștri, o aflăm din propriile-i amintiri.
Este vorba de alți doi parnasieni — do fapt, corifeii
acestei școli literare : Jose-Maria de Heredia și Leconte
1 Ms. fr. 257. fond, citat.
Mai iute
Cînd vîntul îi joacă seara pe unde,
Cum mai aleargă grăbit rîușorul,
Dar decît el își poartă mai iute
Pasărea zborul 1
Voioasă spre cuibu-1 pe căi neștiute
Se-ndreaptă ea-n ceas de-asfințit,
Dar dccît ea zboară mai iute
Cel dor de iubit !
Căci inima, biata-n neliniști temute
Se zbate dusă de valul sorțti,
Dar decît toate sosește mai iute
Crud ceasul morții.
Al zilelor șir, ah, necunoscut e,
De-asupră-ne ramuri se-apleacâ sub vînt.
, Și, ceea ce încă apar, val, prea iute
Sînt florile ce cresc pe mormint...
București, martie 81.
In românește de ion Stăvăruș
de Lisle, care o iau, la rîndu-le, sub generoasa lor ocro

tire. De aici înainte, pentru mulți ani, tînăra poetă de
singe românesc va fi nelipsită de la șezătorile literare
organizate de cei doi poeți : „...Jose-Maria de Heredia
nu avea doar un salon literar, ci un birou poetic reunit
acasă la el, în fiecare sîmbătă. Poezia era marea, singura,
minunata preocupare a vieții sale. De altceva nu vor
bea, nici nu se ocupa. Vorbea de ea cu atîta autoritate,
precizie și măiestrie, că acolo primeai adevărate lecții
de prozodie (...). Mă îndrăgise datorită țării mele înde
părtate, ca și a lui, pe care le socotea întrucîtva su
rori...44 1.
Intîlnirea cu Leconte de Lisle i se întipărește în
minte la fel de puternic : „Eram foarte tînără cînd am
apărut la una din sîmbetele literare ale lui Leconte de
Lisle. Cînd am sunat, mi-a deschis el însuși și am fost
foarte mirată să văd pe acest olimpian făcînd un atare
serviciu... M-a privit în treacăt. M-am așezat nu de
parte de el, fascinată de temutul monoclu în spatele
căruia ochii săi pătrunzători scăpărau mii de scîntei44.
La Leconte de Lisle asistă la aprinse discuții literare
și ia de la început parte la ele, surprinzînd auditoriul
prin cultura ei vastă. Chiar în seara cînd ii este pre
zentată, Leconte de Lisle, angajat într-o dispută asupra
lui Orfeu cu Anatole France, „presupunînd fără îndo
ială că alături de el se află un poet, și nu o oarecare
fetiță timidă44, îi cere părerea. „Atunci am prins curaj
și i-am expus faimoasa mea teorie privind muzica (...),
după care pretindeam că dintre toate artele muzica
este cel mai mult în stare să dezlănțuie pasiunile...44 1 2
Parnasianul este încîntat și îi cere autoritar să nu
absenteze niciodată din salonul său. „Aceste seri de
sîmbăta erau pentru mine adevărate oaze în deșertul
studiilor în oare rătăceam în vremea aceea.44 3
1 Memorial sur le mode mineur, p. 151, și Souvenirs litte~

raires, conferință, în .,Conferencia“, an. XXII, nr. 7/1928, p. 335.
E. V. se referă la originea cubaneză a lui Heredia.
2 Op. cit.
3 Ibidem, pp. 153—154.
Grăitoare mărturie a prețuirii ce i-o acorda tinerei

poete Leconte de Lisle este și faptul că lui îi datorează
vizita la Victor Hugo.
La începutul primăverii lui ’85, însoțită de Leconte
de Lisle, urmașa Văcăreștilor se află în fața titanului
romantismului. Scena i se gravează adine in memorie :
Copleșită de emoția onoarei ce mi se acordase de a
mă apropia de Poet (...), am intrat în salonul de pe
Avenue d’Eylau... Mama mea nu era probabil mai puțin
impresionată decît mine de acest eveniment care avea
loc cu puțin timp înainte de moartea autorului Legen
dei Secolelor. El părea că doarme. Rătăcind prin cine
știe ce tărîmuri de taină, cu greu i s-a oprit atenția
asupra mea. Dar îndată ce m-a zărit a început să zîm-
bească.
— Cum te cheamă ?
— Helene Vacaresco.
— Helene... Frumos nume predestinat...
Vorbea cu voce joasă și am avut sentimentul că se
afla undeva departe de noi, în Olimp...
— Vii din țara lui Rosetti, copila mea ?
.— Era unchiul meu, i-am răspuns.
— Rosetti, bunul patriot român h., pe care atîta îl
iubea și Michelet. România, știu, un steag, avînd scris
pe el, sus, numele Romei, înconjurat de stele...
Am surîs fericită. El începu să chestioneze fata în
rochie roz, așezată pe un taburet în fața lui. Pentru
a-i intra în voie, i-am luat mîna cu vine șerpuitoare,
augusta mînă care urzise atîtea minunății și am săru
tat-o. Apoi, pe neașteptate, i-am spus :
— Recitați-mi ceva !
Melancolic, Victor Hugo mi-a răspuns •
— Eu nu recit niciodată, însă se spune că ești poetă.
așadar, tu ești cea care trebuie să-mi spui din versu
rile tale.
— Dar nu știu decît un cîntec de război.
— Nu contează, spune și totdeauna îți vei aminti că
într-o zi ai recitat în fața mea.
1 E vorba de C. A. Rosetti, pe care Hugo îl cunoscuse în

timpul evenimentelor din 1848 în Franța.
Lovită în inimă, apucată de o sfîntă amețeală, nu

îndrăzneam nici să mai respir (...). Dar Victor Hugo a
insistat. Și-a îndreptat asupră-mi privirile-i de un albas-
tru-palid, în care mai pîlpîiau încă luminițe (...). Atunci,
cu mare grabă, am rostit dintr-o singură răsuflare, stri-
gîndu-1 aproape, cîntecul meu vitejesc..L
Tînăra poetă se mai întoarce de două ori în salonul
plin de emoții al „botezului44, dar nu mai are bucuria
să se întrețină nici măcar timp de cîteva clipe cu Hugo,
căci starea sănătății marelui poet se înrăutățește, apro-
piindu-se de ceasul din urmă.
Care este ..cîntecul de război44 pe care Elena Văcă
rescu l-a recitat în fața lui Victor Hugo, prilejuindu-i,
intr-un anumit sens, un nevisat debut ? Nu vom ști, din
păcate, niciodată. Credem, totuși, că este vorba de unul
dintre cele trei poeme cu același titlu — Chant de
guerre —, sau de La mort du brave (Moartea viteazului),
toate cuprinse în placheta ce-i va marca, un an mai tîr-
ziu. debutul editorial.
Dar parcă pentru a recompensa această regretabilă
lacună a sursei documentare, prețioasă în ceea ce pri
vește o informație de importanță deosebită pentru bio
grafia poetei, în vraful manuscriselor descoperim versu
rile pe care ea le închină, la puțină vreme după aceea,
titanului romantismului, Elena Văcărescu, aflată printre
aceia care veghează cu inima strînsă ultimele zile ale
agoniei „demiurgului cu chip de Demiurg44, scrie emo
ționantul poem :
Victor Hugo mourant
Improvisation
Le printemps vient d'ouvrir ses yeux aux jlammes chaudes,
La terre sent passer une vague rumeur.
Les pres ont revetu leur manteau d’emeraudes
Et par ce clair soleil Victor Hugo se meurt.
Lui, le chantre divin ă Varmonie intense,
L'inoubliable amant des vers aux purs contours.
Lui qui mettant son âme emue en chaque stance,
Le voilă done muet et frise pour toujours !
1 Souvenirs litteraires, în „Conferencia“, an. XXII, nr. 7/1928.

Ne peux-tu Veveiller ode ă l'aile sonore

Et vous chants aeriens dont il nous a berce
Sur ces derniers moments reprendrez vous encore
Uenivrante douceur de vos pas cadences ?
Vous toutes qu'il marqua du sceau de son genie,
O grandes vision de force et de beaute
Frolez sont front, planez sur son lit d'agonie
Et preparez son âme ă Vimmortalite.
Mardi, le 7119 mai. Paris 85
Public, debutul Elenei Văcărescu se înregistrează,

propriu-zis, în 1886, cu placheta Chants d9Aurore, apă
rută la una dintre cele mai cunoscute edituri pariziene
consacrate poeziei : Alphonse Lemerre. Cele 46 de poeme
înmănunchiate sub acest titlu (vădit căutat, după gustul
epocii ; e vizibilă, mai ales, sugestia urmărită : Cîntece
de auroră, pentru a sublinia apariția unui nou poet) sînt,
Ms. fr. 257 fond citat
Victor Hugo murind

Improvizație
Primăvara își deschide ochii ei de flăcări calde.

Țărna simte că-i cuprinsă de-un murmur nelămurit,
Cimpurile se acopăr cu hlamida de smaralde
Și sub cerul de lumină Hugo-i soare-n asfințit.
El divinul cîntăreț de-armonii nemuritoare,

Cel ce a iubit atîta versul limpede cernut,
El, ce-n fiecare strofă a topit a lui suflare,
lată-1 adormind apururi șl pe veci rămas tăcut !
Nu poți tu să-1 trezești iarăși, sfintă odă-naripată.

Și voi, cîntece sonore ce-ndelung ne-ațl legănat,
în aceste grele clipe n-ați putea ca altădată
Să-nviațl cadența mîndră ce auzul ne-a-mbătat ?
Tar voi, ce purtațl pecetea geniului ce vă-mble,

Viziuni fără pereche în hotaru-nchipuirli,
Răcorițl-i fruntea-naltă și pe patu-i de-agonie
Pregătiți-1 de-acum duhul pentru țărmul nemuririi.
Marți, 7/19 mai, Paris 85.
în românește de Ion Stăvăruș
așa cum ne orientează un manuscris \ în marea lor

majoritate, creații din anii 1883—1885. Desigur, bănuim
că își iau locul aici, în primul rînd, versurile cizelate
sub îndrumarea magistrului Prudhomme, sau cele bine
primite la întrunirile literare de la Leconte de Lisle
și Heredia. La alegerea poemelor va fi profitat, poate,
și de prețioasele sfaturi ale venerabilului sorbonard
Jules Renan, de a cărui oaldă apreciere se bucura. Se
spune »că o contribuție a avut și cunoscutul critic Hip-
polyte Taine, la sugestia căruia a fost ales titlul cule
gerii 12.
In fruntea primului său volum de „cîntece*, alături
de o naivă Dedicace (Dedicație) adresată Franței, tînăra
poetă așază, acordînd acestui lucru însemnătatea tulbură
toare și gravă a actului de conștiință, o umilită spove
danie prin care, copleșită de „păcatul* de a fi încălcat
testamentul străbun, ea, urmașa Văcăreștilor, cere îndu
rare patriei, rugînd-o s-o considere, totuși, un ostaș al ei
și să-i dea binecuvîntarea :
A ma patrie
Si je te deviens etrangere.
Si ma chanson pur s'essayer
N’a pas choisi la langue chere
Que Von parle autour du foyer.
Celle qui vient, lorsque je prie.

Sur mes levres tout doucement,
Pourras-tu jamais, 6 Patrie !
Le pardonner ă ton enfant ?
Voudras-tu seulement entendre

Mes vers et les benir tout bas
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. fr. 257.

2 C£. V. Munteanu, în „Universul literar". Facem, aici, o
precizare, din necesitatea de a explica bogăția de date și amă
nunte biografice din articolele lui V. Munteanu (cunoscut în
istoria literară mai ales sub numele de Basil Munteanu) : cre
dem că acestea i-au parvenit autorului în mod nemijlocit de
la scriitoare însăși, care i-a fost, într-o vreme, colaborator
apropiat ; avînd în vedere această rațiune și cunoscînd probi
tatea cercetătorului, le preluăm în spiritul unei depline încrederi.
Comme tu benis, grave et tendre,

Tes guerriers avant les combats ? 1
Cu ce gînduri și sentimente, cu ce viziuni și nuanțe

picturale se anunță această nouă „auroră* descinzînd din
sîngele Văcăreștilor în lirica franceză ? Poeta româncă
e un sensibil cîntăreț al iubirii pasionale și pure : Si tu
le voulais (Dacă tu ai vrea), Avriî (April), Promenade
au crepuscule (Plimbare în amurg), Sonnet (Sonet); al
naturii simțitoare : L’Acacia rose (Acacia roză), Le Sen-
tier (Poteca), Le mois de mai (Luna mai), Dans le jar-
din (în grădină); al sentimentelor de vitejie și de dă
ruire patriotică : Chant de guerre (Cîntec de război), Les
ancetres (Strămoșii), La mort du brave (Moartea vitea
zului); al tristeții grave și al morții : Le fantome (Fan
toma), Le deuil au coeur (Cu doimi în inimă), Regret
mystique (Regret mistic), La mort (Moartea). Viziunea
sa dominantă este, firesc, cea romantică. Pe dascălii
parnasieni îi împacă cu cîteva frumos cizelate poeme
de inspirație și formulă poetică specifică : La Bombon-
ni ere (Bomboniera), Sur une clef de XVIII-eme sieclc
(Pe o cheie din secolul al XVIII-lea), Sonnet (Sonet).
Abia percepută, nelămurit încă, muzica simbolistă în
cepe s-o ispitească prin sonurile ei cuceritoare î En
traîneau (în sanie), Journee d'automne (Zi de oamnă).1*5
1 Patriei mele
Dacă acum îți par străină

Cînd cîntecu-mi ce se-nfirlpă
Nu a ales vorba divină,
i ’ în graiul de acas’ șoptită,
5
Aceea care-n orice seară
Pe buze-mi vine — cînt durut —,
O, Patrie, putea-vel oare
Să ierți copilul tău pierdut ?
N-ai vrea ca viersul meu să-1 crezi,

Și să îi dai iertarea sfîntă,
Așa cum binecuvîntezl
Ostașii tăi cînd merg la luptă ?

Tînăra poetă își declară maeștrii și zeii ! dintre ro

mantici, la loc de frunte — Hugo și Eminescu, apoi
Shelley și Byron, Lamartine și Musset; parnasienii au
ecou mai mult prin Sully Prudhomme ; încă de pe acum
atenția îi este atrasă de doi dintre „blestemați* —
Baudelaire și Verlaine.
în ciuda faptului că poeta este o începătoare, în
ciuda faptului că franceza nu este limba sa maternă,
versul ei atinge uneori o perfecțiune clasică, dovedind
o precoce însușire a meșteșugului poetic.
Impresionînd prin sinceritatea sentimentelor și prin
acea notă exotică ce o aduc uneori imaginile sale,
debutul tinerei poete românce în peisajul liricii fran
ceze din deceniul al nouălea al secolului trecut este de
îndată remarcat de către numeroase personalități ale
vieții literare. Talentul urmașei Văcăreștilor culege
măgulitoare elogii î „O mare mlădiere în formă, o mare
varietate de subiecte, un sentiment foarte curat de ritm,
multă noblețe și înălțime în cugetare — fac din Chants
d*Aurore o carte drăgălașă și rară..." x, apreciază Edouard
Pailleron, spiritualul autor al comediei Le ntonde ou
Von s'ennuie. Filozoful E. M. Caro îi scrie: „Titlul
(Chants d'Aurore) este foarte frumos și versurile pline
și ele de frăgezime, cu o umbră de melancolie care le
îndoiește efectul... Demult, am aplaudat unele dintre
versurile dumitale ; aplaud din toată inima acum pe
cele ce nu le cunoaștem44 1 2. în ziarul „Le Soir", un cro
nicar observă moralizator, nu fără oarecare invidie :
„Frumoasele noastre păpușele pariziene fac încîntarea
saloanelor de iarnă și a cazinourilor de vară, în timp ce
o străină, Elena Văcărescu, se lansează ca o poetă auten
tică și ne mînuiește versul cu o îndemînare uimi
toare (...), cu măiestrie și un accent cu totul personal..." 3.
Dar cea mai deosebită apreciere vine de la însăși cele
britatea Sorbonei, Gaston Paris : „V-am citit versurile cu
c adevărată plăcere ; le-ați botezat bine ; mi se pare că
1 Apuci D Stăncescu, „Chants d’Aurore" — poezii de D-ra.

Elena Văcărescu, „Revista literară**, iulie 1886.
- Ibidem.
3 „Le Soir“, din 28 iunie 1886.
și aud ciripirea atît de gingașă și de dulce care întovără

șește cea dintîi rază de soare. Soarele poeziei se va ridica
pentru dumneavoastră în toată strălucirea... Cîntați cu
inima și nimic nu se compară cu aceste dintîi murmure
ale unei inimi pe care simțărmntul o face să vibreze4* *.
Găsindu-se în fața unui talent autentic, gestul de încu
rajare al celebrului profesor nu se va opri aici. Poeta
română și buchetul ei de început sînt luate sub patro
najul grijuliu al influentului cerc al oamenilor de litere
condus de Gaston Paris. Nu ne îndoim că intervenția
acestuia, ca și sprijinul susținut al ocrotitorilor parna
sieni, vor cîntări greu în aprecierea care va decide în
cununarea succesului debutantei de către Academia
Franceză : în urma unui convingător raport prezentat
de Leconte de Lisle (care, în final, recită cu patos unul
dintre poemele volumului — Chant de guerre cosaque 1 2),
1 Apud D. Stăncescu, art. cit.
2 Dată fiind importanța momentului în care este reprodus
acest poem — și încă de către Leconte de Lisle ! — socotim
util să-1 reproducem (numai în original) aici. Nu însă înainte
de a ne mărturisi un gînd : alegerea, în împrejurarea amintită,
a acestui poem de către autorul Poemelor barbare, ne face sâ
bănuim că aceleași versuri fuseseră recitate de Elena Văcărescu
și în fața lui Victor Hugo (și știm că atunci era prezent și
Leconte de Lisle).
Chant de guerre cosaque
A mon pere
Vierge, tes cheveux noirs dipassent ta ceinture,
Ton visage est plus blanc que la neige en Janvier ;
Mais j’aime mieux les crlns sangiant de ma monture,
Mais j’aime mieux Vecume au mors de mon coursier.
Ta main est bien ligire ă mon cou, quand je frdle
Ta robe, je sens naitre un frisson sous ma peau;
Mais j’aime mieux le polds des armes sur Vipaule,
Mais J’aime mieux le baiser palpitant du drapeau.
Femme, Viciat des deux hablte tes prunelles
Et je frimis partout oil ton regard me suit ;
Mais j’aime mieux encore les fauves itlncelles
Des fusils dont les feux se crolsent dans la nuit.
Out, tu me donnerais ton âme tout entiere,
Tu pencherais sur moi ton front tranquille et blanc,
Que je prifirerals une vlctolre altiire
Et la mort d’un heros sur le tertre sangiant !
înaltul for al „nemuritorilor* decerne Elenei Văcărescu

premiul „ Archon Desperouses44. Cunună la care poet a
nici nu îndrăznise să viseze. în Franța, așadar, un în
ceput de bun augur.
Succesul parizian al fiicei Văcăreștilor nu stîr-
nește însă nici pe departe un ecou pe măsură în patria
de origine. Gazeta de limbă franceză „L’lndâpendance
Roumaine“ este prima care inserează vestea, în artico
lul l:ne jeune muse, dar considerațiile făcute sînt gene
rale și superficiale. Redactorul se grăbește să anunțe ritos
că „Chants dfAurore, care a găsit la noi un succes așa de
meritat, aduce din Franța un seceriș îndelungat de
lauri !44 Și, după alte cîteva fraze, într-un limbaj la
fel de grandilocvent și de anemic în idei, se inserează
aprecieri din presa franceză sau din corespondența adre
sată poetei. O analiză pertinentă a volumului — tocmai
aici, unde ar fi fost, în primul rînd, locul cel mai nimerit
— lipsește cu totul și nici nu se mai revine într-un nu
măr viitor (cum s-ar fi cuvenit, de vreme ce se afirmă
că placheta „a găsit la noi — deci în redacție — n-n., un
succes așa de meritat*).
O prezentare, de data aceasta mai amplă și mai
personală, o aflăm în „Românul44, sub semnătura lui
Îonescu-Gion l. Cunoscător al fenomenului literar fran
cez, autorul amplului foileton privește debutul poetei
noastre în contextul poetic al vremii și-i găsește merite
promițătoare, subliniate de critica franceză care nu a
făcut decît să constate adevărul. In poezia celei care se
află ..în pragul vieții44, Gion arată că „totul e gingaș,
ușuro rozalburiu și neted44, că „felul de a judeca și
presinta emoțiunile rămîne blind, dulce, trandafiriu44,
că poeta trece „cu o admirabilă seninătate de suflet de
la un subiect la altul, făcînd să vibreze (...) toate coar
dele lirei sale44. La urmă, recenzentul impută urmașei
Văcăreștilor că nu a închinat destule versuri patriei
sale, cum o obliga testamentul înaintașilor.
1 lonescu Gion : D-șoara Elena Văcărescu : „Chants d'Aurore".

în „Românul44, an. XXX, 31 aug. 1886 (dublu foileton la
„Curier literar44).
în afara acestor ecouri, mai înregistrăm o singură

mențiune, venind, de astădată, din partea publicației
macedonskiene, „Revista literară" *. Cel care se ocupă
aici de volumașul Elenei Văcărescu este D. Stăncescu.
In cea mai mare parte însă se preia și de astădată
procedeul din „L’Independance Roumaine" (dimpreună,
mărturisit, cu materialul ilustrat), reproducînd citate
ample după „părerile unor literați celebri, unor jurna
liști distinși44, care devin „brevete puternice pentru chi
pul cum, cu un talent rar, vrednic de strămoșii săi,
tînăra poetă stăpînește versul44. Referirile și observa
țiile autorului articolului privind substanța lirică a poe
melor sînt, însă, fie generale, fie constînd dintr-un
comentariu descriptiv de o manieră simplistă și naivă
și, mai ales, neinspirat (poeta înfățișează „idei melan
colice, amoroase, fermecătoare ce te răpesc'4 sau fapte
războinice care îți „trec fiori prin trup și te pornesc
parcă," îneît în urechi „auzi sunetul trîmbițelor, răpăitul
tobelor...44 !). Găsim, în schimb, în articolul lui Stăn
cescu, o observație de un interes aparte pe alt plan :
„Jurnalele noastre zilnice păstrează o nepăsare vinovată
față de acest talent deosebit...44. Vedem în aceasta o
denunțare a atitudinii de tăcere, adoptată față de ver
surile franceze ale urmașei Văcăreștilor, de cele mai
multe publicații românești, inclusiv cele literare.
Intr-adevăr, nici în prestigioasa revistă a Junimii, pa
tronată de Maiorescu, nici în „Contemporanul44 lui Ghe-
rea, nici în „Familia44 lui Iosif Vulcan, nici în proaspăta
„Tribuna44, condusă la Sibiu de Slavici — ca să amin
tim numai pe cele de netăgăduit prestigiu — nu întîl-
nim măcar o notă care să anunțe volumul tinerei poete.
Care să fie pricina acestei tăceri... la unison ? Nu este
oare cumva o reacție a faptului că vlăstarul Văcăreș
tilor a nesocotit porunca marelui lenăchiță, risipind
harul străbun pentru a scrie versuri într-o altă limbă ?
Dacă stăm să cumpănim bine, gîndindu-ne ce idei
dominau, pe atunci, atmosfera literară de la noi — și
în mod deosebit avem în vedere puternicul curent de
1 Apuci D. Stăncescu, art. cit.

promovare a specificului național (într-un fel, desigur,

văzut de Maiorescu, în altul de Hasdeu și sub unghi
diferit de Gherea) —, raționamentul pare să fi fost
acesta. Și poate, nicăieri mai mult ca în acest caz, pre
tenția era îndreptățită, deoarece numele Văcărescu a
intrat în istorie scris pe un drapel glorios, pe care joacă
slove de flacără : „...Las vouă moștenire / Creșterea
limbii românești...6’.
Poeta o știe, și teama aceasta care, dealtfel, nu va
părăsi-o niciodată, îi stă ca un spin în inimă, făcînd-o
să sîngereze și să-și ceară, nu o dată, pînă la umilire,
iertare. Uneori însă imputările sînt directe — și cu atit
mai greu de suportat. Maiorescu, într-o relatare de mai
tîrziu, i-ar fi descris reacția în acest sens a marelui
Eminescu, pe care ea va consemna-o undeva, în memo
riile sale : ,,înainte de a fi învăluit de întunericul ce-i
vestea moartea apropiată, Eminescu află de la Miaiorescu
o veste ce avu darul să-1 tulbure : coborîtoarea Văcăreș
ti lor, ea însăși poetă, își scrisese primele versuri într-o
limbă străină. își înălță atunci trupul încovoiat, muțenia
lui obișnuită se desțeleni și rosti frumos cuvinte de
anatemă ! Să nu știe oare românește ? Spuneți-le (era
vorba de părinți...) că voi învăța-o românește eu și-om
vedea dacă fiica Văcăreștilor va continua să ne nesoco-
tească“. Și „incriminata" adaugă cu părere de rău :
„Hotărîre nerealizată, din păcate. Eminescu se apropia
de sfîrșit. Cînd îmi povesti această întîmpLare, ochii lui
Maiorescu lăcrimară. Amănunt mișcător care s-a încrus
tat în fundul amintirii mele în așa chip, încît după
aceea, de cîte ori publicam ceva, imaginea divinului
Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga să-i cer
iertare" *.
Gîndul de a se întoarce la graiul „blînd de acasă66
și-1 mărturisește în mai multe rînduri și dacă întîm-
plări nefericite nu s-ar fi abătut asupră-i cîțiva ani mai
tîrziu, cînd ea era pe punctul să se statornicească defi
nitiv în țară, nu avem motive să ne îndoim că el n-ar
1 Mărturisiri, în „Gîndirea“, an. VI, nr. 6—8, 1926.

4(5 Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu
fi devenit fapt împlinit, spre liniștea sa și a memoriei

venerate a strămoșilor...
2
Succesul Cântecelor de auroră, mai ales după laurii
Academiei Franceze, face din urmașa Văcăreștilor un
personaj cunoscut și de amabilă atenție în unele cercuri
ale vieții literare pariziene. Anii cit mai rămîne la
Paris, pînă în 1888, îi folosește din plin pentru a-și
lărgi cît mai mult cîmpul cunoștințelor. Profită de fap
tul că cele mai distinse saloane literare i se deschid
acum cu interes și curtoazie, oferindu-i noi prilejuri de
a intra în relații cu personalități afirmate ale culturii
franceze a timpului, sau cu cele în devenire, cu care
leagă de pe acum trainice prietenii spirituale.
în afara reuniunilor de poezie organizate de parna
sienii Heredia și Leconte de Lisle, ea frecventează acum
asiduu seratele literare ale lui Gaston Paris, unde cu
noaște pe Paul Bourget și stă în tovărășia lui Anatole
France; recită în selectul salon al doamnei de Beau-
sacq, în prezența lui Sully Prudhomme și Vasile
Alecsandri 1 ; ia parte cu multă plăcere la întâlnirile cu
muzică și poezie din casa Brâncoveanu, întreținîndu-se
acolo cu o ființă de o rară sensibilitate, ce pășea pra
gul adolescenței învăluită de vraja poeziei : era cea
care avea să devină o poetă celebră — Anna Brînco-
veanu de Noailles.
Instalat de cuirînd ca ministru al țării noastre la
Paris, Vasile Alecsandri, de a cărui încurajare, cum
știm, descendenta Văcăreștilor se bucurase încă pe cînd
era un copil, recomandă pe tînăra poetă lui Mistral și
Merimâe, prietenii săi. O scenă, avînd pe Alecsandri și
Mistral protagoniști, stăruie în amintirea Elenei care
va evoca-o, apoi, într-o pagină de memorii : „Alecsandri
spunînd (...) cîteva strofe provansale, în care țesea așa
de îndemînatic cuvinte și expresii românești, că nu mai
1 Le Roman de ma vie, pp. 94—95.

știau -deosebi cele două limbi. La primirea acestor com

poziții bilingve, Mistral răspunse cu duioase mulțumiri
pentru curcubeul în care se topeau minunat nuanțele
sufletului românesc și provansal“ i.
Cunoscînd entuziasta mișcare a felibrilor, Elena Vă
cărescu este cîștigatâ de ideea înfrățirii popoarelor
latine, devenind de aici înainte o neobosită și perma
nentă militantă a acesteia. Nu după mult timp, dealtfel,
ea este făcută membră a Academiei Jocurilor Florale
din Toulouse.
Tn ceea ce privește instrucția sa literar-artistică, cu
toate că orientarea ce i-o dau magiștrii parnasieni și
unii sorbonarzi este oarecum limitată doar la acceptarea
anumitor formule poetice consacrate, Elena Văcărescu
e un spirit deschis și clarvăzător, marcat de o atitudine
independentă ce nu admite apriori o convingere, ci nu
mai în urma propriului proces de cunoaștere și reflecție.
Și tocirai în această epocă, Parisul e (cum plastic îl
surprinde ea într-un poem : Enfer de demon, paradis de
Dange) retorta uriașă în care fierb toate ideile literare
— și nu numai literare — de la clasici la decadenți1 2.
Strașnica interdicție, însoțită nu o diată de exploziile
unei furii teribile, dictată de cerberii Parnasului, ce
tună și fulgeră împotriva „poeților blestemați*, rămîne
fără efect, căci, sensibilă la noile sonuri petice, Elena
Văcărescu le recepționează muzica nemaiîntîlnită și
parcurge cu încîratare versurile celor huliți. Ba are cura
jul chiar în fața lui Leconte de Lisle — curată nebunie !
— să declare senin ce rară delectare îi procură Les
Jlenrs du mal sau versurile lui Verlaine. De cîteva ori,
mărturisește ea 3, urmărește în secret silueta clătinătoare
a unui om cu chipul de mongol. încadrat de o barbă
1 Vasile Alecsandri — expresie a latinității românești, în

„Calendarul femeii**, Cluj, 1902.
2 Convingătoare dovadă — simpla enumerare a celor mai de
seamă opere apărute între 1885—1890 : Jadis et Naguere de Ver
laine (1885), Germinal, de Zola (1885), Bel Ami, de Maupassant
(1885), Pecheur, d’Islande, de P. Loti (1886), Poesies, de Mallarme
(1887)’ La Terre, de Zola (1888), Le Bonheur, poeme de Sully
Prudhomme (1888), Thais, de Anatole France, (1889), Le Disciple,
de P. Bourget (1889).
3 Souvenirs littâraires, rev. cit.
hirsută, cu hainele ponosite, un boem ce se strecoară

dinspre locuința lui de pe rue Monsieur le Prince, spre
umbrarul favorit din Grădina Luxemburg ; acolo, lingă
o bancă, se va înălța mai tîrziu un bust ce-i seamănă
și pe soclul căruia e trecut numele lui : Paul Verlaine.
Fără să-și dea seama, însoțindu-1 cu privirea, ea mur
mură strofe dintr-un cîntec divin :
Les sanglots long
Des violons
De Vautomne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone 1
(Chanson d'automne)
ce-și va picura sublima muzică în propriile-i cîntece de
mai tîrziu...
Uneori, discuții interesante au loc chiar în salonul
Elenei Văcărescu, în apartamentul pe care-1 ocupă cu
mama ei pe rue Pierre Charron 49, în vecinătatea
magnificei Avenue Champs Ely sees. La întrunirile orga
nizate aici (fără pretenția de a fi un salon literar pro-
priu-zis) iau parte tineri scriitori și poeți, muzicieni,
actori. Numele unora vor căpăta, cu timpul, rezonanță
publică : Philippe Berthelot, pe atunci cu veleități litera
re, va fi destoinicul general ce va conduce, în primul răz
boi mondial, misiunea militară franceză venită în aju
torul armatei române ; Hâlene de Heredia, fiica poetu
lui care pășește pe urmele părintelui său (ea va fi
cunoscută în literatură sub pseudonimul Gerard
d’Houville) ; un tînăr actor, înalt și timid, care recită
frumos versuri (uneori ale amfitrioanei, căreia îi este
compatriot) va ajunge o celebritate a Comediei Fran
ceze : tragedianul Edouard De Max. Ca invitați de
1 Prelungi oftări
De viori,
Toamnei dau zvon,
Inima-ml fring
Cum plîng
Monoton.
(Clntec de toamnă)
In românește de Ion Stăvăruș
onoare, Leconte de Lisle și Heredia tronează cearta învă

țăceilor și asistă cu încîntare la petrecerile tinerilor,
care durează uneori pînă în zori. „Era în iunie — își
amintește scriitoarea 1 — și prin ferestrele deschise,
uruitul roților pe pavaj venea să se amestece cu acor
duri de pian și de vioară. Tragedianul De Max, tînăr și
necunoscut, venise -«pentru o jumătate de oră numai»,
cum o asigurase pe mama sa la plecare. Heredia rugă
vioara să cinte melodii românești pe care De Max le
însoțea cu o voce puțin falsă Mulți ani mai tîrziu.
autorul Trofeelor, ascultînd pe acest artist recitind
sonete, ne asigura că felul său de a pune în valoare
emistihul îi modificase concepția despre vers : «De Max
lungește sau scurtează versul — îmi spunea el — cum
vintul urcă și coboară valurile, smulgîndu-le astfel
murmure inegale, el ajunge la ceva care este armonia,
însăși» (...). în zori, poetul merse să afle refugiu lingă
Leconte de Lisle, care, pentru a-mi dovedi afecțiunea
sa, își impusese chinul de a veni la acest bal (...). La
orele patru dimineața ei plecară. Noi, ceilalți, ne duse
răm în Pădure (Pădurea Boulogne — n.n.) pentru a
privi răsăritul soarelui pe apele lacului și a juca o horă
românească, ceea ce stîrni marea curiozitate a unor plim
băreți matinali?4
Anii aceștia „de la vie en rose", cu lustrul și preocu
pările lor finind mai mult de mondenitatea prețioasă, în
depărtează desigur pe poetă de gravele întrebări și res
ponsabilități ale artistului. Dacă ar fi evoluat în alte
condiții, de pildă în climatul de idei avîntate din patrie,
poezia Elenei Văcărescu s-ar fi îndreptat, sîntem siguri,
pe alt drum, mai rodnic și mai luminat în idealurile
sale. Lipsa unui mentor care să-i dirijeze pașii și să
deschidă conștiinței ei fereastra cu aer curat, spre sensul
major al artei, va fi regretată, iar speranța de a avea
aceste îndrumări de la Eminescu însuși se spulberă odată
cu căderea negurii peste mintea marelui poet.
Deși se reîntoarece în țară, printre ai săi, din păcate
Elena Văcărescu va schimba salonul parizian cu unul
princiar. Noul joc în oare intră — împinsă acolo nu

4-0. 13
atît prin forța hazardului, cît din ambiția părinților —

va sfîrși însă nefericit, cu consecințe deopotrivă de grave
în ceea ce privește biografia poetei pentru tot restul
vieții, ca și destinul operei sale, înstrăinată o vreme de
adevăratele frămîntări și idealuri ale epocii.
Începînd din 1888, timp de trei ani, Elena Văcărescu
face parte din suita Carmen Syilvei, la cererea insistentă a
reginei care îi admiră de mulți ani talentul. La numai
cîteva luni de la venirea la Peleș, suverana îi acordă
unul din locurile de frunte în suita sa princiară 1, ceea
ce, bineînțeles, stîrnește valul invidiei în- escadroanele
feminine ale curții, precum și în acelea ale high-lîfe-ului
în fustă de dincolo de zidurile palatului. Veninul lor,
pregătit să o piardă, se s'trînge de pe acum în cupe.
Curînd, Elena Văcărescu devine unul dintre persona
jele influente de la palat, și Alecsandri pune pe seama
acestui fapt numirea lui Ioan Văcărescu, în 1889,
ca ministru plenipotențiar la Bruxelles. Bătrînul bard
păstrează însă neștirbită simpatia sa față de urmașa
Văcăreștilor, pe albumul căreia scrie versuri cuprinzînd o
mișcătoare confesiune din melancolicul ceas al amurgului 12*.
Elena simte nu o dată înăbușitor protocolul de la
curte, cu program rigid și obositor, și numai protejarea
Carmen Sylvei îi va aduce o situație privilegiată, putînd
să-și dedice o parte din timp lecturii și scrisului.
Lucrează intens — ne informează Alecsandri, oaspete
și el în unele momente la Peleș — pentru a traduce
^poeziile maiestății sale în versuri franceze foarte nime-
1 II. Chendi-E. Carcalechi : V. Alecsandri — Scrisori, Buc.,

1904, p. 308 (O scrisoare a poetului din 7 oct. 1888 către Paulina
Alecsandri).
2 V. Alecsandri : Poezii, Minerva, Buc. 1901. Editorii (II.
Chendi și E. Carcalechi) explică într-o notă la subsol (p. 327)
reieritoare la poezia Fluierul, reprodusă din manuscris : „Auto
rul a scris această poezie cu însemnate deosebiri și în albu
mul d-rei E. Văcărescu, cu titlul Pentru ce nu mai cînt ?“.
Dedicîndu-i la rîndul său mai tîrziu poezia Luminatei amintiri a
lui V. Alecsandri (publicată în .Românul literar4*, tom. V, 1906).
Elena Văcărescu va reproduce în moto un vers din cele scrise
altădată pe albumul său de Alecsandri : ,,Am cîntat o doină
și e de ajuns41
rite \ In ceea ce privește propria ei creație, opera căreia

îi dăruiește îndeosebi forțele în acest timp este Rapsodul
Dîmboviței. Acum, ea prelucrează bogatul melos popu
lar cunoscut cu un deceniu în urmă în ținutul Văcă
reștilor. Această lucrare atît de discutată (de care ne
vom ocupa în altă parte pe larg) cunoaște, în 1889, prima
versiune, cea germană, publicată de o editură din Bonn,
în tălmăcirea Carmen Sylvei. încurajată de succesul în
străinătate al culegerii, Elena Văcărescu începe să lucreze
la versiunea franceză a Rapsodului, care va fi gata după
trei ani de muncă asiduă. în același timp, Carmen
Sylva contribuie la realizarea altor două traduceri ale
cărții : în limbile italiană și engleză.
Printre momentele mai deosebite petrecute la Peleș
și legate de viața literară este și acela, de neuitat, cînd
face cunoștința lui Caragiale. în 1888, la invitația Carmen
Sylvei, autorul Scrisorii pierdute organizează la Sinaia
cîteva „tablouri vivante” 1 2, interpretate de tinerele fete
din suita reginei. Una dintre „actrițele” cu care lucrează
„maestrul” este însăși Elena Văcărescu. Iată imaginea,
cît se poate de autentică, a spiritualului dramaturg,
notată de scriitoare 3 :
„Caragiale nu știa despre ce era vorba și nici noi mai
mult decît că o să devenim actori... El află abia atunci
că trebuie să jucăm piesa A quoi revent Ies jeunes filles
de Alfred de Musset, că textul piesei nu exista decît în
memoria mea aproximativ fidelă, că sora mea mai mică
(...) n-avea nici o idee de rolul său și nu știa să spună
versuri. El acceptă totuși, fără să stea pe gînduri, căci
aventura i se păru nemaipomenită. Nu voi uita niciodată
acea zi de improvizație, de amuzament, de disperare,
Caragiale făcînd pe suflerul într-o piesă pe care n-o
cunoștea, apoi devenind regizor, imaginînd o nouă La
1 II. Chendi-E. Carcalechi, op. cit., p. 311. Menționăm că un

an mai devreme, în 1887 apăruse la Paris, tot în traducerea
El. Văcărescu, poemul Jehovah de Carmen Sylva (Ed. Lemerre).
2 Vezi și „Adevărul4*, an. I, nr. 40, din 13 sept. 1888.
3 Carmen Sylva et Caragiale (petit essai), ms. dactilo aflat
în posesia noastră și publicat de noi în Elena Văcărescu : Amin'
Uri literare, Analele Universității București, Seria științe sociale
(Filologie), an. XVI, 1967.
ce visează tinerele fete, electrizîndu-ne, sărind din culise

la rampă, zguduit de hohote de rîs și cîteodată furios,
căci trebuia să fie gata pînă seara. El ne compuse repre
zentația cea mai ciudată,cea mai agitată din cîte se pot
imagina și în care nu rămînea nimic din Musset, in
afară de o vagă amintire. O coadă de măturoi îi ser
vea să indice mișcările sorei mele în scenă. Versurile,
ca și subiectul, erau de nerecunoscut și fără precedent
și, totuși, miracol ! această harababură fără egal, acest
ghiveci asemănător cu nimic altceva avu succes...
Demonul Caragiale insuflase magia sa asupra noastră...“.
Cît timp se află în anturajul Carmen Sylvei, Elena
Văcărescu face lungi călătorii, luată peste tot de suverana
sa în vizite la marile curți princiare din Germania,
Austria, Anglia, Italia, Spania, Portugalia, Rusia și
Serbia. Impresiile culese vor fi decantate în volumul
Regi și regine pe care i-am cunoscut, publicat 15 ani
mai tîrziu, unde aflăm, nu de puține ori, observații și
asocieri subtile, alături de portrete zugrăvite cu artă
delicată, iar peste tot, spumoasă, digresiunea literară.
Cea mai apropiată colaboratoare a reginei-scriitoare
impresionează nu numai prin inteligența și cultura sa
deosebită, ci, în pragul vîrstei de aur, ea se face remar
cată și prin ținuta fizică. Portretele din această vreme
răsfață chipul unei muntence cu ochii negri și pătrun
zători, sprîncenele negre arcuite haiducește, fruntea
înaltă, nasul drept, ușor acvilin, gura tăiată frumos cu
un zîmbet luminat discret, părul castaniu-închis, înca-
drînd ovalul feței și căzînd pe umeri în bucle bogate șî
grele ; bustul se înalță cu semeție, dîndu-i o notă de
distincție și hotărîre în stare a marca o personalitate
voluntară.
In unele fotografii din 1890—91, poeta se află alături
de un tînăr blond, mai înalt decit ea, zvelt și cam firav,
îmbrăcat într-o uniformă elegantă de croială nemțească.
Nu este altul decît prințul Ferdinand care-i va deveni
logodnic în aprilie 1891. Idila cu moștenitorul tronului se
înfiripă sub privirile ocrotitoare și cu acordul tacit al
Carmen Sylvei, care reușește să obțină, la început, și
consensul regelui. Dar la numai cîteva luni, această
legătură, ce deschidea perspectiva autohtonizării prin
Debutul. Saloane literare și • princiare 53
sînge a dinastiei, stîrnește o nebănuită campanie- de

scandal. Pe de o parte, blazonații Hohenzollerni —>> și
Kaiserul în persoană — se simt jigniți de amestecul
sîngelui românesc în spița lor scrobită ; pe de alta —
cercurile palatului și camarila politică văd în aceasta o
anulare a străduințelor lor de a ține familia regală cît
mai departe de interesele neamului nostru, pentru a nu
fi stingherite în jocul afacerilor de tot soiul... „La
București — notează Duiliu Zamfirescu 1 — toate parti
dele se rosteau în contra căsătoriei românești, prin șefii
lor Carp, Cantacuzino, Sturdza, Florescu etc. (...). O
campanie violentă începu în presă. Nu erau invective,
trivialități și minciuni cu care să nu fie acoperită această
familie" (Văcărescu — n.n.).
La întreținerea unei atari atmosfere mai contribuie,
prin oamenii lor de culise, și unele familii dinastice
străine, cu odrasle ce jinduiau nu atît la inima preten
dentului, cît la mănoasa coroană regală !
în fața atîtor reacții, temătorul Carol își retrage grab
nic consimțămîntul și cheamă la ordine nepotul, silin-
du-1 să rupă logodna.
Cînd înțelege josnicia acestui joc urzit împotriva ei
din ipocrizie și ticăloșie, fosta domnișoară de onoare pără-
șește curtea princiară și, într-un protest mut. ia calea
exilului. Episodul capătă proporții cînd însăși Carmen
Sylva, în semn de protest, pleacă din țară la- Veneția.
Prigonita idilă devine acum subiect înflorat în coloanele
unor mari reviste și jurnale europene, inspiră lucrări
ale unor scriitori de talia lui Loti și d’Annunzio, dar
alimentează și maculatura unor romanțări ieftine și
stupide, de felul celor semnate de fostul secretar al
reginei, Robert Scheffer12. Sînt momente penibile, peste
care Elena Văcărescu trece cu prețul unor grele umilințe,
lovită brutal în delicata ei discreție și sensibilitate.
1 D. Zamfirescu, Drama de la Veneția fragment memorialis

tic publicat de Al. Sândulescu în „România literară14 din 14.X,
1948.
2 Vezi : P. Loti, L’Exilee; G. d’Annunzio, II Piacere ; R.
Scheffer, Minere Royale și Orient Rouale.
Mai mult asupra acestui episod biografic nu socotim

necesar a insista, Qum au făcut-o, nu de mult, fără con
descendență, unii amatori de publicistică ușoară l-
Hotărîrea tinerei scriitoare de a-și părăsi țara, silită
de atitudini ignobile, va însemna o răscruce în des
tinul ei de om și, într-o oarecare măsură, de artist.
Cine-i va urmări de aici înainte peregrinările și
întîmplările — existența de zbucium a acestui suflet
sensibil cu toate avatarurile sale — va descoperi detalii
extrem de bogate și interesante pe care le-ar invidia,
desigur, autorii de biografii romanțate- Noi ne vom
limita însă doar la reliefarea acelor aspecte care capătă
semnificație pentru concepția și opera scriitoarei.
Vremurile de bejenie îndurerată încep cu un popas
la Veneția, pentru a o vedea pe Carmen Sylva, și, cînd
acest lucru îi este interzis, pleacă la Milano, iar de
acolo la Roma. în oapitala Italiei (unde tatăl său mai
era încă ministru plenipotențiar, dar avea să fie curînd
mazilit și el), va locui, pentru puțin timp, la palatul
Roccagiovine din Foro Traiano. Aici cunoaște, prin inter
mediul diplomatului Duiliu Zamfirescu, pe cunoscutul
scriitor Gabriele d’Annunzio, care, la curent cu cele
întîmplate în viața ei, îi acordă de la început o sinceră
prietenie. Ca omagiu, acesta va boteza cu numele ei
eroina preferată din romanul său II Plăcere, plasînd
acțiunea chiar în fastuosul Roccagiovine 12.
întoarcerea în țară fiindu-i o vreme interzisă printr-
un ordin secret ale regelui Carol (este socotită, într-un
fel, persona non grata în propria-i patrie !), scriitoarea
trebuie să întîrzie cîțiva ani în Italia. Trăiește mai mult
retrasă în miici localități din pitoreasca Toscana, iar din
cînd în cînd vizitează muzee și locuri de legendă din
Verona, Florența, Milano.
Aflîndu-se, în primăvara lui 1893, în mica stațiune
Vallombrosa, face acolo cunoștința unui personaj stra
niu care se arată extrem de interesat în a-i cunoaște
opiniile asupra ideilor lui Nietzsche și cu care întreține
1 Vezi foiletoanele apărute sub semnătura lui Eug. Teodoru

și a unor colaboratori la rubrica Arhivele regale, din revista
„Săptămîna“, Serie nouă, nr. 50, 52, 53, 54, 55.
controversate dialoguri privind opera capitală a filozo

fului german Așa grăit-a Zarathustra. După dispariția
imprevizibilă a bizarului interlocutor, tînăra află uluită
că acesta nu fusese altul decît Nietzsche în persoană,
rătăcit pe acele meleaguri intr-o casă de sănătate, cu
mintea învăluită de cețurile nebuniei r.
In 1895 este consemnată prezența poetei la Florența
de unde i se îngăduie, în sfîrșit, să plece spre țară.
Sosind incognito, ea poposește direct pe colinele Văcă-
rcștilor, la locurile dragi ale copilăriei, unde o așteaptă,
ocrotitoare, natura tihnită și umbrele strămoșilor. Dar
șederea în patrie nu va putea fi de lungă durată, căci,
consecință a aceleași nefericite idile, ea simte, chiar și
aici, rumoarea și ostilitatea, întreținute încă de așa-zisa
„societate de elitău.
Curînd, Elena Văcărescu se îndreaptă din nou spre
Franța, pentru a căuta acolo climatul propice în care
sufletul să-și afle liniștea, iar năzuințele literare — îm
plinirea.
1 Memorial sur le mode mineur, pp. 135—141.

ANII GLORIEI LITERARE
Parisul, de care o leagă prețuirea unor maeștri și

prietenia multora, devine de acum înainte reședința per
manentă a scriitoarei românce. Ea nu va renunța însă
să vină în patrie aproape în fiecare vară sau toamnă,
rămînînd acolo uneori cite două-trei luni, pe care le
petrece mai ales in liniștea Văcăreștilor.
In uriașa citadelă a culturii de pe malurile Senei,
Elena Văcărescu se dedică cu pasiune literaturii. încor
porată în marea familie spirituală a „orașului lumină"
— ca mai înainte o Dora d’Istria, iar mai tîrziu un
Brîncuși ori un Enescu —, ea nu uită o clipă că este
româncă. In tot ceea ce face — înscris în sfera pură
a literaturii sau a activității culturale largi — e mereu
prezent acest sentiment vibrant. Crezul său e mărturi
sit ! „Căci dacă eu nu eram în țară, țara era cu mine...
Mă simțeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al
sufletului românesc, sortit să-i cînte destinele, să-l
împărtășească prietenilor și neprietenilor, să-1 apere, să-1
preamărească14 \
. Dealtfel, între timp, faima îi crescuse tocmai dato
rită unei lucrări marcînd puternic această lăudabilă ati
tudine patriotică dovedită de urmașa Văcăreștilor. Este
vorba de Rapsodul Dîmboviței, care, între 1889—1892,
fusese tipărit în patru dintre cele mai de seamă limbi de
cultură europene — franceză, italiană, germană și engleză
—, iar din acestea se efectuează traduceri, parțiale în
alte zeci de graiuri pe toate meridianele lumii. Pretu
tindeni, această lucrare rezultată, după cum am expli
cat și în altă parte, din prelucrarea literară a unor
cîntece, doine, bocete, legende și balade populare, se
1 Discursul de recepție la Academia Română, februarie 1934.

Manuscrisul dactilografiat e în posesia noastră.
Anii gloriei literare 57
bucură de o primire aproape excepționalăr. în Franța,

răsunetul acestei culegeri este așa de mare de la an la
an, că în 1900 (la un an după apariția unei noi ediții
franceze, în ed. Lemerre), Academia Franceză hotărăște
să acorde, pentru a doua oară, laurii săi poetei românce,
în raportul prezentat cu acest prilej în fața colegilor
săi, ilustrul istoric Gaston Boissier, recunoscut și pen
tru competența sa în domeniul folclorului și istoriei
miturilor, pledează în favoarea Rapsodului și a autoarei
sale, cu aceste cuvinte mai mult decît măgulitoare :
„Academia nu are nevoie să se justifice dacă acordă
unei străine un premiu de importanța «Julien Fabre».
deoarece domnișoara Văcărescu a onorat încă de mult
literele franceze cu frumoasele sale poeme. Dealtminteri,
baladele românești pe care le încoronăm astăzi au dobîn-
dit o glorie universală înainte de a veni la noi și au
trecut din limba noastră în multe alte limbi ale Europei
civilizate” 2.
J Socoum de interes reproducerea cîtorva aprecieri în acest
sens :
Leconte de Lisle (adresîndu-se El. Văcărescu, în 1892, după
lectura Rapsodului) : „Dacă ai fi autorul unui asemenea volum,
ai fi mai mult decît un geniu — un monstru !“ (în sensul de
monstre-sacre — n.n.) (Din conferința : Les laoutars de la
Dimbovitza, „Confcrenela", an. XXXII, nr. 3/1938).
Auguste Dorchain : „Nu cred că există în lume o poezie popu
lară mai frumoasă, mai profundă, mai emoționantă ca aceea a
României, și sînt sigur că nu există, în limba franceză, o carte
atît de proprie pentru a ne deschide tezaurul unui suflet națio
nal'4 („Journal de l’Uni verși te des Annales“. 1908, p. 833).
Anna 3rîncoveanu de Noailles: „O admirabilă culegere de
poeme naționale reunite de Elena Văcărescu îmi îngăduie să-mi
dau seama de trăsăturile și de sufletul unui popor visător și
pasionat. îi sînt recunoscătoare de a-mi fi dat astfel prilejul
să cunosc România vitează și pastorală'4 („Les Annales",
7 aprilie 1912, p. 306).
Leo Ciaretie : ..Rapsodul Dîmboviței este sufletul patriei sale (...).
Din această colaborare a unui neam și a unei femei a ieșit
această carte înflăcărată, luminoasă, feerică, pe care toate popoa
rele au voit să o cunoască44 (Feuilles de route en Roumanie,
Paris, 1912).
Revista engleză „Times44 : ...Aceste cîntece izvorăsc direct din
sufletul unui popor și închid în ele o intensitate de patimă, de
poezie neobișnuită, o mișcare de icoane felurite, pe care le-am
căuta zadarnic aiurea44 (Apud. A. Vojen, Studiu introductiv la
piesa Pe urma dragostei, p. 47).
2 Apud. A. Vojen, op. cit., p. 49.
Alături de Rapsod, o contribuție importantă la impu

nerea definitivă a poetei în atenția lumii literare fran
ceze din ultimii ani ai secolului o are volumul de poezii
L’Ame sereine, apărut în 1896. Spre deosebire de micuța
plachetă de debut, noua culegere este aproape de patru
ori pe atîta (162 de poeme înscrise în trei cicluri :
primul — sub titlul volumului, al doilea — Rayons
d’Italie, al treilea — Chansons roumaines). Majoritatea
versurilor din acest volum surprind vibrația unui suflet
zbuciumat, ceea ce le conferă, în general, un caracter
de înfiorată confesiune.
Elena Văcărescu este admisă acum în salonul literar
de rar prestigiu al ducesei de Rohan, „cel mai atrăgă
tor din Paris și, fără îndoială, din întreaga Europă" h
Aici are prilejul să participe la fructuoase discuții lite
rare întreținute de Frangois Coppee, Jean Richepin.
Paul Hervieu, Edmond Rostand. Leon Daudet și alți
scriitori de seamă ; uneori, din lucrările celor de față
interpretează, cu talentul lor fără egal, celebrii actori
Sarah Bernhardt, Mounet-Sully, Edouard de Max.
Prietenii durabile, poate unele dintre cele mai hotă-
rîtoare din viața ei, se încheagă acum : cu Maurice
Barres, cu Anatole France, cu Francis Jammes, Jules
Lemaître, Marcel Prevost, iar cu Anna Brîncoveanu de
Noailles și Marcel Proust formează, în perioada anilor
1898—1905, un trio inseparabil 1 2.
La noile sale adrese pariziene (din Avenue Friedland
șl Rue Washington), Elena Văcărescu începe să între
țină un salon literar care cîștigă repede stimă și renume.
La întrunirile care au loc >aici de două ori pe lună,
poeții recită în aplauzele unei asistențe alese. Printre
cei care se produc, „prietena mea, contesa Mathieu de
Noailles, minunează prin gradația intimă a dicțiunii sale,
prin înfățișarea și prin versurile ei3. Săptămînal, lunea
sau miercurea, primitorul salon reunește, de asemenea.
1 Trois salons, în .,Conferencia“, nr. 8/1934.

2 Discursul de recepție al E. V. la Academia Română, 1934 :
Le Roman de ma vie, pp. 104—106.
3 Apud Șt. Fălcoianu, interviul citat.
pentru fructuoase discuții „de spirit și de elocință", un

comitet restrîns din care fac parte criticii Jules
Lemaître și Gaston Deschamps, prozatorul Maurice
Barres, dramaturgul Tristan Bernard și viitorul preșe
dinte (1920) al Republicii Franceze, Paul Deschanelx.
Marcel Proust nu poposește aici decît seara .tîrziu, cău-
tînd parcă un loc de refugiu, ocrotit de grija aproape
maternă a Eufrosinei Văcărescu. Aceeași preferință de
•discretă prezență manifestă și italianul d’Annunzio —
și cl intim al casei, iar „belgianul Maeterlinck nu vine
la noi decît cînd îl asigur de o completă singurătate^ 12.
Semnătura Elenei Văcărescu este întîlnită, marcînd o
•colaborare susținută, în mari reviste și ziare franceze
printre care „Revue des deux mondes", „Revue de
Paris", „Echo de Paris", „Illustration" „Figaro". La fel
îi aflăm colaborarea în cunoscutele publicații de limbă
engleză „The contemporary Review", „The Magazinu (cu
fragmente memorialistice, mai ales), precum și î>n diverse
reviste germane, italiene etc. 3.
Croația poctei se maturizează, devine mai profundă
în simțire, mai gravă în cugetare, mai bogată în semnifi
cații ; versul e mai limpede și mai muzical. Această
maturitate, anunțată de fapt în cele mai bune poeme din
L'Ame sereine, ajunge s-o confirme pe deplin volumul
Lueurs et Flammes (1903). Sînt aici, într-adevăr, poeme
de mare frumusețe, străbătute de un puternic și sincer
patos liric : Flamme au vent, Cher vencu, A Vamour 9
II <me faut de Vautomne, Aux aieux, și altele.
Poeta însăși pare să fie conștientă de reușita sa,
îndrăznind să dedice volumul „... â l’Ombre illustre de
mon grand-pere, le poete Jean Vacaresco...". Apoi, în
poemul Aux aieux, ea rosteșite în fața străbunilor jură-
mîntul de urmașă demnă :
Je veille ! Le flambeau ria pas peur de la bise,
Je le tiens tendrement contre mon sein presse !
1 Apud Șt. Fălcoianu, interviul citat.

2 Ibidem.
3 Ibidem.
Et Vantique chanson que vous m’avez transmise

Uniră par ma voix Vavenir au passe *
Spre lauda sa. poeta va rămîne credincioasă acestor

solemne făgăduieli, încercînd să facă din întreaga ei acti
vitate o punte de legătură între „ce-a fost cu ce va fi...“.
Intr-un anumit fel, este o autobiografie, căci opera con
firmă gustul ei pentru trecutul evocat cu sentimentele
ce i le-au transmis strămoșii, precum și sensibili tatea-i
receptivă la înnoirile prezentului și perspectivele viitoru
lui, salutate cu entuziasm. în ceea ce privește adeziunea
la o școală literară, ca în cazul multora dintre poeții din
această epocă, este greu de precizat la care din direcți
ile literare se alătură creația ei. Prin atmosferă, aceasta
merge totuși alături mai mult de neoromantici, aflîndu-și
corespondențe cu poezia Annei de Noailles. Întîlnim însă
în această poezie și rigori clasice ori alteori cizelări par
nasiene (fără însă acea glacialitate a statuarului, ci cu
interiorizări elegiace din Sully Prudhomme), precum și
tulburătoare muzici simboliste ce o apropie, dintre con
temporani, cel mai mult de Francis Jammes. Dealt
fel, singuraticul poet de la Ortez, cîntăreț al naturii,
al sentimentelor sincere și pioase ale ființei rupestre, o
consideră ca pe o soră și îi închină versuri pe care odată
i le trimite prinse într-o ramură <de tei înflorit. Iată acest
omagiu păstrat cu sfințenie de poetă și care cunoaște
acum, pentru prima oară, destăinuirea publică 12 !
1 Eu stau de veghe. Facla-mi de vifor nu se teme.

O string duios la pleptu-mi pe noapte și pe zi.
Iar vechiul nostru cîntec îmbogățit de vreme
Va înnoda prin glasu-mi ce-a fost cu ce va fi.
în românește de B. Munteanu
2 Versurile lui Fr. Jammes sînt citate de publicistul Andr£
Gavoty în prefața pe care a pregătit-o pentru Le Roman de
ma vie, ce intenționa să-1 publice împreună cu Alexandra
Fălcoianu, prin anii 1956—1957. Proiectul n-a putut fi dus însă
la îndeplinire din pricina morții subite a lui Gavoty, iar pre
fața acestuia, atașată cărții, a rămas și ea necunoscută pină
azi. Din păcate, Gavoty n-a mai pus la loc în arhiva Elenei
Văcărescu, de unde i-1 încredințase legatara universală a aces
teia, prețiosul poem manuscris al lui Jammes.
Ortez, ie 15 juin 1907

Ma soeur, j'ai cueilli la branche d’un tilleul.
Pour que mon coeur souffrit un peu moins du bonheur
Que Von a de souffrir. Vous me comprenez, vous.
Cette branche, elle est lă. Je pense ă vous, ma soeur.
Et je ne trouve pas que son parfum soit doux.
Tant ă votre douleur je trouve de douceur.
Je ne vous dirai pas de ces mots assez vains
Que Von redit. Pourtant c'est bien lui que je plains
De n'etre pas le roi d’un Royaume de Dieu.
Car, dans Vâcre chaumiere et dans la fumee bleue.
Assis aupres de vous et vous parlant au coin
De feu desherite, ii eut ete beni.
Ma sceur, dans vos mains vous lui offrez le genie.
Lui, aura-t-il compris que Vobscure quenouille
Est le sceptre divin de ceux qui s'agenouillent 2 1
Deoarece nu deținem nici o informație călăuzitoare cu

privire la împrejurarea în care aceste versuri sînt dedi
cate și trimise poetei românce de confratele francez,
sîntem tentați să acordăm gestului o anumită semnifi
cație. Două detalii ale textului sînt, credem, în măsură
să ne-o sugereze : pe de o parte, datarea (vara lui 1907),
1 Cules-am astăzi, soră, un ram de tei plăpînd,

Că după fericire mi-e sufletul flămind
Și încă de ea sufăr. Mă vei fi înțeles.
Doar ramul e acolo. O, soră, al meu gînd
Voi ca tot parfumul din flori de tei cules
Să-ți mingiie durerea și chipul tău cel blind.
Nu am să-ți spun nici unul din sterpele cuvinte

Ce-ades se spun. Ci teiul de-1 plîng de mai-nainte
E că nu-i el stăpînul Târlmului divin,
Căci stînd cu tine-alâturi în fumul din cămin,
Vorbindu-ți de aproape cind arde focu-n vatră,
El binecuvînlarea ți-o soarbe prea cuminte
Și tu din mină-i dărui puterea ta, surată,
Dar el, el va-nțelege că furca torcătoare

E sceptrul sfint al celor ce-ngenunchlază-n zare ?

pe de alta — vădita dorință de a consola pe poeta noas

tră, încercată, pare-se, de durere și amărăciune (Tant
ă votre douleur je trouve de douceur./ Je ne vous dirai
pas de ces mots assez vains.../). Nu cumva acele versuri
erau destinate să exprime compasiunea poetului cu suflet
de țăran din Pirinei, împărtășită autoarei Rapsodului
cu inima îndoliată de crudele vești sosite de pe meleagu
rile patriei unde mii de truditori ai ogoarelor (pe care
ea îi numea „frații mei“) se zvîrcoleau în sînge, sece
rați de gloanțele unei stăpîniri tiranice ? Ne place să
dăm faptului această nobilă semnificație.
Indiferent de nuanțele care mărturisesc înclinarea
poetei spre una sau alta dintre școlile literare, sufletul
care vibrează rămîne românesc, dăruit mereu emoțiilor
copilăriei, frumuseților naturii, vitejiei strămoșilor, măre
ției patriei de obîrșie. E ceea ce observă atît unii critici
francezi, ca rafinatul literat Charles de Pommairols \
cit și, mai ales, interpreții din patrie ai poeziei rale, din
tre care am cita, în primul rînd, pe Nicol ae lorga.
Recenzînd volumul Lueurs et Flammes, criticul de la
Semănătorul notează *. „Poeta încoronată de Academia
din Paris are în strigătele de pasiune, în șoaptele doru
lui, în plînsetele părerilor de rău, în încleștarea de dinți
a mîndriei învinse, nota noastră, a țăranilor noștri care,
în decursul veacurilor, au cuprins acest fel de simțire
în gloriosul vers al cîntecelor lor. O româncă înstrăinată
(...) în alt cerc de viață omenească, dar, netăgăduit, o
româncă“ 1 2.
•Aceste trăsături sînt tot atît de proprii și versurilor
din culegerea apărută în 1908 și intitulată sugestiv Le
Jardin passionne (Grădina dorului — cum am putea,
credem, tălmăci mai adecvat titlul — nu este alta decît
patria poetei). în chip grăitor — și manifest totodată —
ca așază în fruntea volumului poemul Mon Pays (cu
un subtitlu în românește : Eu și țara mea). E o confe
1 Aerienne poesie, în „Le Gaulois**, din 10.VI.1903.

2 N. lorga, Un nou volum de poezii al D-rei Văcărescu, în
Semănătorul**, an. HI, nr. 27/6.VII.1903, pp. 417—419. Reprodus
în O luptă literară, I, 1914, pp. 35—38.
siune patetică, un crez al definirii pînă la substituire cu

ceea ce se cheamă mai înălțător patria:
C’est vous qui me donnez Vorgueil d'etre hardie.
Vous versez ă travers mes tempes et mon pouls
Vos soirs sur le Danube, et vos soirs d’Oltenie.
Je ne suis plus moi-meme, o terre, je suis vous
Tot din această perioadă (de pînă la primul război

mondial), caracterizată printr-o intensă febră creatoare,
datează certificatele de naștere ale altor opere ale Elenei
Văcărescu : Nuits d'Orient (1907), indicînd și prin subtit
lul pe care-1 poartă — folk-lor roumain — o culegere
de opt basme în proză ritmată ; Amor vincit (1908),
roman de inspirație autobiografică, realizat în stil episto
lar ; Le Sortilege (1911), roman cu subiect inspirat din
viața unui sat românesc dominat de vechi credințe, datini
și practici magice ; La Dormeuse eveillee (1914), versuri
în care se întîlnesc din nou vibrația romantică a unui
suflet trist cu evocarea smălțuită parnasiană, amintind
de Leconte de Lisle și Heredia (ciclul Fragments grecs)
și cu, mai îndrăznețe, de data aceasta, nuanțe și sonuri
din recuzita simbolistă.
La toate aceste lucrări mai trebuie adăugată una
care, deși nu are o mare valoare artistică, merită totuși
a fi reținută datorită ecoului său deosebit în favoarea
popularizării țării noastre. Ne referim la opera Lie
Cobzar, jucată în 1909, la Monte Carlo, iar în 1912 —
pe celebra scenă a Operei din Paris. La realizarea aces
tei „drame lirice în două actett, Elena Văcărescu a
colaborat cu libretistul Paul Milliet și compozitoarea
Gabrielle Ferrari. Prin natura subiectului, fiind vorba
de întîmplări petrecute într-un sat românesc și avînd
ca erou principal un rapsod popular, muzica s-a inspi
rat din melodiile cîntecului nostru popular, baletul din
1 Doar datorită ție sînt mîndră șl vitează...

Cind seara peste șesuri și Dunăre căzu,
Prin pulsul meu pătrunse să-mi lase tîmpla trează.
Căci nu mai sînt eu însămi, o țara mea, sînt tu !
In românește de EUsabeta Isanos

horele de la noi, iar costumele și decorurile au transfor

mat marea scenă a operei pariziene într-un colț pito
resc reprezentînd o rustică așezare din Carpați. Inter
pretarea a beneficiat de talentul unor artiști strălu
ciți, în frunte cu celebrul tenor Murratore în rolul
cobzarului, cu vestita La Paquerette interpretând pe
țiganca vrăjitoare, iar frumoasa Jeanne 1-Iatto, în rolul
îndrăgostitei Ioana. La premieră, din loja oficială
aplaudă Clemenceau care „se socotea nașul piesei", acor-
dînd influentul său sprijin prietenei sale românce de
a-și vedea încununate strădaniile „ca pe acel altar stră
lucit* să se vadă „un colț de pămînt românesc" l.
Cobzarul Elenei Văcărescu a fost prima operă cu
subiect românesc, jucată pe o mare scenă a lumii.
Ecoul succeselor răsunătoare ale urmașei Văcărești-
lor în străinătate capătă, cu timpul, rezonanță și în
patrie. Neînsemnatele note, multe anonime, ce informa
seră mai înainte publicul de la noi asupra activității de
început a scriitoarei, lasă loc acum unor articole ce pre
zintă pe larg și cu înțelegere activitatea compatrioatei
rătăcită pe meleaguri străine. Renumele ei crește, mai
ales atunci cînd cei care semnează aceste articole sînt
personalități de autoritate în cultura noastră, ca N. lor
ga12, C. Miile3, A. D. Xenopol 4, P. Locusteanu5, și alții.
La rîndul ei, descendenta Văcăreștilor, dorind să
devină cunoscută mai mult și la ea acasă, începe să
colaboreze la multe reviste românești. Prima publicație
de prestigiu care o găzduiește este chiar „Convorbiri-
literare", în paginile căreia apare, în 1904, lucrarea
dramatică în versuri Stana, în traducerea îngrijită a
poetului Dimitrie Nanu. Numele său îl întîlnim apoi în
alte numeroase publioații, de orientări și curente dife
rite, semnînd poezii, articole și proză scurtă. Revista
semănătoristă „Făt Frumos* (an. I, nr. 4/1904) de la
1 Elena Văcărescu : Două femei — o operă, în revista „Mu

zică și poezie“, an. I, nr. 1, nov. 1935.
2 „Semănătorul", an..III, nr. 27/1902.
3 în „Adevărul", nr. 4275/24.VI.1901 ; nr. 4233/1901, 5184'1904,
€270'1907, 6708/1908.
'• „Românul literar", tom. III, nr. 40/30.X.1905.
5 „Flacăra", an. I, nr. 39/14.VII.1912.
Bîrlad îi publică poezia inedită Se urcă luna; „Revista

literară" (an. XXV, nr. 1/1904) de direcție simbolistă
tipărește o altă inedită din versurile scrise în româ
nește : Scumpă stea; în „Românul literar (tom. V, 1906)
apare sincerul omagiu închinat bardului de la Mircești :
Luminatei amintiri a lui Vasile Alecsandri; „Lucea
fărul44 lui Gog-a (an. VIII, nr. 2/1909) publică poezia
FluierașuL; „Gazeta feminină" (an. I, 1911) inserează
cu mîndrie, în paginile sale, poezia Scumpe bisericuțe.
Alte versuri sau scurte eseuri și schițe ale sale apar în
„Noua revis!tă română44, „Flacăra", „Adevărul44, „Ram
pa44, „Revista noastră" — tribună a femeilor, condusă de
Constanța Hodoș — „Revista idealistă", „Paloda lite
rară" ș.a.
Intr-un interviu din 1908 l, scriitoarea mărturisește
că în cea mai mare parte a timpului se află în țară
(..Locuiesc trei luni pe an la Paris, iar celelalte nouă
în România4•) și datorită acestui fapt poate fi la curent
cu publicațiile românești („citesc toate revistele noas
tre44). Ea urmărește cu atenție evoluția literaturii din
patrie pe care, ori de cîte ori are prilejul, o popularizea
ză prin articole sau conferințe în străinătate.
Meritele de scriitoare și conferențiară, firea sa gene
roasă, recunoscută pentru marea-i delicatețe sufletească,
sîn.t răsplătite cu aprecierea și prietenia unora dintre
scriitorii și oamenii de cultură de frunte ai epocii :
Al. Macedonski, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Cincinat
Pavelescu, Ion Pillat ș.a., care vin să se alăture lui
T. Maiorescu, D. Zamfirescu, C. Miile, N. lorga,
A. D. Xenopol, George Enescu, care o prețuiesc de mulți
ani. Unii dintre aceștia, în trecere prin Paris sau întîr-
ziind mai mult în furnicarul de pe malurile Senei, găsesc
în casa Elenei Văcărescu nu numai un primitor colț
românesc, ci și locul de întîlnire cu confrații francezi,
stabilind contacte și relații extrem de utile pentru
cultura noastră.
Activității de poetă și scriitoare începe să i se adauge
acum și aceea de conferențiară care-i va aduce un renume
european. Intr-o vreme, cînd vechile saloane literare* 6
1 „Adevărul*4, an. XX, nr. 6708/8.V.1908.

6 -o. 13
dau semne de oboseală, iar unele de-a dreptul își dau

duhul ușor și dulce ca-n Dama cu camelii, spiritul francez,
„din instinctul de apropiere prin verb4* și „ca arta cu-
vîntului să nu dispară în societatea franceză44 \ află în
conferințe un mijloc pe cît de influent, pe atît de
popular pentru a da elocinței o nouă strălucire. Elena
Văcărescu se numără printre membrii fondatori ai fai
moasei tribune „L’Universite des Annales4*, înființată
în 1906 de Adolphe Brisson (căruia i se adaugă apoi
Jean Richepin și Louis Barthou). în cadrul acestor
„Annales44, scriitoarea română își desfășoară talentul de
oratoare prodigioasă timp de aproape patru decenii, în
compania unor nume celebre, de la Anatole France,
Loti și Maeterlinck, la Valăry, Giraudoux și Maurois.
După modelul acestei tribune pariziene și in ideea
de a apropia tot mai mult relațiile româno-franceze
(căci se vesteau vremuri de grele încercări), Elena Văcă
rescu fondează în 1913 la București „Cercul Analelor44,
societate de conferințe pe care o patronează cu multă
însuflețire și prestigiu, și în cadrul căreia se produc
N. lorga, D. Guști, O. Goga, Cincinat Pavelescu, V. Ef-
timiu etc.
Urcînd la tribună — împrejurările vor cere-o în
curînd — scriitoarea va ceda locul militantei hotărîte,
chemate de porunca străbunului să se dăruiască, în
focul marilor bătălii ce vor urma, pentru „a patriei
cinstire44.

„AMBASADOAREA SUFLETULUI )
ROMÂNESC"
1 în anii primului război mondial
Ne aflăm în anii din preajma primei conflagrații mon

diale. Evenimentele se precipită și cer imperios, oricui,
o angajare. Ce cale ar putea să apuce aceea ale căreb
puternice sentimente patriotice îi aduseseră, din partea
înflăcăratului Barrds, cel mai frumos omagiu : „Elle
n’est pas une femme, elle est toute une race !...u 1 ? Ca
demnă urmașă a Văcăreștilor, scriitoarea își înțelege
nobil misiunea ! ea se alătură celor mai curajoși repre
zentanți ai națiunii, care simt apropiată ziua împlinirii
unui ideal de mult visat : întregirea neamului. Pe această
cale ea își potrivește pașii cu cei ai militanților de
seamă care aderă la „Liga Culturală", fondată 'de Nicolae-
lorga (devenită, la începutul anului 1915, „Liga pentru
unitatea politică a tuturor românilor14), patrioți în numele
cărora Octavian Goga se exprimase răspicat : „...ideea
unității a fost Singurul nostru crez politic44 2.
Considerîndu-se, prin obîrșia îndepărtată a strămo
șilor. o fiică a Ardealului, glasul său se unește, vibrant,
cu al „fraților de peste munți44. Din această vreme du- •
rează trainica sa prietenie cu poetul-tribun al Cîntece-»
lor fără țară.
în perioada neutralității, 1914—1916, Elena Văcă-'
rescu desfășoară o activitate bogată și plină de dăruire,
pusă în slujba cauzei naționale. în publicațiile vremii
ea scrie numeroase articole pătrunse de înalte simțiri
patriotice. Iată numai cîteva titluri, grăitoare prin ele
însele, găzduite în paginile ziarelor „Adevărul44 și „Dimi
neața44. unde colaborarea ei este mai susținută : Româ
nia în ajunul războiului („Dimineața, 15.XI.1913), Taina
1 Apud V. Munteanu, „Universul literar", nr. 10/1928.

7 O. Goga. Zile mari, în „Epoca", an. XXII, nr. 221/13.VIII.
1915. Apud 1. D. Bălan, Octavian Goga, monografie, Ed. Minerva,
Buc 1971, p. 128.
sîngelui („Adevărul, 28.VIII.1914), Și cu ce doi' („Ade

vărul*, 7.1.1915), O vatră strămoșească („Adevărul,
22.X.1915), Salutul copiilor din Ardeal („Dimineața,
7.1.1916).
La întrunirile publice organizate de „Liga Culturală",
la „Cercul Analelor*, ca și la radio, oratoarea convinge
prin verbul său plin de patos. Scrie și publică poeme-
manifest de intensă forță și vibrație. Același ideal l,
publicat în „Facla* lui C. Banu, este răscolitor prin, to
nul său patetic ce amintește de „cîntecele“ lui Goga.
Poeta reclamă „pămîntul pururi frate / Spre care ochii
noștri cată", „...al nostru-n veci dorit Ardeal*. Dorința
fierbinte de a revedea Transilvania întoarsă la patria-
mumă mistuiește de mult sufletul poetei. Este emoțio
nantă, în -acest sens, mărturisirea ce ne-o face în arti
colul Și cu ce dor, în care povestește o întâmplare din
tinerețe. Se afla la Paris cînd a început subscripția
publică pentru construirea frumoasei bazilici Sacre-
Coeur de pe Montmartre. Văzînd că francezii își înso
țeau donațiile cu un bilețel pe care se afla un fel de
rugăciune ce se sfîrșea cu cuvintele : „Doamne... îna-
poiază-ne Alsacia și Lorena!“, poeta acordă dania sa,
dar cu alt gînd : „...să se șoptească un alt nume bine
cunoscut sufletului meu, care încolțise cu primele mele
viziuni și care mă ardea tot așa de tare ca speranța și
ca viața... Am încredințat și banii și taina unui bătrîn
preot, care — Franța, desigur, i-o va ierta — a primit
să facă înlocuirea ce-i propusesem : «Transilvania,
Transilvania... Fi-vei a noastră !»... Ori de cîte ori uria
șul clopot al catedralei — «la Savoyarde» cum i se
zice — trimite asupra Parisului fiorul uimitor și sfînt
al zborului său, îl aud cum îmi bate în vine cu același
fior și cum le înflăcărează... Transilvania ! Transil
vania 1 Vino ! Vino
Pe prima pagi-nă a cotidianului „Dimineața* din
26 iunie 1915 apare un mic poem-manifest, intitulat1 2
1 „Facla“, an IV, nr. 17/7.II.1915. Poemul ocupă, ca un veri

tabil manifest, toată pagina de titlu a revistei.
2 „Adevărul", 7 ianuarie 1915.
Ambasadoarea sufletului românesc' 69
N-așteptați /, prin care poeta adresează poporului o

hotărîtă chemare la luptă :
N-așteptați !
Bate vintul in Carpați,
Cu freamăt de primăvară,
Chiar țărina strigă-n țară :
N-așteptați !
Aceste versuri mobilizatoare, menite să risipească

șovăiala semănată de unii din conducătorii politici ai
larii, în frunte cu regele (care nu se hotărau să între
rupă periculosul joc al neutralității și să intre în luptă
împotriva Puterilor Centrale, în vederea recîștigării
Ardealului), cunosc o mare adeziune la public și, puse
pe muzică, ajung unul dintre marșurile populare ale
acelor ani de încordare și avînt patriotic. Același înăl
țător îndemn îl aflăm și în alt poem, Debout, nation !
din care reproducem, spre exemplificare, prima strofă :
Dcbout nation, hors les chaines !
Toute heure en s’envclant fait un nouvel heros ;
L'obus part, Vaigle crie, et dans Vantique enclos
Les lauriers remplacent les chenes.
La îndemnul tovarășilor de luptă din țară și, pare-se,

după o înțelegere prealabilă la Ministerul de Externe,
în februarie 1916 Elena Văcărescu pleacă la Paris. Sar
cina pe care și-o asumă nu-i deloc ușoară : să orga
nizeze, în Franța, profitînd de relațiile întinse pe care
le are, acțiuni politice și -diplomatice pentru a explica
interesele țării noastre în lupta în care urma să se
1 Datat Bucarest, avril 1915, și rămas în manuscris, Bibi.

Acad. Române, fond, cit.
Sus, măreață națiune, frînge-ți lanțurile de criță !
Orice clipă care trece, £ie una de viteaz !
Cind obuzul pleacă iute, vulturul e-n biruință;
Lauri fie-n loc de lanțuri pe altarul nostru, azi !
(Sus, națiune 1)
•angajeze. In cadrul acestei misiuni cvasi-oficiale, ea are

cîteva întrevederi secrete cu Aristide Briand, pe atunci
șeful diplomației franceze La Quai d’Orsay. Faptul este
consemnat viu în neprețuitele pagini din Le Roman
de ma vie : „Sosesc la Paris în februarie 1916, deci cu
cinci luni mai înainte de intrarea în luptă a României
alături de Aliați. Briand este ministru al Afacerilor
Străine. El vrea să știe ce se petrece la noi și caută
să mă vadă. II întîlnesc la doamna Bulteau. A slăbit
și, ca niciodată, ochii săi scapără și răscolesc privirile
interlocutorilor. Vrea să afle. Eu îi povestesc. îmi mulțu
mește cu vocea lui mlădioasă și învăluitoare. Mă asigură
că în această privință n-ar vrea de fel ca intrarea Româ
niei să se prelungească, lăsînd timpul să se scurgă între
dorința sa și cursul împlinirii acesteia (este vorba de
intrarea în război — n.n.) și i-ar place ca evenimentul
să fie hotărît mai repede..După alte întrevederi
cu importanți oameni politici și membri ai cabinetului
francez, la invitația iui Clemenceau, Elena Văcărescu
prezintă, la 24 aprilie 1916, un lung și detaliat expozeu
în fața Comisiei pentru afacerile străine a senatului
francez asupra situației din România 1 2.
Războiul începe pe meleagurile natale și dramatica
desfășurare a evenimentelor o cutremură : „Zile sinistre
se abat întunecoase asupra României. S-a contat pe
armata din Salonic. Ce spun, se mai contează încă. în
Transilvania, trupele noastre mai întîi victorioase încep
să se retragă. Dacă ajutoarele promise nu intervin, dacă
nu sînt pe punctul de a se materializa cît mai degrabă
posibil, aceasta va însemna o retragere totală și Mun
tenia ocupată"3. Cînd află — vestea i-o dă un cores
pondent de război, Pierre Mortier — că trupele din
Salonic, în a căror intervenție se puseseră atîtea spe
ranțe, zăceau cu 80% din efectiv chinuite de friguri,
„disperarea îmi sugrumă sufletul44.
In aceste vremuri de durere, Elena Văcărescu devine
în Franța neobositul tribun dăruit cu toată forța sufle
2 Domnișoara Elena Văcărescu în Senatul francez, notă în
..Dimineața'1, 26 aprilie 1916.
tul ui cauzei țării sale ce trece prin grele încercări. Una

dintre acțiunile de larg ecou propagandistic pe care ea
le organizează este publicarea unui număr special al
revistei „Les Annales“, dedicat României Pentru un
cit mai mare efect, paginile cunoscutei tribune publice
întrunesc colaborări de prim rang : Paul Deschanel,
președintele Camerei deputaților, semnează articolul La
Nouvelle Alliee (în care afirmă : „Franța primește cu
entuziasm noua sa aliată... De data asta pactul este defi
nitiv. El va fi pecetluit cu singe, prin victorie !“) ; Jean
Richepin evocă și salută cu căldură „sora noastră la
tină de la Dunăre" (Notre Soeur); Edouard Herriot ex
primă, în La Force roumaine, încrederea sa în victoria
României ; alte articole și uneori poezii închinate țării
noastre sînt semnate de Franck-Brentano, Paul Labbe,
Auguste Dorchain, Rosalie Bernard, George Trouillot,
Alexandre de Linche, Marie-Anne Cochet ș.a. în ceea
ce privește propria-i contribuție la reușita acestui nu
măr de revistă. Elena Văcărescu semnează articolul
En Roumanie pendant la guerre, un ciclu de cinci poeme
sub titlul Les Chants et Legendes du cobzar (repro
duse după Rapsodul Dîmboviței) și memorabilul poem
Mon Pays (reprodus din Le Jardin passionne).
Cînd Franța hotărăște să trimită în ajutorul Româ
niei o importantă misiune militară condusă de generalul
Berthelot — vechiul prieten din tinerețe al poetei —
ea prezintă acestuia și diplomatului Robert de Fleurs
care-1 însoțea ample și documentate informări privind
țara sa12. La Paris și în numeroase orașe din Franța,
Elena Văcărescu organizează în anii 1917—1918, cu
sprijinul prietenilor francezi, conferințe și adunări pu
blice în favoarea eliberării patriei sale și strînge fon
duri de întrajutorare. Iată una dintre acestea, consem
nată în memoriile sale3: „în iarna dintre 1916—1917,
în timp ce trupele nemțești invadează România, eu so
sesc la Lyon unde, în fața unei săli ticsite de oameni
1 „Les Annales“, nr. 1734/17.IX.1916 {Numero dedie â nos

amis roumains).
3 Ibidem, pp. 135—1-36.
și flori, trebuie să vorbesc despre țara mea. In timp

ce mă strădui să-mi slăpînesc emoția, Edouard Herriot 1
caută să mă prezinte concetățenilor săi și improvizează
asupra patriei mele un discurs de încîntătoare elocință...
Sub suflul său, sala capătă freamătul stepei agitate de
vîntul deșertului. în vreme ce, la rîndu-mi, descriu cura
jul și durerea compatrioților mei, Herriot, cu un taler în
mină, înconjoară sala făcînd chetă pentru Crucea Roșie
românească../4.
Altădată, alături de ea și grație în mare parte efor
turilor sale, apar la tribună, pledînd pentru România,
Aristide Briand, Auguste Dorchain, Jean Richepin. Mau
rice Barres și alte personalități franceze de prim rang. în
lungile și neliniștitoarele seri de iarnă ale lui 1917,
în salonul său din strada Washington 5, îi țin deseori
companie prieteni devotați : Anna de Noailles. Jean
Cocteau, Barres, Richepin1 2. Aici vin, de asemenea,
numeroși compatrioți, cărora, prin credința sa neclin
tită și forța verbului, le insuflă încredere în victoria
poporului încleștat în Carpați într-o luptă pe viață
și pe moarte cu dușmanul cotropitor.
După încheierea păcii de la București, în condițiile
ce se vesteau prielnice luptei pentru cauza desăvîr-
șirii unității naționale, Elena Văcărescu militează, ală
turi de alți compatrioți sosiți în capitala Franței, pen
tru înființarea (la 6 septembrie 1918) a Consiliului
Național al Unității Române, din care fac parte per
sonalități politice, literare și științifice de renume ca :
Take lonescu, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Con-
stantin-Mille, Traian Vuia, dr. Constantin Angelescu
și alții. Acest organism național, recunoscut curînd de
guvernele unora dintre marile puteri, desfășoară în
Occident o rodnică activitate de propagandă in ideea
realizării României Mari.
Recunoaștere a meritelor sale deosebite, care o
disting prin totala dăruire patriotică în toate acțiunile
1 Cunoscutul om politic francez de mai tîrziu (de mai multe

ori șef de guvern, apoi președinte al Camerei Deputaților și al
Adunării Naționale) era pe atunci primarul orașului Lyon.
2 Discursul de recepție la Academia Română. 1934.
I
La Văcărești în 1897, Elena împreună cu părinții, sora și cum

natul.
HtLEPțE VciCellțESCO
L’Ame Sereine
HELENE VACARESCO
■ AMOR VINCIT PARIS

Al I'll ON SF LEMF-RKE. H', ITEUR
oioKiui, ;i-li
ih;
PARIS
LlUHAlXlK «Pl.ON
FLOS-HOURIUT rt O. IMPIUMEURS CblTEUHh
he/.ene ' r.u.’.i niisr.o
MEMORIAL
SUR LE MODE
MINEUR
HtLtNE VACARESCO
Nmts d’Orient
FUI.KLOHE ROUMVÎX
L.t Ji:t NE IUHUI E
1.7(1. Ifcl Hniisxitimtir
l'AHIS
PARIS
•inpuTlicQVF isrmvrio.xALr. oYditiox
/•.. SANSOT el <;•'
53, Ruc Sl-Andrc-dcs-Ari», 53
1907
i!
Coperți interioare ale unora

dintre scrierile Elenei Văcă-
rescu.
ii iii
Casa copilăriei din parcul de la Văcărești, așa cum
arăta in 1913.
Elena Văcărescu împreună cu mama sa, Eufrosina Văcărescu, în
salonul poetei din Paris, avenue Kleber (1932).
Doonllor Colegi,
Cfind.acum cfttiva onitmtati clicrst printre Dvoastie» as nombm core spor

donta,am încercat >xrw din onotlunilo oolo mal adinei alo vistli nola• Era
un sentiment complex, tesut din bucurio si trio tote •• bucuria do a rn
clmtl întclc&sn si recunoscuta do Dvoe at m, trio tote de a m atî departe de
pamlntul stramoullcr si copilăriei nolo. Mai proms de tonte însă,ceasul
acela dostopta în suflotul nou de nodesrlntita Rordnca rlndrla datpriei
împlinite vrono do neoi de ani al conntiinta solida rite til nolo intima cu
sufletul si stinto's rcr^nonoca ,a oarer nlonao oxproslo sfintetl Dvoaatm.
Mal rmlt încn. Vcdo*»a în gestul aeeate de ohomre un gost alribollo.
In pcrGoana men cinsteați fnirw de peste hot*re a Rorfalsraului ai acordați
aprobaroe Pvoantra unei atitudini statoruioe,unei acțiuni pasIonata,în
artrnit unei idol — idoon expansiune! noastre spirituale în Europe.
A vrut ursite oa «oentel Idei oa-ml închin viata. Zadarnic încerc an
a scruta voința node r luai tender neiertetmre a destinului. Născute din cel
mal curat p*r£nt roitSnoac, cros cute gone rotii dupe generații în volbura veac
oilor româneați,eu rjn respirat adloree parfumate a primăverilor noastre,am
înfruntat crivatul znposilor noastre.•• povesti străvechi mL-au alintat co
pilarie, iar înțelepciunea ai poer.la rustica m-au nutrit oolo dintâi gd».
din i ai sentinonte. Xnradaoinnte într’un mediu de patriarhala oorsmiuae eu
întreg treoutulôu întreaga firea do la nol,«ubntente pan sufle te naan o
plămădite din colori, clin auneto^din toate eoeoare de sense til, de visuri,
do t rodit luni x'omftnostî. Eu o rod în jaiteroo acestor influente oleamnterv.
Juntom a leatul ti în sroonie Intima cu înaintașii noștri si ou nature în
oaro în fiorin. Sipotul rdurllor rai noastre ropesi nu l»an auslt ta alte
perto. Pa dur tio fosncsc la noi ou foșnete greve si omenos ti. Lundm calda,
lumina franc» n corului redtneoe ae deosebește în aceeași măsură de înec
Prima pagină (cu notarea autografă) a Discursului de recepție

al Elenei Văcărescu Ia Academia Română (februarie 1934).
Hebdomadal rc
Maeterlinck J 'LES ANNALESC1

--------------- ,-J
j Helen” Vaca re sco
».--------------
Journal ck> 1’Umveriiledcs'ANXALES"

Elena Văcărescu, conferențiară la „Annales" alături de Maeter
linck.
ce le-a întreprins în anii acestui zbuciumat deceniu,

guvernul român încredințează Elenei Văcărescu onoa
rea primei misiuni oficiale 1 : numirea ei ca membră a
delegației române participante la Conferința de pace
de la Paris (ianuarie 1919 — ianuarie 1920). Asistînd,
la Versailles, la semnarea tratatului prin care se cons
fințeau granițele României contemporane, patrioata cu
suflet ardent trăiește un moment de fericire unică :
.,...se semnează tratatul care, după atîtea secole, aproape
un mileniu de dureroasă despărțire, face să se reîntoarcă
acasă copilul drag, această Transilvanie dorită de între
gul neam și, care, la rîndu-i, n-a trăit decît din dorul
pentru noiu 12.
O recunoaștere vine și din partea Franței să-i răsplă
tească neobositele eforturi închinate cauzei victoriei Alia-
tilor : guvernul francez îi conferă înaltul ordin „Legiu
nea de Onoare", iar mareșalul Foch o felicită personal 3.
2 La Societatea Națiunilor
Conferința de pace era încă în toi cînd Elenei Văcă
rescu i se încredințează o altă misiune oficială impor
tantă, care va fi și de lungă durată. La începutul anului
1919 ea este numită în funcția de secretar general al
Asociației române de pe lîngă Societatea Națiunilor și
participă, alături de juristul Dimitrie Negulescu, la
Congresul de la Londra (martie 1919).
Cu aceleași acreditive face parte din delegația ro
mână la ședința de constituire a Societății Națiunilor
(Liga Națiunilor) din 10 ianuarie 1920 și la prima sesiune
din luna noiembrie a aceluiași an4. Astfel, în numele
țării sale, Elena Văcărescu se numără printre membrii
fondatori ai acestui forum internațional de la ale cărei
dezbateri, de-a lungul întregii sale existente — fapt
1 Arhiva M.A.E., Fond Paris, dosar nr. 56.

2 Trianon — art. ms. fond, cit., Bibi. Acad. Române.
3 Le Roman de ma vie. p. 138.
4 Arhiva M.A.E., fond Paris, dosar nr. 706.
poate unic printre delegații guvernelor trimiși la Geneva

— nu a absentat nici o dată !
De aici înainte, timp de două decenii — cit va dura,
de fapt, Societatea Națiunilor — cea mai mare parte a
activității compatrioatei noastre este determinată, în-
tr-un fel sau altul, de misiunea ei permanentă pe lingă
această „tribună a păcii mondiale", proiectată de speran
țele omenirii să alunge spectrul războaielor din existența
popoarelor. Elena Văcărescu se numără printre aceia care
cultivă cu neclintită credință această speranță și se dă
ruie cu toată ființa ei nobilului ideal. Credo-ul și-l va
mărturisi în nenumărate rînduri : „Cred în viitorul
Societății Națiunilor ! O consider din ce în ce mai aptă
să slujească, prin opera sa, cauza păcii... Rostul meu
acolo este de trudă și bucurie, căci în aceasta constă
vitalitatea unei instituții care nu are asemănare în is
toria umanități i“ i.
Cit timp misiunea română de la Geneva va fi con
dusă de Nicolae Titulescu, ea îl secondează pe marele
om politic, mai ales în problemele de cultură aflate în
preocuparea Ligii,dar și în acțiuni diplomatice de primă
importanță. O sinceră stimă reciprocă asigură între cei
doi un climat de colaborare ideală și îi leagă cu senti
mente de afectuoasă camaraderie, niciodată umbrite.
Delegata română se impune, de la început, ca o per
sonalitate de înaltă distincție. Un confrate de condei,
sosit din țară cu sarcini gazetărești, avea să-i contureze,
mai tîrziu, un portret elocvent ! „O doamnă maiestoasă,
îmbrăcată în mătase neagră, cu pălărie neagră, împodo
bită cu o voaletă tot neagră, pășea sigură de sine,
împrăștiind surîsuri suverane și adresînd unuia și altuia
cîte un compliment, cîte o întrebare grăbită, cu un
glas minunat, un glas de argint, cu timbru plăcut și
clar, de neuitat. Era domnișoara Elena Văcărescu, dele
gata permanentă a României la Ligă, una dintre persona
litățile cele mai de vază în areopagul mondial. Poetă
și conferențiară (...). delegata României în areopagul
1 Apud Juliette Pary, Chez Mlle Helene Vacaresco, în

„Ambassades et Consulats“, Geneva, mai 1930.
„Ambasadoarea sufletului românesc' 75
mondial și-a asigurat din primul moment o situație stră

lucită. Electoare redutabilă, propagandistă înflăcărată,
domnișoara Văcărescu e o fîntînă nesecată de vervă,
de lirism, de argumentări și demonstrațiuni pasionante,
căreia foarte greu îi rezistă o personalitate ce trebuie
convinsă, o situație ce urmează a fi cucerită"
La Geneva, Elena Văcărescu poate fi văzută în com
pania unor personalități politice strălucite : Edouard Her-
riot, Aristide Briand, Litvinov, Paul Boncour, Pade-
revski, Beneș, Politis și, bineînțeles, Titulescu. Pentru ea,
se spune, nici o ușă nu rămîne închisă. Elita artistică
a Genevei o are, de asemena, în mijlocul ei, alături de
Paul Valery, Anna de Noailles, Jules Romain, Genevid-
ve Tabouis și atîția alți scriitori de frunte din diferite
țări, sosiți cu misiuni la Liga Națiunilor12. Toți o caută,
atît pentru vastele sale cunoștințe și relații politice,
cît și pentru darul ales de a explica, cu o extremă cla
ritate, complicate lucruri politice, servindu-se deseori
pentru -aceasta de jocul imaginativ al poeziei. „In ea
coexistă un poet cu un admirabil om politic44, observă
Paul Valery3 Intr-adevăr, orice discuție particulară ori
alocuțiune publică unde ea comentează, demonstrează,
argumentează și convinge, evidențiază deopotrivă fer
voarea omului politic de clasă și vibrația poetului, încît
cei care o ascultă pot repeta după lorga : „Orice cuvînt
al ei e inspirat" 4. Poate că tocmai în aceasta constă suc
cesul deosebit pe care-1 dobîndește, pe zi ce trece mai
mult, elocința sa, făcînd din compatrioata noastră cea
mai strălucită oratoare din cîte au urcat la tribuna
Ligii Națiunilor. „Cînd Elena Văcărescu vorbește în Adu
narea Generală a Societății Națiunilor, hotelurile se go
lesc și sala de conferințe se umple." 5
1 Al. Kirițescu, Cele două rivale, în „Gazeta", 12 mai 1934.

2 Genevieve Tabouis, De la Liga Națiunilor spre San Fran
cisco, Ed. Modernă, Buc., 1945, pp. 28—29.
3 P. Valery, Souvenirs litteraires, în ,,Conferencia“,
nr. 7/1928.
'• Dintr-o dedicație pe un volum. Apud V. Munteanu, Elena
Văcărescu, în „Gîndirea", VI, nr. 6—8, 1926.
5 „Journal des Debats", din 29 dec. 1928.
Prestigiul de care se bucură ,,ambasadoarea română"

face ca la propunerea Consiliului Societății Națiunilor,
Adunarea Generală s-o aleagă membră permanentă în
comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Inte
lectuală încă de la înființarea acesteia (1922), iar peste
doi ani o aflăm, alături de Paul Valery, printre dele
gații fondatori ai Institutului Internațional de Coope
rare Intelectuală (I.I.C.I.), cu sediul la Paris. In cadrul
acestor două organisme, destinate, în viziunea „aero-
pagului mondial4” de la Geneva, să strîngă rîndurile
mișcării intelectuale internaționale și să faciliteze mij
loacele pentru o mai bună cooperare constructivă în
acest domeniu \ diplomata română va desfășura cea mai
mare parte a activității sale. Sarcinile le înțelege și le
expune de la început cu limpezime, iar forța de a evo
ca mijloacele și rezultatele în perspectivă este seducă
toare. Ascultîndu-i alocuțiunea înflăcărată rostită la 26
septembrie 1923, Nicolae Titulescu se grăbește să rapor
teze în țară, cu vădită satisfacție : „Cel mai frumos dis
curs pronunțat la a șasea sesiune este acela al Elenei
Văcărescu în problema cooperării intelectuale. Ea a fost
călduros aplaudată de Adunare" 1 2.
Rapoartele sale prezentate în fața adunărilor gene
rale ale Societăților Națiunilor, revelînd, de la o sesiune
la alta, eforturile pe oare ea și colegii săi le depun în
acest sens, sînt pledoarii pasionante pentru „cooperarea
intelectuală a statelor și a popoarelor44, ce „devine în
realitate o necesitate riguroasă44. Un adevărat program
pentru „coordonarea tuturor mijloacelor tinzînd la cul
tura spiritului, a constituției și inimii", prezintă dele
gata română la cea de-a opta sesiune ordinară a Adună
rii Generale (ședința din 22 septembrie 1927) 3. în pre
ambul, oratoarea subliniază ideea căreia trebuie să i se
subordoneze orice națiune : „Ideea păcii (ce) se îmbogă-
1 Vezi J. Luchaire. Principes de la cooperation intellectuelle

internaționale, Paris, 1926.
2 Apud Const. Turcu, Un mesager de la culture et de la
diplomație roumaine, în „Revue roumaine d’histoire“, Tome VII,
nr. 2/1968.
3 Arhiva M.A.E., fond Geneva, voi. 42/1927.
„Ambasadoarea sufletului românesc1 77
țeste pe zi ce trece cu noi prestigii44 și care „nu va

putea să prospere decît în măsura în care, luînd cunoș
tință de spiritul popoarelor, ea se va materializa în for
me mereu mai numeroase și sub aspedte mai diferite44 l.
Cunoașterea, prin acțiuni de largă amploare propagan
distică, a valorilor perene ale culturii fiecărui popor, a
ceea ce „spiritul popoarelor44 a produs mai durabil pen
tru a înzestra „tezaurul umanității", poate să ofere,
susține ea pe bună dreptate, una dintre cele mai con
vingătoare demonstrații în favoarea păcii. înaintea tu
turor ea situează arta populară, căreia cere să i se de
dice un congres special pe viitor2 : ,.Arta populară,
iată, dragi colegi, terenul prin excelență pe care se
poate produce apropierea popoarelor, unde spiritele lor
se ating, se contopesc și se pătrund în modul cel mai
fierbinte44. Miai departe, pledoaria Elenei Văcărescu este
o mișcătoare evocare străbătută de cald lirism : „Arta
populară a învăluit națiunile în leagănul lor dintîi, le-a
însoțit de-a lungul drumului lor de glorii și dureri. Arta
populară este națiunea însăși și în același timp mai mult
decît națiunea... ea este internațională. Căci, știți, desi
gur, că, atingîndu-se la originea lor, legendele se colo
rează prin cîntul strămoșilor noștri, dar ele se ivesc
din vasta matrice internațională din care a țîșnit în
suși idealul uman ; ele sînt florile ce vin din aceeași
grădină, ele sînt aceleași înalte bolți de ramuri înverzite,
preferate de aceleași păsări cîntătoare care, după cli
mă, după timp și împrejurări, capătă alte accente și
alte culori“ 3.
în continuare, după ce pledează pentru sprijinul ce
merită a fi acordat acțiunii de popularizare a tezaure
lor din marile muzee prin expoziții, editarea colecțiilor
de artă etc, oratoarea se oprește spre a acorda o atenție
specială celei de a „șaptea arte44 ! „Cinematograful —
a doua producție mondială după aceea a griului, cine
matograful — un imperativ al ceasului de față, cinema
2-3 Ibidem. Arhiva M.A.E., fond Geneva, voi. 42/1927. și

S.D.N. Geneve, „Journal Officiel", 1927 (Comptes-rendus de la
Vlll-eme session de [’Assemble, l’ordre de jour nr. 65).
tograful — un esperanto mut care întrece cuvîntul și

îl dominău. Influența acestuia asupra oamenilor ea o
vede covîrșitoare : ,,Mulțimile, dragi colegi, vor fi în-
tr-o zi ceea ce cinematograful va fi făcut din ele“. Cu'
osebire, filmul are „o putere specială asupra tineretului^
care receptează „cu sensibilitate, gînduri ce vor fi, fără
îndoială, direcțiile vieții".
Cu răspunderea ce o dă această conștiință, delegata
română cere cu hotărîre sprijinul forumului din Gene
va : „Aș vrea să văd Societatea Națiunilor aplecîndu-se
cu înțelegere asupra cinematografului, așa cum ea a
știut să se aplece asupra altor grave și puternice pro-’
bleme de care depinde viitorul. Aș vrea ca Societatea
Națiunilor să se asocieze tuturor eforturilor făcute de
Institutul Internațional din Paris (I.I.C.I. — n.n.) în
vederea propagării, în mod drept, a influenței cinema
tografului, cînd aceasta este bună, și de a încerca s-o
împiedice cînd ea ar părea nocivă" *.
Asemenea înflăcărate apeluri adresează Elena Văcă
rescu delegaților națiunilor, cerîndu-le o colaborare en
tuziastă și în spiritul „solidarității generatoare și con
servatoare a păcii în lume".
La sesiunea din anul următor a Adunării Generale
a Ligii Națiunilor, „ambasadoarea română reușește să
concentreze atenția delegaților asupra altor probleme
importante : dezvoltarea cooperării internaționale, dez
voltarea colaborării în domeniul științei, artei, teatru
lui și, mai ales, în acela al literaturii. Pentru aceasta
din urmă, mai ales, căreia ea însăși i se dedicase, Elena
Văcărescu prezintă două importante propuneri : apariția
periodică a unei bibliografii a traducerilor pe plan mon
dial și crearea unei -«Biblioteci universale» (pe lîngă
I.I.C.I. din Paris), care să sprijine în mod deosebit tra
ducerile în marile limbi de circulație ale capodoperelor
create în limbi puțin cunoscute și răspîndite. Ambele
propuneri sînt primite și aprobate cu entuziasm, iar
punerea lor în aplicare va constitui pe viitor o reală con-
1 Arhiva M.A.E., fond Geneva, voi. 42/1927 și S.D.N. Geneve,

..Journal Officiel“, 1927.
.Ambasadoarea sufletului românesc' 79
tribuție la difuzarea tot mai largă în lume a valorilor

literaturii universale.“ 1
Acestora li se adaugă, în 1930, o altă inițiativă de
răsunet a Elenei Văcărescu : ea fondează la Paris, se
condată de un compatriot entuziast — Nicolae Pillat,
fratele poetului Ion Pillat —, Comitetul Internațional
pentru Difuzarea Artelor și Literelor prin Cinematograf
(C.I.D.A.L.C.), sub patronajul Institutului Internațio
nal de Cooperare Intelectuală. Acordînd cinematografiei,
cum am arătat mai sus, o însemnătate propagandistică
aparte, văzînd în mezina artelor „un instrument de pa
ce ", Elena Văcărescu instituie, prin C.I.D.A.L.C., o aso
ciație internațională destinată să „lucreze în spiritul
.Societății Națiunilor44, avînd ca sarcină „să patroneze
orice film cu caracter științific, social, economic, istoric,
artistic, instructiv, literar și documentar, ce permite,
prin difuzarea sa în diferite țări, înțelegerea și apropie
rea între popoare"12*. Aleasă președintă, cu binecunos-
1 Prima dintre aceste valoroase propuneri ale delegatei Ro

mâniei va deveni cunoscuta publicație Index translationum,
care, preluată de UNESCO, apare și azi ; cea de-a doua (făcută,
desigur, cu gîndul de a oferi un sprijin cît mai substanțial lite
raturii române, ale cărei opere deosebite voia să le introducă
în circuitul valorilor universale) va fi pusă cu adevărat în prac
tică tot de către UNESCO, prin colecțiile de traduceri pe care
le subvenționează.
2 Statutul C.I.D.A.L.C., în primul număr al .,Buletinului
C.I.D.A.L.C/*, Paris, iulie 1930. Statutul este dublat de un Articol-
pragram, semnat de Elena Văcărescu (reprodus apoi in fruntea
multor numere ale „Buletinului C.I.D.A.L.C/4.), din care ex*
tragem ; „A face din cinematograf un instrument de pace, dez-
brăcînd manifestările sale de orice caracter de propagandă po
litică, iată scopul esențial al C.I.D.A.L.C. care este, de la înce
putul său, situat în spiritul și cadrul Societății Națiunilor...“
„Cinematograful deține un loc de prim ordin printre factorii
chemați să determine evoluția sufletului lumii modeme. El știe
să răspundă exigențelor capitale ale vîrstei noastre și îndeosebi
necesității vitezei. El face posibilă viziunea ascuțită a realită
ților...“
„Să ne gîndim de asemenea, la difuzarea incalculabilă a
viziunilor sale, a puterii sale de a cristaliza visurile, de a înre
gistra mișcările cele mai neînsemnate ale psihologiei. Intr-un
cuvînt cinematograful nu este, în sfîrșit, decît sinteza supremă
a spiritului uman cu lumea...“
cutet-i putere de dăruire ea însăși va veghea ca misiu

nea pe care și-o asumase C.LD.A.L.C. să <aibă sorți de
izbîndă. Pentru aceasta, ea se străduiește — și reușește
— să atragă, atît în comitetul de la Paris, cît și în comi
tetele naționale C.LD.A.L.C., personalități -de cel mai
înalt prestigiu L
Paul Valery află în Elena Văcărescu un entuziast aso
ciat și un „zelos luptător442, atunci cînd încearcă să mo
bilizeze. într-un front activ pe plan mondial, oamenii
de cultură, organizînd celebrele Entretiens de sub egida
Comitetului permanent al Literelor și Artelor de la So
cietatea Națiunilor. La reuniunea de la Madrid din 1933,
avînd ca temă „Viitorul culturii44, Elena Văcărescu ia
parite alături de francezii Marie Curie-Sklodowska și
Paul Langevin, spaniolii Unamuno și Garcia Morente,
austriacul Josef Strzygowski, danezul Vigo Broendal.
portughezul J-ulio Dantas, britanicul J. B. S. Haldane,
compatriotul ei George Oprescu și alți recunoscu ți oa
meni de cultură, de orientări și tendințe însă diferite,
ceea ce a făcut pe Paul Valery, conducătorul reuniunii,
să remarce cu umor : „...vă prezint o ceată de donquijoți
ai spiritului care se bat împotriva morilor lor de vînt44 3.
Delegata României se numără printre cei mai de seamă
„In prezent, cinematograful tinde să reprezinte arta tota

lă și unică ce se adresează deopotrivă ochilor, urechii, imagi
nației și sensibilității...”
1 Prin eforturile sale, primesc să fie membri ai Comite
tului diriguitor (al cărui sediu se află timp de mai mulți am
chiar în locuința sa din Rue Washington, 5), aproape toți amba
sadorii și miniștrii acreditați la Paris, iar dintre personalitățile
franceze — Louis Barthou, Henri Focillon, Henri de Jouvenel
și alții. De pe lista Comitetului nu putea lipsi numele lui
N. Titulescu, ministru la S.D.N., căruia i se alătură acela al
savantului Henry Coandă (director general al Societății de Con
strucții Multicelulare din Paris). în comitetele naționale sînt
reuniți scriitori și artiști de renume : P. Valery, P. Morand.
M. Prevost în Franța ; H. G. Weis, Glasworthy, Maugham, Huxley
în Anglia : M. Sadoveanu, L. Rebreanu, I. Pillat, A. Maniu,
V. Eftimiu în România.
2 P. Valery. Souvenirs litteraires, conferință publicată în
„Conferencia", nr. 7/1928.
3 „Entretiens“ II : L'Avenir de la culture. I.I.C.I., Paris,
1934.
„Ambasadoarea sufletului românesc* 81
animatori ai dezbaterilor, pledînd pentru o cultură pli

nă de umanism, care să corespundă imperativelor con
temporane și combâtînd pseudocultura, ori oracolele pe
simiste de tipul teoriilor lui Spengler
La reuniunea de la Veneția din 1934 (unde sînt pre-
zenți, printre alții, arhitectul Le Corbusier, pictorul
Andre Lhote, criticul de artă George Oprescu), glasul
delegatei române se ridică în apărarea soartei artiș
tilor aruncați pe drumurile mizeriei și cere ca statul „să
încurajeze arta și să ajute pe artiști, acceptînd și sacri
ficii, nu numai avantaje44 12.
O contribuție remarcabilă «aduce, de asemenea, scrii
toarea în timpul dezbaterilor unei alte reuniuni care
are loc la Paris (20—24 iulie 1937) cu tema : „Destinul
viitor al literelor44 3. Aici se află în tovărășia lui Edouard
Herriot. -a poetei chiliene Gabriela Mistral, a prozato
rului american Thornton Wilder, a literaților englezi
E. M. Forster și G. Murray, a scriitorilor francezi J. R.
Bloch. G. Duhamel, J. Romains etc, și, bineînțeles, în
compania lui Paul Valery, sub a cărui baghetă reuniu
nea își realiza programul. Opiniile compatrioatei noas
tre, în ceea ce privește rolul și destinul literaturii, se
înscriu în tabăra scriitorilor care, dind întreaga prețuire
valorii estetice, concep totuși creația legată de viață,
cxercitînd un rol activ asupra societății ! „De atitudinea
noastră față de această problemă — afirmă Elena Vă
cărescu — poate depinde, în primul rînd. răspunsul pe
care-1 vom da cu privire la destinul literelor44 L
Cel de-al patrulea deceniu al secolului e inaugurat
de semne prevestitoare rele în ceea ce privește situația
economică și atmosfera politică pe mapamond. Marea
criză din 1929—1933 va răscoli, cum se știe, pînă în
străfunduri, întregul sistem capitalist, dovedindu-i falsa
stabilitate trîmbițată și scoțînd la iveală profundele-i
contradicții. Acestei furtuni i se adaugă, pe plan poli
1 ..Entretiens" II, discursul Elenei Văcărescu, pp. 125—135.

2 Arhiva M.A.E., fond Geneva, voi. 42/1927.
3 Lucrările acestei reuniuni sînt consemnate în volumul
..Entretiens“ VIII — Le destin prochain des letires, I.I.C.I., Pa
ris, 1938.
'• Ibidem, p. 271.
66 - c. i
tic, apariția și răspîndirea rapidă a concepțiilor reacțio

nare extremiste, în frunte cu fascismul, anunțînd. la
orizontul întunecat al stihiei, noi amenințări sîngeroase
pentru omenire.
Elena Văcărescu — „bunica Ligii Națiunilor", cum
o botează în glumă, dar și cu venerație, vechiul prieten
..le cher Aristide" (Briand — n.n.) —, înflăcărată mili-*.
tantă dintotdeauna pentru ideea păcii își închină tot
mai mult activitatea și strălucitul său verb acestui nobil
ideal. Cînd, în 1929, asistase la ceremonia așezării pri
mei pietre de fundament a noului palat al Ligii Națiu
nilor, piatră în care se afla încastrat textul actului con
stitutiv al societății — Pactul — tradus în treizeci și
două de limbi (printre care și româna), delegata Româ
niei rostise cuvinte pornite din propriul său crez : „Ei
bine, cînd civilizația noastră se va fi cufundat în vre
murile ce vor veni ale istoriei, arheologii viitorului vor
dispune astfel de treizeci și două de chei care le vor
deschide ușa spre gîndurile timpului nostru, sătul de
război și visînd eterna pace !“
De acum înainte, la adunările generale ale Ligii, pe
lîngă preocupările permanente în chestiuni de cultură,
compatrioata noastră ține să-și spună cuvîntul și în ca
drul comisiilor unde se dezbat problemele majore ale
vieții politice, economice și sociale internaționale.
La cea de-a paisprezecea sesiune, participînd la lu
crările comisiei a cincea, Elena Văcărescu pronunță
unul dintre acele tulburătoare discursuri ce răscolesc,
prin puterea evocării și luciditatea examenului de con
știință în care oamenii pot să-și recunoască propriile ne
liniști, zbuciumul propriilor căutări și constatarea acelo
rași triste adevăruri : „...pentru a obține aprobarea dum
neavoastră — se adresează ea asistenței — simt că nu
trebuie să vă fac să recunoașteți, în cuvintele mele,
ecoul propriilor dumneavoastră accente și, în gîndirea
mea, reflectarea convingerilor oare vă animă" 1 2.
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. VII, varia 6.

2 S.D.N. Geneva, .,Journal Officiel", 1933 (Comptes-rendus de
la XlV-eme session de l’Assemblee, Vordre de jour nr. 50).
Ambasadoarea sufletului românesc" 83
Fără a poseda pregătirea teoretică și orientarea ideo

logică în măsură să-i îngăduie o analiză și o explicație
științifică asupra fenomenului crizei — această ,,hidră cu
o sută de capete și o sută de nume“ \ care vine să „dez
mintă" acea „perioadă incintă toare în care totul părea
posibil44 —, ea reușește totuși să-i intuiască destul de clar
cauzele și să le expună cu îndrăzneală : „Și aceasta,
pentru că nu poți să fii fericit, pentru că omul care,
pînă ieri încă se dăruia muncii remunerate, nu mai gă
sește îndeajuns de lucru. El cîștigă mai puțin, deci nu
mai poate nici să se distreze și nici chiar să se cultive
sau să călătorească...44 1
2.
Oratoarea arată apoi că „la șirul crizelor4 se mai
adaugă una : „Aceea a adaptării omului la noile condiții
de existență", condiții care „sînt dure, să luăm
aminte !“ 3.
Chiar dacă explicațiile sale sînt incomplete, neînțe-
legînd uneori decît vag puternicele contradicții de clasă
și mecanismul exploatării, chiar dacă soluțiile pe care ea
le propune și credințele pe care le afirmă sînt intelec-
tual-naive (oa, de pildă, convingerea de factură nocra-
tică <a puterii nelimitate a forțelor spirituale unite în
tr-o colaborare universală), cinstea și buna-credință pro
prii Elenei Văcărescu nu pot fi puse la îndoială. Iar în
ceea ce privește spiritul umanitar-democratic, acesta a
caracterizat dintotdeauna atitudinea ei.
în timpul aceleiași sesiuni, rămasă datorită dezbate
rilor furtunoase oare au avut loc, memorabilă în analele
Ligii Națiunilor, delegata României mai ia parte la dis
cuțiile în jurul unei alte probleme importante de pe or
dinea de zi : în cadrul comisiei a cincea, ea participă la
lucrările Comisiei pentru protecția copilului și a tinere
tului. Cuvîntul său este, și de data aceasta, hotărît și
înaripat. Ea îndeamnă la „analiză și reflecție" profundă
în problema creșterii și educației copiilor și tineretului.
Făcînd din aceasta un act de credință și de conștiință,
1 S.D.N. Geneva, „Journal Officiel", 1933 (Comptes-rendus

de la XIV-eme session de VAssemblee, Vordre de jour, nr. 50).
2 Ibidem.
3 Ibidem.
Elena Văcărescu lansează un apel către delegați, către

Ligă, de a acorda toată atenția cuvenită (inclusiv „fon
durile și mijloacele necesare") acestei importante ches
tiuni care e a viitorului însuși și asupra căreia „planează
un vultur negru". Glasul ei, care dorește să fie numai
semnalul unui avertisment sever, va exprima, fără voie,
și o tristă profeție : „Dacă nu vor fi sporite creditele, și
așa anemiate, acordate Comisiei consultative, cauza pe
care noi o susținem se va clătina și se va prăbuși.
Și copiii ?
Și viitorul tineretului ?
Totul va fi cenușă și neant...
Dar dumneavoastră sînteți aici ; Consiliul, Adunarea

sînt aoolo. Vor înțelege ! Să cerșim, pentru ca umanita
tea să nu devină, din ceasul zorilor sale, ea însăși o cer
șetoare...“ l.
Dar asemenea apeluri patetice, susținute și de alți
trimiși ai națiunilor la Geneva, vin tocmai în momentele
în care Liga Națiunilor este .chinuită, ea însăși, de
simptomele unei crize izvorîte și hrănite în primul rînd
din și de gravele ei nehotărîri și temeri în fața eveni
mentelor politice care se învolbură cu repeziciune. Cu
noscuta militantă româncă se va mai zbate o vreme pen
tru această cauză, mai ales că în anul 1934 fusese alea
să vicepreședintă a Comisiei pentru protecția copilului
și tineretului. Una dintre propunerile sale, în care își
punea mari speranțe, privea înființarea unui Centru
internațional al tineretului (de fapt, un fel de tabără
internațională), oare să se construiască și să funcționeze
la Scăeni, în județul Prahova. Inițiativa ei, nesprijinită
pînă la urmă nici de guvernul român, a rămas doar pe
hîrtie. Acest proiect, păstrat printre manuscrisele diplo
matei, mărturisește (ca de altfel și numeroasele refe
rințe cu privire la această problemă în discursurile sale
la Ligă sau în diferite conferințe, încă un gînd frumos,
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. VII, varia 1 și 5.

.Ambasadoarea sufletului românesc' 85
călăuzit de ideea educării tineretului in spiritul păcii și

colaborării internaționale. 1
Ideea păcii, atît de scumpă Elenei Văcărescu, o va
aduce, începînd din 1933. deseori la tribuna Comitetului
pentru dezarmare morală al Ligii, în cadrul căruia de
legația română are o contribuție dintre cele mai bogate
(fiind autoarea unui memorandum mult apreciat, expus
de ministrul Vespasian Pella). Intervențiile delegatei
noastre au forță și vehemență, demascînd propaganda
de război și cerînd ca guvernele să elaboreze legi îndrep
tate împotriva acesteia. Crede însă cu naivitate (acesta
era. de fapt, spiritul întreținut la Ligă) că respingerea
propagandei de război este suficientă pentru a se ajunge
la neutralizarea influenței nefaste exercitată de unele
elemente asupra tineretului îndeosebi1 2. Cît de amară
îi va fi deziluzia mai tîrziu ! Măsurile propuse la Ligă,
înecate în fluvii de vorbe frumoase, rămîn cel mai ade
sea doar pe hîrtie, fără vreo eficacitate reală, contra
carate de interese politice veroase, hrănite de mafia
cercurilor de afaceri ce vor împinge lumea spre pră
pastia celei de a doua mari conflagrații mondiale.
Elena Văcărescu va constata curînd, uluită, cît de
puternice și de înlănțuite erau asemenea interese, cît
de oarbă era forța lor tiranică. După cele ce se petre
ceau în Italia și Germania, sub avalanșa fascismului
paranoic, după episodul dureros al războiului inegal și
sălbatic purtat de Mussolini în Abisinia, după încleș
tarea din Spania unde republica înota în sînge, luptă-
toarea româncă tavea să constate evenimente incredibile
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. VIII, varia 7. N.B. Nu

credem să exagerăm cu nimic socotind-o pe Elena Văcărescu
predecesoarea, într-un anume sens, a unei idei susținute în anii
noștri de guvernul României noi. Este vorba de înscrierea pe
ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U. din 1960 a cunos
cutei inițiative de importanță social-umanitară propusă de Româ
nia : „Măsuri privind promovarea în rîndurile tineretului a
idealurilor de pace, respectului reciproc și înțelegerii între
popoare4*. Răsunetul acesteia s-a concretizat cel mai grăitor
într-o Declarație în acest sens, adoptată în unanimitate la cea
de-a XX-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. (1965) și
reluată la Adunarea Generală din 1973.
2 Apud Const. Turcu, stud. cit.f p. 14 (260).
în propria-i patrie. Dacă, trăind departe, nu sesizase

încă cu claritate primejdia mișcării legionare, ale cărei
presiuni se făceau tot mai simțite asupra politicii româ
nești, aceasta avea să-i rezerve Elenei Văcărescu, nu
peste mult timp, o crudă revelație : la 29 august 1936.
Nicolae Titulescu, marele diplomat și patriot, era scos din
guvern și înlăturat de la conducerea Ministerului Afa
cerilor Străine. Serviciile sale la Liga Națiunilor, unde
cîștigase pentru țara sa o faimă mondială, erau socotite...
inoportune !
Rămasă în continuare, prin cine știe ce minune (care
pare a fi venit, totuși, de la Octavian Goga. ajuns în
această perioadă om politic de mare influență) în com
ponența delegației române la Geneva, Elena Văcărescu
regretă mult că nu mai are alături, de aici încolo, pe
„Marele Titus" — cum îl numește ea mereu, cu vene
rație, în memoriile sale. Și acest lucru se simte. în luă
rile de cuvînt ale diplomatei noastre sînt vizibile reți
nerea, scepticismul și, în final, dezamăgirea.
Verbul său înflăcărat mai revine totuși uneori la
forța de altădată. Alocuțiunea rostită de ea în cadrul
dezbaterilor care au loc în comisia a șasea a celei de-a
optsprezecea sesiuni a S.D.N. din 1937, pe ideea salvgar
dării umanității și a păcii, este nu numai un exemplu de
curaj, ci și o strălucită demonstrație a talentului său ora
toric recunoscut. Evocare vibrantă, demonstrație pate
tică, invocare, raționament axiomatic, ironie subtilă, deri
ziune, avertisment — toate acestea fac din acest discurs
un model al antei elocinței. Ea mai crede — pentru a
nu se lăsa poate pradă deznădejdii — în miracolul ce l-ar
aduce cooperarea forțelor intelectuale internaționale,
pentru care „o oră patetică a sunat"1 și cere „ca statele să
se coalizeze pentru a da acestei Comisii (de Cooperare
Intelectuală — n.n.) un ajutor fără de care..:"
Fraza se întrerupe aici, înghețată de teamă. Frumoa
sele gînduri par să fi ajuns la acel moment de revelație
dureroasă, care s-o facă să-și dea seama de utopie.
„Pacea ! Abia mai îndrăznesc să pronunț acest cuvînt
sacru, într-atît îi simțim uzura de oare pătimește44 —
adaugă ea în suferință, după ce ascultă apelul disperat
al guvernului republican spaniol, al cărui reprezentant,
Ambasadoarea sufletului românesc* 87
Alvarez del Vayo, desfășoară în fața delegaților tabloul

zguduitor al evenimentelor sîngeroase provocate de in
tervenția directă a trupelor mussoliniene și hitleriste.
La ultimele două sesiuni ale Ligii, delegata română,
împinsă în rîndul membrilor supleanți pentru a nu-i
mai da posibilitatea să participe la dezbaterile din prin
cipalele comisii, ia cuvîntul din ce în ce mai rar. Ea
vede cum Societatea Națiunilor, cea care se născuse și
crescuse sub ochii ei, se stingea, după numai douăzeci
de ani de existență, sleită de puteri ca o bătrînă de
vîrstă matusalemică.
în decembrie 1939, împreună cu ultimii slujitori fi
deli ai Ligii. Elena Văcărescu spune adio Genevei...
3 Misiuni paralele
în afara sesiunilor anuale ale Ligii Națiunilor, care
au loc în fiecare toamnă pe țărmurile Lemanului (unde
delegata română își stabilește reședința, cu o prover
bială constanță, la același hotel — Des Bergues), „car
tierul general" al Elenei Văcărescu rămîne mereu în
străvechea Luteție de pe malurile Senei (unde, după
1916, a cunoscut trei adrese ! Rue Washington 5, Avenue
Kleber 27 și Rue de Chaillot 7). „Cartier general44 nu
e numai o simplă formulă. în capitala Franței, compatri
oata noastră desfășoară o activitate atît de intensă și de
variată, încît nu puțini dintre cei care o cunosc au im
presia că se află în fața unui fenomen : misiuni diplo
matice, întîlniri și conferințe internaționale, adunări pu
blice cu discursuri și conferințe pe cele mai diverse
teme ; comitete și jurii literare, cinematografice, artisti
ce, feministe, filantropice etc ; prezență publicistică bo
gată în numeroase reviste și ziare ; colaborări literare
fructuoase cu versuri, evocări, eseuri, schițe, memorii,
prefețe, traduceri ; ajutorul dat zilnic zecilor de oameni
(cei mai mulți români) care bat la ușa ei pentru un
sprijin de suflet ; turnee de conferințe în Franța și in
alte țări.
îndatoririle delegatei permanente sînt continuate și

aici, în cadrul Institutului Internațional de Cooperare In
telectuală (cu sediul la Paris, ca și forul actual interna
țional care-1 înlocuiește din 1946 — UNESCO). Sarcini
diplomatice importante îi sînt încredințate, de asemenea,
de către legația română (între 1938—1940, ambasadă),
unde, în anumite perioade, îndeplinește funcția de consi
lieră pentru problemele culturale și de presă l.
Înțelegînd, cu dragoste de patriotă, că „Țara noastră
se află în stadiul înaintat de evoluție în care participa
rea ei la mișcarea internațională a ideilor și răspîndirea
în medii străine a creațiilor naționale au devenit o ade
vărată și sfîntă obligație"12, Elena Văcărescu este, în
Occident, mesagerul neobosit al patriei sale. Obține un
succes de largi ecouri, în această privință, prin vasta sa
activitate de conferențiară. Este „o misiune (...) care du
rează în tot cursul anului, în Franța ca și în toate punc
tele Europei unde-mi este posibil să mă deplasez, fără a
precupeți nici un efort pentru a face ca România să fie
mereu prezentă și înfățișată în mod favorabil atenției
universale" — scrie ea într-un raport către Nicolae
Titulescu, în septembrie 1933 3. Spre ilustrare, desprin
dem din același document conferințele pe care ea le
ține pe durata cîtorva luni (octombrie 1932 — mai 1933 ;
cele mai multe dintre aceste conferințe au ca obiect, după
cum se va vedea, țara sa). In octombrie 1932 întreprinde
un turneu în regiunea Borrinage din Belgia, vorbind
despre România în aula Universității din Liege, iar la
Huys și Louviere, în fața muncitorilor și inginerilor mi
neri. În noiembrie — deplasare identică în sudul Franței,
la Mazamet, Toulouse, Carcasonne. în ianuarie 1933 —
o suită de expuneri cu subiecte diverse la marea sală
Wagram din Paris, după care, la sfîrșitul aceleiași luni,
o aflăm la Bruxelles, evocînd în fața unui auditoriu for
mat din corpul diplomatic, reprezentanți ai curții regale,
1 Cf. Const Turcu. stud. cit., p. 7 : Gabriel Puaux : Les

debut de Vamitie Franco-Roumaine, Buc., 1928, p. 8.
2 Dintr-o conferință la Radio București despre Societatea
Națiunilor, ținută în februarie 1934. Manuscrisul dactilografiat
se află în posesia noastră.
3 Bibi. Acad. Române, fond, cit, ms. VII, varia 9 b.
Elena Văcărescu și președintele Franței Louis Barthou, în 1932.
Dedicații oferite scriitoarei de generalul Berthelot (pe broșura
„Les jours de la gloire de VArmee Roumaine", în care a evocat
eroismul ostașilor români în primul război mondial) și de Nico-
lae lorga (pe voi. „Conles Roumains" : „Celei pe care cele mai
mari prietenii n-au despărțit-o de sufletul țării sale“).
Contes Roumâins^
TRANSPOSES EN FRANQAIS
PAR
N. IORGA
PROi-'ESSEUR AGREE Â LA SORBONNE,
CORÂESPOHDANT DE LTNST1TUT
OAMBER gDITEUR. RUE D A N T O N-P A R IS.

Elena Văcărescu (17) delegată la reuniunea de la
Madrid (mai 1933), organizată din inițiativa lui Paul
Valery de către Comitetul de litere și arte al Socie
tății Națiunilor pe tema „Viitorul culturii'*. Printre
iluștrii oameni de cultură care au luat parte la dez
bateri s-au aflat : Marie Sklodowska-Curie (15), Paul
Valery (14), Miguel de Unamuno (4), Paul Langevin
(12), Garcia Morente, Vigo Broendal, George Oprescu
(7) și alții
In 1943 la redeschiderea catedrei Mihail Eminescu" (inaugurată tot de Elena Văcărescu in
1937) la Centrul Universitar de la Nisa. Printre cei prezenți identificăm pe viitorul mare
dramaturg Eugen lonescu, pe atunci atașat de presă al legației române in Franța și pe pro
fesorii Maurice Mignon și Alain Guillermou.
Elena Văcărescu în timpul unei conferințe la mormintul lui Mistral de la Maillane, in 1943
Elena Văcărescu vizitind piramidele egiptene in 1935.
Ambasadoarea sufletului românesc" 89
ai guvernului și ai elitei intelectuale, ,,cîteva fragmente

din istoria României moderne^. întoarsă la Paris, este
aplaudată la „Universite des Annales", unde vorbește
inspirat despre Forțele spirituale ale României. în martie
pleacă în Italia împreună cu „ilustrul meu confrate Paul
Valery", pentru a participa la „Lunile literare de la San
Remo“. Ocazia este folosită pentru a ține la întoarcere
o conferință la Nisa, unde chiar atunci se pun bazele
Centrului universitar mediteranean, la care România de
vine societară. La începutul lunii mai, glasul său se face
auzit în capitala Spaniei, la faimoasele dezbateri organi
zate acolo de Comitetul de litere și arte al Ligii Națiuni
lor, pe tema Viitorul culturii.
Nutrind cu tărie convingerea că „...forța lucrurilor
spirituale poate să militeze în favoarea unei țări, și mai
ales aceea a noastră, pe care trebuie cu orice preț s-o
ridicăm, sub acest raport, la rangul ce se cade să-1 ocu
pe" fiica Văcăreștilor acordă mare importanță și pune
mult suflet pentru a populariza literatura țării sale. Cu-
vîntul evocator rostit de la tribună, ca și cugetarea așter
nută pe hîrtie sînt folosite deopotrivă. Numeroase confe
rințe ținute în timpul turneelor sale sînt dedicate meri
lor noștri scriitori. Evocînd la Maillane și Montpellier
amintiri despre Mistral, elogiază, de fapt, pe Alecsandri.
în fața studenților din Nancy reînvie figurile patriotice
ale lui Bălcescu, Alecsandri, C. A. Rosetti și ale altor en
tuziaști pașoptiști români, ale căror idealuri i-au pus ală
turi de Michelet, Quinet și Lamartine. în ora
șele Avignon, Marsilia, Toulon și Cannes, conferen
țiază despre Viața veselă a unui scriitor de provincie,
tălmăcind cu vervă umorul genial al Amintirilor lui
Creangă. Alege numele lui Eminescu să patroneze cate
dra de literatură și cultură română pe care o inaugurea
ză la 7 ianuarie 1937 la Centrul universitar meditera
nean de la Nisa avînd, în această privință, concursul deo
sebit al compatriotului său George Oprescu și sprijinul
lui Paul Valery. Ori de cîte ori are prilejul ea înalță ine
galabilului „Luceafăr" imnul cel mai înalt și mai fier-
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. VII, varia 96.

90 [on Stăvăruș : Elena Văcărescu
binte pe care sufletul și verbul ei l-au putut cînta

vreodată : „...poetul poeților, marele, splendidul nostru
Eminescu, sculptor armonios de perfectă și dureroasă
visare, suflet zbuciumat și stăpînit de grija frumuseții
celei mai depline pe care o are limba noastră...u 1. In
alt loc, reflecțiile sale cu privire la poezia eminesciană
capătă o și mai solidă forță de convingere : vastele sale
lecturi din poezia universală îi permit să raporteze
această creație românească de geniu Qa aceea a unora din
tre marii poeți ai lumii, „de la Keats la Victor Hugo,
de da Goethe la Shelley, pînă la Edgar Poe, la Baudelaire,
la Mallarme, la Valery (...). Confruntat cu marii mînuitori
de liră, Eminescu nu scade, ci crește (...). Temele funda
mentale din poezia lui Eminescu sînt, în sfîrșit, temele
eterne ale lirismului. Și, totuși, Eminescu rămîne nou și
tînăr, cu toate analogiile și afinitățile ce-i descopăr...“ 1
2.
Tocmai datorită unei înțelegeri superioare a poeziei emi
nesciene, ale cărei unitate și inefabil vin din simțirea
și expresia de matrice națională, Elena Văcărescu ajunge
la constatarea că „...marii lirici, îndeosebi Eminescu, ră-
mîn intraductibili. Ceea ce geniul a construit, iscusința
nu poate reconstitui. Iar geniul lui Eminescu și-a adă
postit lumea lui personală într-o clădire românească.
Intre poezia lui Eminescu și limba românească există
afinități așa de strînse, încît a încerca să le desfacem
una de ailta înseamnă aproape un sacrilegiu../' 3. O
constatare care, deși o umple de mîndrie, o și întris
tează pînă la deznădejde, pentru că se simte neputin
cioasă pentru a face cunoscută străinilor creația celui
mai iubit dintre poeții români. Și totuși, uneori își va
învinge teama și scrupulul, înceroînd să tălmăcească
versuri eminesciene. Astfel, în culegerea Dans Vor du
1 Avant-propos de Elena Văcărescu la Ecrivains roumains
(Morceaux choisis. Traductions et Notices de Mile Rea Ipcar),
Paris, La Renaissance du livre, f.a. (1909 ?).
2 Apud Horea Oprescu, Mai am un singur dor, în Viața
Româneasca", nr. 6.1969, p. 102 (Extras dintr-o conferință pu
blică a Elenei Văcărescu din 1934, ținută sub auspiciile Comi
tetului „Pro-Eminescu“, constituit la Constanța, prin grija căruia
s-a înălțat în 1935, pe malul mării, monumentul lui Eminescu,
operă a sculptorului O. Han).
3 Ibidem.
„Ambasadoarea sufletului românesc1 91
soir (1927), sub titlul D’Apres Eminescu, întîlnim trans

pusă în limba franceză cunoscuta Doină eminesciană,
căreia reușește să-i păstreze cu fidelitate cadența vie a
versului și tonul vehement din original. De asemenea,
între manuscrisele poetei s-au mai găsit, în versiuni
franceze, două poeme de Eminescu : Revedere și Mai
am un singur dor
Dar Elena Văcărescu a mai stăruit cu pasiune și mi
gală și asupra operei altor poeți români. Admirația ei
pentru poetul-tribun care a fost Octavian Goga (cu care-și
găsea afinități și de care a legat-o o prietenie înde
lungată) a făcut ca două dintre cele mai importante
creații ale acestuia să îmbrace haina verbului francez
în tălmăcirea reușită a urmașei Văcărești lor. Poemul
Oltul, în traducerea sa, a fost recitat de Jean Richepin,
cunoscut poet și prozator, membru al Academiei Fran
ceze, la conferințele publice organizate în Franța în anii
primului război mondial și apoi chiar în timpul Confe
rinței de pace de la Paris, în semn de solidaritate cu
dreapta cauză a României 1 2. Versiunea franceză a celuilalt
mare poem, Clăcașii (Les Opprimes), a fost reprodusă,
după o publicație franceză, în revista „Salonul literar"
din Arad 3.
Acestor traduceri (și altora din Alecsandri, ocazionate
de unele conferințe unde evoca figura bardului de la
Mircești), ea le va adăuga mai târziu realizări din poezia
românească simbolistă și modernistă a secolului al
XX-lea.
In „capitala luminată", în devorantul furnicar uman
de pe malurile Senei, Elena Văcărescu ține casă deschisă
„pentru suflet și spirit66. pentru România. Iată cum des
crie salonul său unul dintre scriitorii români care i-a
trecut pragul : „In încăperile care păstrează atmosfera
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. fr. 264. Traducerea poe
mului Revedere este datată : Paris, 1932. Al doilea poem, Mai
am un singur dor, a fost, pare-se, tradus în ultimii ani de viață
(1946—47) și a rămas într-o formă nu deplin finisată, deși unele
părți sînt admirabil transpuse.
2 Jean Richepin, L’Ame roumaine, în La Roumanie (Con
ferences faites â l’Union Franțaise), Paris, f.a., pp. 125—130.
3 „Salonul literar", an. I, 1925, nr. 4—5.
arhaică a interioarelor boierești de acasă, se perindă

scriitori, gînditori, oameni politici, artiști și subțiri in
telectuali ai celui mai ermetic Paris, cuceriți ‘cauzei
noastre, deveniți treptat prieteni statornici pentru cea
surile bune, ca și pentru cele rele : o lume pentru care
legenda se destramă și lasă limpede ochilor realitatea
românească. Nu s-ar putea face României un serviciu
mai bun și mai eficace. Și nici nu există o casă mai
ospitalier deschisă compatrioților de -toată mina și minați
de toate dorințele : de la intelectualul care cere citeva
rînduri deschizătoare de drumuri în cutare cerc de scri
itori francezi, pînă la văduva rămasă cu doi copii pe
străzile Parisului, cerînd ajutor să se repatrieze. Pen
tru toți egală bunăvoie și rapidă decizie. De la ușă, casa
devine ospitalieră ca orice adăpost ocrotitor de la tine
din patrie..L
Multitudinea preocupărilor sale — de la misiunile
diplomatice și sarcinile politice dictate de moment pînă
la dăruirea neprecupețită de a marca și uneori apăra
valorile spirituale naționale și universale, totul într-o
tensiune mare și permanentă —, nu i-a putut, firește,
îngădui decît cu parcimonie clipe de răgaz pe care să
le dedice creației. De aceea, va trebui să se mulțumeas
că, din acest punct de vedere, cu foarte puțin. în toți
acești ani de baricade și tribune, abia reușește să înche
ge o singură culegere de poeme — Dans Vor du soir —
unde reunește versuri din caietele mai vechi și altele
din cele scrise în deceniul care precede apariția volumu
lui (1927). Dar cele 70 de compoziții adunate sub acest
titlu simbolic sînt creații de exigență matură, care o
reprezintă cu prestigiu. întîlnim aici, ca într-un bilanț
anume căutat (bănuia, oare, că acesta avea să Cie ulti
mul său buchet poetic ?!) ! sentimentul de tandră iubire
din tinerețe, confesiunea limpede și sinceră a unui des
tin, mîndria dragostei de patrie și preamărirea jertfei
atîtor eroi, bucuria și lumina vieții, ca și durerea și te
nebrele morții. întîlnim aici poeta romantică dintotdea-
una, dar și militanta hotărîtă. Uneori versul său e șlefuit
1 Cezar Petrescu, Elena Văcărescu și principele consort, în

„Cuvîntur, 13 mai 1927.
Âmbasadoarea sufletului românesc' 93
pînă la cultul parnasian, alteori este liber și fără con

veniențe, potrivindu-și oadențe și sonuri neașteptat de
moderne.
Alte scrieri din această epocă — poeme, povestiri,
romane, scurte eseuri, pagini memorialistice — rămîn în
paginile unor periodice franceze și românești l, sau le
vom afla în vraful de manuscrise postume păstrate în
ultima sa locuință pariziană 12. Singurul volum editat, pe
care va mai reuși să-1 adauge în acest timp celui de poe
zie amintit, cuprinde o parte din conferințele sale, ma
joritatea — inspirate evocări ale unor eroi de legendă 3.
Dacă pe planul creației activitatea Elenei Văcărescu
este în acest timp mai redusă, în schimb prezența ei în
viața literară se manifestă strălucit pe alt plan, acela al
dezbaterilor publice. La „University des Annales". ca și
în cadrul altor instituții de conferințe, alături de Paul
Valery, Anna de Noailles, Maeterlinck, Frederic Mas
son, George Duhamel, Andre Maurois, Paul Morand și
a Iți mari scriitori ai Franței din acel timp, ea participă la
discuții și evocări literare de mare popularitate. Este
suficient să cităm, pentru exemplificare, titlurile cîtorva
dintre conferințele sale de strălucit succes : Ronsard,
Lamartine, Souvenirs litteraires (Hugo, Sully Prud-
homme, Leconte de Lisle, Heredia), Baudelaire, Trois
1 O parte din importantele publicații franceze la care colabo

rează sînt indicate de scriitoare însăși într-un raport către
N. Titulescu, din sept. 1933 (Bibi. Acad Române, fond, cit., Ms.
VII, varia 9 b) ; „La Revue de Paris“, „L’Ilustration", „Les
Debats", „La Revue hebdomadaire", ,,Le Temps", „Le Quoti-
dien“. Dintre publicațiile românești unde îi întîlnim semnătura,
amintim : „Flacăra", „Ramuri14, „Universul literar", „Adevărul
literar și artistic*1, „Gîndirea", „Boabe de grîu“, „Flamura",
„Revista scriitoarei**, „Muzică și poezie".
2 Manuscrisele Elenei Văcărescu le-am consultat — prima
oară în 1964 — la Alexandra Fălcoianu, legatara universală a
Elenei Văcărescu, pe Rue de Chaillot 7, Paris XVI, unde fusese
ultima reședință a scriitoarei. în 1965, A. Fălcoianu a consimțit
ca aceste manuscrise, unele ediții princeps, reviste, tăieturi de
presă, precum și un bogat material iconografic, să intre în pose
sia Bibi. Acad. Române unde se află și astăzi, formînd „fondul
Elena Văcărescu".
3 Projections colorees, Ed. M. Lesage. Paris, f a., (1928 ?).
salons, Rabindranath Tagore, Le romantisme d’aujourd9

hui, La danse et ses poetes
Pe de altă parte, același recunoscut prestigiu îi
reclamă prezența și competența în diverse comitete și
jurii literare 12. Timp de două decenii, ultimele din exis
tența ei. Elena Văcărescu face parte, ca membră și
uneori chiar ca președintă, din juriul „Femina”, unul
dintre primele cinci premii literare importante din Franța.
Este, de asemenea, membră a Academiei Feministe de
Litere și Arte, căreia, din 1932, îi prezidează mai mulți
ani activitatea. O vreme conduce cercul „George Sand''
și este chemată să hotărască laureații premiului „Renee
Vivien44. Ca veche și activă militantă a Mișcării latine
— preluînd moștenirea din anii tinereții, direct de la
Alecsandri —, este desemnată să facă parte din .comi
tetul și juriul „Latinitatis“ ajungînd să reprezinte, aici,
în 1933, chiar pe ministrul Educației Naționale al Fran
ței (sarcină cu totul de excepție pentru un străin).
Un fapt pe deplin grăitor în ceea ce privește presti
giul ce și-1 cucerește de-a lungul unei rodnice activități
de aproape o jumătate de veac, închinate sub diferite
chipuri literaturii și culturii, îl constituie înființarea
premiului „Elena Văcărescu44, decernat anual unei lucrări
de critică sau de istorie3. Dealtfel, în această epocă în
care personalitatea sa atinge un renume de invidiat,
Elenei Văcărescu i te vor oferi, atît în Franța cit și
în România, alte incontestabile dovezi ale înaltei pre
țuiri și stime de care se bucura.
Poate că cea mai mare satisfacție, fiind și cea mai
rîvnită, pe care i-o oferă acum patria ei este recunoaș
terea și integrarea în patrimoniul spiritual românesc,
1 Vezi cap. Bibliografie.

2 Vezi Camil Petrescu, Ambasadoarea, în „Universul literar",
an. XXIV, nr. 10/4.III.1928 ; Rapoartele Elenei Văcărescu tri
mise miniștrilor de externe N. Titulescu (1933) și V. Antonescu
(1937), Bibi. Acad. Române, fond. cit. și, respectiv, Arhiva
M.A.E., dosare personale, 77/V.37.
3 Raportul scriitoarei către Ministerul de Externe (V. Anto
nescu), la '28 iulie 1937, Arhiva M.A.E., dosare personale,
77/V.37. Acest premiu este atribuit și astăzi de către un juriu
special instituit de comitetul „Femina**.
prin primirea ei în Academia Română. în cadrul sesiunii

generale academice din anul 1925, un grup de remarca
bile personalități, format din N. lorga, M. Sadoveanu,
O. Goga, I. Al. Brătescu-Voinești, C. Murnu și generalul
Radu Rosetti, prezintă următoarea propunere : „Subsem
nași, avem onoarea de a vă propune ca membră de
onoare a Academiei Române pe Elena Văcărescu, dis
tinsa scriitoare oare, atît prin opera ei cî't și prin munca
depusă în străinătate, a adus servicii țării și presti
giului ei“ l. în funcția sa de președinte, lacob Negruzzi
supune propunerea aprobării plenului academic. Acesta
votează în unanimitate și, astfel, Elena Văcărescu devine
cea dintîi femeie primită în Academia Română.
Doi ani mai «tirziu, este rîndul patriei adoptive să-i
acorde, o dată în plus, onorurile sale '. Elena Văcărescu
are mîndria de a fi prima personalitate feminină străină
distinsă cu marele ordin „Cavaler al Legiunii de Onoare46,
pe care, în 1927, vechiul prieten Aristide Briand i-l
înmînează personal.
După încercările făcute de unii scriitori și publi
ciști români, dintre care cel mai statornic a rămas
Nicolae lorga 12*, de a populariza la noi personalitatea și
opera urmașei Văcăreștilor, în 1928 Camil Petrescu
are inițiativa de a-i dedica acesteia un număr special
al revistei pe care o conducea, „Universul literar".
Articolul de prezentare, intitulat Ambasadoarea, poartă
semnătura lui Camil însuși. Lucru rar întâlnit la exi
gentul scriitor, rind urile sale sînt un elogiu : „Am vrea
să subliniem aici faptul cunoscut de altfel tuturor româ
nilor, că avem acolo, în capitala Franței, o româncă din
cel mai adevărat sînge românesc, care, deși e în cercul
frămîntărilor literare care de abia au binevoit să ia vag
1 Arhiva Academiei Române, dosarul sesiunii generale din
iunie 1925.
2 în afara unor prezentări mai vechi în „Semănătorul** sau
referiri la opera literară și activitatea de conferențiară a com
patrioatei sale în lucrări de sinteză (Femeile în viața neamului,
Histoire des relations franco-roumaines), N. lorga îi rezervă, în
revista „Ramuri4* din 1925 (nr. 7—8 și 9), un articol cuprinzînd
judicioase aprecieri, însoțit de un grupaj de 14 poeme ale Ele
nei Văcărescu, a căror traducere este semnată de N. lorga,
Elena Farago, A. Pop-Marțian, Șt. Bălcești și N. Milcu.
9G Ion Stăvăruș: Elena Văcărescu
notă de Eminescu și Caragiale, își afirmă cu orgoliu și

originea și sufletul românesc (...). Elena Văcărescu des
fășoară o imensă activitate <ca să se știe că este româncă
(...). O asemenea personalitate onorează două literaturi* l.
în paginile următoare ale acestui număr special de
revistă întîlnim cel mai substanțial și documentat studiu
de analiză asupra biografiei și operei Elenei Văcărescu,
apărut la noi în timpul vieții scriitoarei. Autorul lui :
V. Munteanu (alias Basil Munteanu).
Cu prilejul unei vizite în țară. în februarie 1934,
se organizează la București „Săptămîna Elena Văcărescu4*,
în cadrul căreia sînt organizate întîlniri și conferințe.
Manifestarea cea mai importantă are loc da Academia
Română, unde. în fața elitei intelectuale românești, a
acelora care-i acceptaseră colegialitatea cu nouă ani în
urmă, Elena Văcărescu ține un excepțional discurs :
excepțional prin arta elocinței, excepțional ca document
confesiv, în care spovedania dureroasă se întîlnește cu
cea mai lucidă și vibrantă autodefinire, pe fondul pro
fundei credințe și dragostei de țară : „Cînd, acum ci ți va
ani, m-ați chemat printre dumneavoastră ca membră
corespondentă, am încercat una din emoțiile cele mai
adînci ale vieți mele. Era un sentiment complex, țesut
din bucurie și tristețe — bucuria de a mă simți înțe
leasă și recunoscută de dumneavoastră, tristețea de a mă
ști departe de pămintul strămoșilor și copilăriei mele.
Mai presus de toate însă, elanul acela deștepta în sufle
tul meu de nedezmințită româncă, mîndria datoriei împli
nite vreme de zeci de ani și conștiința solidarității mele
intime cu sufletul și mintea românească (...). Născută
din cel mai curat pămînt românesc, crescută (...) în vol
bura veacurilor românești, am respirat adierea parfu
mată a primăverilor noastre, am înfruntat crivățul zăpe
zilor noastre... Povești străvechi mi-au alinat copilăria,
iar înțelepciunea și poezia rustică mi-au nutrit cele din
ții gînduri și sentimente. înrădăcinată într-un mediu
de patriarhală comuniune cu întreg trecutul, cu întreaga
fire de la noi, substanța mea sufletească este plămădită
1 „Universul literar", an. XLIV, nr. 10. 4.1II.1928.

din culori, din sunete, din toată comoara de senzații,

de viisuri, de tradiții românești...
Ei bine, domnilor, așa cum sînt, am fost ursită
dezrădăcinării. Dezrădăcinare ! Cuvînt greu, cuvînt trist,
cuvînt tragic. Dorul meu de frumos și de divin, nostal
gia pămîntului născător și toată aspirația mea către des
lușirea poetică a tainelor eterne nu le-am cîntat în
grai românesc, ci în grai străin. Oameni de pretutin
deni mi-au acordat atenția lor, mi-au ascultat cuvîntul :
și le-am spus lor cuvînt neromânesc...
Dezrădăcinare ! Și, totuși, domnilor, acest cuvînt nu
mi se potrivește. Refuz să văd un fenomen de acest
fel în existența mea tumultuoasă. Căci dacă eu nu eram
în țară, țara era cu mine. în depărtata Franță, pe
malul august al Senei, îmi transportam penații și un
fragment din ființa românească. Sălașul meu parizian a
fost întotdeauna un colț de patrie românească (...). Mă
simțeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al
sufletului românesc, sortit să-i cînte destinele, să-1
împărtășească prietenilor și neprietenilor, să-1 apere,
să-1 preamărească" x.
Prietenii francezi îi rezervă, și ei, o festivitate oma
gială care rivalizează, sentimental, cu un succes de aca
demie : la 1 iulie 1937, numeroase personalități fran
ceze și străine, „prietenii domnișoarei Elena Văcărescu4*.
se întrunesc în sala Chopin din Paris pentru a „celebra
opera și personalitatea sa". Această „manifestație de
simpatie" este prezidată de Mjarcel Prevost de la Acade
mia franceză. Despre poetă și prozatoare vorbesc Gaston
Rageot. președintele de onoare al Societății oamenilor
de litere, și poetul Fernand Gregh ; despre activitatea de
conferențiară și militantă feministă — scriitoarea Edmee
de La Rochefoucauld ; despre militanta pacifistă —
fostul ministru și coleg la Geneva, Paul Reynaud ;
despre ambasadoare — ambasadorul brazilian Souza-
Dantas. Din partea compatrioților este salutată de diplo
1 Discurs de recepție la Academia Română. Manuscrisul dac

tilografiat, cu notații ale autoarei, se află în posesia noastră,
primit în 1966 de la Rosalie Bernard, fosta secretară a Elenei
Văcărescu.
7 — c. 13
matul Nicolae Pillat. Din cuvîntul de răspuns al sărbă

toritei. adresat atît celor de față cît și celor care, absen
tând din Paris, i-au trimis rînduri străbătute de sincere
sentimente de prietenie (premierul Boncour, poeta Lucie
Delarue-Mardrus, scriitorul Paul Morand și alții), reți
nem mărturisiri care explică drama destinului său !
«... inima mea avea să fie atît de profund împărțită
între două țări, atît de stăpînită în orice clipă de ele,
încît această dramă pasională avea să-mi umple exis
tența (...) cu lumini ale unei mari fericiri. Acel ceva
ciudat care se petrece în mine, cînd este vorba de
Franța și de România, îmi dă. fără îndoială, mari bucu
rii, dar în același timp și foarte vii neliniști (...). Aci
văd România cu marile sale cîmpii, cu acel parfum
al pămîntului ce-mi dă o veșnică beție, aci în față-mi
se înalță Franța lui Descartes, Pascal, Bousset, cu
cerurile sale nuanțate, cu forma clară și inspiratoare a
peisajelor sale... și deodată, prin vuietul Dunării ce
curge departe, România îmi răspunde și ascult tînguirea
marilor codri de fagi...“ 1
Sărbătorita avea aproape 73 de ani și o mai aștepta
încă un deceniu, cel mai dureros dintr-o existență mereu
tulburată și tulburătoare...
1 Hommage ă Helene Vacaresco, Paris, 1937, pp. 33—34.

„EXILUL ALBASTRU". FINAL
Sfîrșitul celui de-al patrulea deceniu cunoaște sum

brele prevestiri ale unei drame cu contururi de conti
nente. Mai întîi, neguri de furtună ce amenința de
departe ; apoi, vuiet de stihii bătînd la orizonturi și
incendiindu-le cu fulgere ; pe urmă, o canonadă nebună
și, mai aproape, bezmetice țipete...
Spre nenorocirea popoarelor, curînd, prea curînd, o
crudă realitate : bătrîna doamnă Europa este zguduită
de violența unui complot fără precedent, complotul de
ură și de moarte al fascismului. îngenuncheată aproape
sub povara durerii, suferă, cu lacrimi de singe, bătrîna
doamnă. Alături de ea, pătimind cu ea, o soră ce-i sea
mănă atît de mult : bătrîna doamnă Elena Văcărescu...
Trecuseră împreună pragul noului veac, gustînd cele
din urmă parfumuri ale romantismului ; petrecuseră îm
preună anii de tranșee ai primei conflagrații mondiale,
scăpînd de asasinat; se avîntaseră, împreună, cu nemăr
ginită energie și încredere, să construiască pe malurile
Lemanului și sub catargul Montblancului o citadelă
purtînd arborate pe turnuri drapelele de lumină ale
păcii ; crezuseră împreună, cu mărinimie, în buna-cre-
dință și făclia din cugete ale tuturor oamenilor; cre
zuseră împreună în sinceritatea cuvîntului și în nefă-
țărnicia zîmbetului ; crezuseră fierbinte în ideea de pace
și bună înțelegere universală, crezuseră în fericire... Cre
zuseră... Din păcate, prea ușor, neîngăduit de ușor!
Intîrziaseră, fără să-și dea seama, prea mult admirînd
generozitatea Vărsătorului" și se treziseră, pe nesimțite,
în zodia „Cancerului" ! După „exercițiileu din Abisinia
și Spania, tam-tam-urile celor doi Neroni moderni, Hitler
și Mussolini, încep să răsune neliniștitoare pe continent,
potrivind ideilor paranoice ale Fiihrerului și Ducelui
cadența pașilor de gîscă. „Axa Roma-Berlin“, ca o
săgeată de foc pe un cadran de catran, începe să se
rotească mai întîi, spre pătrarele estice. Austria dispare

prin actul brutal al Anschlussului, Cehoslovacia e co
tropită de armatele Wehrmachtului fără scrupule (după
ce Tratatul de la Munehen o dezmembrase cu cîteva luni
înainte, iar Beneș fusese asasinat). Polonia lui Paderevski
îi împărtășește curînd soarta. Vechile pacte de neagre
siune, pentru care la Liga Națiunilor cursese atîta cer
neală și se cheltuiseră noian uri de cuvinte poleite, nu
mai sînt acum bune decît să fie date copiilor să-și cons
truiască, din hîrtia lor pînzată și ornamentată cu sigilii,
zmeie cu care să-și închipuie, în jocurile lor nevinovate,
că pot doborî bombardierele și „Stuka“-urile germane !
Sub aceste grele și neașteptate lovituri, îmbătrînită
dintr-o dată — deși nu era decît o „codană de douăzeci
de ani“ — Liga Națiunilor moare asfixiată, lăsînd-o pe
„bunica* Văcărescu îndurerată și descumpănită. Două
decenii o slujise cu credință și oriunde se aflase, alături
de elogiul adus țării sale, înălțase mereu steagul păcii.
Acum, durerea ei este cu atît mai mare cu cit idealu
rile pentru care se zbuciumase sînt aruncate peste bord
și în propria ei patrie. Camarila politicienilor, care-1 înlă
turase cu brutalitate pe Titulescu. comițînd astfel „un
act grav de neprevedere“l, îndreptînd țara spre prăpas
tia colaborării ticăloase cu Hitler și Mussolini. Sfidînd
orice rațiune, abandonînd vechile alianțe și prietenii,
obligațiile asumate cu prilejul diferitelor tratate de
pace, politicienii și regele decid, la 11 iulie 1940, retra
gerea României din Liga Națiunilor. Lumea iluziilor este
alungată cu o forță neînchipuit de brutală : trupele
Wehrmachtului, după atacul motorizat asupra granițelor
franceze în mai 1940, pornesc, la sfîrșitul primei decade
din iunie, marșul asupra Parisului.
în după-amiaza zilei de 8 iunie, Elena Văcărescu este
primită, la cererea sa, în „audiență protocolară" de pre
ședintele Franței, Albert Lebrun, la reședința de la
Elysee 12. în cabinetul său, șeful statului francez o întîm-
pină „palid, cu mîinile tremurînde și fața trasă" : toc
mai se despărțise de membrii guvernului, împreună cu

Exilul albastru1*. Final 101
care luase hotărîrea ca armata franceză, slab pregătită,

să nu se sacrifice inutil, renunțînd la rezistență pe linia
Somme. „Lebrun îmi vorbi de România cu simpatie, dar
și cu un fel de severitate amară.“ Ea încearcă să-i
explice că politica de la București nu reprezintă voința
țării, ci i-a fost „impusă în mod imperios". In timp ce
vorbește are inima grea ; „lacrimile-mi șiroiesc pe obraji.
Ne despărțim plîngînd...“.
La 76 de ani, Elena Văcărescu trebuie să hotărască
între a rămîne sub regimul de ocupație și a căuta aiurea
aerul (libertății. Dar are oare de ales, ea, care a înfierat
de atîtea ori. timp de un sfert de veac neîntrerupt, de
la toate tribunele care i s-au oferit, actul demențial al
războiului și imaginea hidoasă a invadatorului. în care se
recunoșteau cohortele de pe Rin ? Prietenii o averti
zaseră — și ea singură o știa — că numele său nu putea
să nu fie trecut pe „listele negre44 ale cotropitorului.
Trebuia, așadar, să plece, urmînd Marele Exod, spre
zonele libere ale Franței.
Mai întîi, se refugiază la Bordeaux. împreună cu
vechea sa prietenă Genevieve Tabouis. De aici, cunos
cuta ziaristă o îndeamnă să meargă cu ea in Anglia și,
apoi, în America. 1 Elena Văcărescu refuză, preferind
să rămînă în mijlocul acelora care erau hotărîți să ducă
lupta mai departe, pe același teren cu dușmanul.
De pe coasta Atlanticului pleacă în Masivul Central,
instalîndu-se, pentru un timp, în mica stațiune Bour-
boule. de pe Dordogne. La liniștitul hotel „Villa Bor
ghese44 de aici, locuiește în compania unor prieteni fran
cezi și diplomați străini, dintre care cei mai mulți sînt
latino-americani ; prin hazard, ei par a forma aici „o
nouă Societate a Națiunilor, care-mi anesteziază un
moment temerile și durerile44 12. Temeri și dureri nu pen
tru propria-i soartă, ci pentru „doliul Franței44 și pentru
patria ei îndepărtată, aceea căreia „nu-i pot da lacri
mile mele44. Veștile care sosesc, rare, de la vatra s-tră-
1 Genevieve Tabouis va evoca momentele acestei triste

peregrinări în cartea sa de memorii De la Liga Națiunilor spre
San Francisco, apărută în traducere românească la Ed. Mo
dernă, Buc., 1945.
moșilor, au gust de cenușă și chipuri de coșmar : dicta

tul de la Viena și cedarea unei mari părți a Ardealului ;
instalarea armatelor hitleriste în România ; înrobirea
economică și politică a țării ; o dictatură sălbatică, în
cîrdășie cu reacțiunea. dezmățată legionară își presară
calea cu crime monstruoase ! marele lorga asasinat, luci
dul economist Madgearu la fel, masacre pe străzile și
în abatoarele Bucureștiului...
După o lună de ședere în stațiunea montană, la 15 iulie
Elena Văcărescu se îndreaptă spre coasta Mediteranei,
stabilindu-se la Cannes. In 'hotelurile de pe superba
rivievă de altădată, sau mutîndu-se temporar în mici
localități apropiate din „zona liberă", ea va rămîne pînă
aproape de sfîrșitul războiului. Sînt anii „exilului albas
tru", cum obișnuiește ea să-i numească în memoriile
sale *. Sînt ani în care compatrioata noastră suportă grele
încercări și lipsuri. Sosește la timp, ca să poată să mai
prindă în viață pe aceste meleaguri sudice, unde se
rătrăsese, pe marele idol de la Geneva, Nicolae Titulescu.
Cel oare fusese „cutezătorul și neobositul nostru Titus,
legat de ideile sale ca un drapel de catargul corăbiei pe
care o domină și o scoate în evidență", acum ros de o
boală nemiloasă, „alungat din țara sa, izgonit de rege...
ore ochiul jumătate închis și privirea aproape stinsă,
mersul șovăitor, obrazul uscat și scheletic"12. La 18 mar
tie 1944, cu fața scăldată în șiroaie de lacrimi, sub
cumpăna suferinței, fosta colaboratoare mai găsește
putere să rostească lîngă catafalc vibrante cuvinte de
omagiu omului deosebit care pleca : „Ce ființă minunată
a dispărut, ce om plin de taine, ce verb, ce forță, ce
siluetă proiectată departe, peste toate orizonturile poli
tice ! Alături de el am petrecut luni și luni -din viața
mea, am colaborat, am gîndit, am suferit cu el timp
de 20 de ani...tt 3.
Dintr-o însemnare a sa rezultă că în iulie 1941 se
întîlnea, la Vichy, cu generalul Weygand, care era

2 Din conferința dedicată lui N. Titulescu, ținută la Cannes
la 18 martie 1941. Textul dactilografiat (25 pag.) se află în
posesia noastră.
3 Ibidem.
Exilul albastru”. Final 103
comandantul armatei franceze în Africa (venit, pe semne,

în țară, într-0 scurtă vizită). Voia să se informeze asu
pra mersului și șanselor războiului de eliberare „Sin
gura mea speranță este în acest om nervos, subțirel,
palid, cu chipul încruntat și ochi ager, care stă în fața
mea (și)... care este un mare caracter" r. Intr-adevăr, cu
simțul său perspicace dintotdeauna, Elena Văcărescu nu
se înșela în privința ilustrului militar care plănuia ac
țiuni îndrăznețe. Din nefericire, acesta nu avu răgazul
să le pună în aplicare, deoarece, trădat de colabora
ționiștii Petain și Laval, în 1942 este dat pe mina ocu
pantului nazist și întemnițat pînă la sfîrșitul războiului.
Pentru a-și ușura durerea în „cumplite aceste vremi",
cum ar fi zis cronicarul, Elena Văcărescu se întoarce cu
gîndul înapoi, prin ani, și, cu un scris tremurat, așterne
pe hîrtie pagini de amintiri, luminînd pentru sine și pen
tru alții imagini ale unei lumi prin care a trecut. In
iulie 1942, pe cînd se afla la tratament în stațiunea
Aix-les-Bains de pe malul marelui lac alpin Bourget
(cîntat cu un secol în urmă de Lamartine), începe redac
tarea lucrării memorialistice Le Roman de ma vie.
Această scriere, ce se anunța de un deosebit interes, n-a
fost, din păcate, terminată, rămînînd în cea mai mare
parte în manuscris ; părți din ea vor fi incluse în
Memorial sur le mode mineur (1946), iar altele vor apă
rea postum (1956) în ,,Revue des Deux Mondes4’.
Ispitită de mult de gîndul evocării strămoșilor săi
iluștri, considerînd aceasta drept o datorie sfîntă, în
1943 găsește răgazul să aștearnă pe hîrtie o frumoasă
biografie romanțată a strălucitului său înaintaș : La vie
d'F/nakitza Vacaresco, lucrare păstrată între manuscri
sele sale și rămasă în parte inedită.
Deși împovărată de ani și mai ales de amara sufe
rință de a ști „cele două patrii44 acoperite de doliu,
neobosita militantă nu acceptă resemnarea. Credința în
izbînda forțelor binelui împotriva celor oarbe ale urii
și dezastrului nu o părăsește niciodată. Licoare întări
toare : veștile ce-i ajung la urechi despre înfrîngerile
suferite de fasciști. E cu inima alături de forțele Rezis

tenței franceze, în rîndurile căreia luptă atîția dintre

prietenii săi. Cînd, în toamna lui ’43, ia ființă ..Frontul
național român* \ organ al rezistenței antihitleriste a
românilor din Franța (din conducerea căruia fac parte,
printre alții, unii dintre compatrioții săi de vază, apro-
piați ei, ca savantul Traian Vuia și compozitorul Stan
Golestan), Elena Văcărescu se consideră o militantă a
acestuia. După puterile sale, caută să aducă și ea un
cit de mic sprijin, fie material prin modeste donații, fie
prin verbul său, în stare să mai înflăcăreze încă. Ros
tește discursuri, ține conferințe sub un regim de suspi
ciune și amenințare. Alege cu dibăcie subiecte care pot
să trezească în auditor sentimentul încrederii, al dăruirii
și jertfei pentru orice idee înaltă : Argonauții și lina de
aur, Prometeu, Goethe, Mistral și Alecsandri, Amintiri
de la Liga Națiunilor, Iubiri nemuritoare, Forțele spi
rituale ale României.
După multe eforturi, reușește să redeschidă, la Cen
trul universitar mediteranean de la Nisa, catedra ,,Mihail
Eminescu“ 12. La reluarea activității acesteia, care are
loc la începutul lui februarie 1943, sub conducerea Ele
nei Văcărescu și a prof. Maurice Mignon, directorul
Centrului, ia parte și atașatul de presă al Legației Ro
mâniei în Franța, Eugen lonescu — una și aceeași
persoană cu dramaturgul celebru de astăzi din capitala
Franței. Grație străduințelor Elenei Văcărescu, această
catedră va deveni o tribună de la care imaginea Româ
niei va fi evocată adesea. Printre cei care, alături de
ea, o susțin prin conferințe interesante, se află și un
tînăr profesor în care astăzi recunoaștem pe conducă
torul catedrei de română de la Sorbona, Alain Guil-
lermou.
Activitatea și atitudinea Elenei Văcărescu ajung să
fie știute de ocupant, care uneori trece la amenințări,
dar pe care ea îl înfruntă cu mîndrie. Odată, în timpul
sărbătorilor de Crăciun, i se adresează, la hotel „Mar
tinez* din Cannes, o carte poștală ilustrată ce-i este
1 Arhiva M.A.E., Buc., fond Paris, dosar nr. 70.
2 Maurice Rioand, La France et la Roumanie (A propos de
la rdouverture des cours de la chair „Michael Eniinesco“. au
Centre mediteranâen de Nice), în „Marseille-Malin“, 16.11.1943.
Cărți de vizită atestind
diferitele misiuni di
plomatice încredințate
pină în ultimii ani ai
vieții scriitoarei de pa
tria căreia ea i-a ră
mas întotdeauna cre
dincioasă.
Casa din București unde locuia in timpul vizitelor in țară Elena
Văcărescu înainte de ultimul război (Calea Victoriei nr. 232).
Mormîntul Văcăreștilor din cimitirul Șerban Vodă (Bellu) din București, unde au fost aduse
și depuse, în 1959, rămășițele pămintești ale scriitoarei. Deasupra frumoasei pietre tombale,
pe stilpul principal de marmoră se află repro dusă emblema ce ține să ateste descinderea
străvechei stirpe a Văcăreștilor din cetatea Făgărașului.
Exilul albastru". Final 105
trimisă de Gestapo cu aceste rînduri provocatoare și

pline de ură : ..Doamnei Elena Văcărescu. conferențiară,
agent de legătură împotriva propagandei germane..L
La sfîrșitul anului 1944, Elena Văcărescu, însoțită de
Alexandra Fălcoianu, devotata sa vară primară, pără
sește Cannes și locurile „exilului albastru44, ale ..anilor
de doliu44. Ajunsă la reședința sa pariziană din Rue de
Chaillot 7, simte ultima lovitură lașă a dușmanului
care-și luase tălpășița : din apartamentul său, răvășit de
perchezițiile Gestapoului, constată dispariția unei mari
părți din arhiva personală — acte, brevete, medalii, scri
sori, dedicații, manuscrise — pierdere irecuperabilă...
Aerul libertății, după care sufletul ei era însetat din
copilărie, îi dă octogenarei puteri noi. Aleargă peste tot,
privește, caută, cheamă, ascultă, povestește, mîngîie,
îmbrățișează. Uneori, ușile rămîn zăvorite, chemările nu
mai primesc răspuns, glasurile nu se mai aud...
Vin primele ștafete dinspre țară. Potop de întrebări
dar cîte pot căpăta răspunsuri ?
Prea multe răni sînt deschise... Și războiul n-a încetat
încă, deși canonada lui nu se mai aude.
8 mai 1945 : „Ziua V.44 („Ziua Victoriei44 în Franța).
De la un capăt la celălalt, Parisul este numai urale,
Franța e un freamăt. Ceasului sfînt al victoriei, octoge
nara înțelege să-i acorde întreaga lui solemnitate ! „In
bubuitul tunurilor cu amîndouă mîinile pe drapelul țării
mele, de la înălțimea acestui balcon de pe Rue de Chail
lot (...) respir aerul clocotitor de strigăte triumfale. Sînt
singură, deasupra unei mulțimi tulburate, unde oamenii
se privesc surîzînd..." 12. Venerabila doamnă pare un bă-
trîn comandant aflat la un înalt post de observație,
îmbrățișînd cu privirea cîmpul de luptă unde au rămas
doar ai săi, victorioși. Are conștiința împăcată că și-a
făcut datoria.
Cu energie renăscută, înțelegînd că patria-i de obîr-
șie, de care a stat; departe atîția ani grei, are acum mai
mult ca oricînd nevoie de sprijinul tuturor, Elena Văcă
rescu se prezintă la Legația română, oferindu-și ser
1 Elena Văcărescu, Sapins des Carpathes în „Echos de Fran
ce", 29.1.1947.
2 Le Roman de ma vie. p. 173.
viciile pentru țară. Răspunsul nu va întîrzia : in iulie

1945 primește pașaportul diplomatic cu mențiunea mi
siunii ce i se încredințează : „Chargee des Questions
Culturelies â la Legation de Roumanieu *. Curînd, își
reia și vechea sarcină de delegată pe lingă Institutul
Internațional de Cooperare Intelectuală, pînă cînd acesta
se va transforma în UNESCO.
In afara treburilor oficiale și a obișnuitelor obligații
și relații de tot felul, găsește timp să alcătuiască —
din însemnări aruncate în timpuri de pace ca și de
bejenie, pe sute de agende, caiete, file disparate etc. —
volumul de amintiri Memorial sur le mode mineur,
apărut în 1946. De asemenea, din nevoia de a comunica
mereu cu țara, flămîndă de poezia ei, adună pe biroul
său volume de Eminescu, Blagia, Minulescu, Adrian
Maniu, Claudia Milian și alți poeți români. în nopți
tîrzii, murmură cu ei, tălmăcind în limba lui Hugo și
Baudelaire poemele care-i plac cel mai mult : Mai am
un singur dor; în marea trecere și Pan ; Se-ntorc coră
biile și Romanța celor trei corăbii; Moarteo. Salomeei
și altele rămase în bruioane între ultimele ei manus
crise.
Cea din urmă misiune de onoare care i-o încredin
țează patria — supremă recunoaștere a eforturilor sale
și mîngîiere a durerilor suferite — vine în august 1946 :
Elena Văcărescu face parte din delegația română la
Conferința de pace, alături de Gh. Tătărăscu, Gh. Gheor-
ghiu-Dej, L. Pătrășcanu, Ion Gheorghe Maurer, Ștefan
Voitec, Mihail Ralea 12. Sufletul său e tulburat de bucu
rie, dar și de neliniște, căci își dă seama cît de aspră
va fi bătălia de a smulge pentru România condiții cît
mai avantajoase. Dar se ostenește fără să cunoască
odihna luni de zile, făcînd tot ce-i stă în putință pentru
atingerea acestui scop : „Am văzut-o activă, vioaie, en
tuziastă, în ciuda celor peste 80 de ani pe care-i avea,
primind oaspeți, improvizînd cuvîntări, făcînd un argu
ment patriotic pînă și din felul cum își purta vîrsta : —
«'Sînt un fel de miracol românesc, mi-a spus zîmbind
1 Arhiva M.A.E., Buc. Cartea diplomatică nr. 397/1945.
2 România și Conferința de pace (broșură). Buc., sept. 1946.
(Lista întregii delegații la pag. 6).
,Exilul albastru". Final 107
de după ochelari. Vezi cum arăt la vîrsta mea ? Se mai

poate îndoi cineva, cînd mă vede, de destinul țării
noastre ?* Și, într-adevăr, ochii ei strălucitori, părul des,
pielea întinsă erau parcă simbolul unei tinereți mereu
noi*. Astfel ii creionează portretul o vizitatoare sosită
din țară x.
Salonul său, cu bunul lui renume, îl pune la dispo
ziția delegației noastre. Aici întrunește personalități
aparținînd celor mai influente cercuri politice și diplo
matice — relații vechi și de suflet ale sale, care vor
sprijini delegația României.
Un martor ocular, care o vede pășind în sala Pala
tului Luxemburg în ziua deschiderii Conferinței (14 au
gust), îndreptîndu-se, împreună cu întreaga delegație,
spre „banca acuzaților* (locuri special rezervate țărilor
foste satelite), îi citește pe chip încordarea și suferința :
„La ora dureroasă a comparației, Elena Văcărescu a
ținut să ducă partea ei din greaua povară. A ținut să
asiste la apărarea pronunțată de primul nostru dele
gat... Ochii ei, ca ai tuturor românilor care erau de
față, s-au împăienjenit ascultînd argumentele în favoa
rea cobeligeranței cerută de delegația noastră, ca recu
noaștere pentru jertfirea și eroismul ostașilor noștri,
pentru participarea la victorie../6 1
2.
A doua zi, într-un articol publicat în ziarul de mare
tiraj „Paris-Matin*, ea își apără țara în fața opiniei
publice, protestînd împotriva tratării României ca „sa-
telită“, deoarece adusese o contribuție deosebită la răz
boiul antihitlerist. Pledoaria ei curajoasă și hotărîtă
contribuie la lărgirea ecoului declarației oficiale a dele
gației noastre și este comentată cu simpatie în rîndul
delegaților și ziariștilor la Conferință. Plac, de aseme
nea, cuvintele ei de luminată veterană, mărturisind o
sinceritate profundă și o convingere care este și o pro
feție măreață : „...trecutul atîrnă încă asupra noastră
cu greutate și nădejdea își croiește anevoie drumul
într-o bucurie care pînă acum a înaintat pas cu pas,
1 Theodosia loachimescu, Elena Văcărescu, așa cum am
cunoscut-o, în ,.Femeia“, nr. 12, dec. 1966.
2 Micaela Catargi, Paris — astăzi și mîine, Ed. Modernă,
Buc., 1947, p. 67.
în lumina incendiilor... Ieșim din epoca cea mai crudă

prin care a trecut omenirea — epoca unde au apărut
cei mai înfiorători călăi și anume aceia care au omorît
mila. Au apărut înșelători de popoare care astăzi au
fost nimiciți împreună cu acei ambițioși care rîvneau
să atingă culmile, mai ales ale infamiei. Democrația va
distruge pe semănătorii de furtună și pe aceia care
creează cea mai perfidă dintre devalorizări, aceea a
simțului moral !“ b
în timp ce lucrările Conferinței se prelungesc spre
miezul toamnei, într-o zi are loc la Legația română din
Paris o festivitate dedicată Elenei Văcărescu : se sărbă
torește împlinirea unei jumătăți de veac de cînd înce
puse, în 1896, activitatea sa de „ambasadoare perma
nentă a culturii române" în capitala Franței. Ministrul
României, profesorul Simion Stoilov, îi aduce un omagiu
emoționant și-i înmînează unul dintre cele mai înalte
ordine românești. Din partea Franței, elogiile ține să i
le adreseze însuși veneratul Paul Boncour, căruia i se
alătură, ovaționînd pe animatoarea verbului, marele poet
Paul Eluard. O apoteoză care încununează, pe merit, o
mare conștiință și un suflet sensibil de artist-patriot.
Conferința de pace s-a încheiat. Se pregătește trata
tul care va consemna, în dreptul României, recunoaște
rea meritelor sale la victorie, dar sărace drepturi, față
de datorii, pentru jertfele poporului român. Elena Văcă
rescu încearcă o adîncă mîhnire pe care însă o ascunde
cu discreție, căci rolul vieții ei a fost întotdeauna de a
îmbărbăta.
Zilele friguroase de iarnă o rețin mai mult în casă.
Dar nu numai vremea, ci și o intimă nevoie de a ră-
mîne mai mult cu sine însăși, într-un solilocviu al amur
gului. Nu este vorba de tînguiosul „Vae soli !tt. Sînt
ceasurile în care se rînduiesc amintirile și ea se lasă
condusă de glasul lor. Se mișcă umbre, se conturează
chipuri. Condeiul aleargă cu grabă, lăsînd în urmă pe
paginile albe hieroglife aproape ilizibile : nume, nume,
nume și rareori o precizare. Sînt oamenii pe care i-a
1 Articolul Românii din Paris nu sînt mulțumiți să li se

spună „sateliți", în „Paris-Matin“, 15 august 1946.
întîlnit în lumea prin care a trecut; de la Alecsandri,

Eminescu și Caragiale — la Goga și Ion Pillat, de la
Victor Hugo, parnasieni și Anatole France — la Marcel
Proust, Paul Valery și Cocleau. Pe colțul biroului de
mahon, lîngă o cadră, se află un semn al prieteniei ce
i l-a lăsat ultima mare umbră — Valery : cîteva versuri
din Mon Faust, pe oare „acest rege al cugetării44 i le-a
trimis în vara lui 1945, cu puțin timp înainte de a pleca
să se odihnească în „Cimitirul marin" 1 din Săte.
Dorul o poartă spre meleagurile dragi din Carpați.
Vede aievea codrii de brazi în hlamidă de nea și, cu
prinsă de vîrtejul amețitor al amintirilor, scrie un arti
col, Sapins des Carpathes, pe care „Echos de France44
din 29 ianuarie 1947 îl publică la loc de cinste, pe pri
ma pagină.
Pe una dintre filele grifonate în acest timp, sub
impulsul amintirilor, citim aceste cuvinte : „Româncă și
ultimă Văcărescu — ce discurs funebru mai frumos
mi-aș putea dori! 44 12. Să fi fost, oare, o presimțire a
apropiatului sfîrșit ? !
în primele zile ale lui februarie suferă de o gripă
ușoară care îi slăbește totuși vigoarea. Alexandra, cre
dincioasa sa vară și alți prieteni apropiați care o vizi
tează, o sfătuiesc să rămînă un timp în casă, pentru
a se reface. Făgăduiește tuturor cu zîmbetul cunoscut,
dar într-o după-amiază, consultîndu-și agenda, declară
că nu poate lipsi de la o conferință de la „Club du
Faubourg44, ținută în folosul tinerilor autori care folo
seau prilejul pentru a-și vinde operele de debut. Argu
mentul ei îi dezarmează pe toți : „înțelegeți că nu-i
pot dezamăgi. Cărțile lor vor fi astfel recomandate"3.
întoarsă acasă, starea sănătății sale se înrăutățește
brusc, în urma ivirii unor complicații. Puterile-i slăbesc
cu fiecare ceas, pe cînd conștiința îi rămîne mereu lim
pede. „în ultimele zece zile — consemnează cineva din
tre cei care-i veghează suferința — nu mai vorbea decît
1 Bibi. Acad. Române, fond. cit., I, mss. 45.

3 Apud Micaela Catargi, op. cit., p. 222.
110 Ion Stăvăruș ; Elena Văcărescu
românește, dar tot ce spunea era sacadat in frînturi

ritmice lu.
La 17 februarie 1947, cea care fusese ultima și
demnă urmașă a Văcăreștilor intră în neființă. Acum
se află că testamentul avusese grijă să-1 scrie mai
demult : era datat „15 septembrie 1945“ 1 2.
Legatul Elenei Văcărescu este, înainte de toate, o
ultimă și răscolitoare spovedanie, din care aflăm, o
dată mai mult, zbuciumul scriitoarei și înaltele senti
mente patriotice care au animat-o dintotdeauna : .,Deși
am fost adusă din cauza împrejurărilor nenorocite ale
vieții mele să trăiesc departe de România, inima mea
nu a încetat un singur moment de a bate pentru dînsa.
Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac
a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutînd
să string raporturile dintre Franța și România, Franța
care a fost pentru mine a doua mea patrie și unde din
fericire numele meu este și va rămîne simbol al celor
două popoare pe care le slăvesc14.
Ca o adevărată Văcărescu, prin hotărî re testamentară
ea lasă Academiei Române parcul și conacul vetrei stră
moșești, cu destinația de a „crea o instituțiune culturală
ce va purta numele Fondațiunea Elena Văcărescu", și prin
care „numele părinților și străbunilor noștri să fie amin
tit generațiilor viitoare44.
De asemenea, o altă parte a averii strămoșești o des-
tinează instituirii, de către aceeași Academie, a
9>Premiului Elena Văcar eseu, care se va da în fiecare an
celei mai bune lucrări asupra familiei Văcărescu44, iar
de către Academia de Științe Morale și Politice din Bucu
rești — un alt premiu purtînd la fel numele său și
care ar fi urmat să se dea „în fiecare an celei mai bune
lucrări asupra organizării internaționale a păcii...44.
Depus provizoriu la biserica română din Paris (Rue
Jean de Beauvais), sicriul Elenei Văcărescu, potrivit do
rinței testamentare a defunctei și prin grija guvernu
lui român, este adus în țară și depus, la 5 martie 1959,
1 Micaela Catargi, op. cit., pp. 221—222.

2 O fotocopie a manuscrisului olograf al testamentului se
află în posesia noastră.
în cripta din cimitirul Bellu, „lingă Părintele Poeziei

române lancu Văcărescu, lingă marele nostru Enăchiță,
a cărei nedemnă urmașă am fost...“ \
Astfel capătă înfăptuire gîndul exprimat de urmașa
Vacăreștilor, cu numai un an înaintea morții sale, de a
afla în pămîntul românesc un elixir : „Cînd toate renaș
terile de mine dorite vor fi, scumpa mea țară, împlinite
sub cerul tău, primește-mă cu drag în sînul tău ca pe
una ce-ți va fi meritat (...) adăpostul, azilul, unde voi
putea de aici înainte să trăiesc din viața semințelor tale,
din seva ta (...), o, pămînt românesc, o, Românie !...“ 1 2.
1 Din testament.
2 Memorial sur le mode mineur, p. 272.
OPERA
Seule pres du foyer, de Vauguste tribu

Une femme est restee et Vombre est autour d'elle :
Le vent dur du destin Ventoure et la flayelle ;
Le calice est de cendre et de fiel qu'elle a bu.
Pourtant, dormez en paix ! La tendre reverie

De cette vierge en fleurs de gloire peut germer :
Peres, elle a souffert au nom de la Patrie !
Peres, elle saura comme vous tous l’aimer.
Je veille ! le flambeau n'a pas peur de la bise,

Je le tiens tendrement contre mon sein presse !
Et Vantique chanson que vous m'avez transmise
Uniră par ma voix Vavenir au passe.
(Aux a’ieux) 11
*8
1 Lingă străbuna vatră rămase o fecioară,

E singură și-n juru-i coboară umbre rar;
Cu bice de furtună destinul o măsoară,
E fiere șl cenușă-n potirul ei amar.
Dormiți in pace ! Mîndru mi-e visul de fecioară

Cununa-vâ de glorii cu flori o împletesc,
Străbuni, Patria-n suflet mi-e singură comoară !
Străbuni, asemeni vouă eu ști-voi s-o iubesc.
Eu stau de veghe ! Facla-mi de vifor nu se teme

O string duios la pieptu-mi pe noapte și pe zi.
Iar vechiul vostru cîntec, îmbogățit de vreme.
Va înnoda prin glasu-mi ce-a fost cu ce va fi.
(Străbunilor)
8 -c. 13
Ca scriitoare, Elena Văcărescu face parte din familia
generoasă a artiștilor caracterizați printr-o mare since
ritate și dăruire, înzestrați cu capacitatea de a-și trans
mite în mod spontan și nedisimulat impresiile și tră
irile. Datorită acestui fapt, în cazul ei se poate afirma
că personalitatea i se oglindește, întreagă, în operă,
oferindu-ne astfel posibilitatea să-i „citim" acolo, re-
constituindu-i-1 etapă cu etapă, universul sufletesc. In
același timp, decurgînd firesc din aceeași trăsătură ca
racteristică — impresia generală de continuă confesiune
lirică pe care o lasă cititorului cea mai întinsă parte
a acestei opere. Observația este valabilă nu numai în
ceea ce privește poezia, ci și pentru paginile prozatoarei
ori evocările strălucite datorate oratoarei.
Cu toate acestea, nimic mai pripit și mai înșelător
decît gîndul că o atare creație ți se oferă limpede și
dintr-o dată. Beneficiind de o viață lungă, al cărei ca
targ este însemnat aproape pe la jumătate de încrus-
tarea de răboj a începutului de secol XX. scriitoarea
trăiește poate cea mai frămîntată — din punctul de
vedere al evenimentelor strict istorice, cît și acela al
mișcării spiritual-artistice — dintre epocile timpurilor
moderne. Prin zarurile sorții, ea receptează și încearcă
numeroase experimente și formule, pentru că, ținem
să precizăm, în cazul său nu este sesizat mistuitorul
chin al căutării unei căi proprii, în stare să-i dea linia
dominantă a atitudinii artistice. In genere, orice artist
de mijloc, dar bineînțeles de talent, care, neavînd viziu
nea „monștrilor-sacri“, nu-și înalță la răscruce edificiul
pe al 'cărui donjon să-și arboreze în vînt drapelul și
blazonul nemaiîntâlnite în altă parte, ci „închiriază",
după încîntarea ochiului și tresărirea propriului eu afec
tiv, un loc în palatele marilor arhitecți ai timpului său

Elena Văcărescu a procedat la fel, sedusă de flăcările
geniilor care au atras-o și cărora le adăuga, cu modestie,
jerbele sale de scîntei colorate.
Iată de unde vine, pentru cercetător, dificultatea de
a decide în ceea ce privește încadrarea creației aces
teia într-un anumit curent sau școală literară. Dealtfel,
această dificultate ne întîmpină la o bună parte din scrii
torii epocii cuprinse îndeosebi între 1890 și primul răz
boi mondial, epocă pe cît de bogată în căutări, pe atît de
variată în expresii și oscilantă în tendințe12. Dacă, în-
tr-o fază primară, gustul scriitoarei a fost orientat spre
Renaștere și clasicism (Dante, Shakespeare, Racine, Cor
neille, Chenier), curînd imaginația i-a fost inundată de
marii romantici ale căror scrieri le asimilează cu fer
voare. Idolii : Vigny, Lamartine, Musset, Hugo, Keats,
Shelley, Eminescu. Peste rigoarea celor dintîi se supra
pune o libertate binefăcătoare, chemată de o intimă ne
voie pe care numai ceilalți i-o pot oferi : de la Hugo
află că „poezia este ceea ce există intim în tot“ 3, de
la Lamartine — că aceasta „este incarnarea a ceea ce
omul are mai intim în inimă și mai divin în gîndire“ 4,
iar Doamna de Stael o îndeamnă „a rătăci prin reverie
în ținuturile eterate, a uita zgomotul terestru, ascultînd
armonia celestă, și a considera universul întreg ca un
1 în Propos sur la poesie, conferință ținută în compania

lui Paul Valery, la 2.XII.1928, Elena Văcărescu dezvoltă această
comparație și evocă, în acest cadru, în mod simbolic, pe legen
darul Meșter Manole („Conferencia", nr. 22, 1928).
2 Idee excelent demonstrată pentru literatura franceză de
M. Raymond, în celebrul său studiu De la Baudelaire la supra-
realism (Ed. Univers, Buc., 1970), iar pentru literatura româna
(în afara lui Lovinescu și G. Călinescu, în faimoasele lor istorii
literare) amplele studii semnate de D. Micu (început de secol,
Ed. Minerva, 1970) și Const. Ciopraga (Literatura română intre
1900 și 1918, Ed. Junimea, Iași, 1970).
3 V. Hugo, Prefață la Odes, 1822.
4 A. Lamartine, Des destinees de la poesie, 1831.
Introducere 117
simbol al emoțiilor sufletului* în timpul primilor ani

petrecuți la Paris are, cum am văzut, magișlri (în sensul
strict al cuvîntului) pe corifeii școlii parnasiene — Prud-
homme, Heredia, Leconte de Lisle. De la ei învață să
caute versurilor „perfecțiunea formei lor“ 12, să hrănească
poezia din „cultul frumuseții pure“ 3. Debutul său este
patronat de romantici și parnasieni. Cînd aceștia par a
fi siguri de fidelitatea elevei lor, aceasta declară fără
sfială admirația sa pentru „evanghelia baudelaireană“ 45 *și
este vrăjită de muzica lui Verlaine. Un aer nou și
proaspăt îi aduc apoi Maeterlinck și Francis Jammes ;
Proust și Valery vor fi revelații; Barres și Goga, prie
teni și exemplu; Tagore și Blaga — atracții magice.
Există, totuși, în acest „jardin passionne“, prin care
rătăcește îndelung, un loc unde Elenei Văcărescu îi
place să rămînă cel mai mult : în curentul poetic fran
cez al începutului de veac, pe care Charles Maurras l-a
botezat inspirat „romantismul feminin*Ea se înro
lează grupului neoromantic a cărui stea de primă mărime
este (Anna Brîncoveanu de Noailles, și din care fac
parte, printre altele, Lucie Delarue-Mardrus, Renee
Vivien. Cecile Sauvage și fiica lui Heredia (Gerard
d’Hou vil le). De fapt, Elena Văcărescu ar ft trebuit re
cunoscută drept protagonistă și, într-un fel, fondatoa
re, căci, mai în vîrstă fiind decît toate celelalte, ea este
singura care cunoscuse direct marea școală romantică
apusă, iar opera sa poetică avea meritul, înaintea tutu
ror, de a fi stabilit o legătură între vechiul și noul
romantism.
1 Mme de Stael, De l’Allemagne, 1810.

2 Sully Prudhomme, Testament poetique, Lemerre, Paris,
1901, p. 23.
3 Ph. van Tieghem, Les grandes doctrines Utteraires en
France, Paris, P.U.F., 1963, p. 242.
4 Propos sur la poesie, în „Conferencia“, • nr. 22/1928. ,
5 Ch. Maurras, L9Avenir de VIntelligence... Le Romantisme
feminin, Nouvelle Librairie Naționale, Paris, 1912.
Dar nu este singura dată cînd, după părerea noastră,

specialiștii francezi o nedreptățesc. Dacă ea ar fi apar
ținut națiunii franceze și n-ar fi ținut să rămînă cu
statut de străină în Franța, atun'ci desigur că atenția
ce i s-ar fi acordat, potrivit meritelor reale ale operei
sale, ar fi fost alta „Romantismul feminin" se distinge,
apreciază M. Raymond, prin „voluptatea pînă atunci
necunoscută de a cînta, pe un ton mai adesea major
decît minor și cu o sinceritate fără precedent, zona cea
mai tainică, mai feminină a ființei lor* 12. în cadrul
acestei generații feminine, Elena Văcărescu se apropie,
în poezie cel mai mult de consîngeana sa, Anna Brîn-
coveanu de Noailles, iar în proză de Colette Willy. în
peisajul mai larg, afinitatea merge spre universul lui
Francis Jammes.
în ceea ce privește literatura română, urmașa Văcă
reștilor este solicitată, pe rînd, de tradiționaliști și se-
mănătoriști ca moștenitori ai romantismului, apoi de
simboliștii de o anumită structură, care înglobau parna
sianismul și neoromantismul. Cei de care s-a simțit
apropiată prin creație — exceptînd de la această con
siderație idolii din copilărie și adolescență : Alecsandri
și Eminescu — i-au fost și prieteni sau confrați prețu-
iți : Constantin Miile, Nicolae lorga, Șt. O. Iosif, Octa
vian Goga, Elena Farago, Ion Pillat, Adrian Maniu.
Faptul că în decursul îndelungii sale existențe scrii
toarea noastră receptează influențele unor atît de dife
rite curente și școli literare, nu îndreptățește judecata
că o asemenea operă ar deveni, datorită acestui lucru, o
suită de compoziții lipsite de personalitate, expresii mi
metice, ori excursuri ocazionale. Este adevărat că autoa
rea noastră se înscrie, printr-un complex de împreju
rări, aproape întotdeauna în zonele de frontieră unde
1 Dintre sintezele de istorie literara franceză, singura —

dar și cea mai deosebită din ultimul sfert de veac — care o
amintește, încadrată generației, este Litterature Francaise de
Bedier-Hazard-Martino, Librairie Larousse, Paris, 1965, tome
second, p. 433.
2 M. Raymond, op. cit., p. 136.
Introducere 119
deseori asistă, fără să vrea, la spectacolul marilor

dispute care-i repugnă, ceea ce o determină să ocolească,
circumspect, opțiunile tranșante. Dar, în același timp,
o anumită capacitate a intuiției inteligente și o sensibi
litate deosebită o ajută să ia ceea ce reprezintă valoare
peremptorie și se potrivește spiritului său ; totodată,
înțelepciunea și propria-i experiență o feresc de a se
grăbi în negări ori adeziuni hazardate. Formulele și eti
chetele n-o atrag, n-o interesează ; oriunde însă o cuce
rește adevărata artă.
Potrivit convingerii sale, scriitorul reprezintă „o
placă sensibilă, înregistrînd oscilațiile seismice ale cea
sului în care trăim4' 1 ; ceea ce își află o deplină exem
plificare și în cazul său. Aceasta, cu riscul de a da pro
priei creații aspectul unui mozaic. Celui care însă se
apleacă cu atenție asupra întinsului său „mozaic*, îi
sînt rezervate frumuseți de joc virtuos, ori cristalizări
de o emoționantă puritate.
Deși nu compune și nu afișează programe, nu-și
declară arte poetice, cu diverse prilejuri Elena Văcă
rescu își mărturisește, totuși, crezul. Arta, ca esență
și finalitate, ea o vede subsumată unui țel nobil, des
chisă întotdeauna înțelegerii și avînd în frumos și uman
prima ei virtute. Literatura este, pentru ea, „un nobil
efort (. ..) de a atinge expresia cea mai perfectă a eter
nei frumuseți" 12. Prin aceasta nu o socotește de fel un
act gratuit, nu-i atribuie un caracter ludic, ci, dimpo
trivă, „literatura se elaborează sub influența societății
și, la rîndul său, societatea suferă influența literaturii" 3.
Așadar, funcția estetică în strînsă legătură cu misiunea
1 Propos sur la poesie, rev. cit.

2 Entretiens. VIII: Le Destin prochain des lettres, I.I.C.I.
Paris, 1938 ; Intervenția E. Văcărescu ; pp. 270—272.
3 Ibidem. Această convingere înaintată este susținută în
fața unor reprezentanți de elită ai scriitorilor din toată lumea,
cu prilejul dezbaterii organizate la Paris în august 1937, sub
conducerea lui Valery.
social-istorică, iată condiția operei de artă. Trebuie să

precizăm însă că, așa cum reiese din cercetarea operei
sale, scriitoarea nu a ajuns cu înțelegerea pînă la pătrun
derea sensurilor și implicațiilor profunde ale dialecticii
acestui raport, ci s-a oprit la conturul unei fizionomii
generale a fenomenului, la o viziune larg umanitară a
acestuia și la un sens etic de bună credință x. Poate
nici nu i se putea cere mai mult...
1 Am vedea la ea, în această privință, o influență a lui

Goethe (pe care îl considera marele său dascăl), iar citatului
de mai înainte i-am putea găsi punctul de plecare în prefața
scrisă de uriașul de la Weimer la Poezie și Adevăr : „...des
crie pe om în împrejurările vremii lui (...), în ce măsură tota
litatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din
acestea se formează o concepție despre lume și oameni, și în
ce chip, dacă e vorba de artist, poet sau scriitor, concepția lui
se răsfrînge din nou în afară" (ESPLA, 1955, I, p. 49).
POEZIA
Cînd se vorbește de Elena Văcărescu — am mai

spus-o și în alte rînduri — se are în vedere, în primul
rînd, poeta. „Domeniul poeziei îmi este familiar. L-am
ales să trăiesc în el și, din copilăria-mi cea mai dragă,
m-am dăruit, ca să spun așa, cultului cadențelor eredi
tare ce se trezeau în mine în orice împrejurare/4 1 Această
mărturisire a vocației moștenite, căreia i-a urmat che
marea din fragedă vînstă, luminează, de fapt, cărarea
de suflet și de vrajă a vieții ei. Vestală pe altarul poe
ziei — a fost tot ce și-a dorit din imbold sincer.
Pasiunea aceasta care o stăpînea venind „de din
colo de ființa ei, această chemare ce de pe atunci îi
brăzda sîngele44 12, au fost luate uneori, fie din necu
noaștere, fie din rea-intenție, drept un semn al ambi
ției și trufiei. Pledează însă pentru adevăr zecile de
mărturii despre proverbiala discreție și modestie a
urmașei Văcăreștilor, care și-a dovedit spiritul supe
rior și prin generozitatea cu oare a sprijinit întotdeauna
popularizarea operelor înaintașilor ori ale confraților,
uneori pînă la umbrirea oricăror merite ale propriei
creații. Singura ambiție de care se face „vinovată44 și
despre care am vorbit și în altă parte a fost aceea de a
înălța în ochii lumii, cu orice prilej, tot ceea ce purta
matrice românească. Astfel, nu o dată gloria care venea
să-i încoroneze un succes o voia răsfrîată asupra țării
saie. în acest sens — și numai astfel — ar fi putut fi
și ale ei gîndurile lui Miron Radu Parasohivescu : „Ar
fi bine să fiu un mare poet european. Aș dori mult
lucrul ăsta pentru o reabilitare a României mele44 3.
1 Propos sur la poesie, rev. cit.

2 Elena Văcărescu, Mărturisiri, în „Gîndirea", an. VI, 1926,
nr. 6—8.
3 M. R. Paraschivescu, File de jurnal, în „Viața Românească**,
nr. 9, 971, p. 41.
Cîndva, la pragurile vîrstei tulburate de marile visuri

și elanuri, urmașa poeților Văcărești recunoștea deschis
că „năzuia să-și înalțe glasul mai sus de granițele idio
mului natal“ ; apoi, declara cu naivitate, că dacă își
„dorea glasul răsunător departe, și-1 dorea așa de dragul
priveliștilor natale, pentru a spune depărtărilor cită gra
ție au liniile dealurilor din Dîmbovița, cît de blînzi și
de voinici sînt plugarii locului !u K
în chip asemănător reflectează și asupra poeziei :
„Orice poezie care este în mod veritabil aceasta conduce
spre același rezultat, acela de absorbire a sufletului indi
vidual în sufletul lumii" 1 2.
Cît privește creația poetică propriu-zisă a Elenei Vă
cărescu, socotim utile cîteva observații ce-și justifică
locul la sfîrșitul acestor rînduri preliminare.
Prima impresie care izbește pe cercetător este, fără
îndoială, bogăția acestei producții poetice. Despre ușu
rința poetei de a versifica încă din copilărie, am amin
tit la începutul acestei introduceri, citind propriile-i
mărturisiri. Anecdota inserată undeva, de Francis Jam-
mes, i se potrivea, credem, și ei : „Un poete disait que,
lorsqu’il etait jeune, il fleurissait des vers comme un
rosier des roses" 3.
Această ușurință de a caligrafia spontan impresii,
gînduri și sentimente n-a părăsit-o — martore sînt
manuscrisele sale — se pare niciodată. Este și aceasta
o explicație pentru cele opt volume de versuri tipărite
— dintre care unele culegeri masive — fără să mai
punem la socoteală sutele de poeme uitate în pagini de
reviste franceze și românești, cărora se adaugă, de ase
menea, numeroase versuri rămase în manuscris. Trebuie
ținut însă seama de faptul că în ultimele trei decenii de
viață (jumătate din cea de scriitoare), ea a scris rar
versuri, dedicîndu-se dealtfel destul de puțin litera
turii în această perioadă.
1 Elena Văcărescu, Mărturisiri, în rev. cit., p. 199.

2 Propos sur la poăsie, rev. cit.
3 „Un poet spunea că, atunci cînd era tînăr, înflorea ver
suri ca un trandafir florile sale" — Francis Jammes, Clairieres
dans le del („Mercure de France", Paris, 1907, p. 28).
Poezia 123
A doua observație se referă la dualitatea idiomatică

a poeziei sale. în afara culegerilor franceze, urmașa
Văcăreștilor a scris (încercînd, poate, să-și răscumpere
greșeala de a fi încălcat porunca testamentară a stră
bunului) și versuri românești. Numărul acestora este
însă destul de mic, și oricît de mare ar fi sîrguința
cuiva, n-ar reuși să adune, din paginile unor periodice
de la noi (dintre anii 1898—1916), nici măcar cite sînt
necesare pentru o plachetă săracă. Dar nu în ceea ce
privește cantitatea punem în discuție acest aspect, ci
calitatea. Comparația între versurile franceze și cele
românești este în mod net și grav în defavoarea aces
tora din urmă. Unele scrise de ocazie, altele convențio
nal, ele sînt naive și sărace, lipsite de substanță și fior.
De aceea, dincolo de un interes documentar — minim
și acela — versificările sale în românește n-au o va
loare ce poate fi reținută, iar uitarea lor nu produce
nici o pierdere. Poetă, Elena Văcărescu rămîne (oricît
regret am încerca, știind că este vorba de urmașa unor
ctitori de vers românesc) numai prin opera sa în limba
franceză.
în al treilea rînd, ce univers poetic înscrie sensibi
litatea acestei poete de sînge românesc în lirica fran
ceză a epocii sale ? Recunoscîndu-i, altădată, ca cea
dintîi trăsătură, sinceritatea confesiunii, nu e greu de
bănuit că vom afla în poezie oglinda stărilor ei de su
flet. Deci, la loc de frunte, o lirică a iubirii — cu ipos
taze de la speranță și bucurie la neliniște, durere și
deznădejde. Vom mai întîlni, apoi, o meditație dominată
de marile întrebări asupra sensurilor grave ale vieții
si morții. Știindu-se cît de adînci îi erau sentimentele
patriotice, poeta va mai invoca în versurile sale stră
bunii și eroii istoriei, tablourile peisajului de-acasă,
oamenii și satul românesc. în sfîrșit, rapsodul popular,
filonul de aur al folclorului, o ajută să înalțe una din
cele mai puternice și mai frumoase coloane ale templu
lui său poetic...
VIOARA INIMII
Tradiția Văcăreștilor aproape obliga, printr-un legat

nescris, ca urmașa care le prelua lira să o acordeze ini
mii și să nu izgonească iubirea din cîntecele ei. Dar
altcumva nici nu putea să se întîmple : Elena le moș
tenea nu numai harul, ci și sîngele !
înaintașii, cuprinși în mrejele dragostei, încercaseră
unii mai des bucuria, alții mai mult durerea. Dacă, prin
tr-un ciudat transfer sau hazard, cîntărețul Primăverii
amorului se asemănase cu autorul gingașei Intr-o gră
dină, urmărind aceeași traiectorie aruncată în cruce
peste generații, vom constata că Elenei îi sînt hărăzite
sensibilitatea și drama nefericitului Alecu.
Printre manuscrisele poetei, datate din 1884 1 (intre
ianuarie și mai) se păstrează bruioanele primelor cîntece
de dragoste (fără titlu). La plecarea în vacanță spre țară,
ea scrie poemul intitulat Adieu Paris, poem trist, pentru
că... -autoarea își „lăsa acolo și inima44 ; ajunsă la Văcă
rești, ca bunicul său lancu odinioară, ea își cheamă aici
alesul inimii, pentru a petrece cu el „neuitate clipe".
In noiembrie ne dă de știre, fericită, că odată cu Pa
risul a regăsit și iubirea : De profil (Din profil) și, mai
ales, un pătimaș Chant d’amour (Cîntec de dragoste).
Cunoscînd acestea, înțelegem mai ușor cum de au înflo
rit atîtea versuri de dragoste în buchetul Cintecelor de
auroră !
în pragul celor 20 de primăveri, sufletul poetei este
el însuși ca o primăvară : luminos, curat, visător, îmbă
tat de miresmele naturii. Dar pulsația vieții, în tot ceea
ce este în jur, și mai ales în propriu-i trup tînăr, o tul
bură cu dulci fiori : Et je sens que mon ăme est vague-
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. fr. 257.

Vioara inimii 125
ment berce/ Par d'apaisants reves d'amour" (Le fiance)1.

Cine este cel care-i răpește liniștea ? Un „necunoscut"
care „poartă un nume pe care îl ignor". Ne vom da
seama că el nu este decît o plăsmuire ideală a visului
de fată : un tînăr frumos, „mîndru și drăgăstos, fidel
și viteaz", care, după ce ea îi fredonează „mereu ace
lași' cîntec / Cu dulce ritm domol, un cînt misterios",
se face nevăzut. Mitul „zburătorului" ? Evocarea din
versurile următoare ne va edifica :
Si tu le voulais, ange aux yeux d'etoile,
Je me reprendrais ă vivre pour toi,
Mon cceur oublierait tout ce qu’il le voile
Et j'aurais Vamour, et j'aurais la foi ?
Tu serais Veclair de mes jours pleins d’ombre,

Car je reve ă toi partout oii je vais ;
Peut-etre la vie, inclemente et sombre,
Me rirait un peu, si tu le voulais.
Si tu le voulais, mon âme â la tienne,

Porterait sa fleur eclose pour toi;
Mon âme n'a rien qui ne t'appar tienne.
Tu pourrais cueillir son reve et sa foi.
Je ne fuirais plus tout ce qui rallume

Les espoirs menteurs dont je me berșais ;
Ce cceur plein de to perdrait d’amerlume
De ne rien vouloir, si tu le voulais.
2
(Si tu le voulais) 1
1 Și simt că sufletu-mi e legănat ușor/ De-mbietoare visuri

de iubire (Logodnicul). In românește de Ion Stăvâruș.
2 înger cu ochii de stea, de-ai voi
Spre tine viața mea s-ar depăna ;
Pe sulflet mutul văl s-ar mistui,
Dar dragostea, credința le-aș avea ?
Un fulger peste umbra mea ai fi.

Oriunde plec, visez la ființa ba
Și poate clipa sumbră mi-ar zîmbl.
Odată numai, dacă tu ai vrea.
Ce-ar putea fi altceva acest ange aux yeux d’etoile

(înger cu ochi de stea), acest eclair (fulger) invocat să-i
lumineze existența umbrită, decît o imagine de „zbură
tor" receptată prin transfigurarea eminesciană ?! Ani
zice chiar că din marea admirație pentru autorul Lucea
fărului, din setea ei de sublim, poeta își înzestrează,
dinadins, iubitul cu însemnele misteriosului Hyperion,
fără a implica însă aici vreuna «din profundele lui sem
nificații.
Altădată, visătoarea adolescentă cheamă făptura de
basm a Cenușăresei, ca s-o facă purtătoarea propriului
imbold, cuceritor prin candoare :
Mygnonne ! il est minuit, de grace, hâte-toi !
Car il t*attend lâ-bas, le pale fits du roi;
Et tourne sous les yeux des passions, tes sceurs !

Toi qui flottes en moi par les soirs oppresseurs,
Belle creation de mon âme enfantine,
Syrribole dont le sens ă m'enivrer s'dbstine,
Bien ne t’empecherna d’etre reine et d’aimer.
(Cendrillon) *1
Dac-ai voi spre tine mi-aș purta

Deschisă floarea Inimii s-o iei
(întregul suflet gol e-n fața ta
Tăria, visul, ia-mi-le, de vrei.
In magica dogoare m-aș topi
In visu-amăgltor ce m-ar chema
Amarul de pe suflet s-ar sfîrși
Pustiul destrămlndu-d, dac-ai vrea.
(Dacă tu ai vrea)
1 Cenușăreasă mică, e miezul nopții, hai

Grăbește, că te-așteaptă un alb fecior de crai ;
Și joacă-nvolt, sub ochii surorilor de-afarâ.

Voiosul stol de patimi. Tu, care-n orice seară
Plutești in mine albă, fantasmă de omăt.
Simbol de care veșnic sint gata să mă-mbăt,
Nimic nu-ți stâ-mpotrivă ca să iubești, regină !
(Cenușăreasa)
în românește de A. Pop-Marțian și Șt. Bălcești
Vioara inimii 127
îndrăzneala de a sta cu iubitul alături se capătă, la

început, de-abia în vis. Scena întâlnirii are drept cadru
un romantic tablou de natură, delicat „compus44 : sub
„marii plopi44, de <pe malul înalt al unui rîu cu ape-nvol-
burate, unde „vîntul serii are veșnic glasul tînguios“,
parfumul de lila e îmbătător, iar cîntecele păsărilor re
petă „toate refrenurile dragostei44 ; asemenea cuplului
fericit din eminesciana Povestea codrului („Amîndoi vom
merge-n lume/Rătăciți și singurei...44) cei doi tineri sfi
oși se îndepărtează, plutind în lumina ireală a visului,
spre „munții cu profil albastru44 (Un reve — Un vis).
Dar dragostea, cu adevărat, „încă n-a sosit / Cu șoap
te dulci să-mi legene auzul44 (Insomnie). De aceea, în
demnul ce pare a-1 adresa iubitului este, de fapt, gla
sul interior al dorinței, șoaptă pentru sine :
Avant de voir lever la pâle avant-coureuse,
Des etoiles, pendant le crepuscule, allons
Sentir dans nos cheveux la brise aventureuse,
Qui court allegremcnt ă travers Ies vallons.
L'onde d'or, l'astre reve et la fleur se recueille.
La vague en couchotant cause avec le roșeau,
Le vent sail des secrets qu’il dit ă chaque feuille.
Ft nos pas sont legers comme un reve d’oiseau.
Tu ne me dira rien, tu me laisseras croire
Que la vie a toujours ce charme invahisseur...
(Promenade au crepuscule) 1
1 Naintea lunii vagabonde. în amurg,

Nalntea stelei, vino-n pribegie !
Ne-o rătăci prin păr șăgalnic vîntul murg
Ce fuge pe vilceaua viorie.
Floare în somn, undă de aur, stea visînd,
Cu trestia valul murmurindu-și glasul,
La frunze calmul vînt lin taine depănînd;
Ca visul unei păsări ușor ne este pasul.
Vei sta tăcut, lăsîndu-mă să cred
Că viața toată-i farmec fără moarte...
(Plimbare tn amurg)
In românește de Monica Pillai
Triumful primăverii marchează, în armonie, și o

izbîndă a dragostei. Atunci, iubita va deveni (cît de
obsedantă este — și va rămîne — pentru Elena Văcă
rescu, ..divinul Eminescu44 !) o voluntară și gingașă
Floare albastră :
Rejouis-toi, couche sur Vherbe caressante ;

Lrhale ine du printemps a soudain ranime
Tont Vunivers joyeux qui fleurit et qui chante,
Rejouis-toi, mon bien-aime !
Car je donne ă Vamour mon âme tout enticre,

Viens sentir quel parfum remplit Ies chemins creux.
Dans le jour affaibli de la foret altiere,
On dit qu’il est si doux de cheminer ă deux ;
On dit qu'il est si doux d’errer sous les yeuses

Ou le muguet a mis ses sveltes clochetons,
De cotoyer du lac Ies eaux capricieuses
Qui roulent sur Ies bords leurs lumineux festons.
(Avril) i
In imaginația ei, fremătătoarea iubită învestește ,pe

cel drag cu virtuți de viteaz cavaler, pe care însă l-ar
vrea vindecat de dorul bătăliei, făgăduindu-i, în schimb,
1 Te bucură culcat în verdele blind ;

Boarea primăverii pe negîndlte
Universu-a trezit în floare șt cint,
Te bucură iubite !
Inima mea iubirii se-nchlnă.

Vino, drumu-ngust de miresme e plin
In codrul semeț, în pala lumină,
Ce bine-i amîndoi de-acum să pornim.
Pe sub stejari să rătăcim pe-aproape,

Unde mărgăritarul floarea-și anină.
Să-nconjurăm oglinda de mișcătoare ape
Ce-nvolbură spre țărmuri ghirlande de lumină.
(Aprilie)
în romănește de Monica Piuat
Vioara inimii 129
să-1 legene „în visuri de iubire", în mijlocul unei naturi

simțitoare și părtașe :
Ah ! viens, ne songe plus ă Veclair des armures;
De la soif des combats gueris — toi pour toujours,
Mes bras vont Venlacer, et sous les treilles mfrres,
Te feront un sommeil plein de reves d’amours.
Les bois te baiseront de front de leurs ramures,

Les fleurs te baiseront les pieds de leurs velours,
Les brises uniront leurs magiques murmures
Pour te faire un sommeil leger sous les cieux lourds.
(Sonnet) 1
Jocul ingenuu în care fata se prinde în hora iubirii

dinții este surprins delicat (amintind întrucîtva de idila
Pe lingă boi a lui Coșbuc) într-un giuvaer de patru
strofe :
II passa : j'aurais du sans doute
Ne point paraitre en son chemin; *
Mais ma maison est sur sa route
Et j'avais des fleurs dans la main.
II paria : j'aurais du peut-etre

Ne point m'enivrer de sa voix ;
Mats Vaube emplissait ma fenetre,
II faisait avril dans les bois.
II m'aima : j'aurais du sans doute

N'avoir păs Vamour aussi prompt;
1 O, vino, la sclipiri de-armurl nu mai visa;
Uită pe veci a luptei îmboldire,
Cu brațul te-oi cuprinde șl sub vița grea.
Te-oi adormi în visuri de iubire.
Pe frunte cu-al lor ram păduri te-or săruta,

Noi flori te-or dezmierda în unduire,
Cu magic murmur vîntul țl-o cînta
Sub cerul greu mal blîndă adormire.
(Sonet)
(în românește de Monica Pillat)
o - c. 13
Mais, helas ! quand le coeur ecoute,

C'est toujours le coeur qui repond.
11 partit : je devrais peut-etre

Ne plus Vattendre et le vouloir;
Mats demain l’avril va paraitre
Et sans lui le del sera noir.
(II passa...) 1
Expusă gradat, confesiunea naivă, emoționantă prin

sinceritate și simțire, nuanțează cu subtilitate sufletul
pur al ungi fete din . popor, dăruită fatal dragostei ca o
floare luminii. Ea cere iubitului credință și trăire la fel
de sincere, ce se cuvin destăinuite în cuvinte nemeș
teșugite, dar pline de sevă :
Ne me caresse pas de paroles altieres :
Mais, pour faire trembler mes doigts entre tes mains,
Dis-moi des mots tres vieux, plus anciens que Ies pierres,
Verbes uses par Vâge et chauds d’aveux humains.
1 Potrivit informației unui comentator de prestigiu (V.

Munteanu, art. cit. din „Universul literar**, 1928), această poezie,
apărută la începutul voi. L’Ame sereine (1896), a circulat ca
celebră romanță, figurînd în peste 50 de culegeri de cîntece.
Cînd el trecea, o, știu acum,
Nu trebuia sâ-i ies în cale;
Dar casa mea e lîngă drum
Și eu prin flori pășeam agale.
Cînd îmi vorbea, se cuvenea

Să nu mâ-mbăt de glasul lui;
Dar zorii-ardeau fereastra mea
Și-n crîng april pornea hal-hui.
Cînd mfi-ndrfigea, cu judecată

Iubirii să-i fi fost stâpînâ;
Dar, vai, cînd inima-i chemată
Răspunsul numai ea-1 înginâ.
Acum, de-i dus, n-ar trebui

Să-1 mai aștept, nici dor să-i port;
Dar mîlne-aprll cum ar veni,
Cînd cerul fără el e mort ? 1...
(Clnd el trecea)
Vioara inimii 131
Cherches bien, tout au fond des premiers temps du monde,

Les mots dont se servait le tout premier amour,
Le sens clair et le son ou joue encore et gronde
La jeunesse du sang, des souffles et du four.
(Dis-moi des mots trts vieux) 1
iz
Poetă de sincere efuziuni, nu disimulează cu nimic

intensitatea fericirii trăite în clipele preaplinului iubirii
și-atunci i se pare a fi suprema stăpînă a lumii. Aco
perind cu palmele, în tandru gest de iubită, obrajii celui
drag, în timp ce în aer plutesc melodiile pure ale „dum
nezeiescului Mozarttt, ea exclamă : .
Tout ce que j’ai voulu de fievre et de beaute,
Les mers et la chaleur des nuits lentes ă naitre,
Mozart et ton visage en leur divinite
Ivre un peu, je les tiens suspendus sur mon etre.
(Mozart et ton visage) 2
în aurora ce le scaldă chipul- și le umple sufletul de

mari elanuri, tinerii își fac jurăminte înflăcărate, încer-1
2
1 Nu-mi picura vorbe trufașe-n urechi:

Ci, dacA vrei să-ți tremure-n mînă degetele mele subțiri,
Spune-mi cuvinte de iubire foarte vechi —
Vorbe roase de vreme, calde de mărturisiri.
Caută bine pină in fundul întîielor timpuri

Cuvintele spuse de-ntîia iubire,
Sensul și sunetu-n care mai murmură sîmburi
De tinerețe a singelui, de strălucire.
(Spune-mi cuvinte foarte vechi)
In românește de Ana Blandiana
2 E-a mea întreaga frumusețe rivnltă, am tot ce doresc

Am mările și febra nopții Urzii de vară, fără stele,
Mozart unit cu chipul tău intr-un fior dumnezeiesc...
Pe amîndoi vă țin, apururl, plecați asupra vieții mele.
(Mozart șl chipul tău)

cînd să definească sensurile adinei ale sentimentului

care le-a robit inimile :
Je disait: „Viens avant que le soleil revienne;
T.-a chaleur de ta main est plus douce ă la mienne
Qu’aux oiseaux le prin temps, aux abeilles le miel‘‘.
Tu disais : „N’est-ce pas qu'il est doux d'etre ensemble
Sous la branche du saule ou la feuille du tremble
A Vheure ou l’aube rit au ciel..."
„Car I*amour a cela de sublime et d'immense

Que tout s’abime en lui, que tout en lui commence
Tout ce que peut donner Vunivers radieux,
Tout ce qui chante et rit et murmure et rayonne
Ne vaut pas ton regard doux comme un ciel d’automne,
Et le del s'embellit du regard de tes yeux“.
(Aurore) ’
Sentiment plenar, dragostea se confundă, firesc, cu

viața însăși, fiind de neoonceput în afara ei :
Comment allais-je dans la vie
Avant le jour
1 Eu îți spuneam : „Hai, vino, cît soar’le nu-i pe cale.

Căci dulce-i mîinil mele căldura mîinii tale —
Ca păsărilor martie și mierea la albine".
Tu îmi spuneai: „Ce bine-i cînd sîntem împreună,
Cu bolțile de frunze deasupra-ne cunună
In ceasul zorilor divine..."
„Căci dragostea cuprinde sublimul, nesfîrșltul.

In ea-1 și prăbușirea, în ea e șl-nceputul.
Tot ce o lume-ntreagă aduce sfînt sub soare,
Tot ce-i surîs și cîntec și murmur drag și rază,
Privirea ta cea dulce nimic n-o egalează,
Din ochii tăi și cerul ia splendoare".
(Auroră)
Vioara inimii 133
Ou Fair, la fleur et la prairie

M'ont dit Vamour ?
(Comment allais-je 1
se întreabă, cu candoare, poeta, ca apoi să adauge

pe un ton duios și grav totodată :
Avant que je sache tes luttes
Et le pourquoi
Des grands desirs et des disputes
Qu’on mene en toi ?
(Comment allais-je ?...) -
Ajunsă flacără înaltă, mistuitoare, chemată, dorită cu

frenezie ca la eroii eminescieni, dragostea e vibrare du
reroasă, iar „zeul divinelor mînii" este invocat pentru
ca pe altarul lui inima fetei să fie oferită jertfă :
Dieu vif des divines coleres
Ravage bien
Tout mon coeur qui, hors tes miseres,
Ne veut plus rien.
Fais de lui tes jeux et tes jetes

Les plus cruels,12
1 Cum am trăit, pînă să-mi spună

De dragoste,-ntr-o zi,
Văzduhul, floarea cea nebună,
întinsele cîmpii ?
(Cum am trăit ?...)
2 Cind încă dorul nu-I știam

Și nici de ce anume
E dragostea ca un dușman
Dorința — cit o lume ?

Et qu'il d&chire tes tempetes

De ses appels !
' (Comment allais-je... ?) 1
Totul în lume împrumuta chipul celui drag, acesta

stăpînind totul, pînă la proporțiile unei ubicuități mis
terioase :
Rien ne scintilla aux cieux, rien ne vibra sur la terre

Qui n’ait ton bon regard puissant, qui n'ait ta voix.
Rasta infranchissable et radieux mystere
Ou se, brise et renait mon âme miile fois.
(Je ne desire rien...)1
2*
In concepția poetei 4 noastre, temperament romantic

tumultuos, cenzurat de un caracter de puritate clasică,
iubirea reprezintă sentimentul profund și unic, pur și
statornic, căruia i se acordează numai starea de sublim
a pasiunii petrarclliste. (Din acest punct de vedere ea
se înscrie, așa cum afirmam în altă parte, ca urmașă
directă a străbunului AÎecu). Un asemenea crez se dega-
1 Zeu al divinelor mînil,

la-ml inima întreagă
S-o chinul veșnic ar dori,
Tristețea ta 1-e dragă.
Sortește-i crude sărbători

Juclndu-te cu ea
Și tot vei auzl-n viitori
Mereu chemarea mea !

2 Nimic nu seînteiază-n ceruri, nimic cu freamăt pe pămînt

Fără privirea ta cea mîndră și glasul tău răsunător.
E-n toate, radios, fiorul atît de tainic și prea *,fint
în care sufletu-mi se sfarmă și-nvie iar, de mii de ori.
(Nu doresc nimic...)

Vioara inimii 135
jează puternic din poemul cu titlu grăitor — Amour

eternei :
Je Vaimerais toujours. Du present qui m'echappe,
Jusque dans Vavenir, quand le temps, froid vainqueur,
Videra la clepsydre ă ma derniere etape
Ton amour lumineux restera dans mon coeur.
Plus loin, sous terre, ou seul le corps devrait descendre

a Jc veux toujours rever â toi pour mieux dormir,
Et Ies indijferents qui fouleront ma cendre,
S’il prononcent ton nom, la sentiront fremir.
(Amour eternei)
De aceea, încheierea pe pămînt a acestei iubiri mis

tuitoare ea o vede, o dorește ca o reeditare romantică
a tulburătoarei povești despre Romeo și Julieta. Rătă
cind în singurătatea munților, „cuprinși . de-al serii
blind albastru sfînt“ și cufundați în „liniștea de vrajă",
tinerii îndrăgostiți ar. trebui să moară împreună, așa.
după cum în viață au fost „credincioși durerii1’'-:
! . Ne Ves-tu jamais dit que la mort serait bonne » . ț

Sous les pins onduleux, par quelque soir d'automne,'
• Avec I’apaisement de ma main sur ton front ?
> ■ Au-matin, les oiseaux etonnes nous verront
1 Te voi iubi de-apururi. Din clipa ce-o respir

Pin’ timpul nc-o petrece la margini de genune ;
Cînd goală-o fi clepsidra șl rupt al vieții fir,
Iubirea luminoasă în inimă-mi n-apune.
Și mai departe, încă,-n mormînt pe totdeauna

Ca somnul lin să-mi fie, te voi visa cu dor,
Iar cînd nepăsătorii-mi vor răscoli țărina,
(De te-or striga pe nume, voi tresări ușor.
(Iubire veșnică)
Dormir d'un sommeil pur comme une onde sans ride,

Au bord du ravin clair qu’emplit le jour splendide.
(Tous deux par la montagne) 1
Ca în cazul atîtor lirici sensibili, sentimentali incori

gibili rătăciți în căutarea idealului pînă la uitarea to
tală a lumii în care se află, Elena Văcărescu nu va în-
tîrzia să guste din cupa cu pelin a dragostei. De la vo
lumul L’Ăme sereine, poezia sa -de fior erotic va sta,
în bună parte, sub semnul tristeții și dezolării.
Pe cît era de exuberantă bucuria altădată, gustată în
ceasurile de fericire, pe atît de profund răscolite de du
rere vor fi clipele nefericirii, pricinuite de iubirea pier
dută. Ca într-un film rulat pe negativ, ceea ce a fost
lumină devine umbră, aurorele strălucitoare trecînd în
amurguri sumbre.
Din „foc mistuitor flagel îndu-mi sufletul" (Au deșir
— Dorinței), iubirea ajunge „inel de soare în cețuri se
mai vede* (Par le pale sentier — Pe palida cărare), iar
în cele din urmă — un „astru ce moare în pîlpîinde
flăcări" (Un dernier rayon d’or — O ultimă rază de
aur). „Dragostea fugi departe de tine — constată amar
poeta, adresîndu-se propriului suflet îndurerat — dez
nădejdea / te copleșește / Cîntecul cel mai profund
moare făr’a fi cîntat" (Âme future — Suflet viitor).
Celei care fusese „inima mea nebună ca o vioară
sub degetele truverului* (Si vous ne voulez pas — Dacă
nu vrei), acum îi dorește
De la mort apaisante et de Voubli puissant.
Dans le linceul des desirs morts et des chimeres,
1 Nu te-ai gindit prin moarte să rămînă

Etern, pe fruntea ta, ușoara-mi mină ?
Iar dimineața, păsări împrejur
S-or aduna să vadă somnul pur
In care-am coborît, ca-n unde clare,
La țărmul zilei, Inundat de soare.
(Prin munți de-om merge..,)

In românește de Elisabeta isanos
Vioara inimii 13T
Apres les durs combats, repose en paix, mon cceur.

Dors au sein du carnage ainsi qu’un fier vainqueur,
Parmi les combattants des aubes eph&meres.
Apres les durs combats, repose en paix, mon cceur !
(La cloche pour les morts)1
Dar pacea nu poate fi aflată nicăieri. Chiar și acolo-

unde splendoarea locului ar trebui să îndemne numai la
fericire — în strălucitoarea Veneție, altar al iubirii —h
îndrăgostita cunoaște doar zbuciumul și disperarea :
La voix d'un luth mourant tremblait devant ma porte,
Le flot envahisseur battait le perron clair,
Et je disais ; „Mon Dieu je voudrais etre morte
Et dessecher mon cceur au feu de ton enfer !“
La gondole legere errait sous ma fenetre,

Le svelte campanile explorait le ciel bleu,
Et je disais : „Mon Dieu, pour delivrer mon etre,
La Mort; et puis Venfer pour oublier, mon Dieu /“
(A Venise) *12
1 Liniștitoarea moarte, uitarea cea adîncă.

Printre dorinți-apuse,-n lințoliu cu himere,
Te odihnește-n pace, ca după grele lupte,
O, inimă sărmană cu aripile rupte,
Alături cu eroii de vise efemere.
Te odihnește-n pace, ca după grele lupte !
(Clopotul — pentru morțiș
în românește de Ion Stăvăruș-.
2 Cîntec de lăută vine tremurînd să-mi moară-n poartă,

Valul, mai să treacă pragul, bate-ntr-una, ca năuc;
Eu mă rog: „O, (Doamne, ascultă, cum aș vrea ca să fiu moartă
Și la focul din infernuri inima să mi-o usuc 1“
Sub fereastra mea, ușoară, rătăcește o gondolă,

Ceru-albastru limpezește o clopotniță, smerit ;
Ci eu strig; „O, doamne, morțli sufletu-mi fără busolă
Ei îl dau și-apoi în iadu-ți vreau să uit că am trăit !“
(La Veneția)’
In românește de Ion Stăvăruș:
Izgonind gîndul unei alinări, ca cere, dimpotrivă, ca

marile combustii ce-i alimentaseră pasiunea să-i între
țină acum, pînă la sadism, suferința, tortura :
'•'ai regarde la nuit tomber ainsi qu'une aile
D'oiseau lasse. d’oiseau triste qui va mourir,
Et tremblante j’ai dit ă la nuit : „Sois cruelle,
Empeche mon cceur de guerir.
Toi la grande tueuse exquise des souff rances,

Toi par qui tous les coeurs dormant sur leurs lambeaux,
Deroule mes douleurs comme des longues danses
Qu’on danserait sur des tombeaux !"
(J*ai regardă la nuit...) 1
Ca întotdeauna în urma marilor incendii, sufletul

iubitei rămîne un pustiu dezolant :
Au palais de mon cceur tout s’est eteint, tout dort,
Bien ne vibre, pas meme une plainte etouffee,
Car ma douleur, touchee au front par quelque fee, .
Dans le sombre castel battu de pensers lourds
S’enivre de sommeil pour cent ans, pour toujours.
(Douleur au cceur dormant) 12
1 Văd cum noaptea se coboară ca o aripă căzută

Cînd de sus se prăbușește pasărea ce va muri;
Deodată mă cutremur și strig nopții: „Să fii crudă,
■ Tu inima-mi cu leacuri să n-o-mbii !
O, tu, marc ucigașă, meșteră la suferințe,

Tu, ce-ai îngropat atîtea inimi ce-au iubit fierbinte.
Ia-mi durerile-clopoare, fă-le hore de căințe
Să danseze trist peste morminte î“ . . .
(Privit-am noaptea...)
' In românește de Ion Stăvăruș
2 Azi în palatul sumbru al inimii dormind.

Sfimic nu mai vibrează, nici plîns nu se Ingînă,
Durerea mea atrtnsâ pe frunte de o zlnă,
Stînd în castelu-n care bat'ginduri de urgie,
De somn se-mbată pentru un veac sau o vecie.
(Durerea-n Inimă adormită)
în românește de Demostene Botez
Vioara inimii 139
tărîm de gheață al morții !
Et puisque, pareille au vent sous les portes.

La mort souffle en tout son lugubre effroi,
J'ai mis mon amour dans les choses mortes
Les roses d’hier, Ies tombes et toi.
(J’ai mis mon amour) 1
Dar pînă la urmă, tot acolo unde descoperise demult

miracolul vieții, frumusețea și bucuria ei — in sinul
veșnicei naturi ocrotitoare — cea care suferă va afla
răspunsul înțelept, singurul în stare să-i ușureze alea
nul :
Nature qui souris au bois et dans la sente

Et dans Ic clei d'espace et de soleil rempli
A ton mystere aime je suis reconnaissante
Parce que tu m’as mis au cceur un peu d’oubli.
(Oubli) 12
Regretul cu gust de cenușă își va pune pecetea pe

multe dintre versurile Elenei Văcărescu, în special asu
pra acelora scrise între 1892—1903. Convalescența va
1 Cum suflă pe sub ușă vint de gheață.

Lugubra-i spaimă, moartea și-o gemu;
Mi-am pus iubirea-n lucruri fără viață :
Morminte, flori care-au căzut și tu.
(Mi-am pus dragostea...)
In românește de Demostene Botez
2 Natură ce dai zîmbet pădurii și cărării

Și cerului, imensul, umplindu-te de soare,
Doar tu-mi dăduși tăria să pot să las uitării —
De-aceea-țl voi rămine-n veci recunoscătoare.
(Uitare)
fi de lungă durată, simțită aproape pe curba întregii

vieți :
Et dcpuis il m'en reste un peu de cendre au vent,

Un peu le poussiere humble eparsee aux vents d'automne
Et qui suit de son voi fragile le passant.
(Uenchantement)1
Poeta, răscolită de amintiri dureroase, cultivă, prin

imagini de vis bolnav, o atmosferă de adîncă dezolare,
asemenea celor mai sensibili dintre romantici și mai
sinceri dintre decadenți :
Va vers cette ombre, va vers le divan paisible,

Demeure dans le coin retreci — je croirai
Que soudain le secret, le divin, l’impassible
Se cachent la pour voir si mon grand mal est vrai.
(Chut! )12
Nu o dată pîndește „umbra mormîntuluiu, la ceasul

ultimei dorințe :
Mais, quand Vheure agitam son thyrse de bacchante

Se couvre de soleil et rit dans les parfums,
Quand le del mord la glebe et bleuit les embruns,
1.........................................................................................
De atunci nu îmi rămase decît cenușă-n vînt,

O pulbere umilă, de toamnă-mprăștiată,
Stîrnită-n urma celui care va ii trecînd.
(Incîntare)
In românește de Vtctorla-Ana Tăușan
2 Bun trecător, te-ndreaptă spre umbra ceea care

Pe lăvicer căzută-i și lung tu la ea cată
Ca eu să cred că tu ești cel ce-mi fu drag odată,
Venit să vadă cit îl durerea mea de mare.
(Tăcere !)
Vioara inimii 141
Quand le ciel seul tient la douceur d'etre sombre

A mon tertre tout nu donne un instant ton ombre.
(Ta chere ombre) 1
sau :
Le temps pourra courir ă perdre haleine

Sur nos tombeaux, qu'on m'entendra toujours.
Cher dieu de mes desirs et de ma peine,
De ce baiser reclamer le velours.
(Le seulI) 1
2
Cu timpul, această atmosferă crepusculară se va mai

limpezi, norii întunecoși și grei se vor da la o parte,
viața reapărind, stoic, în insule de senin rece.
Robustețea sufletească a poetei o întîlnim restabilită,
oarecum, în versuri oa acestea, cuprinse în volumul
Lueurs et Flammes, din 1903 : ’1 •
Mon amour, cher vaincu, je te donne ă la vie,
L'ouvriere robuste au grand rouet de fer !
Tu n-auras plus mon cme ; exulte et communie
Avec la force tendre et le deșir amer.
Je te rends tous les biens dont mes mains etaient lourdes,

Tes desirs qui dansaient dans mon coeur turbulent;
1 Și end. ca o bacantă, se prinde vremea-n jocuri

De soare și miresme dansind în aer pur,
Cînd cerul mușcă țăr’na și rouă e de-azur,
Cînd singur chiparosul și-anunță veghea sumbră.
Pe cripta-mi dezvelită așterne-ți draga umbră.
(Scumpa ta umbră)
2 Și timpu-oricît de-n goană și-o trage răsuflarea

Peste mormîntul nostru, tot mă va asculta.
Cel ce-mi cunoaște dorul, păcatul șl iertarea
Aleanul în sărutul acesta l-o afla.
(Singurul)
în românește de Vlctoria-Ana Tăușan
Comma la goutte d'eau restee au fond des gourdes,

Ce qui survit de toi s'epuise ă tous moment.
Que la vie aveuglante et sage te reprenne

Et se serve de toi pour dorer son labeur !
Gh ! qu’elle ourdisse encore ă son rouet d'ebene
Les fils que je detache un ă un de mon coeur !
Je veux que mon amour rentre au chaos superbe.

Dans Vunanime instinct ou ma soif Va puise,
Afin que je retrouve en tout etre et toute jerbe
Mon desir qui sourit de s’etre eternise.
(Cher vaincu) 1
Și mai stăpînă pe sine, mai hotărîtă în fața vieții ce

irumpe ne apare în altă parte :
J’ai jete dans la mort ton amour meurtriere
Avea la dague et le flambeau...
1 Iubire, scump învins, întoarce-te la viață,

Această torcătoare cu furci de fier, barbară,
Sufletul mi-1 iau înapoi și-l cuminec semeață
Cu tandra putere și dorința amară.
Iți înapoiez toate bogățiile care mă împodobeau triumfale

Dorințele tale ce dansau în sufletul meu tulburat;
Ca picătura de apă pe fundul ulcioarelor goale
Ultima ta amintire lasă în urmă locul secat.
Fie ca viața orbitoare și înțeleaptă să te reia.

Să se servească de tine asprul ei chin aurind I
Oh, de și-ar potrivi în furca ei rea
Firele care din inimă, unul cîte unul, ml le desprind !
Vreau ca amorul să-mi intre în haos și în splendoare,

în umanismul instinct unde setea mea l-a cufundat,
Să pot regăsi în firele ierbii și în ființe, în fiecare,
Dorința mea fericită de a se fi eternizat.
(Scump învins)
în românește de Ana Blandlana
Vioara inimii 143.
Mais la torche est debout, le sang rit sur la pierre.

Et je n'ai plus peur du tombeau !
(J’ai jete) 1
Ca un reflex al actului de suferință îndurată și mai

ales al amărăciunii de a-și fi văzut sentimentele cîntă-
rite pe taraba nimicniciei într-o lume incapabilă să se
înalțe la puritatea idealului cu care s-a hrănit, poeta
va adopta de aici înainte o atitudine detașată, de retra
gere, nu fără o oarecare mîndrie superioară. Deși de
clară că ! j
Je ne veux plus aimer que les choses changeantes,
Je me ferai d'avance ă leur fragilite,
Le rire sinueux des eaux, Vodeur des plantes
Et la forme de fletirs dans les jardins d'ete.
(Je ne veux plus aimer) 2
ea nu-și respectă însă decît în parte legămîntul. Senti

mentul înalt și pur al iubirii nu va fi definitiv izgonit
din lirica sa. El se va hrăni însă din depunerile meta
lului rar de altădată și făurind din acesta delicate giu
vaere, nu le va mai dărui decît unor întruchipări ideale.
Iubitul este acum o „apariție44 simbolică, aureolată de
frumusețea unui semizeu :
Que je te vis vers moi venit dans la lumiere
Des svelts demi-dieux, dans leur splendeur premiere,
Sur ton front et tes pas12
1 Am aruncat în moarte iubirea ce ucide,
Făclia, crunta lamă...
Căci torța-1 vie, singele iar pe piatră rîde ;
De moarte nu ml-e teamă !
(Am aruncat)
2 Voi îndrăgi de-acuma doar lucruri inconstante,

Voi lua-o înaintea fragilității lor,
Rîsul sinuos al apel, miresmele de plante
Șl-n parcurile verii, conturul florilor.
(Nu vreau să mal iubesc)
Etincelaient la grâce et le pouvoir farouche,

Et Vamour habitait la courbe de ta bouche,
Et de tes jeunes bras.
(Apparition) 1
Cea care în tinerețe strigase cu înflăcărare : „Cred în

iubire !“ (Le Portret de Vdieul — Portretul bunicului),
avea să scrie tîrziu, în urma unei dureroase experiențe,
răscoli toa rea confesiune A Vamour (Iubirii), Este poemul
destinat să ilustreze cel mai deplin sentimentele sale
intime cu întreaga lor gamă de trăiri și înfrîngeri, de
strălucitoare lumini și dense umbre :
J’ai tout voulu de toi, l’amertume et le rire,
Les roses, le laurier, la cigue et le miel,
Les mots les plus parfaits que tu te plais ă dire.
Mes desirs ont croise tes desirs en plein ciel ;

Mes pleurs ont ranime tes fontaines mourantes
Et j’ai lave ma levre aux frissons de ton fiel.
Dans la saison vineuse ou hurlent les Bachantes,

Comme aux minuits d’hiver dechires par les loups,
Dans les mois des jours fins dont Vor pleut sur les plantes
J’ai meurtri de ton poids mes mains et mes genoux,

J’ai baise sur ta bouche et sur tes bras funebres
Le sei de mes yeux vifs et le sang de mon pouls.
J’ai goute tour â tour les maux les plus celebres,

J’ai su ta violence et ton renoncement,
Tes cheveux de lumiere et tes pas de tenebres ;
1 Mi-ai apărut In cale în nimbul luminos

De semizeu puternic, înalt șl zvelt, frumos
Și fruntea glndltoare;
Semeața bărbăție da grație făpturii.
Iubirea era toată în arcul strins al gurii
Și-a brațelor strlnsoare.
(Apariție)
Vioara inimii 145
Plus molie que la fleur du jeune cotonnier

Non âme obeissante admire en tes demeures
A portâ ta parure et tes fers sans ployer.
.Vai v£cu tout entiers tes instants et tes heures

Et j'ai regarde choir la cendre de tes feux ;
Ta faiblesse a fauche mes forces les meilleures.
Je n’ai point deșerte tes travaux et tes jeux,

J’ai tremble devant toi comme un rameau d’erable,
O vaste amour unique et pourtant si nombreux!
(A Vamour)1
1 Tot ți-am dorit, iubire: șl rtsul și amarul
Și rozele și spinii și laurii-n ispite
Și vorba-țl cea mai dragă și dulce ca nectarul,
Unltu-nc-am dorințe sub ceruri însorite,

Ți-am înviat cu pllnsu-mi fintlnl agonizante
Șl m-ai spălat cu fiere pe buze mistuite.
în toamne podgorene, cînd joacă-n vil bacante

Șl-n miez de ierni, cînd lupii sfișle noaptea-n văl
In zilele de aur, cînd cintă ploaia-n plante.
Povara ta, iubire, m-a-ngenunchlat pe căi;

Ți-am sărutat pe brațe și ți-am sorbit pe gură,
Tot plânsul meu și pulsul de singe In văpăi,
Și ți-am gustat de-a rîndul slăvitele-țl mari febre

Ți-am cunoscut și vrerea brutală și nevrerea,
Și părul de lumină și pasul de tenebre.
Și ți-am purtat podoaba și m-al încins cu lanțuri;

Cu sufletul mai moale ca floarea de bumbac,
In tinda casei tale smerită am rămas,
Și ți-am văzut cărbunii cenușă cum se fac.

Te-am vecuit, iubire, întreagă, ceas cu ceas ;
In urma coasei tale tulpini de vise zac.
Șl n-am fugit de chinuri șl joaca-ți alintată;

Ți-am tremurat nainte ca ramul de arțar,
Iubirea mea unică, pe căi fărtmlțiată.
(Iubirii)
In românește de A. Pop-Marțlan și Șt. Bdlcești
10 - c. 13
Este interesant de observat — și aceasta se poate

vedea chiar și din exemplele pe care le-am citat pînă
acum — că Elena Văcărescu încredințează rar senti
mentul dragostei și altora, sau, mai bine zis, rareori îl
trece la persoana a treia. Din cînd în cînd aflăm că un
tînăr călugăr dominican se simte o clipă ispitit de gîn-
duri amoroase (Vu en passant — Văzut în treacăt):
o fată părăsită își mărturisește cu naivitate suferința
unei păsărele (Mona) ; o alta se tînguie trist, ca la Coș-
buc, în Fata morarului (La Morte — Moarta). Mai des
întîlnim confesiuni care nu-s ale poetei — dar care sînt,
de fapt, expresii ale unui alter ego — în multe dintre
numeroasele poezii care poartă același titlu : Chanson
roumaine — Cîntec românesc. Sînt cîntece de dor sau
de jale în care-și spun iubirile, cînd cu bucurie, cînd cu
durere, tinerele fete. Fiind vorba de o influență folclo
rică, acest aspect îl vom trata în altă parte.
Dacă sub aspect general poezia Elenei Văcărescu se
înscrie în perimetrul acelui „romantism feminin44 de la
începutul secolului nostru, în ceea ce privește lirica
de dragoste aceasta se detașează vizibil de aceea a com
panioanelor sale mai tinere — Renee Vivien, Lucie
Delarue—Mardrus, Gerard d’Houville (Helene Heredia)
și chiar de cea a pasionatei Anna Brîncoveanu de Noail-
les. Așa cum observă reputatul interpret al poeziei fran
ceze, Marcel Raymond, în liri’oa acestora „bărbatul,
dragostea lui și cea inspirată de el ocupă un rol rela
tiv redus44 iar intensitatea sentimentului nu atinge
mari profunzimi. In cazul poetei noastre, cum am văzut,
lucrurile stau altfel : atît ca întindere, cît și ca forță de
trăire, iubirea ocupă un loc privilegiat. Distincți-a i-o dă
tocmai o anume puritate și sinceritate naivă ce-o înde
părtează vizibil de moda unui sentimentalism declarativ.
De-ar fi să-?i căutăm o „voce“ lirică de mai apropiată
înrudire, atunci i-am afla-o mai tîrziu și nu printre
poetesele franceze, ci în expresia proaspătă și robustă a
unei surori de grai latin. Aceasta este chiliana Gabriela
1 Maree] Raymond, op. cit., p. 138.

Vioara inimii 147
Mistral \ care semnează, cu tumultuosul temperament la

tin, versurile de adîncă simțire patriotică și erotică din
Desolacion, culegere de o asemănare frapantă cu Le
jardin passionne a poetei de pe plaiurile Dîmboviței.
Cît privește lirica erotică românească de vibrație
feminină din această vreme, cu toate că opera unor poete
este consacrată aproape exclusiv acestei teme, avem
sentimentul că o replică măcar egală aceleia a Elenei
Văcărescu nu o putem afla nici la Veronica Mi ele, nici
la Alice Călugăru sau Elena Farago, și cu atît mai puțin
în versurile Matildei Cugler-Poni, ale Măriei- Cunțan,
Ririei ori altora. Din păcate, urmașa Văcăreștilor făcea
să răsune, între alte granițe și în alt idiom decît cel
natal, vioara inimii sale ce trebuia să prelungească eco
ul de- oftat pătimaș al îndrăgostiților lenăchiță, Alecu,
Nicolae și lancu ot Văcărești.
1 Gabriela Mistral (1889—1957) este pseudonimul cu care

semnează poeta chiliană Lucila Godoy. Mult mai tînără decît
Elena Văcărescu. aceasta își face apariția în lirica feminină
de răsunet internațional abia în al treilea deceniu al secolului
nostru. Culegerile sale principale de poeme • Desolacion (1922),
Tala (1938), Lagar (1954).
„EU ȘI ȚARA MEA“
și-a patriei cinstire" încheia porunca pentru

urinași Testamentul lui lenăchiță.
Pourtant, dormez en paix! La tendre reverie
De cette vierge en fleurs de gloire pent germer:
Peres, elle a souffert au nom de la Patrie !
Peres, elle saura comme vous tous Vaimer.
(Aux aieux) 1
Sună demn, cu hotărîre de crez și legămînt răspunsul

Elenei Văcărescu.
După cum în toate împrejurările vieții n-a încetat
o clipă să-și slujească patria, tot astfel versul ei l-a rîn-
duit întotdeauna în imnuri și ode pentru a o slăvi. De
la primul și pînă la ultimul buchet poetic, un clocot de
înaltă simțire și pasiune patriotică hrănește cu forță
pulsul fiicei Văcăreștilor. Acele „simțiri și senzații năs
cute din ființa locului, izvorîte din contemplarea coline
lor familiale și-a orizontului străbun^1 2 n-au fost
înstrăinate niciodată în inima ei, ci, dimpotrivă, cu cît
despărțirea era mai lungă, cu atît acestea își afirmau
mai adine matricea :
O que faime chanter ce pays qui m'accable,
Par sa force trop chaude et triste, je me sens
Toute pareille ă lui, sauvage, inepuisable,
Qui vibre dans Vautomne et n'a pas de printemps.
1 Dormlțl în pace I Mlndru mi-e visul de fecioară

Cununa-vă de glorii cu flori o împletesc.
Străbuni, Patrla-n suflet mi-e singura comoară !
Străbuni, asemeni vouă eu ști-voi s-o iubesc.
(Străbunilor)
2 Mărturisiri, în „Gindirea", an. VI, 1926, nr. 6—7.
Eu și țara mea1 149
O terre de douleur, de force et d’insistance

Ou Vhiver et Vete sont tueurs tous les deux,
C'est en vous que je plonge et que je me depense,
Et je me brise aux bras de vos zephirs nerveux.
(Mon Pays — „Eu și Țara mea44)1
Poezia Elenei Văcărescu oferă o suită nesfîrșită de

imagini ale meleagurilor natale : pitorești tablouri de
natură de la largile priveliști din Bărăgan la Carpații
maiestuoși, pasteluri delicate și idile de Arcadie dună
reană, scene sătești cu panoplia bogată a obiceiurilor și'
tradițiilor folclorice, portrete de strămoși luminați și
de eroi glorioși, glas de bucurii și dureri în care se
topește sufletul unui popor întreg. Explicația nu poate’
fi decît una singură și este mărturisită cu patos sincer
Vous m'avez fait une âme avec tous vos vertiges,
Avec votre beaute qui souffre et qui s'epand,
Et je m'elance au jet chaleureux de vos tiges,
Car vous brulez en moi bien plus fort que mon sang.
(Mon Pays) 1
2
1 O. cit de mult îmi place să cînt această țară

Ce cald mă-mpovărează și-mi trece chipu-i trist;
Vibrind sub cerul toamnei, cu dor de primăvară,
In felul el sălbatic și infinit exist.
O, țară a durerii care în suflet stărui

Eu iți cunosc puterea cu aspre ierni și veri;
în tine eu mă cheltui și țle eu mă dărui
Și mă frămînt cu vîntul șăgalnic și năer.
(Țara mea — „Eu șl Țara mea")
2 Mi s-a născut un suflet din tot acest vîrtej, '

Din toată .frumusețea aceasta dureroasă;
Tișnesc in cîmpul țării asemenea unui vrej.
Și-n vine-mi arde seva ce-n mine și-o revarsă.
(Țara mea)
Astfel ni se destăinuie poeta în poemul-crez care

inaugurează volumul Le jardin passionne, titlu ce sim
bolizează patria și totodată tărîmul veșnicei iubiri și al
poeziei.
1
Lirica naturii constituie una dintre componentele
cele mai prezente ale poeziei Elenei Văcărescu. Este,
negreșit, un efect al reflectării pe retina copilăriei a
scenelor și tablourilor din acei ani petrecuți în mijlocul
naturii, cînd a asimilat cu incîntare frumusețile aces
teia. Acest fapt va mai decide și un alt lucru, esen
țial în ceea ce privește „culoarea* acestei naturi : spe
cificul ei românesc. Imaginea naturii patriei se recu
noaște peste tot în versurile evocatoare ale poetei de la
Văcărești, iar peisajelor dîmbovițene, în primul rînd, le
ghicim conturul irizat pe orizontul copilăriei.
De pe colina unde de secole străjuiește, în mijlocul
parcului cu falnici platani și ulmi, reședința strămo
șească, se deschide larga perspectivă a cîmpiei roditoare :
Comme on voit bien la plaine en soulevant les branches
Des marroniers qui font lă-bas un mur ouvert.
La plaine ou Von entend courir les sources blanches,
Et la riviere bleue ă travers le ble clair !
(Comme on voit bien la plaine...) 1
De acolo, de sub tîmpla colinei Văcăreștilor,

J’ai pris le chemin roux dont tout m'a tant parle
Et qui s’en va le long mais et du ble
1 Dacă ridici frunzișul lăsat pîn’la pămînt

Ctrnpia se revarsă, de-odată, pînă-n zare;
Dc sub castanii negri auzi un alb descînt
Cînd trec prin girine, limpezi, albastrele Izvoare !
(Dacă ridici frunzișul...)

. In românește de Ellsabeta isanos
Ou le pavot sangiant met ses rouges etoiles.

L'air d'argent qui glissait sur mon souffle et mes voiles,
Se parfumait de troncs, de la terre et de l’eau.
(J'ai pris le chemin roux...) 1
Și mai departe, orizontul cuprinde țara întreagă, cu

chipul ei de atunci, respirînd un aer de tihnă patriar
hală. Iată larga panoramă pe care o reține poeta, într-o
viziune apropiată de cea pillatiană :
Or des lointains laiteux meurtris par la lumiere,
Arbres fins qui laissez voir la campagne au loin
Pour qu'en sa nudite nous apparaisse entiere
La grace de la terre accomplie avec soin,
Tendresse et pămoison des soirs asiatiqucs

Formes contre l’air vif des grands chars et des puits,
Aubes qui soulevez vos suaves tuniques
Pour franchir les ruisseaux que leur pente conduit,
Vieux cloitres byzantins, tapis au fond des gorges,

Mur de neige aux toits noirs, pătres aux fiers profits,
Vierges qui traversez le flot mouvant des orges
Et tendez au soleil l’arc brun de vos sourcils...
(Mon Pays) 12
1 Luam drumul care-aleargă pe unduiri de șes

Printre porumbul verde și griul necules,
Pe care macii roșii pun stele vii de singe.
O boare argintie îmi flutură pe față —
Balsam de brazdă-ntoarsă, de rouă și fineață.
(Luam, drumul...)
In românește de A. Pop-Marțlan și șt. Bdlcești
2 îndepărtatul aur al zărilor strivite

Copaci subțiri prin care clmpiei li străvczi
Splendoarea goliciunii întregi, abia ferite,
Pămintul bun și darnic al țărli-n care crezi.
Cind liniștită cade cu dor și visuri seara,

Fîntîni și care negre apar pe cerul rece.
Departe, „munții albaștri* străjuiesc zarea ca niște

uriașe „coloane de cristal", conturi nd puternice ziduri
de cetate naturală :
Cloître pensifs des Carpathes sonores,
Peuple leger des echos, peuple errant,
Balcons de bois ou luit Veau des amphores,
Rocs qui portez panaches de torrents,
Sentiers menus tournant les cimes grandes

Hâtres plus hauts que les palais d’Assur,
Brouillards rosâs et qui faites guirlandes,
Sapins massif et noirs qui faites mur...
(Sauvage empire) *
Evocarea urmărește adesea asemenea tablouri largi,

cu contururi sprijinite pe zare, ce cuprind în ele „chipul
țării*, așa cum poeta l-a sorbit odinioară și l-a închis
în tainițele inimii și ale amintirii. Cînd o mistuie dorul de
patria de la poalele Carpaților, ea își recheamă vechile
Iar zorile-s ușoare, asemeni cu fecioara

Cu poale albe, care peste pîrîuri trece.
Clopotnițe bătrîne pierdute-n guri de văi.

Cu ziduri de zăpadă șl streșini înnoptate,
Ciobani cu chipuri mîndre, a orzului văpăi
Prin care trec, desculțe, fecioare sprincenate...
(Țara Mea)
In românește de Elisabeta Isanos
1 Sunînd Carpații clopote de soare

împrăștie popoare de ecouri
Joacă pe praguri apele-vioare
Și cad pe stlncl torentele din nouri.
Se împletesc spre-nalte culmi cărări,

Fagii întrec palatele de-Assur
Se lasă, roză, ceața peste zări,
Un negru zid fac brazii împrejur.
(Țara de taină)
Eu și tara mea' 153
icoane spre a le reașeza pe „o hartă nevăzută în jur".

Uneori, „recompunerea4,4 chipului drag al țării este reali
zată printr-o înlănțuire de metafore sintetice, de o
apreciabilă forță sugestivă :
Terrasse d'or ou le soleil pullule,
Lacs d’Orient pâlis par la clarte ;
Maison lă-bas, couleur de campanule
Immense, lourd, sauvage et mol ete.
(Tous deux pareils) i
Alteori, pe canavaua acestor vaste panoramice se

înscriu detalii plastice de pastel clasic :
Les saules dont le vent berce en chantant les branches
Jetaient leurs fleurs aux doux meandres du courant;
Cn voyait dans le ciel ce grand nid de pervenches,
Du vent et des oiseaux passer le vol errant.
(Absence) 2
In pictarea acestei naturi întîlnim, folosită uneori o

cromatică de discrete nuanțe simboliste, ca la Dimitrie
Anghel :
Bleu, mov et gris, rose un peu par endroits,
Le parc s'oublie au fond des nonchalances !
1 Cerdac de aur copleșit de soare,

Orientale, stinse, limpezi iazuri.
Al casei zid, albastru ca o floare,
Și ale verii Un cede răgazuri.
(Asemenea)
în românește de Ellsabeta Isanos
2 Răchite dezmierdate de vînt iși scuturau

Pe-a apei unduire Un florile cintînd.
Sub bolțile albastre, în stol călătoreau
Rătăcitoare păsări cu trlmbele de vint.
(Absență)
Le mousse attend au pied des arbres cois

Le triste soin d'amour qui se depanse.
(Vous faites bien)1
sau tablouri înfiorate de neliniști, apropiate prin viziune

de școala mallarmeană
II faisait le doux temps dont septembre se dore.
Les chătaignes croulaient sur l’herbre verte encore.
Et les arbres, troubles,
Par Vhesitation du vent dans leur ramure,
Repondaient ă sa voix d’un plus faible murmure.
Que le frisson des bles.
(Apparition) 12
Fie reținute în amintire de pe timpul hoinărelilor din

copilărie, în momentele de meditație și peregrinări fără
țintă, ori în ceasurile de vis — înfiorate de așteptare sau
răvășite de grele gînduri — ale iubirii, fie prilejuite de
revederi tîrzii, aceste imagini ne invită în locuri de un
farmec unic ! pe maluri de ape unde „trestiile cintă ne
contenit", în „marea verde" a lanurilor înalte de porumb,
lîngă „fîntina cea vecheu, sub „plopii fremătători de pe
colină", la adăpostul pădurilor de fagi și stejari, lîngă
1 Albastru, mov și gri, pe-alocuri roz,

Se-afundă parcul în adinei uitări !
Sub secularii arbori, strat pufos,
Așteaptă mușchiul ceas de dezmierdări
(E bine)
2 Era septembrie de-aur cum rar îmbracă anii

Pe pajiști de otavă se scuturau castanii
Cuprinși de freamăt dur,
Și trecerea furișe a vîntului prin ramuri
Le slobozea, ca vara-n neliniștite lanuri,
înfiorat murmur.
(Aparifie)
„seninul de apeu al zbuciumatei mări.
J’ai toujours prefere Vespace ă Valtitude,

Les plaines et Ies mers aux monts vertigineux..,
(J'ai toujours prefere ,..)1
lat-o, mărturisită, aspirația zborului poetei peste me

leagurile patriei. Cu sufletul îmbătat de miresmele și
muzica acestor sfere, ea exclamă cu ușurare :
Cimes d’ardeur, vaste excds magnifique

Tous deux pareils, mon âme et mon pays,
Dâchirez-vous aux sauvages musiques
Dont tous Ies deux vous etes invahis.
i
(Tous deux pareils)1
2
Crescută în cultul naturii prin tot ceea ce a consti

tuit nu numai împrejurare în prima fază a biografiei
sale ci și prin înclinarea moștenită de la înaintași,
Elena Văcărescu face parte din familia poeților formați
„la școala lui Lucrețiu și a lui Virgiliu", ai căror
reprezentanți se întîlnesc în epoci și orientări diferite ;
trăsătura caracteristică ce-i reunește constă în aceea
că în ființa lor întrețin „ardoarea panteistă și facul
tatea de comuniune"3 cu elementele naturii. Dintre
contemporanii francezi, poeta se apropie, din acest punct
1 De cînd .mă știu, căutat-am popas în vaste spații—

Cim pi lie șl marea și munții,-narlpații...
(Am preferat dlntotdeauna...)

2 O culmi dc dor, magnific înălțate,

Asemeni sînteți. inimă și țară !
Vă ol&tinați, într-una zbuciumate.
De-aco iași ritm de muzică barbară.
(Asemenea)
3 Marcel Raymond, op. cit., p. 191.
de vedere, de Anna Brîncoveanu de Noailles (mai ales

cea din Le cceur innombrable), de Francis Jammes și
Francois-Paul Alibert *, iar dintre compatrioți, de Emi-
nescu, apoi de Dimitrie Anghel și Ion Pillat.
Hoinara fiică a Văcăreștilor se vede legată de
natură prin destin :
J’ai trop vu la nature, et j’ai peur ă present
Des ameres similitudes.
Elle a trop sillonne de soleil et de vent
Mes deserts et mes solitudes.
(Je n'ai plus...) 2
în ceea ce privește acea „facultate de comuniune"

cu natura, raportul acesta ni se pare a căpăta, în cazul
poetei noastre, o mare profunzime : ea nu se vrea asi
milată pur și simplu elementelor naturii, ci este feri
cită să-și identifice total trăirile în expresia acestora,
comunicînd cu ele, condusă aici de o credință ce
trece adesea dincolo de influențele ideologiilor unor
școli literare (romantism, simbolism, semănătorism), adop-
tînd atitudinea eroului folcloric din balada pastorală,
iar în planul creatorilor culți — urmîndu-1 întrucîtva
pe Blaga.
Je marche ă Vinfini, je marche dans la plaine
Pour que le jeu qui briile en moi s'epande au loin,
Que le soleil le boive et que le vent le traîne
Aux jeuilles du mats ou dans la mort du join...12
1 F—P. Alibert (1873—1953), liric de finețe, stînd pe rînd

sub influența parnasienilor, a „școlii romane'1 condusă de Gh.
Maurras, a neoromantismului și simbolismului. Volume : Odes,
Elegies romaines, La Guirlande lyrique, La Prairie aux nar-
cisses.
2 Prea mult scrutai natura și teamă mi-i acum
Să nu găsesc în soarta-mi asemănări amare
Căci soarele și vîntul brăzdară al meu drum,
Lăsind pustiuri albe, singurătăți solare.
(Nu, nu mai am...)

Eu și țara mea' 157
Qu’on voudrait devenir soudain ta pâleur faible,

O grand del âpuise de lumiere, 6 grand del,
Devenir le vol vif d’un rayon sur Vhieble
Ou la fleur qui perit d'avoir donne son miel.
(Je marche a Vinfini) 1
Ea se recunoaște în „salcia despletită la margine de

lacu, în firul de apă al „fîntînii încălzit în căușul
mîinii‘\ se dorește trestie mlădioasă :
II me plait d’etre jonc qui vibre et qui plie en vain
Et dont nul n'a tire Vaccord simple et divin,
Il me plait de rester dans la cendre ou la flamme
Le roșeau que le sort a fait l’amour et femme.
(Sur le banc)1
2
Cîntecul iubirii și-l dorește înălțat de ciocîrlie, eterna

îndrăgostită :
Tout m'est amour, et j’aime ă la demence
Ce qu’on ne peut aimer qu'avec douleur.
1 De cînd, peste întinderi, merg așa ?

Tot focul mi l-aș ceme-n finul veșted.
Să-1 ducă vîntul, soarele să-1 bea
Pe-al lanurilor pur și fraged creștet.
Aș vrea să-ți fiu, o, cerule, paloarea

învinsă de lumină, sau să fiu
O rază peste crîng, să mingii floarea
Prădată-amar de vintul străveziu.
(Merglnd peste întinderi)
2 îmi place să fiu trestie, să tremur sub senin

Și să slobod ca nimeni, un dulce cînt divin;
De-o fi flacără-naltă, de-o fi cenușă-n vînt
Vreau să rămîn femeie și trestie cum sînt.
(Pe lavița de piatră)
Pauvre alouette, ou dors-tu quand s’avance

Le crepuscule et sa flute au long pleur ?
(Pauvre alouette)1
Ca Petrarca ori ca străbunul lenăchiță, poeta își încre

dințează tînguirea privighetorii cu viers tulburător sau
turturelei nemîngîiate :
Delirant rossignol, tourterelle apaisante,
O troubadour des nuits, 6 pleureuse des join’s ;
O trille exaspere dont la rose s’enchante,
0 long gemissement d'impossibles amours.
Avons-nous plus besoin, tourterelle. 6 tristesse

Que balance un rameau noir, flexible et mouille,
Des lamentations dont s'emeut ta jeunesse
Et qui font, dans un coeur, comme un bruit de brasier,
Ou bien, 6 rossignol, faut-il que tu dechaines '

En nous tout le desir, comme un faune obsede ?
0 voyageurs melodieux du tremble au ch&ne,
Mon tourment entre vous ne peut se decider.
(Le double mal)12
1 lubire-s toată și iubesc, nebună.

Tot ceea ce durere dă în schimb.
Tu, ciocîrlie. unde ești cînd sună
Amurgul, lung din flaut tînguind ?
(Biata ciocîrlie)
2 Delirantă privighetoare, turturea potolită,
Voi. trubadurul din noapte șl jelitoarea din zl,
Trilul exasperat, de care trandafirul se-ncîntă,
Și geamătul iubirii ce nu mai poate fi.
Oare mal e nevoie, tristețe, turturea.

Să legene o creangă, în neagra sa ivire,
Acele plfngeri care sînt tinerețea ta,
Ca-n inima-mi să-nalțe un rug arzînd subțire
Eu și țara mea' 159*
Cu soarele leagă un dialog de mireasă gătită cu

podoabele lui, într-un joc de exuberantă bucurie :
Qui Va fait, mon soleil, aujourd’hui si joyeux,
Ruisseau d’ambre ă mon cou, topaze dans mes yeux,
Jonquille sur mes bras, chaine blonde ă ma taille^
Et glaive sur mon coeur. grand couteau de bataille ?
Ma tunique est une eau vermeille entre tes mains,

Et mon coeur un palais qui voit miile jardins.
Tu tournes, ruban vif, autour de mes chevillcs ;
Tu fais de mes cheveux des cages et de grilles...
(Qui Va fait...) L
Drumului îi vorbește ca unui prieten înțelegător :
Route qui va vers lui, route ă Torniere large,
Puisse-tu posseder toujours des arbres frais !
Que le pas des oiseaux les plus chanteurs te charge !
Que Ies oiseaux pour toi desertent Ies forets !
Puisque par tes detours tu mbnes ma pensee

Vers la maison qui songe au bas de coteau noir,
Sau tu, privighetoare, ce-ți cheltui viersu-ntreg,

Ca-n obsedatul faun să iști dorinți de jar ?
Cind între voi sint prinsă, nu știu pe cin’ s-aleg,
O, voi hoinare glasuri prin plopi și prin stejari.
(Dubla nenorocire}'
în românește de Vlctoria-Ana Tăușan
1 Cin’ te-a făcut, o, soare, atit de vesel azi

De-mi pui salbă de ambră la gît și-n ochi-topaz,
Pe brațe-flori, la mijloc-de aur cingătoare,
Și-n suflet spada ta cu lamă lucitoare ?
Mantia mi-e o apă cu luciu-nșelător,

Iar inima-mi — palatul grădinilor de dor.
Eșarfă vie-n juru-mi tu te-nfășori pe glezne
Din pletele-mi umbroase o leasă țeși prea lesne...
• . (Cin’ te-a făcut...)

în românește de Ion Stăvăruș.
Quand la nuit te fait păle, 6 route, et delaissee,

Guide done vers mon seuil le sommeil et Vespoir !
(A une route)1
Această marcă de profundă fraternizare, de osmoză

aproape organică cu natura, face ca poeta să trăiască
intens stările prin care trece aceasta :
La plaine etait jaune,
Le mais chantait.
Dis-moi, vent d’automne,
D'ou vient ton regret ?
Sur ma cruche pleine

Un corbeau s’est mis
Jaune etait la plaine,
Au chant du mais.
(Chanson roumaine) 1
2
1 Drum care duci la el, drum cu făgașe large.

Să ai mereu copacii fremătători și puri 1
Și pas de păsări cîntătoare să te calce 1
Și pentru tine păsări să vină din păduri l
Prin cotituri glndirea să îmi conduci, tăcut

Spre casa ce visează sub negru deal, tîrzie.
Și, drumule, cînd noaptea te face palid, mut,
Doar somnul și speranța să mi le dai și mie !
(Unui drum)
2 Galben era cîmpul tot

Lung doinea porumbul
Spune-mi vint de toamnă tu,
Ce-țl tînjește glndul ?
S-a lăsat un corb din drum

, Pe cofița-mi plină
Plînge trist porumbu-acum
în cîmpla lină.
(Cintec românesc)
In românește de Elena Farago
Expresie a aceluiași mit animist, poeta devine soră

bună a ierbii, a ramurilor, a izvorului, a ploii, a vîntu-
lui, a lunii și a stelelor, cărora numai ea le Înțelege
glasul de taină, și acestea o aleg să li-1 tălmăcească
oamenilor. Iarba i se destăinuie cu înfiorări de adoles
centă, încercînd. în șoaptă de cîntec vechi, să-și găsească
o definiție :
Je suis le beau fremissement
Des coteaux et des plaines
Les etoiles clignant sur un vert firmament.
Je suis la foule aux vivantes haleines.
Je suis Vespace et la rade

Je suis l’aventure et Vabri.
Le silence, le chant, le cri.
Je suis la foule,
Je deferle, je cours, je roule.
(L'herbe chante) 111
Izvorul apărut în cale se crede un „voinic în mantie

sidefată'4 și îi povestește aventurile :
Dans un bruit de grelots,
Je voyage...
J'abandonne avec des sanglots
Les rochers, les creux des ilots...
1 Sînt freamătul frumos

Pe deal și pe cimpie,
•Pe bolta mea verde, stele clipesc,
Sînt mulțimea, ou suflarea ei vie.
Căci sînt spațiu șl timp

Și sînt aventură,
Liniște, țipăt, cînt șl descînt.
Sînt mulțimea,
Plutesc și valuri mă fac, și rostogolire în vînt.
(Iarba cintă)
In românește de Victoria-Ana Tăușan
11 - c. 13
Et je susurre et je me presse.
Vers je ne sais quelle promesse.
(La source dit...) 1
Implorare pătimașă de logodnică e ruga lunii :

Je veux que tu me cueilles
Cette nuit, cette nuit,
Car je tremble comme un beau fruit
Que le vent trouble stir la branche.
Je palpite sous Vavalanche
De ma lumiere blanche.
Un baiser, un baiser,
Ah ! que quelqu’un vienne m’epouser...
(La lune supplie...)12
O prezență generatoare de profunde semnificații în

lirica Elenei Văcărestu dedicată naturii este codrul. El
este proiectat în timp și spațiu ca cel eminescian : sim
bol al veșniciei naturii, posedînd acea forță uriașă și
1 In clinchete de zurgălăi
Călătoresc...
Și las în urmă, cu oftări,
Și stîncl, șl adînclmi de văi...
Șl mă grăbesc într-una murmurînd

Spre nu știu ce mi-a fost promis, și cînt.
(Izvorul zice)
In românește de Victoria-Ana Tăușan
2 Aș vrea, aș vrea ca-n astă-noapte.

Tu să mă iei, să mă rupi jos.
Căci tremur ca un fruct frumos
Ademenit de vînt cu șoapte.
Și mă frămînt fără hodină
In alba-mi, splendida lumină
Dorind doar un sărut, mereu —
Ah ! De-ar veni mirele meu...
(Se roagă luna)
.Eu și țara mea' 163
totodată gingașă de renaștere și de ocrotire, sorbită de

popor în propria-i ființă și nelipsită din cîntecele sale.
în marile păduri* carpatice, unde „floare și cîntec
într-un trup se leagă", sufletul omului devine frate de
cruce cu acela al codrului, ohemîndu-1, în cîntec doinit,
ca pe un balsam întăritor în momente de dureroasă
încercare :
J’avais deux âmes autrefois :
La mienne et celle du bois.
Mais Vamour de sa main exquise
A touche mon âme et Va prise.
Il me reste encore pourtant
L'autre, celle qui va chantant.
Chante ă plein coeur, ă pleine voix,

Chere âme enivrante des bois !
(J’avais deux âmes autrefois !)1
Cel mai adesea, codrului i se acordă tocmai acel rol

pe care d-1 conferă marea lui forță și înțelepciune : locul
preferat de tămăduire și reculegere a omului care a
suferit loviturile crude ale soartei.
„Sub bolta marilor tăceri* a codrului de brazi, tinerii
se pierd „ca-n vis“, ocrotiți „de-al serii blînd albastru
sfînt* !
Tandis que nous irions berces ă leur rumeur,
Et rien ne troublera le silence charmeur,
1 (Mai am doar în piept un suflet

Din al codrului răsuflet
Căci pe cel adevărat
Dragostea mi l-a furat
Și alt suflet nu mai am

Decît cel doinit de ram.
Cintă, codru-adînc de dor
Suflete amețitor 1
(Aveam odinioară două suflete I)
In românește de Ellsabeta Isanos
1G1 Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu
Pas rneme le son cher de ta voix d*or qui tinte

Ni mon coeur dont la jlamme ă jamais est eteinte.
Rien ne s'eveillera pour rompre Ventretien
De la brise qui fuit parfois et qui revient.
(Tous deux par la montagne) 1
i
In „mijloc adine de codru66 este așezat, ca în cel mai
potrivit loc, mormîntul omului, pentru ca cel trecut
dincolo de limanul vieții să mai poată retrăi, odată cu
pădurea, ciclurile genezei :
C'est une tombe au fond des hois.
Je n'y vais plus, mais je le vois
Le vent gemit et court sur elle

Quand vient Vadieu de Vhirondelle.
Au jour d'avril elle soupire,

Mais en hiver on Ventend rire.
La tombe rit d'un rire claire

Lorsque revient le pale hiver.
(La tombe) 12
1 ...Șl noi ne-om duce legănați ușor

De brazll-nfășurați în taina lor.
Nimic tăcerea n-o va tulbura —
Nici glasul tău și nici inima-mi grea.
Ca liniștea de vrajă să n-o frîngâ.
Ușor, doar vîntul printre crengi să plingă...
(Prin munți de-am merge)
In românește de Elisa be ta Isanos
2 Cunosc în fund de codru un mormînt.

Nu merg la el, dar îl zăresc în gînd.
Deasupră-i vîntul geme ca năuc.
Atunci cînd rîndunelele se duc.
Movila lui e verde-n primăvară
Și-n fiecare iarnă-i albă iară.
In zilele de-april, suspinâ-?n gînd
Ca-n Iarnă, iarăși, sâ-1 auzi rizind.
(Mormîntul)
Asemenea codrului, în aceeași viziune romantică este

evocat și celălalt element de tumult și putere al naturii
— marea. „Vasta mare44 este văzută ca un abis „de
zbuciume și plînsuri din țărm în țărmu, apropiată cu
semnificații biblice de soarta omului. Poeta însăși are
aici viziunea destinului său, întruchipare vitează în
lupta cu valurile :
J'ai vu venir, par un soir clair,
Mon Destin le long de la mer.
C'etait un homme au front tres păle

Qui souriait ă la rafale.
L'homme regardait sans pitie

Le flot se tordre sous son pie.
' ' ’? (Mon destin)1
Marea pe care o evocă Elena Văcărescu este cea

„orientală44. țărmul natal pus sub semnul mitului și al
legendei, stăpînit de patimi și neliniști. Pe țărmul lovit
de valuri, „sub lumina ce tremură ca un voal aprins..
se trezesc „arome cu suflet greu, fierbinte44, răsună
„acorduri vibrante de lirătt, rătăcesc „fantome pătimașe44 :
lărîm „de somn, de dragoste, de febre, de dorință !...“
O Ies mers d’Orient que le soleil embrase !
Quel rosier merveilleux aux fleurs de volupte !
1 Zării in seara cu-ape clare

Destinul meu venind pe mare.
Era un om cu fruntea pală

Luptînd cu apriga rafală.
El crunt izbea cu vîsla, drept

In valul ce urca la piept.
(Destinul meu)
Souffle aux flots eblouis cette âpre et fauve extase

Qui s’abime et renaît dans Vimmense clarte !
(Aux bords retentissants des mers...) 1
Sub cealaltă apariție astrală, a lunii în noaptea rece,

marea devine „oglindă amară'4, făcîndu-și din „lucirea
sepulcralău a astrului nopții „un colier strălucitor44. La
țărmul ei vine acum un tînăr trist, să mediteze romantic :
Et jeter sur la mer sans borne
Un regard ou Von voit errer,
Comme une flamme mal eteinte,
Les pleurs qu'il n'a pas su pleurer.
2*
(Lă-bas tu brillcs sur la mer...)1
Stăpînită de aceeași tulburare sufletească, poposește

aici, în romantica noapte frămîntată, poeta însăși, pen
tru a-și depune „inima pe luminosul liman44. Ademenită
de valuri („Vino să dansezi cu noi, inimă-amară !“), ea
refuză, totuși, să cunoască abisul. împotriva unei ademe
niri asemănătoare, veniită din partea „sirenei negre44
(simbolul morții), ea își avertizează iubitul printr-o
„rugă44 de mare gingășie :
Ne va pas sur la mer cette nuit, je t’en prie !
Uombre glauque a frole la mouvante prairie.
1 O, mările din Orient înflăcărate-adînc de soare !

Ce trandafir-minunățle cu florile de voluptate
Aprinde peste valuri, aspră, o mult sălbatică-ndntare
Ce se scufundă și renaște în nesfîrșlri Imaculate ?
(Pe țărmuri de mări zbuciumate...)

2 S-arunce peste marea fără margini

Privirea-n care încă nu s-au stins
Mocninde, ca o flacără-n paragini,
Acele plînsuri ce nu și le-a plins.
(Jos, tu strălucești peste mare)

în românește de Ion stăvăruș
Blanche du clair de lune une sirene noire,

S’attacherait helas ! au sillage d’ivoire,
.< • I»..........................................................................................
Vers son front d'ombre triste, entre ses bras d'ebene,
Elle t'attirerait, la sinistre sirene.
Et si tu Vecoutais, mon bien-aime tres cher,

Elle t’emporterait pour toujours sur la mer.
(La Sirene noire) 1
Zbuciumului inimii omenești, ce i s-ar putea mai
bine potrivi ca „freamătul mării" ? se întreabă — și
își întreabă propria inimă — poete. :
N’as-tu pas quelquefois puissamment desire
La vaste mer, la mer ou le vent eplore
Chevauche, en sanglotant, la vague qu’il dechaine ?
i □ ;.................................................................................
Qui doutes du soleil malgre le del plus clair,
N'as-tu pas desire la vaste mer, la mer ?
(N'as-tu pas quelquefois...)12
1 Nu te duce, iubite, noaptea asta pe mare.
Umbre verzi infioară stepa el mișcătoare.
Albă-n clarul de lună o neagră sirenă

Alipi-s-ar — o, știu I de-a undelor trenă.
între brațele-i negre, fnspre fruntea-i umbroasă

Te-ar atrage sirena să-ți He mireasă.
Și de i-ai asculta cîntecul supt de zări

Fără-ntoarcere-ai £1 dus pe veșnice mări.
(Sirena neagră)
2 Dorit-ai tu, vreodată, marea, întinsa mare unde geme
Vintoasa, călărind pe valuri dezlănțuite sub blesteme ?
Tu care te-ndoiești de soare sfldlnd al cerului senin,

Hai, spune, n-ai dorit vreodată al mării nesflrșite chin ?
(Dorlt-al tu, vreodată...)
Asociată îndeosebi momentelor critice ale soartei fiin

ței umane, stărilor crepusculare ale spiritului, imaginea
mării revine în poezia Elenei Văcărescu cu o frecvență
aproape vecină cu obsesia. Marea este, poate împreună
cu luna, cel mai pregnant element prin care se eviden
țiază romantismul poetei noastre.
In cadrul acestei naturi bogate (care este, cu puține

excepții totdeauna aceea a patriei), poeta înscrie tablo
uri ale vieții satului românesc patriarhal.
Arătam, atunci cînd descriam universul copilăriei
sale, că Elena Văcărescu s-a cufundat devreme în cunoaș
terea vieții rustice, ocazie oferită de șederea sa la vatra
strămoșească din Dîmbovița. Revelația acestei lumi i-a
lăsat nu numai impresii de neșters, ci a decis totodată
și atașamentul său de inimă față de aceasta, pentru tot
deauna. Evidențiind acest fapt, s-ar părea că venim oare
cum în contradicție cu o altă constatare pe care ținem
să o mărturisim tot din capul locului : tabloul prea gene
ral al satului nostru, zugrăvit în poezia Elenei Văcărescu.
Cu toate că nu ne-am fi așteptat, lucrurile stau intr-a
devăr așa, și o explicație există : poeta n-a cunoscut
această lume din interiorul ei, ci a privit-o din afară.
E drept — cu dragoste, cu extaz chiar, dar aceasta n-a
schimbat cu nimic datele și substanța acestei cunoaș
teri, ea rămînînd a unei lumi văzută din exterior și de
departe. De -aceea, imaginea rezultată este mai puțin a
unui sat concret, a unui sat real și mai mult o proiecție
a existenței spirituale a acestuia (ne referim, aici, desi
gur numai la poezia Elenei Văcărescu).
Exceptînd poezia de inspirație folclorică, de care ne
vom ocupa mai tîrziu, țăranii sînt doar apariții de decor
patriarhal, elemente ale tabloului admirat. Ei sînt siluete
proiectate pe un fundal bucolic, de factură virgiliană,
întîlnit cîndva și la bunicul lancu în Primăvara amo

rului, sau mai tirziu, în pastelurile lui Alecsandri :
Vous toutes, les sept voix des syrinx susurrentes.
Et vous, subtilites de fliltes, dans les soirs,
Danses des bergers blancs, cris longs, pâles attentes,
Des amoureux au bord des puits et des pressoirs.
(Mon Pays) *
Evocînd cu dor „nopțile de la noi/ singure prea fru

moase", pe care „le păstrăm în adîncul pupilei mătă-
soase", aude cum „Un cîntec pătrunzător de fluier cu
glasuri se îngînă / Venind de la păstorii din larguri -de
cîmpieu (De chez nous — De la noi), O expectativă de
undeva „din apropierea unui rîu moldav" cade peste
„cîmpia-ndepărtată unde fîntîna cîntă / Și carele trec
pline cu grîu și cu pometuri“ (Tout cela Jut — a fost
demult). Seara, cînd „Pe ierburile-albastre, blîndețea
țării mele / Se cerne-n ploaie lină", o femeie își spală
pînza „sub stele / Acolo la fîntînă“ (Le Fuseau noir —
Fusul negru). Pe colina de la Văcărești, „un flăcău
fluieră culcînd iarba sub coasă", în timp ce fetele trec
cu picioarele goale pe poteca din luncă.
Toamna, un tablou de belșug precede. în atmosferă
cîntecele pillatiene de la Florica :
Les vendangeurs, au bout des perches de bois frele,
Balancent sur Vepaule avec des rythmes lents.
Le raisin noir qui sent la fraise et la cannelle
Et le muscat ou roule et brule un gout d'encens.
(Les jardins) -
1 Cîntărlle de păsări pe toate șapte glasuri,

îndrăgostiți! palizi strlngind In brațe vara.
Ciobani jucînd lingă fîntini șl teascuri,
îndrăgostiți! palizi stringing in brațe vara.
(Țara meu)
In românește de Elisabeta Isanos.
2 Văd podgorenii-n umblet ușor și legănat,
Punind pe umeri coșuri de rodul viei pline,
Ciorchini de tămîloasă, de fragă și muscat
Iși risipesc în aer aromele divine.
(Grădinile)
In românește de Ion Stăvăruș:
Din amintire, poeta reînvie imagini ale unui tărîm

de pace, de tihnă poleită : „o Românie ninsă-n lumină
de argint / Singurătate cu-aripi pierdute-n depărtări44,
unde domnește o „tulburătoare armonie" (De nos jours
— în zilele noastre).
Deși putea spune despre țara sa, ca și Goga odată,
că „o duceam în sîngele meu44, imaginile purtate cu sine
nu păstrează un relief sociali contrastant, o realitate dură
pe care, poate, nici nu a perceput-o. Este, desigur, la
mijloc o altă viziune formată asupra acestei lumi, în
ciuda unor izbitoare asemănări între cei doi în ceea ce
privește iubirea cu patimă a satului și meleagului natal.
Pe cînd însă prietenul său ardelean ne prezintă un sat
definit în spațiu și timp istoric, cu imaginea sa reală,
Elena Văcărescu parfumează imaginea unui sat etern.
Astfel, satul ei este o icoană văzută prin aburii de
poveste ai îndepărtatei copilării, cu nostalgia, cu înfiora
rea de atunci domolită de vreme, dar ațîțată de amintiri.
In poezia Elenei Văcărescu nu vom întîlni nicăieri, nici
măcar vag sugerată în vreun fel, atmosfera vieții clă-
cașilor. Dar puternica evocare plină de suferință întîl-
nită (la Goga, ea o pune la inimă, și poemul Clăcașii
capătă, din parte-i, prin tălmăcirea pe care o realizează,
un pașaport și o recomandare în patria lui Zola și
Barres.
In parte, această imagine lipsită de contur precis a
vieții satului, pe care o aflăm în poezia sa de inspirație
și formulă cultă, va fi corectată în opera în proză sau
cea dramatică. Chiar dacă și acolo viziunea de ansam
blu rămîne aceeași, tablourile sînt surprinse mai viu
și mai aprofundate în direcția însușirilor și expresiilor
permanente ale ethosului. De asemenea, sub raportul
coordonatelor spirituale, Rapsodul Dîmboviței și implica
țiile sale ne vor prilejui observații de importanță capi
tală, pentru a putea da o apreciere cît mai obiectivă
asupra proiecței universului rural în creația de ansam
blu a Elenei Văcărescu.
3
Intreținînd dintotdeauna un sentiment de evlavie față
de trecut și convingerea în „forțele eterne" ale ființei
naționale, Elena Văcărescu își va presăra opera poetică
cu numeroase evocări ale unor momente și eroi de glo
rie străbună. De asemenea, considerîndu-se angajată prin
destin testamentar, ea înțelege să-și acordeze inima și
pana unei misiuni permanente de ostaș, lăsîndu-ne, în
acest sens, elocvente mesaje ce pun în evidență această
lăudabilă atitudine pentru o urmașă a Văcăreștilor.
Trecutul glorios al țării este reînviat în ode și medi
tații dominate de figurile vitejilor ce s-au ridicat pen
tru apărarea „pămîntului străbun44, a cărui libertate au
pus-o mai presus de orice jertfă. Ștefan cel Mare este
văzut, „asemenea unui arhanghel viteaz" la picioarele
căruia se aștern „secolele ca o jerbă44. în fața vechiului
drapel regăsit al marelui voievod, poeta declamă :
Comma aux jours belliqueux at forts de Moldavia
Comme aux jours da conquete at de sanglant hazard,
Astre que poursuivait, dans le feu des tueries,
Notre Stephane au bleu regard.
(A VEtendard d’Etienne le Grand) 1
Asemenea acestui „zeu cu plete lungi" au „adus pe

aripi de vînt victoriile44, Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș
și Mihai Viteazul, „viteji între viteji44, ale căror nume
glorioase vin sub pana evocatoare a poetei. Dar elogiul
său fierbinte este adus deopotrivă marelui erou ano
nim, „tînăr născut în Carpați44, simbol al poporului viteaz,
prins de secole în încleștarea dîrză cu dușmanii cotro-
1 In zilele de glorii ale Moldovei, știi

Cum Ștefan în victorii cu sînge-ți da sclipire,
Șl ca pe un luceafăr, în foc de bătălii,
Te urmărea cu-albastra lui privire.
(La stindardul Iul Ștefan cel Mare)

pitori. El se aseamănă uneori cu eroul de putere legen

dară Gruia lui Novac, care „dintr-o lovitură" își zdro
bește inamicii și „inima i se umple de mîndrie* căci
astfel și-a „cinstit strămoșii" (Chanson de guerre — Cin
ice de război).
Cînd dragostea de țară și-a plătit-o cu prețul jertfei
din urmă, îndoliată patria-și binecuvîntează fiul :
Mais benis soient Ies flancs qui Vont porte ; tes armes
Rayonnent preș de toi ; tu dors superbe et seul,
Digne du saint amour de la patrie en larmes,
Dont tu pris le drapeau pour Ven faire un linceul...
11 est mort comme on meurt sur un champ de bataille,

Le visage tourne vers Vennemi ; vainqueur,
11 s'endormit au bruit lointain de la mitraille,
11 s'endormit avec Vetendard sur son coeur.
(La Mort du brave) 1
La moartea tînărului oștean, ca o iubită îndurerată

poeta șoptește o răscolitoare elegie cu incantații și cre
dințe din Miorița :
Le fleuve prend mes pleurs et Ies mele ă son onde.
Car tu Ven es alle plus prompt qu’un jeune oiseau
Tomber sous l’yataghan des Turcs. Le fleuve gronde,
Le fleuve prend mes pleurs et Ies mele ă son onde.
Ah ! ton amour m'etait plus cher que mon fuseau.
1 Să fie trupul tău prea binecuvîntat.

Dormi singur, netemut șl țara-n doliu
Pe tine fiu prea demn te plinge-n-durerat
Și steagul ei ți-e azi cernit lințoliu...
Muri cum se moare pe cîmpul de moarte

Cu chipul întors spre dușman. El învinse,
Se stinse la glasul de arme, departe,
Cu steagul pe suflet se stinse.
(Moartea viteazului)
In românește de Monica Plllat
Eu și țara mea 173
Les etoiles Vont vu, le soleil le regarde';

La lune qui sourit, le soir, au del changeant
A contempler ses traits se complait et s'attarde.
Les etoiles Vont vu, le soleil le regarde.
Son amour m'etait cher comme un collier d’argent.
Singura mîngîiere care-i poate domoli durerea este

conștiința că iubitul a murit pentru țară :
Mais puisque c'est pour toi, pour toi seule, o patrie,
Qu'un soir il est parti sans songer au retour
Pour tuer et mourir ivre encore de furie,
Le Danube en pleurant bat la greve fleurie.
Mais puisque c'est pour toi, pour toi seule, d patrie,
Sa mort m'est encore plus douce que son amour.
(Reve enfin) ’
Pe malul Oltului, închegînd un dialog cu rîul în

apele căruia și-au oglindit chipul păstori, haiduci, voie
vozi și viteji, și care a fost martorul atîtor bătălii, poeta
1 Pling lacrimi grele și-a fluviului ape le cresc,

De ce te-ai grăbit spre moarte ca vulturul tînâr.
Să cazi fulgerat sub iataganul turcesc ?
Plîng lacrimi grele și-a fluviului ape le cresc,
Eas fusul cel scump și las și furca din urmă.
Voi, stele, il știți, tu, soare, privește-ml-1 încă,

. întirzie luna zîmbind pe cerul fugar,
Să-i vadă obrazul lucind în scara adincă.
Voi stele, îl știți, tu soare, privește-mi-1 încă...
Mi-era dorul lui-colier ca argintul de rar.
Dar pentru tine, doar pentru tine, o țară,

iPlecat-a el într-o seară pe drum ne-nturnat
Cumplit să ucidă și, beat de mînie, să moară;
Mai bate Dunărea-n malul cu floare ..ușoară.
Dar pentru tine doar pentru tine, o, țară,
Mai dragă ca dorul mi-e moartea lui, de bărbat.
(Un vis, doar)

în românește de Elisabeta isanos
exclamă „Oltule ce-mi știi eroii, Oltule ce-mi cunoști

zeii... / Nu-i așa, dragule Olt, c-ai văzut aste victorii ?*‘
(Aux bords de VOlt — Pe malurile Oltului).
Un recviem pentru eroii căzuți în 1917, în crîncena
încleștare de pe Cerna, începe sacadat, ca o rafală de
mitralieră :
Que Von ne compte
Plus sur moi pour chanter ni la legende, ni conte
Ni la source aux beaux plis dont le bruit m'etait cher,
Mais que Vallume
Immense enclume
Avec sa cadence de fer
L'image
Sauvage
Et magnifique d’un enfer.
Scena, luminată o clipă, apare în toată tragedia ei :

Entre la montagne et le fleuve
lls etaient lă, serres, etreints.
Lourd, comme le cilice aux reins,
Pesait sur eux le souffle de Vepreuve.
Tabloul acelorași lucruri, după ani, poartă însem

nele dezastrului, dar nu și ale dezolării :
Coeurs plus durs, que miile rempart,
Tombes que la Tchema de son murmure endort
Comprenant parmi Vombre ou vente
Uacre rafale d’epouvante.
(Ceux de la Tcherna)1
1 Să nu mi se ceară
Acum să cînt o legendă sau vreo poveste bizară
Nici rîul ce frumos unduiește sub limpede cer,
Ci vreau s-arăt, brună
Nicovala nebună
Cu greaua-i cadență de fler
Tristă imagine
în paragine
De iad ne-ntîlnit nicăieri.
Eu și țara mea" 175
înaltul sentiment patriotic al fiicei Văcăreștilor este

prezent, undă de flux continuu, în întreaga sa creație.
Nu există volum din care să lipsească imnul închinat
țării sale, omagiul străbătut de tumultuosul sentiment al
iuoirii și dăruirii. Poeziile sale adresate patriei sînt
îndeobște discursuri patetice de factură romantică, dar
care, dincolo de nuanța unei școli, poartă marca atît de
prețioasă a sincerității. „Atît de mult îmi place să cînt
această țarău, declară ea în poemul plin de patos Mon
Pays, la care ne-am referit și altădată. „Mă simt a ta,
fierbinte, plai mîndru românesc, /< De-a ta istorie vie
arterele-mi zvîcnesc“, se confesează poeta patetic In
Je sons toute de toi (întreagă eu din tine ies). Sensul
existenței sale nu poate fi conceput fără această nevoie
vitală de contopire cu patria : „Căci nu mai sînt eu
însămi, o, țara mea, sînt tu" (Mon Pays) ; „Eu sînt ță-
rîna voastră, strămoși, a ta, o țarătt (Je sors toute de
toi).
înțelegem, astfel, din ce imbolduri pornește adeziunea
totală a poetei la marile momente istorice de care se
leagă soarta patriei sale, momente pe care ea le tră
iește cu o intensitate mistuitoare, căci inima ei e su
pusă marilor tensiuni ce apasă pe inima țării.
Momentul cu cel mai larg ecou în poezia sa este
acela al anilor grei ai primului război mondial. Versu
rile poetei sînt înflăcărate de idealurile naționale cu o
atît de largă adeziune populară, care țintesc aducerea
sub același acoperămînt matern a românilor din toate
vechile provincii ale Daciei, unirea tuturor sub faldu-
Acolo, între muntele negru și apă, ca-n clește,

Sînt ei, strînși, împinși trunchi lîngă trunchi,
Bolovan prăvălit dureros pe rărunchi,
De-asupră-le clipa cea grea îi strivește.
•
Inimi mai tari decît zidul sortit să se sfarme,
Morminte ce-n murmure Cerna cu grijă v-adoarme.
Mai ascultați și acuma, din umbra-vă rece urcînd,
Sinistre rafale deasupra arar șulerînd...
(Cel de pe Cerna)
rile tricolorului. Oda O, Ruban foit !, publicată în 1914 *,

este străbătută de această profesiune de credință :
Toi qui tiens dans ton jeu puissant
Le soleil, Vazur et le sang,
O cher drapeau de la patrie !
Triple couleur en tourbillon
De Videal, de Vaction,
De la matiere et du rayon
Ou l’air souffle, ou la gloire crie !
„Augusta pînză“ este țesută din fibrele „inimii cal

delor mulțimi", iar :
A ta pointe d'acier et d’or
Tu brandis Vaudace, le dor
„Divinul voal* cîntă-n vînt ca o „harpă eroică", sub

„un cer de bătălii* purtînd peste întinderi pulsul și
aromele țării întregi :
Suspendue au del des combats,
Toi qui portes, comme nos veines,
L’odeur des times transylvaines,
La Moldavie aux belles plaines
‘ ' Et VOlt, ivre de branle-bas.
(O, Ruban fou!)
1 Această poezie, împreună cu altele străbătute de înalte

sentimente patriotice — Je sors toute de toi, Aux bords de
VOlt, Je veux dormir... (Vreau să dorm...), Tous deux pareils
— apare în culegerea intitulată atît de sugestiv pentru momen
tul redeșteptării naționale : La Dormeuse eveilee (Din somn
trezită).
O, tu ce faci să joace-nalt
Soare și-azur și singe cald
Drapel al patriei iubite î
In trei culori topite sînt
Faptă șl țel, ideal sfînt
Și rază ce dă crezămînt
Șl glorii ce se cer slăvite !
• Sulița de-oțel strălucitor

E numai îndrăzneală, numai dor.
Eu și țara mea" 177
Mîndrul tricolor este implorat să fluture „iarăși

triumfal" în fruntea „noilor batalioane4*, potrivindu-și
cadența „marșului străvechi44.
Aceeași invocare o întîlnim, de data aceasta cu o și
mai .clară intenție, în poemul Același ideal 1 !
Și brațele le-ntindem in spre Carpatul sur
De unde glasul nostru sună
Și unde steagul de-aur, de purpură și-azur
întinde umbra sa străbună.
Visul este destăinuit, speranța crește :

Cum ! Și va fi al nostru, pămintul pururi frate
Spre care ochii noștri cată
Și care-nvie-n suflet, cînd gindul ne străbate
înspre strămoșii de-altădată.
Ardeal! Ardeal ! Tu vorbă atit de grea și sfintă

Al nostru-n veci dorit Ardeal,
Silabe-al căror murmur pe buze azi ne cîntă
Ca vîntul lin de Floreal.
Ca apoi, tonul să capete accente amenințătoare, în

pragul unei acțiuni pline de hotărîre a întregului popor !
O, iată-ne ! Privește ! Nu simți in noi cum suie
Furtuna-n veci răzbunătoare
Și că primejdia moare, că teamă-n suflet nu e
Cînd tot poporul e-n picioare ?
---------------- 1
Sub cer cu zvon dc bătălii
Tu porți cum noi purtăm în vene.
Parfum de culmi transilvănene,
Moldova cu cîmpii alene
Și Oltul beat de slobozii.
O, mîndru steag !
1 Poem cunoscut numai după traducerea românească (efec

tuată. pe semne, după un original care s-a pierdut), publicată
de Ion Sîngiorgiu în „Flacăra**, an. IV, nr. 17 din 17.11.1915.
12 - c. 13
Intr-o vreme, cînd destule condeie contaminate de

deruta întreținută de unele cercuri politice șovăie să se
alăture forțelor patriotice care îndeamnă la acțiune,
Elena Văcărescu se dăruiește fără rezerve idealului na
țional, înțelegînd să facă din cîntecele sale chemări și
manifeste adresate „marilor mulțimi44. Glasul poetei
este al tribunului înflăcărat, vibrînd sincer, pînă la
durere, de patos patriotic mobilizator. Verbul său devine
exploziv, aspru, \ direct, înlătiirînjd din «versuri orice
podoabe, dar dîndu-le în schimb ritmul coloanelor în
marș :
N-așteptați Hai copii !

Bate vîntul în Carpați Peste văi și peste vii
Cu freamăt de primăvară Ride cerul românesc
Chiar țărîna strigă-n țară E frumos, vroi să-l lărgesc
N-așteptați. Hai copii !
Nerăbdarea, Hai Români !

Mi-amărăște pîinea, sarea Azi soldați, mîine stăpini.
S-a suit și sună în turlă Pe o altă Românie
Auziți-o cum mai urlă Hai, săriți, ce o fi să fie !
Nerăbdarea... Hai Români... !1
Conștiință responsabilă de soarta țării sale, Elena

Văcărescu manifestă, în același timp, un larg umanism
militaht, adresînd apelurile sale lumii pentru a se ridica
împotriva forțelor oarbe de distrugere în care se iden
tifică demența prusacă dezlănțuită :
Peuples, o peuples, dressez-vous
Par Ies monts, Ies plaines, la viile !
L'orage gronde ă gros remus
Et le monde bat comme un pouls.
1 în cazul acestor versuri, datate „Cherjoaia-Moldova 1915“,

și publicate prima oară în ziarul „Dimineața** din 26 iunie, al
aceluiași an (apoi preluate de „Adevărul" și „Almanahul Ade
vărului"), nu se poate preciza dacă au fost scrise în româ
nește sau e vorba de o traducere. Versiunea franceză a apă
rut ceva mai tîrziu (august 1915), în marele cotidian fran
cez „Le Figaro".
Sabre, bondis hors de ta gaine,

Arme, songez au chaud orgueil
De defendre contre la haine
Ce qui fait la douceur humaine.
(A l’Etendard d*Etienne le Grand) 1
Pentru a încheia considerațiile noastre asupra crea

ției poetice a Elenei Văcărescu închinate patriei sale,
în orice timp și în orice împrejurare, de-a lungul în
tregii sale vieți, n-am putea găsi ceva mai potrivit și
mai convingător ca reproducerea, fără vreun comentariu,
a următoarelor versuri desprinse din poemul-spove-
danie Je sors tonte de toi:
Car je suis ta douceur et ta force, o ma terre ;

Je sors tonte de toi, comme un feu de cratere,
Je sors toute de toi, comme ton seigle epais,
Et Vodeur de tes champs ceints d’arome et de paix ;
Je sors toute de toi, comme tes eaux sauvage,
Qui portent, tour ă tour, le del et les ravages.
Je suis tes bois pensifs qui se chantent entre eux,
Le reve assis aux bords de tes soirs challeureux.
Je suis tes fils hardis, tes femmes aux beaux voiles,
Et la source egaree ou fuit un flot d'etoiles.
Le dieu noir qui se cache au palais souterrain
Ei, sous Vautomne en feu, Ies Carpathes d'airain.
1 Popoare, voi popoare, treziți-vă de-oriunde

Din munți și din cîmpii șl mari orașe !
Furtuna se anunță cu zgomotele-1 surde,
Și-n pieptul lumii bate o inimă-uriașă.
E timpul să ieși, sabie, din teaca ta cea dură
Voi, arme dc-altădată, mîndria vă grăbească,
Să apărați, viteze, de valul greu de ură
Tot ce hrănește, dulce, ființa omenească.
(La stindardul lui Ștefan cel Mare)

Et j*ai sur mon collier ou le soleil titube.

Ta blonde Moldavia, et l'Olt et le Danube...
Puis, belliqueuse ardeur ou vit ma nostalgie,

Je suis le long deșir de ta Transylvanie...
(Je sors toute de toi)1
1 în mine port blîndețea șl forța ta pămînt.

Din tine les ca focul vulcanilor în vînt.
Din tine les întreagă, ca spicul de secară
Și-ml dă mireasma-i cîmpul și pacea-i mă-mprcsoară;
Tișnesc din trupul tău ca apele-ți nebune
Ce oglindesc în unde cînd cerul cînd genune.
Sînt codrii, înțelepții ce cîntul lor nu-și lasă,
Sînt visul ce te-ncearcă în sara de mătasă,
Sînt flii-țl de ispravă, femelle-n gătele.
Șl sînt Izvoru-n care vin să se scalde stele.
Sînt duhul ce se-ascunde-n palatele din hăuri.
Șl-n toamnele de flăcări — Carpațil de ecouri.
Eu port în colierul ce soare-1 răsfață,
•Moldova blondă, Oltul și Dunărea măreață.
Vitează, ard de dorul nepotolit cu anii

Că-s vechea, grea dorință a dragei Transilvanii...
(întreagă eu din tine ies)

ECOURILE RAPSODULUI POPULAR
Incepînd cu cel de-al doilea volum de poezii —

Rapsodul Dîmboviței —> opera poetică a Elenei Văcă
rescu își dezvăluie una dintre sursele — și trăsăturile
— sale fundamentale prin care se integrează specifi
cului național : folclorul românesc.
Propriu-zis, la apariția ei culegerea amintită era
declarată ca aparținînd creației noastre populare, și
autoarea punea voit, încă de pe atunci, paternitatea
lucrării sub semnul incertitudinii. Acest fapt avea să
hărăzească operei de care este vorba o istorie aparte,
învăluită în legendă poate pentru totdeauna.
De aceea, socotim util, mai întîi, un popas special
asupra Rapsodului Dîmboviței, „cazul" său, singular,
obligîndu-ne întrucâtva la aceasta.
Masivul volum — care cunoaște, pe plan internațio

nal, o primire cu totul neobișnuită 1 — se prezintă pu
blicului de pe toate meridianele cu această precizare
laconică : „Cîntece. balade românești, culese din gura
poporului de Elena Văcărescu*.
Declinîndu-și, în felul acesta, dreptul de autoare, sau
reducînd, în tot cazul, la maximum, d intr-un exces de
modestie, contribuția originală la realizarea poemelor,
semnatara lor încearcă să treacă poporului său, întreagă,
paternitatea acestora.
1 La scurte intervale de timp apar, succesiv, versiuni în
traducere germană (1889), italiană (1891), franceză (1892) și
engleză (1892), urmate de numeroase reeditări, precum și de
traduceri fragmentare în alte limbi de pe glob (vezi și cap.
Bibliografie).
Dar creațiile din Rapsod se înfățișează într-o haină

ciudată față de arhicunoscuta formă prozodică a poeziei
populare, și anume le aflăm în ver's liber, lung, greu de
materie, marcat doar de o cadență interioară. Mai mult
datorită acestui aspect exterior decît faptului că nu s-au
găsit semnalate în nici o culegere folclorică anterioară
și că nu au fost publicate mai întîi în românește, prove
niența folclorică a acestor producții este refuzată de
primii comentatori, apoi și de mulți alții de mai tîrziu.
Cînd revista de limbă germană „Das literarische Rumă-
nienu 1 dă la iveală în paginile sale, pentru prima oară,
două poeme ce vor fi incluse în Rapsod, cel dintîi care
le pune la îndoială autenticitatea obîrșiei folclorice este
primul specialist în materie — B. P. Hasdeu : „Ar fi fost
de dorit să se publice acel text (textul românesc — n.n.)
înainte de traducere, cel puțin odată cu ea, căci îndoiala
despre autenticitatea lui e mare și legitimă" 12. Elementul
care îl șochează în primul rînd pe strălucitul filolog
este absența rimei. De aceea, el comentează cu vădită
ironie : „...ni se spune tot acolo (în prezentarea pe oare
O. Neuschotz o face poemelor — n.n.), că textul lor
românesc, ca și acela al mai multor altora nepublicate
încă din aceeași fîntînă, este nerimat (...). Afară de unele
părți din descîntece și bocete, poezia poporană româ
nească, anume cea lirică și cea epică, este totdeauna
rimată. Să fie ea nerimată numai pe moșiile domnișoarei
Văcărescu, ne vine anevoie a crede, ori ce ne-ar zice
domnul Neuschotz" 3.
Vasile Alecsandri exprimă și el aceleași rezerve. De
la Paris, unde se află în misiune diplomatică, poetul,
auzind de „poemul popular descoperit de Elena Văcă-
rescu“, bănuiește că acesta este „o colecție de cîntece
1 Nr. 5 din 1889. Versurile aduse de Elena Văcărescu sînt pre

zentate de directorul revistei Oswald Neuschotz, iar traducerea
acestora este semnată de Carmen Sylva.
2 B. P. Hasdeu, Der Rhapsoder der Dimbovitza, în „Revista
nouă", an. II, nr. 5, din 15 mai 1889.
3 Ibidem. Hasdeu se răfuiește mai mult cu prezentatorul
care, pe un ton ditirambic și infatuat, voia să treacă foarte
avizat asupra fenomenului folcloric românesc ; în realitate, acesta
nu dovedea decît superficialitate și lingușire.
Ecourile rapsodului popular 183
populare găsite probabil printre hîrtiile tatălui său ori

ale bunicului" x. Aflînd apoi de articolul lui Hasdeu,
Alecsandri observă că acesta este scris „cam în bătaie
de joc“, dar, la rîndu-i, și el se întreabă : „Ce poate
fi colecția de cîntece populare descoperită de Elena Vă
cărescu și care ar conține lucruri minunate ? Aș vrea să
văd textul original, pentru a mă asigura de aceste pro
ducții rătăcite pînă azi ale geniului poporului nostru !“ 12.
Neîncrederea „bardului național66 pare a avea un punct
comun cu aceea manifestată de Hasdeu : nici el nu con
cepea poezia populară în afara formei prozodice tradițio
nale. In tot cazul, poate și datorită faptului că unii co
mentatori străini compară această lucrare cu culegerile
alcătuite de el, uneori în defavoarea ostenelilor sale3,
Alecsandri va rămîne, pînă la urmă, pe o poziție reti
centă mărturisită 4.
Tînăra poetă n-a venit nici atunci cu lămuriri și ex
plicații suplimentare, pentru a înlătura atari îndoieli sau
contestări. Editura germană amintește sumar, înitr-o pre
față, că „tinerei poete i-au trebuit patru ani pentru a
culege acest tezaur, cu răbdare neistovită, pe domeniile
familiei sale, din gura țăranilor, cobzarilor, la șezători,
pe vremea cositului, la înmormîntări, la hore și la șeză
tori cîmpenești66. Aceste amănunte au fost furnizate
redacției revistei, credem, de poetă însăși. La reeditarea
versiunii franceze, în 1899, autoarea face cîteva
1 Vasile Alecsandri, corespondentă către Ion Ghica, scrisoare
datată „15 aprilie 1889“, Bibi. Acad. Române, ms. 807, fila 24,
verso.
2 Ibidem, fila 43, recto.
3 Meyer Lubcke, într-un articol din „Romănische Revue“,
Wien (aug.—sept. 1889, p. 507), dedicat Rapsodului Dîmboviței,
cu prilejul apariției versiunii germane, arată că această cule
gere e „unică în genul său“, prezentînd „creații veridice ale
poporului, și nu producțiile unui poet erudit41 (dînd ca exem
plu, în acest din urmă sens, culegerile lui Alecsandri, unde
acesta ar fi intervenit, cu rezultate negative, în textul poezi
ilor populare).
4 I. Chendi-E. Carcalechi : V. Alecsandri — Scrisori, Buc.
1904, p. 225. Scrisoare către Al. Papadopol — Callimah (Paris,
14.IV.1890) : „Majestatea sa (Carmen Sylva — n.n.) îmi anun
țase prin telegraf intențiunea sa de a ceti una din compunerile
sale și mărturisesc că mă temeam că va aborda Rapsodele
descoperit de domnișoara Văcărescu în Țara Dîmboviței41.
mărturisiri, dar și acestea rămîn la nivelul declarațiilor

generale : „Aceste cîntece au fost culese de mine prin
satele care înconjoară reședința noastră și de pe cîmpu-
rile pe care le muncesc țăranii. Le culesesem din în-
tîmplare, pentru singura plăcere de a asista la viața
acestor semănători și secerători care erau frații sufle
tului meu...u.
Dar abia după o jumătate de veac, urmașa Văcăreș-
tilor va oferi, în sfîrșit, explicații complete în această
privință \ Ea începe prin a recunoaște locul singular al
operei pe care o lansase, față de alte buchete folclorice :
„Rapsodul nu face, de fel, parte din culegerile folcloru
lui nostru, nici nu seamănă cu cadențele ce pot fi as
cultate urcînd pe culmile dealurilor și munților, sau
furișîndu-se de-a lungul văilor de la noi. In ciclul, să-i
spunem oficial, al cîntecelor noastre populare. Rapsodul
nu are nici un loc. L-am putea considera oarecum un
proscris, un exilat, un rătăcit. El este un suflu emanat
de pămîntul nostru și care a călătorit prin lume în
afara celorlalte cîntece, surorile sale, cărora el nu le
seamănă nicicum41. Recunoaște că acesta și-a îndeplinit
misiunea ce i-o dicta sursa-i populară : „De la nașterea
sa, Rapsodul a luat bastonul de pelerin, părăsindu-și
patria și, minat de un instinct demn de inspirația sa,
a îndeplinit un apostolat în favoarea căminelor ce i-au
veghiat, într-o zi, apariția..." Arată apoi că Rapsodul a
luat ființă „demult... în adolescența mea, pe cînd aveam
treisprezece, paisprezece ani44, iar ,,la cincisprezece ani
exact" adăuga vrafului de însemnări bruionul „ultimu
lui cîntec de fus**. în continuare, poeta promite să des
fășoare povestea Rapsodului său : „...voi încerca să vă
povestesc în ce țel s-au adunat în jurul meu marile
imagini care constituie acest minunat ansamblu pe care
azi îl prezint în fața dumneavoastră...4*.
1 Elena Văcărescu. Le visage et Văme des pennies chez les

laoutars de la Dimbovitza, în „Conferencia“, an. XXXII, nr. 3,
din 15 ian. 1938. De aici, toate citatele privind originea Rapso
dului, date în paginile imediat următoare.
Primele impresii i le-au prilejuit horele din sat : „în

toate duminicile, pe cînd eram încă niște copii, cu toată
indignarea guvernantei noastre, englezoaică snoabă și dis
tantă, mama ne trimitea să jucăm la horele pe oare le
înlănțuiau, la umbra bătrînilor copaci, tinerii țărani din
sat (...). La aceste hore, muzicantul se oprește uneori
și dansatorii improvizează melopei sau strofe repezi
și vesele (...). M-am îndrăgostit de aceste cîntece și,
ispitită deja de condei, am încercat să le transcriu44.
Văzînd-o preocupată de cîntecele țărănești, o fată
de la curte îi propune să asculte pe mama sa care cu
noștea multe asemenea cîntece. Seara, pe ascuns, se
întîlnește cu aceasta, „în parc, în apropierea ruinelor
atît de poetice ale vechii reședințe locuite odinioară de
îndepărtații strămoși". Bătrîna țărancă nu-i deapănă însă
ritmuri săltărețe, ci melopei șoptite, curgînd domol și
durut, vecine cu bocetul și descîntecul, care uită «de
rimă, dar a căror profunzime vădește multă poezie.
Astfel, „Rapsodul se întrupa în fața mea (...), bănuind
deodată că în satele vecine, în toate satele de jur-îm-
prejur, femei, oameni, copii simțeau și vorbeau așa,
in afara cîntecelor împletite din rime** (subl. ns.). Iată
o concluzie ce va hotărî forma prozodică particulară a
Rapsodului de mai tîrziu. Această concluzie vor întări-o
numeroasele cîntece pe care le va nota din gura țăra
nilor surprinși „în acea stare de spirit care, înlăturîn-
du-le orice timiditate și orgolioasă pudoare morală
care-i caracterizează, lasă să urce în floarea sufletului
mareea îndelung hrănită pe ascuns de impresiile lor
seculare44. însoțită de o Ileană codană, ori de mama ci,
Floarea, „o țărancă zdravănă", Elencuța ascultă aceste
cîntece „la umbra sălciilor, pe ponoare, lîngă iazul morii44,
la fîntîni unde „se strîngeau femeile torcînd și fetele
la cusut44, ori unde se opreau la popas „carele de dru
muri lungi44. Un bătrîn morar își va descărca tolba cu
„tot ce cunoștea despre vechile melopei" ; de la lăutari,
opriți cel mai adesea din drumurile lor și „ispitiți cu
cîțiva gologani44, notează alte bucăți, printre care și
unele „cîntece țigănești44, ce vor fi cuprinse în Rapsod.
Cîntecele fusului, care alcătuiesc ultimul ciclu al cu

legerii, sînt notate în timpul șezătorilor din sat de la
Văcărești, la care asistă în serile lungi de iarnă.
Toate acestea „soseau blind, ca din adîncurile ori
zontului nevăzut, lungi fraze asemănătoare dîrelor de
argint limpede, pe care le lasă, murind, lunau. Atmos
fera Rapsodului se află întreagă expusă aici : ginditoare,
melancolică, romantică.
însemnările grăbite sînt transcrise noaptea, în taină,
adolescenta hrănindu-se tot mai intens și îndelung cu
„aceste prestigioase visuri de la cincisprezece ani*4, asu
pra cărora n-a făcut atunci destăinuiri nici sorei și nici
chiar mamei sale „atît de înțelegătoare totuși cu aspira
țiile și preocupările melett.
Hotărîrea de a da la lumină această comoară a venit
tîrziu și nu din proprie pornire. Pe cînd se afla în suita
Carmen Sylvei, aceasta, aflînd întîmplător de „recolta4*
domnișoarei sale de onoare, nu-i dă pace pînă cînd nu
duce la împlinire definitivă opera demult conturată x.
Pus sub semnul matricei folclorice, Rapsodul Dîmbo
viței se va prezenta ca mesager al poporului nostru,
ilustrîndu-i, prin cîntecele sale, concepțiile, gîndurile,
sentimentele. îndeletnicirile și obiceiurile.
Cele 140 de poeme ale volumului sînt împărțite în
două cicluri : Cîntecele cobzarului și Cîntecele fusului,
purtînd mențiunea „Cîntece populare românești".
De la început poeta ne previne în dedicație — „A
ma grand-mere"12 — asupra conținutului Rapsodului:
Et je te donne ces chansons

Et je les donne, car j’ai si peu de larmes ă donner.
Et tu reconnaîtras le Cobzar qui s'en venait chanter de vânt

ton seuil au lever de la lune,
Et le hdiduck qui porte un coeur de brave sous son manteau,
Et le fuseau de la jeune fille et les reves de Vepouse.
1 Conferința citată. în ,,Conferencia“, nr. 3/1938.

2 Comentariile șl citatele au în vedere versiunea franceză a ope
rei : Le Rhapsode de la Dlmbovitza, SoccecJLemerre, Bucarest-
Bruxelles, 1892.
De asemenea și asupra faptului că avem în față o

culegere de cîntece mai mult triste :
Et que je ne suis plus Venfant qui ria connu que le sourire
Et que j’ai connu Ies pleurs.
(Dedicace — „A ma grand-mkre") 1
Dealtfel, această atmosferă de (tristețe, proprie Rap

sodului Elenei Văcărescu, se degajă încă din primele
poeme ; acestea nu sînt altceva decît niște bocete : Bo-
celi — Chansons des morts, cum le grupează poeta (fo
losind și termenul din românește). Recunoaștem ușor
bocetul de voinic (Le jeune hoinme), de fată mare (La
jeune fille), de copil (Le petit enfant, Mort-ne), de soț
(La Veuve), de iubit (Je ne te pleure pas), de soție
(Deux âmes). Sînt lamentații răscolitoare, asemenea unor
litanii abia șoptite, unde metafora și alegoria cu
nosc o forță de evocare uimitoare. Moartea flăcăului
este sugerată de neliniștea naturii :
Comme tu dors, comme tu dors,
Le cheval a henni
La plaine 1’a entendu
La plaine s'en est etonnee
Pourquoi hcnnis-tu si matin, bon cheval ?
Le mats s'est penche vers la terre,

La plaine, sa mere Va senii.
1 Aceste cîntece ție ți le dăruiesc.

Ți le ofer, căci am atit de puține lacrimi de dăruit.
Și tu vei recunoaște Cobzarul care venea

să cînte In prag la răsăritul lunii
Și haiducul ce poartă o inimă vitează sub dulamă,
Și fusul tinerei fete și visele nevestei.
•
Și că nu mai sînt copilul care n-a cunoscut decît surisul
Și că am cunoscut plinsurile...
(Dedicație — ,,Bunicii-)
La plaine s'en est effrayee.

Pourquoi te penches-tu sans que le vent souffle,
Mais, mon enfant fier ?
(Le jeune homme)1
In evocarea fetei răpuse se evidențiază frumusețea,

veselia și hărnicia acesteia :
La gloire des jours s'en est allee,
Qui maintenant ira le matin reveiller Ies vieux puits sonores ?
Qui repondra le soir en chantant ă la voix dolente des brebis ?
Qui fera resonner son rire claire par les sentiers ?
Et rebondirct le fuseau et ressaisir le fuseau lorsqu’il s'echappe 2
Dar pămîntul, care-a-ndrăgit-o, o răpește cu silnicie

pentru a-i fi mireasă, în timp ce ea se roagă în zadar,
ca Ana lui Manole, din cunoscuta baladă :
Bonne terre fraiche, je ne veux pas dormir sous toi,
Mais je veux me couvrir la tete,
Et devenir une epouse robuste aux travaux,
Et te donner la sueur de ma jeunesse,
Ei faire de beaux enfants qui te cultiveront.
(La jeune fille) 12
1 Cum dormi cum dormi...

Calul a nechezat,
Cîmpia l-a auzit,
Cîmpia s-a mirat.
De ce nechezai așa de dimineață, căluțulc ?

Porumbul s-a aplecat spre pămînt,
Cîmpia, maica lui, l-a simțit.
Cîmpia s-a-nspăimîntat.
De ce te apleci fără ca vîntul să bată,

Porumbule, copilul meu mîndru ?
(Flăcăul)
2 Gloria zilelor s-a dus odată cu ea.

Cine va mai merge de-acum dimineața să trezească
Vechile fîntini șoptitoare ?
Cine va răspunde, cîntînd, la chemarea miorițelor seara ?
Al cărui ris cristalin va răsuna pe albe poteci ?
Fusul cin’ 1-o-nvirti, prinzîndu-1 și iar slobozlndu-1 ?
Mama, sfîșiată -de durere, „legănîndu-și brațele

goale", își închipuie că de dincolo de mormînt copilul
continuă să-i adreseze gingașele lui întrebări :
Me diras-tu, petite mere
Que font les oiseaux dans les branches,
Et la riviere sur les cailloux,
Tandis que je dors ?
Que fait ton coeur brise,
Ton petit coeur, petite mere,
Le pere crie-t-il toujours en conduisant les boeufs au labour,
(Le petit enfant — Plainte de la mere)'
Aproape de bocete se situează alte cîntece triste, de

respirație baladescă. unde vechi mituri întrețin evoca
rea unor duhuri răzbunătoare (ielele, strigoii sau zbu
rătorul) ! un om care iese în pragul casei să admire
„noaptea frumoasă" este sărutat de o moartă care și-a
părăsit mormîntul, și cum din pricina aceasta el nu
mai poate „nici să mai bea, nici să mai mănînce", va
muri (Le baiser de la morte — Sărutul moartei); sufle-
Pămîntule reavăn și bun, nu vreau sub țărina-ți să dorm

Ci aș vrea să-mi pun pe creștet maramă
Șl să devin nevastă robustă, să muncesc.
Să-ți dărui sudoarea tinereții mele
Și să fac copii frumoși, care să te lucreze.
(Fata mare)
In românește de Ion Stdvăruș
1 îmi vei spune, măicuță.

Ce mai fac păsările prin crengi
Și rîul alunecînd pe prundiș
In timp ce eu dorm ?
Ce face inima ta zdrobită.
Micuța la inimă, măicuță,
Tata încă mal strigă pe lingă boi cînd Ii mină Ia arat.
(Copilul — Bocetul mamei)
tul fetei moarte vine noaptea să bea apă din fîntîna

de la poartă, iar cei care beau apă după ea nu-și vor
mai astîmpăra setea niciodată (Soif — Sete) ; un „ne-
cunoscutw umblă prin sat întrebînd, în dreptul fiecărei
case, unde este pictată o floare pe zid (simbolul fecioa
rei), daică e cineva care „vrea să moară din dragoste",
și fata care-i răspunde primește un sărut, iar dimineața
este găsită moartă (Mort d’amour — Moartă din dra
goste).
In același spirit sînt tratate și cî'teva legende de sursă
folclorică : luna este tristă și palidă pentru că ea a fost
odată inima unei fete aprinsă de dragoste ca un soare,
pe care însă iubirea a părăsit-o (Le secret de la lune
— Taina lunii) ; o inimă îndurerată, devenind neagră,
se roagă de lună s-o albească cu lumina ei, de rîu și
de ploaia ce cade pe lanuri s-o spele, de hulubii albi să
o încălzească, dar toate încercările acestora rămîn za
darnice, pînă într-o zi cînd, apropiindu-se de ea o ini
mă albă, fericită, o atinge, și inima neagră devine și ea
imaculată, însă în aceeași clipă se desface în mii de bu
cățele (Le coeur noir — Inima neagră).
Bogată în semnificații este Le collier des larmes —
Salba de lacrimi : o copilă își dorește salbă strălucitoare
și cere lunii bănuți din lumina ei, iar rîului băncuțe
din undele-i strălucitoare. Acestea se arată neputincioase,
în schimb oamenii îi sar în ajutor :
Et Ies hommes lui dirent: Prends nos larmes

Pour te faire un collier d’argent.
Et chacun lui donna sa larme la plus chere,
Et Ies larmes etaient heureuses
De parer le cou de Venfant.
Et Ies larmes disaient entre elles :
Qui es-tu, soeur, et de quel coeur viens-tu ?
Et chacune parlait du chagrin de ce coeur,
Et chacume se trouvait plus triste que sa soeur.
Et Venfant avait un collier de larmes
Plus argentees que Veau de la riviere,
Plus argentees aussi que le regard de la lune.
Mais quand Venfant mit son collier,
Les larmes disaient leur histoire

Et devenaient si lourdes, si lourdes,
Que Venfant mourut sous leur poids.
(Le collier de larmes)1
Uneori, tîlcul straniu al întîmplârii evocate ne tri

mite la descîntec ori blestem, ca în Les couteaux (Cu
țitele) : cuțitele rămase în chimirul unui mort ies
noaptea și pleacă prin sat, iar dimineața cînd se întorc,
mărturisesc că au fost să sălășluiască „în inimile oame
nilor" pentru a le „vindeca" — pe una de dragoste, pe
alta de oboseală ; aceasta este menirea lor și le place
sîngele oamenilor pe care-1 beau „cum brazdele beau
ploaia". La fel de ciudat este poemul Chansons du sang
(Cintece ale sîngelui), care l-a încîntat atîta pe Jean
Richepin12: noaptea, în somn, sîngele voinicului „vor
1 Oamenll-1 șoptiră: Ia lacrimile noastre

De-ți fă din ele salbă de argint.
Și fiecare-i dete din lacrimi cea mal dragă,
Și lacrimile erau fericite
Să împodobească gîtul copilei.
Și lacrimile-și spuneau între ele:
Cine ești tu, soro, din ce mimă vii ?
Și fiecare vorbea de durerea acelei Inimi.
Și fiecare se afla mai tristă decît sora ei.
Și copila avea o salbă de lacrimi
Mai argintate decît apa rîulul
Șl chiar mai argintate decît privirea lunii.
Dar cînd la git copila-și punea salba,
Lacrimile-și depănau povestea
Și deveneau atît de grele, atît de grele
Incit muri copila sub a lor povară.
(Salba de lacrimi)
In românește de Ion Stdvăruș
2 Recitind acest poem în cadrul unei conferințe publice din

anul 1920 (intitulată L’Ame roumaine), Richepin îl aprecia la
superlativ, afirmînd că „nu există un altul mai frumos ca
acesta în nici o altă literatură populară sau savantă" (Vezi
La Roumanie, Conferences, Paris, „L’Union Franțaise", f.a.,
p. 132).
bește“ folosind un limbaj sibilic, metaforizant pînă la

întunecarea sensului, din care am putea deduce apro
piata moarte a celui care-1 poartă în vine.
Atmosfera elegiacă a Rapsodului este întreținută, de
asemenea, de cîntecele de dor și jale prezente în număr
mare. Eroii care suferă (din pricina unor nemiloase lo
vituri de soartă sau chinuri ale iubirii) sînt evocați ge
neric : tată, mamă, bărbat, nevastă, văduvă, iubit, iubită,
haiduc, soldat etc.
Zbuciumul fetei este întîlnit cel mai frecvent. Ea
suferă că n-a ascultat îndemnul sincer al naturii (al
rîului, al soarelui) pentru a ieși în calea iubitului, iar
el își va fi dat alteia mîngîierile (Chant de jeune fille
— Cîntec de fecioară); imploră crenguța de alun să
meargă la iubit și să-1. vrăjească pentru ca : L’eau qu’il
boira aura dans chacune de ses gouttes / Mon image,
/ Et son pain aura la saveur / De mon baiser / Et sa
couche le murmure de mes chansons (Incantation) *.
Singură în chinurile dragostei, ea reflectează superb !
Cai' la jeune (iile est comme Vetoile / Qui briile pour
tous / Et brute pour elle seule (Le soldat qui passe)12.
Așteptînd în taină pe cel drag să treacă pe la poartă,
fata trăiește emoțiile codanei lui Coșbuc (din Pe Ungă
boi), mărturisindu-le cu aceeași naivitate :
Chaque matin je reste ă ma fenetre pour voir s’il passera au
travail,
Et le soir je m’y mets encore pour voir s'il en reviendra.
Et il me sourit en passant et j'ai assez de son sourire
Pour trouver la vie joyeuse et la chaumiere ensoleillee ;
Et si je n’avait pas son sourire, mon fuseau resterait oisif.
Ne prends jamais pour alter au travail un ch emin
Qui ne passe pas devant ma chaumiere,
Car ma vie, perdrait son soleil
Et mon fuseau son agilite.
1 în fiecare picătură de apă pe care o bea/ Să vadă chipul

meu/ Și pîinea lui să aibă aroma/ Sărutului meu /Și somnul
lui murmurul cîntecelor mele (Incantație).
2 Căci fata frumoasă e ca o stea / Care strălucește pentru
toți, /Dar arde numai pentru ea singură (Soldatul care trece).
Et j’ai plante des fleurs autour de mon seuil.

Pour que tu me regards et me voies aussi
Non loin des fleurs.
(L'Attente) 1
Tot la o eroină coșbuciană (cea din Cintecul fusului)

ne duce gîndul cînd citim poemele L’oubliee sau Perdue.
Copleșită de tristețe este și nevasta din La femme delais-
see, iar dorul de-a avea copii smulge suspinuri și ru
găciuni atît nevestei (Sterile, Sans enfants), cit și băr
batului (La plainte du pere).
Imaginea haiducului, evocată în multe pagini ale cu
legerii, nu este cea știută — a răzvrătitului — ci acesta
este, mai curînd, tovarășul de sfat, ori de joc al bătrî-
nilor și tinerilor :
Je chante ă Vheure du lever de la lune
Et je connais tous les reciti des vieux,
Et je fait danser les jeunes au bruit de mes recits...
un voinicel frumos de codru de care se îndrăgostesc co

danele, dar el dispare alergînd după o nălucire, o „stra
nie femeieu de paloarea lunii, care-1 așteaptă într-o
„poiană albă- din codru :
Les chaumieres ont voulu m’arreter car leurs fenetres etaient
ouvertes.
1 In fiecare dimineață rămîn la fereastră să-l văd cînd trece la lucru

Și seara tot acolo stau să-1 văd cînd revine
Și tot trecînd el îmi surîde încît de-al lui surîs sînt plină,
Ca vieții să-i găsesc lumina și însorită a mea colibă;
De n-aș avea surisul lui și fusul mi-ar rămîne leneș.
Tu niciodată să n-alegi alt drum cînd te pornești la muncă
Ce nu ar trece prin fața colibei mele
Căci viața mea și-ar pierde soarele
Și fusul sprinteneala lui.
în preajma praguQui am sădit atîtea flori
Pentru ca atunci cînd le privești să mă zărești și pe mine,
Nu departe de flori.
(Așteptarea)
13 - c. 13
Et Von y voyait le sourire des jeunes filles,

Mais je suis le baiduck qui aime la longueur des chemins
Et le galop de son cheval.
(La chanson du haiduck)1
Cîntecele avînd în centrul lor pe soldatul patriot și

viteaz ocupă un loc marcant în Rapsod. Acest fapt indi
că, fără tăgadă, un ecou al Războiului de Independență
de la 1877. Afirmînd aceasta, avem în vedere că Elena
Văcărescu a început să culeagă materialul pentru acest
volum chiar în vremea desfășurării evenimentelor și a
continuat un an, doi după aceea. Soldații români au în
scris pagini glorioase prin vitejia lor, dar jertfele lor
au cernit, în același timp, atîtea cămine în satele noas
tre. Sentimentul datoriei, propriu ostașului, ca și cel de
durere încercat de cei de acasă (de mamă, de soție, de
iubită) cînd cel drag cădea pe cîmpul de luptă — le
cunoaștem deopotrivă din paginile Rapsodului.
Plecat să-și apere țara, soldatul capătă virtutea os
tășească supremă, trăind numai pentru această înaltă
datorie : „sabia îi e logodnică44, „bătălia — mamă",
„drapelul — iubită44 (La tente du soldat — Cortul sol
datului; La femme (du garde-frontiere — Nevasta grăni
cerului). Presimțind moartea, soldatul nu se tînguie, ci
își grăiește dorințele ca păstorul Mioriței:
Et si je meurs ă Vombre du pommier jeune

Ses fleurs blanches tomberont sur moi,
Mais si je meurs dans le mais que le vent a seche
1 Cîntecul meu se-nalță liber la ceasul cînd răsare luna

Și tot ce povestesc bătrînil de-acum îl știu pe dinafară
Și tinerii i-ndemn la Jocuri în ritmul zicerilor mele...
Colibele cu largi ferestre au vrut din drum să mă oprească,

Năuntru înflorea surisul pe buze mol de fete mari.
Dar eu-s haiducul ce dorește s-apuce drumurile lungi
In galoparea murgului.
(Cîntecul haiducului)
11 continuera a bruire au vent.

Et si je meurs aupr&s du vieux puits,
On en tirera de Veau tout de m&me.
(Le Brave) 1
In ceasul morții, gîndul ostașului aleargă acasă, ce-

rind soției „să-i legene somnul / Cu zvonul ușor al fu
sului4*, iar copiilor să le spună că „se va întoarce**
(L' Spouse — Nevasta).
împlinirea destinului eroilor ce populează Rapsodul
are loc întotdeauna în cadrul naturii. Omul și natura,
evocați în aceste cîntece, sînt ca gemeni, și dialogul lor
este neîntrerupt. Umanizarea naturii înaintează pînă
acolo încît suferința ei capătă intensități umane nebă
nuite și ne cutremură tocmai prin măreața liniște cu
care „copiii44 ei primesc deznodămîntul, prin credința
lor luminoasă în puritatea și frumusețea celor care,
înlocuindu-i, vor cunoaște începutul. Aceasta este tulbu
rătoarea elegie Chanson du join fauche, una dintre cele
mai strălucitoare perle ale Rapsodului:
Je suis les fleurs d’hier
Et j’ai bu ma derniere rosee,
Et les jeunes filles ont chante ă ma mort.
Et la lune me voit couche dans le linceul
De ma derniere rosee.
Et les fleurs d’hier qui sont en moi

Ont fait place aux fleurs de demain.
Et les jeunes filles qui ont chante ă ma mort,
Parsqu’elles sont la jeunesse,
1 De voi muri la umbra unui măr tînăr,

Vor cădea asupră-mi florile lui albe.
Dar de voi muri în lanul de porumb uscat de vînt,
Porumbul va continua să foșnească în adieri,
Iar de voi muri în preajma puțului vechi
Din el se va mai scoate totuși apă...
(Viteazul)
în românește de Ion Stăvăruș.
Feront aussi place aux vierges futures,

Et leur âme, comme mon âme,
Restera piei ne de parfums.
Et j'emporte avec moi les regrets des paprillons

Et le souvenir du soleil,
Et la rumeur du printemps.
Aimez bien le soleil comme nous l’avons aime,

Et Ies amoureux et Ies oiseaux,
Afin que lorsqu’ils vous voient refleurir,
Ils ne songent pas ă ma mort.
Et croient que ces sont les memes fleurs toujours
Comme le soleil qui croit qu’il y a toujours
Sur terre les memes amoureux et les memes oiseaux.
(Chanson du foin fauche)1
1 Eu sînt florile de ieri

Și m-adăpai din cea din urmă rouă
Și fetele mi-au cîntat la moarte
Și luna mă privește întins în lințoliul
Celei din urmă rouri.
Și florile de ieri ce dorm în mine
Florilor de miine le fac loc
Și fetele ce au cîntat la moartea-ml
— Căci ele-s tinerețea —
Vor face loc, la fel, altor fecioare.
Și sufletul lor, ca și al meu
Plin de parfumuri va rămîne.
Iar eu duc cu mine regretele fluturilor,

Amintirea soarelui
Șl zumzetul primăverii.
Iubiți soarele, cum noi l-am Iubit

Și pe îndrăgostiți și păsările iubiți-le,
Că văzîndu-vă reînflorind
Să nu se glndească la moartea mea
Ci să creadă, cum soarele crede, că-s aceleași flori mereu
Și-aceiașl îndrăgostiți și-aceleași păsări pe pămint.
(Cintecul finului cosit)

Cele mai multe dintre cîntecele culegerii sale sînt

puse în seama cobzarului — întruchipare luminoasă a
creatorului popular anonim. Denumit cobzar, lăutar,
cintăreț, văzut cîteodată chiar ca haiduc, el este un sim
bol în care se intîlnesc, topite laolaltă, bucuriile și du
rerile omului, cărora se acordează atît cîntecele, cît și
marile tăceri ale naturii. Prezent pretutindeni ca zeul
Pan, el poate fi invocat oriunde, pentru a da glas
sentimentelor celor care se află în bucurie sau în su
ferință :
Toi qui restes aupres du sommeil des enfants

Et qui Ies berces
Ta voix est chere aux nouveaux-nâs
Et les vieillards aiment ta voix.
Chante aussi pour moi quelque chose,
Car ta voix m'est chere
Comme le bruit de la riviere qui coule parmi le maîs,
Comme la rumeur des peupliers ă mon seuil.
(L'âpee) 1
Cobzarul este o apariție cvasi-panescă, înscrisă în

unghiul nedefinit dintre mitologicul Orfeu și doinitorul
Mioriței ;
Entre dans la maison du cobzar, elle est toujours, ouverte,
Et les oiseaux y font leur nid comme dans la foret,
Et le soleil y loge tout le four comme dans le ciel;
Mais dans le del il luit pour tout le monde,
Et dans la maison du cobzar il est de la maison...
1 Tu ce rămîi în preajma copiilor

Și ii legeni,
Vocea ta le e dragă pruncilor,
Precum și bătrînii o-ndrăgesc...
Cintă-mi, la fel și mie ceva
Căci dragă ml-e vocea ta.
Ca murmurul rîului printre porumburl curgînd,
Ca șoapta plopilor din pragul casei mele.
(Spada)
Et dans la maison du cobzar la lune en entrant

Devient une belle jeune fille qui sourit,
Et dans la maison du cobzar, la douleur en entrant
Devient une belle femme au visage doux et triste...
Et quelque Jois une femme s’accoude â la fenetre

Pour regarder dans la maison.
Et elle voit chanter le cobzar.
Et il a dans sa maison des poignards et des fleurs,
Mais il ne les montre jamais et la maison paraîtrait vide
Sans le soleil et les chansons
Et partout il y a des fenetres pour voir le del et l’herbe
Et Vherbe semble pousser dans la maison, tant on la voit.
(La maison du cobzar)1
1 Intră în casa cobzarului, ea totdeauna-1 deschisă,

în ea-și fac păsările ouibul ca-n pădure
Și soarele l-o locuiește, precum pe ceruri, toată ziua;
Dar sus, pe ceruri, el strălucește pentru toată lumea.
Pe cînd în casa cobzarului soarele este numai al ei...
Șl luna, pătrunzînd în casa cobzarului,

Devine o fată frumoasă ce surîde.
Numai durerea cînd intră în casa cobzarului
Devine o gingașă femeie cu chipul blind și trist.
Citeodată o femele își sprijină coatele pe fereastră

Pentru a privi înăuntru.
Și ea vede cîntînd cobzarul.
In casa lui sînt pumnale șl flori
Dar el nu le arată niciodată șl casa ar părea goală
De-ar lipsi de-acolo soarele și cîntecele.
Iar pretutindeni sînt ferestre pentru a privi cerul și iarba
Și iarba pare să crească prin casă, Intr-atîta se vede.
(Casa cobzarului)
în românește de ion Stăvăruș
Rapsodul popular, esență a spiritului universal —

om și natură — marchează o omniprezență atotștiutoare :
Je riai pas besoin d’un cheval
Pour parcourir toute la terre.
Et j’ai tout vu, les villages et les plaines,
Et les coeurs des hommes et leurs desirs.
Sans qu'il me les aient montres.
De aceea la moartea acestuia

Et la terre le remerciera d'avoir chante sa beaute
Et ses printemps et ses hivers,
Et ses douleurs et ses esperances.
(Derniere chanson du cobzar) 1
iar oamenii Vvor crede toți că el le-a fost frate../4.

♦
Din punct de vedere formal, poemele din Rapsodul

Dîmboviței nu se aseamănă cu producțiile populare
tipice în versuri, fiind departe de tiparul prozodic tra
dițional al acestora. Prin fondul lor, însă, ele degajă o
atmosferă folclorică pe care o recunoaștem a fi de pro
fund specific românesc. Tabloul general rezultat din
aceasta evocă peisajul satului românesc de altădată (reți
nut în anumite date ale sale de o viziune patriarhală),
frumusețea priveliștilor patriei și dărnicia pămîntului
1 Eu n-am nevoie de un bidiviu

Ca să alerg pămîntu-n lung și-n lat,
Dar totul am văzut — și sate și cîmpii
Și inimile oamenilor și ale lor dorințe.
Fără ca ei să mi le fi arătat.
Pămlntul li va mulțumi că i-a cîntat frumusețea

Șl prlmăverile și iernile sale
Și durerlle-i și speranțele.
(Ultimul cîntec al cobzarului)

nostru, bogăția și profunzimea manifestărilor spirituale

ale țăranului român ale cărui obiceiuri, tradiții și cre
dințe străvechi par a coborî din ritualul dac al datine-
lor păstoritului — și tot de acolo, neteama de moarte
în confruntarea cu dușmanii.
Este, totuși, Rapsodul o operă folclorică autentică, sau
poate fi înscrisă în întregime în creația originală a Elenei
Văcărescu ? Iată o problemă care a pus în dilemă pe
atîția comentatori — români și străini —, făcînd, în cele
din urmă, dificilă o opțiune pentru o ipoteză sau
alta. Nici chiar în cazul lui Hasdeu sau Alecsandri
nu se poate, credem, considera altfel, -de vreme ce pozi
țiile luate de aceștia la început (cînd lucrarea era cunos
cută doar prin ci teva fragmente) n-au mai fost ulterior
reluate public. C. Miile sau A. D. Xenopol, care s-au
referit apoi la această lucrare 1 cu cuvinte de laudă,
după cum vom vedea, nu s-au pronunțat strict asupra
problemei pusă în discuție. Tăcerea lui N. lorga în
această privință înclinăm, de asemenea, să o punem tot
pe seama dificultății, ridicate iși în fața marelui căr
turar, de a lua o hotărîre; totuși, în cazul acestuia
avem un indiciu în sprijinul unei concluzii, și anume
că în 1903, amintind de volumul Lueurs et Flammes.
arată că acela era „al treilea volum al poeziilor saleu 12
(cînd, în realitate, era al patrulea), ceea ce înseamnă că
lorga nu includea Rapsodul printre versurile originale ale
Elenei Văcărescu. în 1909, N. I. Apostolescu respingea
iritat caracterul de culegere folclorică : „Rapsodul
Dîmboviței n-are nimic românesc în tonul și alura gene
rală, nefiind o culegere de cîntece populare cum autoarea
lasă să creadă pe lectorii săi pentru a-și șterge propria
personalitate44 3 ; nici acesta nu afirma însă răspicat că
opera este o creație originală a poetei.
1 C. Miile, în „Adevărul", an. XIV, nr. 4233 din 12.V.

1901 ; A. D. Xenopol, în „Românul literar", tom. III, nr. 40,
30.X.1905.
2 N. lorga, Un nou volum de poezii al Domnișoarei Văcă
rescu, în „Semănătorul", 1903, p. 417—419.
3 N. I. Apostolescu, L’lnfluence des romantiques francais
sur la poesie roumaine, Honorâ Champion, Paris, 1909, p. 124.
Folcloriștii contemporani Rapsodului (Gh. Dem.

Theodorescu, Gr. Tocilescu, M. Gaster, Ov. Densusianu
etc), .cit și cei de mai tîrziu, pînă azi, nu numai că
n-au privit opera aceasta în nici un fel, dar au urgi-
sit-o cu totul, excluzînd-o sistematic din referirile lor
și nepomenind-o nici măcar alături de lucrările inspi
rate din folclor. Criteriul fundamental acuzat de aceș
tia în cazul Rapsodului pare a fi fost și a fi rămas acela
al aspectului formal al lucrării.
Dintre încercările de a defini Rapsodul, formularea
care ni se pare a se situa cel mai aproape de adevăr
aparține lui Basil Munteanu : „... o culegere de poezie
românească mai mult sau mai puțin populară" Ace
lași comentator, cunoscător profund al operei Elenei
Văcăirescu, dădea o caracterizare — și o argumentare
totodată — la care subscriem în întregime „Scris în
versuri albe și de metru diferit ce amintesc de verse
tele biblice, Rapsodul respiră un aer de violență pasio
nată și de primitivism expresiv (...). în asemenea con
diții autenticitatea populară, mai mult sau mai puțin
relativă, a acestei culegeri, trece cu totul pe al doilea
plan... Această carte e rezultatul însemnărilor pe care,
timp de ani de zile, poeta le-a adunat din manifestă
rile populare prilejuite de marile evenimente ale exis
tenței umane. în ce măsură a intervenit personalita
tea poetei în topirea acestor date fruste, în ce măsură
a creat, iată o problemă care rămîne întreagă. Dar.
literar vorbind (nu folcloric), problema aceasta, încă o
dată, rămîne pe planul al doilea : Rapsodul va trăiu 1 2.
Poeta însăși făcea undeva o afirmație care ne ajută să
înțelegem mai exact natura Rapsodului său .’ „Nu am
făcut operă de folclorist, ci de artist, de poet" 3.
Așadar, în această creație poetică trebuie să vedem
mai puțin o .culegere folclorică în sensul strict al expre
siei, ci mai mult o operă de prelucrare a motivelor popu
lare. Cercetătorul atent constată că poemele Rapsodului
1 B. Munteanu, în „Universul literar**, nr. 10/1928.

2 Ibidem, p. 153.
3 N. Vaschide, Elena Văcărescu, în „Adevărul**, an. XII,
nr. 3739 din 20 dec. 1899.
se recunosc a avea ca punct de plecare bocete, doine

de dor și de haiducie, cîntece de jale, veohi balade și
chiar descîntece. De la acestea poeta reține însă doar
sîmburele — ideea și atmosfera — nu și vestmîntul
tradițional : „Am cules în stare frustă aceste cîntece care
nu erau, propriu-zis, niște cîntece. Forma le-am inven
tat-o eu“ \ — mărturisește undeva poeta. Versului vioi,
cu muzica sa săltăreață, curgînd pe rime împerecheate,
i-a fost preferat versul liber și inegal cu tonul incan-
tatoriu al muzicilor grave ce ne trimit la versetele
biblice din Psalmi și Cîntarea cîntărilor.
Totodată, acest fapt i-a oferit poetei noastre în actul
de re-creare posibilitatea de a avea liberă, neîngrădită,
bogata și spontana sa imaginație poetică. Acele ritmuri,
acele muzici asimilate profund în sufletul copilei, cunosc,
mai tîrziu. o decantare stilizată, dar nu în limpezimea
șipotelor de altădată, ci în gheizere tulburi și cețoase a
căror țîșnire, cu oftări adînci, înfioară. Pentru a obține
apoi o subliniere a unor sensuri și simboluri, în cîștigul
unei mai stăruitoare atmosfere sugestive, poeta cultivă
metafora-cheie pînă la încifrare în sibilicul oracular, așe
zi nd-o la cele două porți — de intrare și de ieșire — ale
poemelor. Procedeul, folosit cu adînci efecte, a fost remar
cat și descris întîi de A. D. Xenopol : „Poemele încep
toate cu o strofă care se repetă totdeauna da sfîrșit, dar
care nu stă în legătură cu cuprinsul cîntării. Apoi, în
țesătura acesteia chiar, gîndirea sare de la o idee la alta,
iarăși fără o închegare logică aparentă, dar toate aceste
idei răzilețe sînt prinse și legate în mănunchiul aceleiași
simțiri, care năvălește din toate părțile asupra minții,
o mișcă și o zguduie pînă în ultimele ei fibre, răscolește
în ea valurile durerii și le rostogolește asupra sufletu
lui, cum se rostogolesc valurile mării îritărîtate de un
cutremur..." 12.
Cu toate că Rapsodul nu a îmbrăcat haina prozodică
specifică a poeziei noastre populare, el a colportat, fără
a-i altera esența, folclorul românesc în lume, cunoscând
cel mai larg și mai favorabil ecou public dintre toate
1 Conferința citată publicată în ,.Conferencia“. nr. 3/1938.

2 A. D. Xenopol, art. cit. în „Românul literar", 1905.
culegerile de folclor românesc răspindite pînă atunci și

încă mult timp după aceea 1. Chiar și în Franța, unde
mai înainte fuseseră publicate două culegeri importante,
purtînd girul de autoritate al lui Alecsandri 12. Rapsodul
s-a bucurat de primirea rezervată capodoperelor. Ceea
ce pare curios, dacă nu chiar paradoxal, este faptul că
1 La aprecierile pe care le-am reprodus mai înainte mai

consemnăm :
— Frederic Harrison (în „l’ortnightly Review", 1897) : „Aceste
splendide poeme au melancolia puternică și sălbatică
a tuturor adevăratelor poeme populare. Ele sînt profund ome
nești. omenești prin patima ce adeveresc, după cum legătura
strînsă cu natura le face bogate. Ele amintesc de frumoasele
momente ale vechii literaturi grecești, sărbătorind, ca și acestea
bucuria de a trăi și durerea, cu o putere fără seamăn. Cîteodatâ,
se întîlnește în ele un zăngănit prelung de arme, o sete de
sînge pe care numai în poemele Nibelungilor o mai întîlnim".
— A.D. Xenopol (art. cit.) : „Cînd eram astă-primăvară (mai,
1905 — n.n.) la Congresul de psihologie de la Roma, una din
cele mai mari fericiri ce le-am gustat vreodată a fost de
a-mi vedea țara atît de cunoscută și prețuită de toți marii învă-
țați ce se adunaseră în capitala Italiei, și această cunoaștere și
prețuire se datora Rapsodului Elenei Văcărescu. Cum auzeau
cei din jurul nostru vestea că sîntem români, se grăbeau a
intra în vorbă cu noi și ne întrebau despre minunata țară
in care poporul are cîntece așa de sublime. Pînă și profeso
rul Motora din Tokio (...) citise și admirase Rapsodul, în tradu
cerea engleză, și va cita, în studiul său asupra psihologiei
popoarelor europene (...) mai multe cîntece din Rapsod, traduse
în această limbă. Apoi, prin asemenea răspîndiri a faimei
poporului român, Elena Văcărescu n-a făcut țării ei cea mai
minunată slujbă și nu a îndeplinit ea cu prisosință chiar povața
străbunului ei de a-și cinsti patria
— Basil Munteanu : „Carte prodigioasă ce a avut un splen
did succes mondial (...). Traduceri nenumărate au circulat în
mai toate limbile : în italiană, în engleză, în nemțește, în dane
ză, în olandeză, în japoneză și, pare-se în chineză (...). In Anglia
și America, răsunetul Rapsodului a fost extraordinar. 11 com
parau, acolo, cu poemele ossianești ale lui Macpherson, cu Biblia,
cu tragicii greci !“
— Paul Morand mărturisește că a ascultat „recitîndu-se din
Rapsod..." pe străzile Mexicului și în Brazilia (Bucarest, Paris,
Pion, 1938).
2 Este vorba de culegerile semnate de Alecsandri : Les
Doinaș, poesies moldaves, traduites par J. E. Voinesco, Paris,
1853 ; Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautes
Danubiennes) recueillis et traduits par V. Alecsandri, avec une
introduction par M. A. Ubicini, Paris, 1855.
unul dintre cei mai fervenți susținători ai acestei opere

în vers liber a fost parnasianul Leconte de Lisle, apără
torul versului perfect șlefuit ca un „giuvaer diamantin4’
și care decreta cu aprindere că „rima este rațiunea de
a fi a versului francez44. Singura explicație nu poate fi
decit aceea că autorul faimoaselor Poemes antiques era,
ca și Heredia, ioa și Renan și Gaston Paris x, cucerit de
strania frumusețe a Rapsodului, care era a folcloru
lui românesc.
In sfîrșit, Rapsodul Dîmboviței, mai prilejuiește încă
o observație care ține tot de afirmarea matricei sale
românești. Este vorba de prezența în textul străin12 a
unor cuvinte și expresii în limba română, incluse voit de
autoare. Să le fi considerat oare indispensabile păstrării
specificului, sau poate greu de tălmăcit într-un alt idiom
fără să-și piardă din sensul lor autentic ? Intîlnim astfel
o serie de poeme cu titluri în românește : Hora, Le Dor,
Din flori, Hoțul, La Surata, Cintecul suratei, Visul flă
căului, Nevasta grănicerului ș.a. Alteori aflăm în text
cuvinte neaoșe românești : haiduc, cobzar, cobză, dor,
doină, boceli, donița, căciulă, rogojina etc. De cele mai
multe ori acestea nu sînt dublate în context de termenii
tălmăcitori, dar întotdeauna adăugîndu-li-se. ca ceva
firesc, articolul francez. Exemplul acestei particulare ati
tudini a scriitoarei noastre va fi urmat întrucâtva, mai
tîrziu de Panait Istrati și Martha Bibescu.
2
Dacă prin Rapsod rezonanțele folclorului nostru au
pătruns în spații atât de largi, nu mai mică a fost
influența spiritului său asupra propriei creații a Elenei
Văcărescu. Scriitoarea însăși a recunoscut, în nume-
1 Anna Brîncoveanu de Noailles reproducea undeva splen
dida reacție a lui G. Paris : „Nu o femeie de geniu, ci multe
femei de geniu trebuie să ne închipuim că au putut să compună
o culegere atît de bogată în sentimente și în imagini". Apoi
marea poetă adăuga : „într-adevăr, ce ființă ar găsi în sine
doar acest eroism, această frămîntare sau acest suspin al unui
neam întreg ? (...) Infinita mărturisire pe care ne-o face un
popor e însoțită de acel farmec al legendei** (Preface la Contes
roumains, Paris, 1931).
2 Ne referim la versiunea în limba franceză a cărții.
roase rînduri, că în tot ceea ce a dat mai bun a bene

ficiat de la anonimul rapsod popular \
în ceea ce privește opera sa lirică, poeta va recepta
adesea ecoul poeziei populare. In unele volume (L’Ame
sereine, Dans Vor du soir) aflăm chiar cicluri întregi
grupînd poeme inspirate din folclor. Ciclul de optsprezece
poezii din L’Âme sereine este intitulat grăitor Chansons
roumaines. Aceste „cînteceu cuprinzînd, ca și la Goga, o
gamă variată de simțăminte, se înscriu mai mult sau
mai puțin aproape de modelul popular urmat. Uneori
le ghicim după atmosfera generală, poeta prelucrînd
motivul în vers cult :
Le mais verdit parmi Vherbe verte.
Ma petite porte au vent s’est ouverte.
Elle s'ouvre au vent, ne la fermez pas.

Lc mais d’avril est ăclos lă-ba.
I • e
Ma porte en chantant s'ouvre d’elle-meme
Pour les pas joyeux de celui que j’aime.
(Le petite porte — „Chanson roumaine") 12
Cel mai adesea însă poeta păstrează ritmul alert,

versul vioi, specific doinei și baladei :
Ton cheval que nul ne devence
S'abreuve au vieux puits, et je pense
1 Mărturisiri, în „Gîndirea", 1926 ; conferința citată din

,.Conferencia“, 1938 ; Le Roman de ma vie.
2 înverzi porumbul, iarba pe pămînt.
S-a deschis portița împinsă de vînt.
De-o deschide vîntul, lasă-mi-o așa.

tn april, porumbul a-ncolțit, colea.
Cîntind se deschide singură dorința

Cînd cu pașii veseli mi-a venit bădița.
(Portița — „Cîntec românesc*4)

Que ton cheval a soif souvent,

Car j’ai toujours Voreille pleine
Du puits qui grince dans la plaine
Et de ton cheval s'abreuvent.
(Chanson roumaine)1
Sau, ca în acest cîntec de jale :

Oh, pourquoi n'est-il pas venu ?
Je le cherche, il s'est done perdu ?
Dejă Vautomne va souffrir.
Est-ce facile de mourir ?
J*en pleure, ah ! ah !
Mon cceur est las.
(Chanson roumaine populaire) 2
O veche baladă dobrogeană este prelucrată cu măies

trie alternînd pasajele ce evocă sacadat tablourile beje
niei cu un refren de atmosferă, tărăgănat și triși
Le Tartare vieux et glabre
Suit le Danube en aval;
11 a ceint son large sabre,
11 a pris son noir cheval.
1 Mereu, la fintînă cea veche

Bea murgul tău fără pereche
Și parcă bea foc și nu apă,
Căci veșnic auzul mi-e plin
De-al cumpenei scrîșnet șl chin,
De murgul tău ce s-adapă.
(Cîntec românesc)
2 Oh 1 De ce n-a mai venit ?

Geaba-1 cat, s-a rătăcit ?
Vine toamnă — ploi șl nori.
Oare-o fi ușor să mori ?
Plîng și iar plîng, val de mine !
Inima de-abia se ține.
(Cîntec românesc popular)

Le reni fouette les grands chenes

Le vent pleure comme un glas ;
11 entend gemir les chaines
Des esclaves aux yeux las.
Et le Danube altier ou les troupeaux vont boire
Roule ses grandes eaux, lă-bas, vers la mer Noire.
(Fragment d'un vieux poeme de la Dobroudja)1
Șapte basme și legende populate de „creaturi fabu

loase, de necunoscute plutind sub voaluri străvezii, ca-n
legendele vechi de la noi“12, sînt prelucrate în poeme
în proză și reunite în volumașul Nuits d’Orient, publicat
în 1907. Prin aspectul său aparte, această lucrare se apro
pie cel mai mult de Rapsod, avînd comune aceleași largi
ritmuri interioare și întreținînd aceeași atmosferă de
vrajă și ritualuri străvechi, împinse acum pînă la magi
ile primare.
Figura rapsodului popular este văzută și evocată cu
admirație și patos în aceea a lăutarului, acesta fiind con
siderat, ca și la Goga. „cîntărețul bucuriei și al durerii",
cel care „rîde și plînge pentru toată lumea“ :
Partez l o laoutars violents et splendides :
II n'est pas sur la terre un deuil qui ne soit mien,
Le rythme hesite et court et soudain fuit sans brides
Pour le suivre et lui dire : Arrete ! II n'est plus rien,
1 Un tătar porni odată

Tinînd Dunărea la vale;
Și-a încins sabia lată,
Și-a pus calului zăbale.
Vîntul prin stejari bătînd,
Se jelește-a moarte-acum
S-aud lanțuri greu gemînd,
De la robii frînți de drum.
Și Dunărea trufașă — ce turme de mioare
Le-adapă — se îndreaptă năvalnică spre mare,
(Fragment dlntr-un vechi poem din Dobrogea)

2 Din Avant-propos la Nuits d’Orient.

II riest plus rien qui fasse peur ă ces musiques !

11 faut que leur dehre ivre aille jusqu'au bout,
Que le ruissellement des voluptes tragiques
Tombe de leurs cris brefs et de leur soupir mou.
— La rose ct le tombeau, la vie entiere ou Vheure

Des sanglots, des poignards, des baisers et du vin...
Je ris dans tes soupirs, tu danses quand je pleure...
Tout est triste et charmant, inutile et divin...
Chantez ! 6 laoutars dans le beau soir valaque !

Dechainez le plaisir et Vaudace et Vardeur...
(Les Laoutars)1
1 Hai, mîndri lăutari, hai lăutari semeți,

îndoliat mi-e părul de toată jalea lumii.
Doar voi puteți, în clntec, dezlănțui, de vreți,
Cadența fără margini șl tropotul furtunii.
O, beat de-a lui putere e cîntecul și nu-i

Vreo stavilă, din zboru-i în stare să-1 mai frîngă !
Se desfășoară tragic și dulce apa lui,
Cînd strigă scurt și tace, cînd parc-ar vrea să plîngă.
în el sînt lungi săruturi, cuțite, jurăminte,

E plînsul meu în clipa cînd joci de bucurie.
Se scutură într-însul măcieșii pe morminte —
Șl fără rost, divlnă-i a cîntului vecie.
în seara mea valahă, cîntați, o lăutari !

A patimil-ndrăzneală din inimi să țișnească...
(Lăutarii)
CONFLUENȚE
Ca aproape în cazul tuturor poeților (și nu numai al

poeților) a căror creație se înscrie pe durata celor trei
decenii așezate în cumpănă peste pragul veacului al
XX-lea, așa cum afirmam și în altă parte, poeta noastră
nu s-a oprit la o singură concepție și la o singură for
mulă estetică. Opera ei, ca atare, nu poate fi încadrată în li
mitele absolute ale vreuneia dintre școlile poetice de primă
mărime din această epocă. Astfel, poezia sa nu va fi
nici numai romantică, nici numai parnasiană, nici numai
simbolistă. Cînd și cum și tcît va ajunge să-și depună
ea tributul pe talerele unor asemenea balanțe, sensibile
pînă la fragilitate în echilibrul lor interior, vom încerca
să arătăm în rîndurile ce urmează. Deocamdată, am dori
să facem o precizare absolut necesară fondului proble
mei. Este vorba, de fapt, de o observație ce rezultă din
cunoașterea aprofundată a operei Elenei Văcărescu, și
anume că această operă (nu numai poezia, ci ne referim
la -ansamblul creației sale) se proiectează, indiferent de
nuanțele pe care le capătă, pe fundalul unei viziuni gene
rale de tip romantic ; pe acest fundal îngăduitor se vor
plasa deci, uneori — atunci cînd nu dă el însuși și
elementele prim-planului — apariții parnasiene, simbo
liste sau (rareori) neoclasice.
Romantismul Elenei Văcărescu am putea să-1 socotim

întrucîtva funciar. Acum, cînd îi cunoaștem, mai ales
datorită confesiunilor proprii, atîtea elemente biogra
fice revelatoare în multe privințe asupra resorturilor
celor mai intime ale sensibilității sale, afirmația de mai
înainte cîștigă în sprijinul său suficiente argumente.
14 C. 13
La moștenirea bunicului lancu Văcărescu — moște

nire ce ține de temperament, ca și de expresia operei
transmise ce arc putere de influență —, un anumit gust
cultivat în familie și o copilărie petrecută în condiții
speciale vin să întregească formarea în spirit romantic
a poetei noastre. Firea sa visătoare, contemplativă, ima
ginația bogată, capacitatea de a se impresiona și a trăi
cu intensitate stări subiective — toate acestea au aflat
stimuli în ambianța familială unde se cultivau istoria și
legenda, unde preferințele livrești ajungeau pînă la cult
în favoarea marilor romantici, îndeosebi francezi și
englezi. Nu mai puțin își aduceau contribuția, în același
sens, locurile de la vatra Văcăreștilor, unde ruinele ce
evocau vremurile de odinioară păreau „stăpînite de
stafii glorioase*4 și unde atmosfera de pace agrestă favo
riza zborul liber al visului, iar priveliștea — dorul nelă
murit spre nemărginirile orizontului. De la aceste pra
guri ale copilăriei, cum va spune ea undeva, „drama unei
vieți întregi își urzește firul" l.
Poezia Elenei Văcărescu trece, încă de la primele-i
vibrații, sub zodia romantismului de după 1870, care o
marchează cu pesimismul său imanent. In cazul ei, ca și
al altora din contingent, conflictul romantic tipic : om-
lume, nu evidențiază drama inadaptabilului în planul
major al existenței, ci în acela intim, al prăbușirilor inte
rioare, decurgînd din puritatea visului vitriolat de o
realitate ostilă și refractară substanțelor gingașe.
Aceasta este, de fapt, „mareea neagră" în care se sufocă,
în epocă, atâtea egrete ale delicatului suflet feminin
Refugiul este căutat cînd în trecutul îndepărtat sau în
copilărie, cînd în natură, ori pur și simplu în plăsmuiri
de vis.
Bineînțeles, acest romantism va fi la început, în ver
surile adolescenței, de sursă livrescă. „Contaminarea44
va veni de la Lamartine, Musset, Shelley, dar mai ales
de la Hugo, acestora adăugîndu-li-se, de la noi,
Eminescu. în Chants d*Aurore, volumul de debut, se
observă uneori asemenea rbnâri ă la din care se
încheagă poeme bine lucrate, dar nu îndeajuns de con
1 Mărturisiri, în „Gîndirea**, an. VI. 1926. nr. 6—8.

Confluențe 211
vingătoare în privința trăirii, plutind în descriptivism,

retorică, excurs căutat.
La 20 -de ani. poeta nu mai poate gusta liniștea
grădinii, „suferă44 de „răul secolului" :
De vânt Vapaisement enviable des choses,
L’essaim des desespoirs et des songes moroses
A passe sur mon coeur comme un sombre uragan.
Le chemin de la vie est triste et fatigant
Et Ies heureux sont bien ce qui tombent en route
Que ne peut-on mourir sans espoir et sans doute...
(Dans le jardin)1
Numeroase poeme sînt construite cu minuție pe o

schemă romantică, punctînd în tablouri mult contrast,
iar în suflet zbucium și dezolare :
Je sa is un vieux donjon penche sur un abime
Batiu de tous les /lots, ouvert a tous les vents ;
Profond comme I'oubli, sombre comme le crime
Hante par les esprils et honni des vivants.
Je sais un coeur humain que I’ouragan visite

Cu tout est sombre, ainsi qu’en cette sombre tour,
Un coeur bien desole, mais qui pourtant abrite
L'image, jraiche encore, de son premier amour.
2
(Le vieux donjon) 1
1 ’Nainte să gust pacea din lucruri minunate,

Roi, disperări și visuri de tot întunecate
In inimă-mi intrară ca asprul uragan.
Ce trist e drumul vieții, obositor și van —
Sînt fericiți aceia ce-n cale cad și mor
Decît cei cu speranțe în inimPle lor...
(In grădină)
2 Eu știu un vechi donjon la margini de genună

Pe care veșnic valuri și vînturi îl lovesc.
Adine e ca uitarea și sumbru ca o crimă
Stafiile-1 colindă, cei vii îl ocolesc.
Asemenea versuri pot servi oricînd drept explicație

la vreunul dintre acele inspirate desene și acuarele în
care Hugo își transpunea, la fel de tulburător, viziunile
sale, incit și azi uluiesc pe vizitatorul „Casei Victor
Hugo66 din Place des Vosges din Paris. Adulatoarea „mare
lui zeu66 aici „rimează în maniera lui Hugo", cum observa
pertinent unul dintre comentatorii operei sale l. Hugo
din Odes et Ballades, Orientales, Les Rayons et les
Ombres, Les Contemplations și La Legende des siecles,
își va proiecta departe umbra sa de uriaș peste ogorul
fertil al neofitului din Carpați, căruia, înainte de moarte,
îi dăduse binecuvîntarea sa.
Regretul după acele epoci poleite de istoria roman
țată ou „blonde castelane" și viteji cavaleri ce mergeau să
moară „în bătălii46 sau „pentru o iubire66 — este semnul
căutării unui refugiu din lumea prezentă, din „acest
secol vulgar" care dezamăgește :
Ah ! que ne suis-je nee au temps des grand faits d'armes,
Au temps ou le soldat mourait sous son coursier,
Ou le soleil briliant dans les vals pleins d’alarmes
Etincelait joyeux sur les casques d'acier.
(Moyen-Age)*12
Eu știu, în uragane, o inimă de stîncă

In care totai-i sumbru ca-n turnul vechi și mut.
Dar, dezolată, biata, ea mai păstrează încă
Imaginea prea vie — a unul amor pierdut.
(Bătrinul turn)
1 B. Munteanu, Victor Hugo en Roumanie, în Revue de

littărature comparâe", 1952.
2 -Ah, cum nu m-am născut în vremuri mari de arme.
Pe cînd murea soldatul sub murgul sprintenel,
Cînd soarele pe cîmpuri de bătălii și-alarme
Semeț își privea chipul pe căștile de-oțel.
(Ev-Mediu)
Confluențe 213
Romanțioasă,, poeta vibrează mai mult la „muzica de

odinioară44, eu „arii vechi44 alunecînd „dulce și discret"
pentru a „uni două inimi" (Musique d'antan — Muzică
de altădată). în același timp, este capabilă de trăiri păti
mașe și de atitudini în care recunoaștem sfîșierea sufletu
lui romantic croit din iubire și ură, credință și negare :
Mais l’abandon glissait partout sa voix cruelle
Pour venir sur mes pas rouler un long adieu ;
Car tu devait partir, et mon âme rebelle
Perdait en te perdant le droit de croire en Dieu.
(Absence)1
Gîndul extincțiunii o urmărește devreme, cu insis

tență, umplîndu-i sufletul de o dulce melancolie. Gră
dina, ce ar trebui să simbolizeze viața, îi apare, în ceasul
decepției, străjuită de „copaci negri44, iar poeta preferă
în locul luminii selenare — umbra, noaptea neagră :
Pour un plis de tenebre en des jardins obscurs,
Je donnerais tous Ies clairs de lune futurs !
(J’ai mes soirs de detresse...)1
2
Pe banca de sub salcîmul în floare, nefericită, ea cu

getă la moarte, ca Eminescu sub „teiul sfînt44
Ombragez mon tombeau d'un acacia rose,
Si son parfum subtil arrivait jusqu’ă moi,
1 Mă însoțea trecutul, pustiul rămas bun

Se tînguia pămîntul șl ceru-n bocet greu;
Plecind, întreaga-mi ființă, în dorul meu nebun
Pierzînd.u-te, pierduse credința-n Dumnezeu.
(Absență)
2 Pentru o cută de noapte în uitata grădină

Aș da toată lumina nopților cu lună plină I •
(Seri de tristețe)
Je dormirais bien mieux sans douleur, sans effroi ;

Car meme dans la nuit de la tombe morose,
Mon cceur s’echaufferait d'un souvenir de toi
Ombragez mon tombeau d'un acacia rose.
Sous la tertre etoile mon coeur s'apaisera

Oh, faites-y pleuvoir des fleurs d'acacia.
(Âme future)1
Dialogul cu propriul suflet, mușcat de deziluzii și

cotropit de adîncă tristețe, sfîrșește cu chemarea morții:
Mon âme d'aujourd'hui, va dans quelque autre argile
Feconder ta douler et ton doute effrayant.
Tes jours les plus joyeux ont le char me fragile
Des choses que la mort appelle en souriant.
(Âme future) 12
O melancolie profundă, întreținută pînă la atingerea

unei stări crepusculare, populează poezia Elenei Văcă
rescu cu imaginea dezolantă a mormintelor : morminte
1 Mormîntu-mi umbriți-1 cu-nfloritul salcîm

Parfumul lui dulce, să-1 simt cu putere.
Ca somnul să-mi fie lin, fără durere:
Căci și-n sumbra criptă din negrul tărim
Inima-mi încă pe tine te-o cere.
Mormîntu-mi umbrițl-1 cu-nfloritul salcîm.
De-asupra movilei de țărnă-nstelată

Faceți să plouă floarea lui toată.
(Acacia roză)
în românește de Ion Ștdvdruș
2 Tu, suflete de astăzi, în altfel de argilă.

Să-ți fecondczi durerea și îndoiala grea.
Vai, veselele zile au vraja prea fragilă
Cu tot ce moartea cheamă c-un lung surîs la ea.
(Suflet viitor)
Confluențe 215
solitare „în adînc de codru", morminte „părăsite la mar

gine de drum", morminte ce comunică între ele ori se
află într-o permanentă comuniune cu natura, morminte
răscolite de „fantomele sufletelor neliniștite44.
Sentimentul acut al morții, limanul unic ce poate
procura „deplina liniște44, „marea împăcare44, este afirmat,
în perioada deplinei maturități (volumele La Dormeuse
eveillee, 1914, și Dans Vor de soirJ 1927), cu o tot mai
senină luciditate :
Les saisons ă present riont plus rien ă m’apprendre
De morne et de profond, de tendre et de subtil,
J'ai pris aux coeurs fumants tout ce qu’on y pouvait prendre
Et bu tout ce que donne ou l’octobre au l’avril.
Les cites et le fleurs m’ont dit de leur sortilege ;

Je veux de Vinconnu, le monde rien a point.
11 faut que je m'en aille... Helas ! ou done irrai-je ?
J’aime la vaste mort qui me menera loin,
Qui me menera loin de la peur des rivages

Du deuil toujours le meme et de la meme ardeur,
Ou je reste etouffee entre ces deux ravages :
Le silence du Sphinx et le cri de mon cceur.
(J’aime la mort)1
1 în inimile jertfelor citesc

Misterul anotimpurilor mele ;
Nici veri, nici toamne nu mă mal uimesc
Căci am băut tot vinul stors din ele.
Cunosc adîncul străzilor de piatră,

Mi-e lumea dezlegată de mister.
Să plec... Dar cum ? Mi-e inima-ntristată
Și moartea fără margini eu o cer,
Ea mă va trece peste orice țărm,

Dincolo de pasiune și durere
Șl de dilema ce nu pot s-o sfărm:
Strigătul meu șl-a Sfinxului tăcere.
(Iubesc moartea)
în românește de Eltsabeta Isanos
în asemenea momente sînt rostite uneori frumoase

deziderate testamentare, atît de cunoscute la romantici,
iar apropierea de Eminescu (și prin acesta, de păstorul
Mioriței) este elocventă :
Mais, je veux pour le noir voyage,
Immobile et pourtant si long,
Dormir toute dans le feuillage
Du lilas sauvage ou du jonc.
Oui, le jonc. si c'est en automne,
M'entourera de ses doux bras.
Si je meurs quand la brise est bonne
Que le feuillage du lilas,
(Le jonc de Vetang sous les aulnes
Et le lilas de la foret
Sauvage ou les bruyeres jaunes
Cachent bien leur parfum secret,)
Et que les fleurs du lilas meme,
Me roulant dans leur forte odeur,
Goutent avec moi Vombre extreme
Contre ma peau, contre mon cceur.
(Suaire de feuilles) 1
1 Cînd voi pleca pe drumul singuratic

Și voi părea de-a pururi împietrită,
In frunza liliacului sălbatec
Și-a trestiei să fiu învăluită.
De va fi toamna, numai brațul blind

Al trestiei mă va îmbrățișa,
Dar de va bate incă-al verii vînt
Și liliacul frunze va avea...
(E-un mal cu ulmi adinei șl fără nume.

Acolo, în pădure, neștiut,
Păzit de vraja florilor nebune,
Un liliac sălbatec a crescut.)
O, cine știe, poate însăși floarea

(De liliac mă va-nveli-n parfum
Șl împreună vom sorbi din marea,
Adînca noapte-a ultimului drum.
(Lințoliu de frunze)
Confluențe 217
Sau ca în poemul intitulat grăitor Je veux dormir,

unde este dorit cu atîta căldură peisajul natal !
Je veux dormir, lă-bas dans le grand paysage
Sous les horizons reposants,
Au cimitiere du village,
Tout pres de mes chers paysans.
Et viendront, par les soirs, tous les chants de la plaine

Qui branle un peu plus chaque hiver
Et lui dedieront leur haleine,
Les fougueuses nuits des etes.
Que le doux crissement du fuseau, de la perche

Qui hausse un puits sous le noyer,
La frisson du mats ou la lune se cherche
Sur moi se plaisent a veiller.
(Je veux dormir)1
La instalarea de timpuriu în poezia Elenei Văcărescu

a unei atmosfere de melancolie credem că a contribuit
și influența lui Sully Prudhomme, autorul celebrului
1 Aș vrea să dorm acolo. în meleagul visat

Sub cerul cu zările largi.
In cimitirul nostru din sat,
Aproape de țăranii mei dragi.
Unde, seara, veni-vor cîntecele toate să stea

Lîngă-aceea ce le-a fost cîntătoare
Și răsuflarea lor i-o vor da
Ale verii nopți trecătoare.
Unde cîntul de fus și șoapta fintînii, într-una,

Sub nucul umbros se pătrund,
Iar porumbul tăinuiește cu luna,
Veghindu-mi somnul profund.
(Vreau să dorm)
poem Vase brise, de tristeți profunde. Tînăra poetă de

sînge românesc pare a nu fi învățat de la „parnasianul
solitar" doar arta cizelării perfecte a versului ; predi
lecția ei spre filozofare, spre cugetare gravă va fi fost
hotărîtă în bună parte de primul său magistru în ale
poeticei, a cărui înrîurire asupră-i a rămas, indiscutabil,
cea mai puternică din întreaga școală parnasiană.
In general vorbind, dacă ne gîndim la faptul că ini
țierea și debutul poetei noastre au fost tutelate efectiv
de pontifii parnasieni — Prud'homme, Leconte de Lisle
și Heredia — influența acestora asupra sa nu este atît
de evidentă cum ne-am fi așteptat. Am putea afirma
chiar că ea a preluat doar unele elemente formale și
nu concepția, doctrina acestei școli. A învățat de la
parnasieni respectul pentru perfecțiune, arta de a șlefui
versul, și în această privință poemele talc pot face
dovada însușirii unui meșteșug poetic perfect. în primul
volum vom întîlni totuși și cîteva poeme de concepție
parnasiană (La Bombonniere, Sur line clef du XVIII-eme
siecle, VEcriture) în care domină un descriptivism rece
— evocarea unor obiecte, în versuri perfect cizelate, inca
pabile însă să transmită o emoție. Abia în cullegerea din
1914, La Dormeuse eveillee, exercițiul va fi preluat
într-un ciclu de unsprezece poezii de factură parnasiană
grupate sub titlul Fragments grec. Aceste compoziții sînt
dedicații minuțios și gingaș elaborate, închinate unor
zei sau eroi ale căror nume le aflăm în titluri : Apollo,
Hermes, Achile, Ulise, Elena etc ; forma fixă a sonetu
lui le întregește tiparul parnasian â la Leconte de Lisle.
Cu toată îndrumarea primită și stima ce a purtat-o
ocrotitorilor săi, Elena Văcărescu nu a acceptat să-și
zăvorească inspirația în saloane de flori artificiale. Tem
peramentul său aprins a fost poate primul element al
personalității sale care a simțit că se înăbușă, reclami nd
nevoia de libertate. Această „doctrină compozită și con
fuză14, cum caracteriza parnasianismul un renumit isto
ric literar l, doctrină ce decreta „indiferența față de uti
1 Ph. van Tieghem, Les grands doctrines litteraires en

France. Paris. P.U.F., 1963, p. 235—242.
Confluențe 219
litatea socială sau morală, cultul frumuseții pure, ura

față de poezia (...) prea exteriorizată sentimental) *, nu
se putea împăca cu tendința patriotică manifestă a urma
șei Văcăreștilor, cu setea ei de viață, ou sentimentele sale
puternice care, pentru a se exprima, ar fi suferit din
pricina corsajului de formule rigide și reci. Tocmai de
aceea, dintre parnasieni doar Sully Prudhomme i-a
putut influența mai mult opera, dar nu prin accente ce
aparțineau Parn asului, ci prin acelea de natură filo
zofică sau chiar prin unele convingeri privind atitu
dinea patriotică activă.
De altfel, cum se știe, inconsistența școlii parnasiene sâ
dovedit fără întîrziere, căci aceasta a fost dusă în scurt
timp la lichidare. Elena Văcărescu va fi înțeles poate
această șubrezenie atunci cînd parnasienii înșiși au
dus-o să se închine lui Hugo, „titanul romantismului".
Apoi, cînd va fi ascultat pe un Leconte de Lisle tunînd
și fulgerînd împotriva „blestemațiloru Baudelaire, Ver
laine sau Mallarme, atitudine din care se descifra ușor
teama față de noul val poetic, ea va fi înțeles cum
trebuia „lecția" : a început să citească cu aviditate
opera acestora, sfîrșind prin a-i îndrăgi.
Atracția spre simbolism nu este doar o .complezentă

mărturisire consemnată tîrziu în amintirile scriitoarei, ci
un fapt cert, cu urme vizibile chiar in căutările din
perioada debutului. Printre manuscrisele datate 1884,
aflăm cu surprindere un Sonnet12 în care tînăra poetă
exersează versuri de manieră umbolic-instrumentistă, ca
acelea lansate zgomotos de Rene Ghil (cu pretenția de
1 Ibidem.
2 Bibi. Acad. Române /fond, cit., ms. fr. 257, p. 111. Nefolo
sind, în traducere, cu nimic demonstrației, reproducem poezia
numai în original : Pourquoi/ Ma belle /Rit-elle/ De moi ?
/Duquel /Fidel /Me croi./ En guerre /Sait faire /Trembler,/ Et
meme/ Quand j'aime /Pleurer.
220 Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu.
a fonda o nouă școală poetică „evolutiv-instrumentistăwl)>

sau asemănătoare unora experimentate și de Macedonski12.
înzestrată cu sensibilitate și gust, poeta asimilează cu
încîntare noile sonuri din muzica verlameană. în unele
poeme din primul volum — Chants d‘Aurore — își fac
loc imagini de subtile nuanțe coloristice și afective,
apariții timide ale atmosferei simboliste a vagului și neli
niștii, o înclinație spre simboluri și un dor secret după
ținuturi necunoscute.
Dezolanta imagine a naturii despuiate de podoaba
verde corespunde subtil unei tristeți a ființei care o
observă :
Sous la voute du ciel atone

Vos yeux bruns suivaient attendris
La chute des feuilles d'automne,
Image des espoirs fletris.
(Journee d'automne)3
Exemplul cel mai ilustrativ ni-1 oferă însă unul dintre

poemele de rară sensibilitate ale acestei prime culegeri :
En traîneau. Versul „In Țara Nordului, în țara zăpezilor44
devine leitmotivul obsedant pe care se sprijină con
strucția întregului poem, evocînd imensități albe și pure
ca iubirea curată din care pleacă îndemnul aprins :
Dieu ! que je voudrais alter avec toi

Au pays du Nord, au pays des neiges,
Vers ces lointains blancs pleins de sortileges,
Ces grandes jorets ou plane Veffroi.
1 Rene Ghil. Trăite du verbe, 1886.

2 Ne referim la poezii ca Vis de mai (1883) sau Năluca
unei nopți (1901) ș.a.
3 Sub bolta cerului, pală
Urmăreai cu priviri obosite
Frunzele toamnei lovite de boală —
Biete speranțe-ofillte.
(Zi de toamnă)
Confluențe 221
Dieu ! que je voudrais alter avec toi

Au pays du Nord, au pays des neiges.
Je sais que lă-bas Von glisse en traîneau

Longtemps, bien longtemps sur une mer blanche,
Le manteau des bois tombe en avalanche,
Sur la fleur qui pousse au pied du bouleau.
Je sais que lă-bas Von glisse en traîneau
Longtemps, bien longtemps sur une mer blanche.
Viens done avec moi sous le del farouche

Au pays que j'aime, au pays du Nord ;
Qu'importe le vent qui cingle et qui mord
Ton souffle cheri frolera ma bouche,
Au fond du traîneau, sous le del farouche,
Au pays que j'aime, au pays du Nord !
(En traîneau) 1
Prin atmosfera sa generală, acest poem se apropie în

unele privințe de două cunoscute producții de mai
tîrziu ale poeziei simboliste românești : La Polul Nord
1 Cu tine, cît de mult să plec aș vrea

Prin țările de nea din miazănoapte,
Cu albe zări, cu farmece și șoapte
Și mari păduri foșnind de spaimă grea.
Cu tine, cît de mult să plec aș vrea
în țările de nea din miazănoapte !
Acolo sănii trec alunecînd

Lungi ceasuri peste-ntinsa mare albă ;
Strivind, pe sub mesteceni, floarea dalbă,
Pădurea-șl zvîrlă mantia fremătînd.
Acolo sănii trec alunecînd
Lungi ceasuri peste-ntinsa mare albă.
Hai deci cu mine-n țări cu bolta sură,

In țara de la nord care-o iubesc.
Și dacă vînturl reci ne bicluiesc
Vom sta alături gură lîngă gură,
In sanie, zburînd sub bolta sură
In țara de la nord care-o iubesc.
(Cu sania)
în românește de Lazăr Iliescu
de luliu Cezar Săvescu și Reverie de Dimitrie Anghel.

Poeta receptează aici, neîndoios, influența unui eva
zionism simbolist ce începuse să se manifeste la unii
dintre poeții noii școli franceze, printre care însuși
Jean More as.
Un poem manuscris din iunie 1891 ne relevă un fapt
curios : apariția în poezia Elenei Văcărescu a unui sim
bol ce va fi exprimat, mai tîrziu, într-o operă de mari
rezonanțe, de Maeterlinck. Este vorba de cunoscutul
motiv al „păsării albastre" — simbolul fericirii —, dez
voltat de marele autor belgian în feeria sa L'Oiseau bleu
(1909). Cu aceleași semnificații și purtînd același titlu,
îl aflăm și la poeta noastră :
L'oiseau bleu, Voiseau beni
Dans mon coeur faisait son nid.
On a tue peu ă peu

Et mon coeur et Voiseau bleu.
Quel est le cruel chasseur

Qui Va fait cela mon coeur ?
Qui done Va mis au tombeau

Avec le divin oiseau ? !...
(L'Oiseau bleu) ’
Influența unui climat literar cultivînd cu voluptate

adînci tristeți intime, unde unghiul vieții este deschis
1 Bibi. Acad. Române, fond, cit., ms. 261 :
Pasărea albastră, binecuvlntată
In inimă-mi cuib ea-și clădi odată.
Dar, încet-încet, la un loc cu ca

A fost omorîtă și inima mea.
Cine este-acela, crudul vînător

Ce-ți răpi viața, inimă de dor ?
Cine in mormînt, cu-arta lui măiastră

Te-a închis cu sfinta pasăre albastră ? !...
(Pasărea albastră)
Confluențe 223
în sens unic spre moarte, este evidentă în cîteva poeme

din volumul L'Ame sereine (1896). Exemplificăm prin
cel mai grăitor dintre acestea, Andante, în care senti
mentul „marei treceri", cum ar fi spus Blaga, e bogat
sugerat de stingerea culorilor de sînge și de foc ale
apusului, de căderea frunzelor, scuturarea petalelor de
trandafiri, plecarea păsărilor, apropierea sezonului de
gheață, cufundarea în marea tăcere — totul în ritmul
domol și solemn, „andante", ca într-un obsedant marș
funebru :
Andante, doucement ; les feuilles tomberont,

Comme une pluie en feu, tres roses sur ton front.
Si tu passe lâ-bas en ecartant les feuilles.
Andante, doucement : si tu ne te recueilles,
Tous les oiseaux, certains que Vhiver est venu,

S’cn iront vers Vazur au mirage inconnu
Dont tu reves tandis que la neige floconne.
Andante, doucement : les roses en automne,
Des le premier frisson se lassant de fleurir,
S'eparpillent soudain. Andante, pour mourir !
(Andante) *
Nu o dată, în poezii aparținînd diverselor culegeri,

simbolurile căutate cu insistență sînt afișate chiar în
titluri : La Sirene noire — Sirena neagră (moartea), La
fuscau noir — Fusul negru (destinul), Le Rossignol —
Privighetoarea (poezia) etc. Elena Văcărescu optează
1 Andante, mai ușor, dacă-ți vei face loc

Printre frunzișuri roșii, cădea-vor ploi de foc
Pe fruntea ta. Andante, trezește-te din vis,
Căci păsările toate, spre-un orizont deschis
De visul tău. pleca-vor, în iarna ta crezind.
Andante, mai ușor... Se scutură de-un gînd
Toți trandafirii toamnei, împrăștiind culoare.
Andante, dac-ai ști cit de ușor se moare !
(Andante)
în românește de Ellsabeta Isanos
pentru un simbol deschis, descifrabil fără mari dificul

tăți, dar, bineînțeles, necesitînd o inițiere, căci uneori
căutările sale poposesc în mit și legendă ; în acest sens,
ea se apropie mai mult de simboliștii nordici, îndeosebi
de irlandezul Yeats și de Maeterlinck, față de care, în
amintiri. își mărturisește deschis simpatia.
Dintre marii poeți francezi ai timpului, influența
cea mai veche și mai statornică asupra poetei noastre
o exercită Verlaine. Deviza acestuia : „De la musique
avani toute chosett devine propria sa deviză, tradusă
adesea cu virtuozitate în multe din versurile sale. Dar.
pentru a ilustra mai convingător acest lucru, ne vom
opri asupra unei creații ce face parte din ultimul volum
poetic Dans Vor du soir. Faptul care ne determină la
această alegere este o izbitoare asemănare (în ce privește
punerea pe portativ și efectul muzical) cu arhicunoscutul
poem verlainean Chant d’automne. Expuse în. paralel,
strofele sînt grăitoare prin sine 1 !
Les sanglots longs L’etrange et long

Des violons Acord
De Vautomne D’un violon
Blessent mon coeur Me mord

D'une langueur Comme le dent
Monotone. D’un fou.
(Chant d’automne) (Irritable)
Dar nu numai muzica verlaineană, ci în genere atmo

sfera decadentă degajată de poezia lui Verlaine exercită
o influență asupra Elenei Văcărescu. O amărăciune a vie
1 Prelungi oftări Straniu-nfioară

De viori Vlbrind
Toamnei dau zvon O vioară.
Inima-mi frîng Adine pătrunzînd
Cum plîng Dinte-mplîntat
Monoton. De furibund
(Clntec de toamnă) flritabU)
Confluențe 225
ții venind din înfrîngeri interioare, durute confidențe

murmurate, sau efuziuni tandre aduc în unele poezii ale
admiratoarei tonurile verlainiene din Romances sans
paroles sau Jadis et Naguere.
Deși temperamental și din unghiul de vedere al con
cepției estetice Elena Văcărescu nu ne oferă elemente
demne de luat în seamă pentru a o apropia de Mallarme,
nu s-ar putea totuși susține că arta marelui poet nu
i-a dat de gîndit și n-a ispitit-o în subconștient (de vreme
ce admirația și-a grăit-o public față de acesta J). O
comentatoare franceză de subtilă observație 12 a mers mai
departe, nesfiindu-se să declare o înrudire între un
poem al Elenei Văcărescu și unul al lui Mallarme, ambele
purtînd, de altfel, același titlu : Apparition3.
Cu toată rezerva ce se impune în astfel de situații,
credem că afirmația aceasta merită atenție, nefiind
întrucîtva lipsită de temei. Există, într-adevăr, unele
asemănări nu numai în ceea ce privește titlul. Intîlnim
în amîndouă poemele o „apariție* — întruchipare pură,
ideală, a visului cultivat. La Mallarme este iubita ce
capătă chipul „zînei cu bonetă de soare" („fee au chapeau
de clarte*), ivită în „ziua bineouvîntată a primului
sărut". în poezia Elenei Văcărescu iubitul este cel care
apare în „nimbul luminos /• De semizeu, cu trupul înalt
și zvelt, frumos" („...dans la lumiere, / Des sveltes
demi-dieux dans leur splendeur premidre"), la care
„Iubirea era toată în arcul strîns al gurii / Și-a bra
țelor strînsoare" („Et l’amour habitait la courbe de ta
bouche /\ Et de tes jeunes bras*). Ambele „apariții"
se petrec într-un cadru de natură asemănător prin inti
1 In prezența lui Valery, în Propos sur la poesie, „Confe

renția*, an. XXII, nr. 22/1928, Elena Văcărescu afirma des
pre Mallarme că este un „subtil constructor de temple, savant
realizator de bolți în marmură și uimitoare colonade**.
2 Edmăe de La Rouchefoucauld, în Hommage â Helene
Vacaresco, Paris, 1937, p. 11.
3 Poemul Apparition al Elenei Văcărescu face parte din
voi. Dans Vor du soir (1927).
15 - c. 13
22G Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu
mitate și vibrație, în aceeași strălucire discretă dominată

de alb și de splendori cîmpenești. Dar, pe cînd celebrul
autor al După-amiezii unui faun cultivă în mod căutat
ermeticul, subtilizînd „visulu și hrănind sugestia prin
efectul studiat al rezonanțelor muzicii interioare din
cuvinte („De blancs sanglots glissant sur l’azur des corol-
les"), poeta noastră mizează pe atmosfera generală rezul
tată din concordanța tuturor elementelor tabloului,
lăsînd în felul acesta mai mult deschisă înțelegerii evo
carea sa încărcată de semnificații.
Alăturarea celor două creații discutate nu duce la
umbrirea celei ce îi aparține Elenei Văcărescu, fapt subli
niat și de autoarea franceză care a semnalat prima
această asemănare. Fiecare dintre poeme trăiește prin
propria lui individualitate.
Mai multe contingențe își află poezia Elenei Văcărescu
cu aceea a lui Francis Jammes. Le e comună revelația
naturii ce le întărește poezia prin vitalitatea și prospe
țimea ei, precum și viziunea impresionistă asupra acestei
naturi. Ca și Jammes (care i-a fost, de altfel, unul
dintre poeții epocii cei mai apropiați sufletește), urmașa
Văcăreștilor caută universul odihnitor al naturii ca să
uite rănile și dezamăgirile pricinuite de oameni. Cufun
dată în miracolul infinit al naturii, ea dă glas sentimen
telor simple pe care le dăruiește cu generozitate — cîn-
tînd sau oftînd — soarelui, lunii, drumului, izvorului,
privighetorii, ciocîrliei, ramurilor, ierbii și florilor L
O poezie „naturistă", în fond, căreia nu i se poate
nega totuși protestul „împotriva estetismului din
preajma anului 1890 și împotriva cultului pentru para-
disurile artificiale" 12.
Sub o anumită latură, această poezie, raportată la
contextul literar românesc, ar putea fi apropiată de
semănătorism, dacă i-ar lipsi rafinamentul verbului și
căutarea unor simboluri în natură, ceea ce o duce,
însă, în tabăra lui D. Anghel — Ion Pillat.
1 Qui t’a fait ?..., La lune supplie..., A une route, la source

dit., Le Rossignol, Les ramures, L’herbe chante.
2 M Raymond, op. cit., p. 126.
Confluențe 227
Ca și în cazul altor poeți din perioada postsimbo-

listă franceză, constatăm la poeta de sînge românesc
o artă compozită, acea „artă în care se amestecă tot
deauna sub cerul simbolismului elemente și virtuți
poetice moștenite de la Parnas și de la romantismul pito
resc sau sentimental" Elena Văcărescu ne oferă, in acest
sens — și parcă premeditat spre a servi demonstrației
— o poezie ce „prefațează44 volumul Dans l’or__du soir.
Pentru frumusețea ei și în loc de orice altă concluzie,
o reproducem aici, în întregime :
Divine dechirure, attristante allegresse !

Rossignol, insomnie heureuse, 6 rossignol,
Harpe cn feu, suspendue au ciel de la jeunesse,
Romeo, Juliette, Hernani, Dona Sol!
Violence et douceur, cri fort, fraîche brulute,

Trombe d’or et d'argent, escalier de cristal,
Eclair de Vinfini, dans un rien de ramure,
Shelley, Chateaubriand, Verlaine, Keats, Fingal.
0, frere pathetique et pur du clair de lune,

Torche brulante aux mains des demiers jours d’Avril,
Toutes les voluptes et toute la fortune
Du poete exigent et leger comme un cil ;
Limpidite de Fair, tremblement des etoiles,

Bible de flamme inscrite aux feuillets de la nuit,
Gout du sei dans Vespace et de la mort aux moelles,
Tous les amants epars et ensemble : Elie et Lui.
1 Ibidem, p. 130.
Dâdoublement sans nombre et pourtant solitaire,

Eveil en notre cceur du sensible et du fol,
Toi, le plus beau des noms et des bruits sur la terre
Rossignol, rossignol, rossignol, rossignol !
(Le Rossignol)
1 Destrămare preasfintă. întristare voioasă.

Privighetoare, fericire ce nu poate-adorml.
Harfă de flăcări care din tînărul cer m se lasă,
Julieta, Romeo > Doha Sol, Hernani !
Violență, blîndețe, arsură șl țipăt,

Vîrtej de argint șl aur, suiș de cristal,
Intr-o părere de ramuri tu, infinitului sclipăt,
Shelley, Chateaubriand, Verlaine, Keats, Fingal.
Tu, soră preacurată luminilor de lună,

Făclie-n mîna zilelor pe cînd Aprilul piere.
Norocul pe de-a-ntregul, plăcerile-mpreună
Poetului, ce ca o geană cere.
Străllmpezlme bolții, cutremurul de stele,

Și biblie de flăcări pe foile de noapte,
Stropul sărat pe ceruri, miezuri cu moartea-n ele.
Șl El șl Ea amanților aproape sau departe.
Tu, cea fără de număr șl singură oriclnd,

Trezindu-ne în inimi tulburătoare stare.
Tu, numele șl cîntul sublim peste pămînt,
Privighetoare, tu. privighetoare I
(Privighetoarea)
In românește de Vlctorla-Ana Tăușan
PROZA. TEATRUL. ORATOAREA
Dacă în planul creației de ansamblu a Elenei

Văcărescu poezia se detașează, incontestabil, ca partea
cea mai importantă și mai de rezistență a operei sale,
lucrările de un alt profil, înscrise în alte compartimente
ale literaturii, au cel puțin menirea de a împlini contu
rul definitiv al personalității multilaterale a autoarei.
Energia, vitalismul ei au determinat-o inerent să caute
și alte forme de expresie, pe care nu le-a cultivat însă,
credem, decît din impuls și pentru experiment. In esen
ță, ea a rămas mereu o lirică, și acest fapt merită a fi
menționat mereu : indiferent de genul abordat, cea
care va fi mereu prezentă, decizînd asupra reușitei în
multe cazuri, va fi tot poeta.
1. Romanele
Intîia „culoare complimentară41 a florilegiului extra-

poetic al Elenei Văcărescu o constituie, de departe, cele
două romane. Oarecum neobișnuit, talentul său de pro
zatoare nu este atestat de preocupări mai vechi, de
încercări în genul scurt, cum sîntem obișnuiți în majo
ritatea cazurilor. Unele articole publicistice sau pagini
memorialistice (și acestea foarte puține, cu totul inciden
tale) nu cuprind elementele necesare unui punct de
plecare pentru o considerație retrospectivă, în acest sens,
la data apariției primului roman în 1909. Astfel, debutul
prozatoarei trebuie considerat romanul Amor înnoit.
Cartea apărea în perioada de statornicită glorie literară
a poetei. Nu știm — orice urmă a manuscrisului a dis
părut — dacă lucrarea era elaborată atunci sau fusese
concepută anterior. Dacă ar fi să ne orientăm după
230 fon Stăvăruș : Elena Văcărescu
starea sufletească a eroinei cărții, care împrumută vizibil

de la autoare suficiente detalii autobiografice, am înclina
să credem că Amor vincit aparține unei etape ce devan
sează cu cel puțin un deceniu data apariției. Dar, repe
tăm, ne lipsesc dovezile certe în sprijinul unei atari
supoziții pe care o păstrăm însă în convingerea noastră.
(Întîrzierea publicării cărții o punem pe seama reținerii
autoarei de a nu situa romanul său cu subiect erotic
prea aproape de propria-i poveste de dragoste cunos
cută și speculată public.)
Romanul este conceput și realizat în obișnuita for
mulă epistolară de reputație clasică. întreaga acțiune o
cunoaștem din scrisorile eroinei principale, Despina
Odoyanu. trimise unei prietene nenumite și ale cărei
răspunsuri nu le cunoaștem direct niciodată. în felul
acesta, cartea se sudează din destăinuirile eroinei ce
alcătuiesc o lungă confesiune.
Axat pe o temă predilectă — dragostea — romanul
dezvoltă o acțiune simplă. Tînăra văduvă Despina. apar-
ținînd unei familii boierești de la poalele Carpaților,
pleacă într-o călătorie prin Italia pentru a se afla o
vreme departe de locul unde suferise pierderea soțului
adorat. Stabilită într-un frumos oraș toscan, Siena, ea
face cunoștință după un timp cu doi tineri vilegiaturist!.
Fermecătorii companioni (doi frați vitregi, dar nedespăr-
țiți) exteriorizează firi total diferite : cumpănit și sincer cel
mai în vîrstă, Adrien, pe cînd cel de-al doilea, Matteo, e
un temperament nestăpînit, pornit să-și ruineze viața care
i-a mai rămas, căci este ros de incurabila ftizie. Vor-
bindu-le celor doi despre țara ei, descriind-o în culo
rile de vis pe care numai o iubire mare pentru ținutul
natal le poate aprinde, Despina le trezește interesul
pentru România, invitîndu-i, în același timp, la reșe
dința sa cîmpenească de la Mirodar. Nu după mult timp,
oaspeții poposesc la conacul tinerei văduve, petreci n d
aici, împreună cu alți invitați ai acesteia, zilele unei
toamne de aur, după care admiră feeria primelor zăpezi.
In timpul șederii celor doi italieni la Mirodar, amfitrioana
se simte tot mai mult atrasă de pătimașul Matteo. Acesta,
ajungînd să-i cunoască sentimentele, dă impresia că intră
în joc cu aceeași tulburare, dar de fapt întreține pe ascuns
Proza. Teatrul. Oraloarea 231
relații cu verișoara frumoasei văduve, Aretina, ființă

cochetă și ușuratica. Și ca această tipică situație
de „qui pro quou să fie perfectă, aflăm că Adrien
iubește, în taină, pe Despina. înfocatul dandy
meridional mai face o victimă : seduce pe inocenta
țărăncuță Stana. Cînd totul se află, Matteo dispare pre
cipitat împreună cu frivola Aretina, iar Adrien, veșnic
îngrijorat de sănătatea fratelui său, îi urmează nepu
tincios. în timp ce fugarii poposesc tocmai la Toledo,
în fierbintele climat hispanic, Despina trăiește momente
de amară dezolare, iar pe Stana, cea mai mîndră dintre
fetele satului, o înghite mormîntul.
Realizînd tîrziu diferența dintre caracterul celor do;
frați, stăpîna Mirodarului ajunge să-și dea seama că ar
fi trebuit să prefere dragostea lui Adrien. Sigură că i-a
rămas credincios, lasă încet-încet să-i alerge propriile
gînduri spre cel ce plecase nefericit. în cele din urmă,
ia hotărîrea să-1 cheme alături de ea pe Adrien și acesta
sosește, plin de speranțe. Cînd căsătoria între cei doi
este pe punctul de a se realiza, apare din nou demonicul
Matteo, revenit asemenea ucigașului mînat de miste
rioase forțe la locul crimei. în ciuda eforturilor sale de a
rămine lucidă, de a asculta măcar acum de glasul
rațiunii, Despina nu este capabilă să reprime vechea
pasiune și se îndreaptă, fatal, din nou spre Matteo.
Amor vincit !
Subiectul, după cum se poate constata și din această
succintă prezentare, nu se remarcă prin inedit și nu
poate emite pretenții de a oferi ceva dincolo de o anu
mită literatură sentimentală la modă. Idilismul domină,
de la cadrul general — estompat pînă la atemporal —
la atitudinea eroilor.
Dar dacă scriitoarea nu reușește să surprindă vigu
roase tablouri și conflicte și nu posedă iscusința de a
închega o construcție dibace, în schimb cartea se sal
vează grație altui merit, marcat de intuiția psihologică
și talentul liric al autoarei : puterea de a înnobila eroina
principală cu alese trăsături de caracter și autentică
sensibilitate. De-a lungul confesiunii sale tulburătoare ni
se revelă o ființă înzestrată cu delicate și rare calități
sufletești ce fac ca gîndurile și sentimentele ei să respire
o desăvîrșită puritate. Prin aceste destăinuiri, în care ne

sînt prezentate complexele stări trăite de eroină, scri
itoarea ajunge să lumineze tărîmuri profunde, realizînd
pagini de subtilă analiză a sufletului feminin. Tocmai
pe această calitate s-au sprijinit aprecierile lucrării,
căreia, încă de la apariție, i s-au căutat modele ilustre
în literatura franceză. Astfel, criticul Andre Beaunier
observa că „are oarecare asemănare cu delicatele ficțiuni
ale Doamnei de La Fayette și amintește, prin eleganță și
vioiciune, dacă nu de La Princesse de Cleve, oricum de
La Comptesse de Tende sau de La Princesse de Mont-
pensier" l. Asocierea criticului francez ni se pare îndrep
tățită. Eroina Elenei Văcărescu își hrănește pasiunea din
aceeași dăruire sinceră ca și prințesa de Cleve, îndrăgos
tită de dulcele de Nemours, sau ca delicata prințesă
de Montpensier ce pare o înaintașă a Despinei. Modelu
lui clasic al Doamnei de La Fayette autoarea noastră
i-a insuflat însă un aer romantic, propriu multor eroine
din „la Belle fipoqueu.
Dar personajului creat de Elena Văcărescu i se pot
găsi asemănări și în literatura română, cu atît mai mult
cu cît el aparține universului românesc. Ne gîndim
îndeosebi la Sașa Comăneșteanu, de care o apropie por
tretul fizic și moral ce concordă la conturarea unui profil
ideal. Ca și eroina lui Duiliu Zamfirescu, Despina este
marcată de o impecabilă ținută plină de demnitate, este
atașată de mediul lumii patriarhale, se bucură de
stimă și autoritate în fața țăranilor cu care se află în
raporturi de perfectă înțelegere, e un model în multe
privințe ; îi lipsește însă acel echilibru clasic al Sașei,
ceea ce o face mai slabă, dar mai femeie. Traducând stări
de mistuitor zbucium interior, Despina face destăinuiri
tulburătoare ca acestea : „Aș dori să-i strig din toată
ființa mea : Nu-1 iubesc decît pe Matteo. Deumnezeule !
Nu înțelegi oare cît mă lupt contra acestei patimi
neostoite ce-mi sfîșie cu spinii ei carnea ? Simpla
vedere a altor oameni, a altor chipuri, chiar dacă nu-i
1 Recenzie în „Le Figaro“, 19 iulie, 1909, reprodusă în

parte în „Adevărul", an. XX, nr. 7156, 7 august 1909, la rubrica
„Românii în străinătate41, p. 1.
Proza. Teatrul. Oratoarea 233
seamănă, mă îndeamnă să-1 doresc cu și mai multă

nebunie !u sau : „...sînt ca o rană ce nu poate fi vin
decată, ca un foc ce nu poate fi stins. Eternitatea n-o
mai concep decît sub forma acestei iubiri. Știi cît dis
prețuiam slăbiciunea femeilor, cum plăpîndele îndrăgos
tite erau în ochii mei doar ca o pulbere străbătută de
raze. Altădată mă mîndream cu tăria mea... Acum,
iată-mă prosternată înaintea zeului umilinței și suspine
lor mele. La semnul lui alerg, la chemarea lui răspund :
Iată-mă... Lovește-mă cu trista ta cruzime../* x.
Pe alt plan, am putea considera cele două personaje
feminine din romanul Elenei Văcărescu drept înaintașe
ale unor eroine din romanele Hortensiei Papadat-
Bengescu. Intrucîtva, Despina premerge, credem, pe
Elena, iar Aretina pe Mika-L6 din Fecioarele despletite.
La această asociere ne îndreptățește și faptul că celor două
scriitoare le este comună preferința pentru analiza psiho
logică. De aceea, socotim că și lucrării Elenei Văcărescu
i se potrivește acea caracterizare pe care Călinescu o
dădea prozelor semnate de autoarea ciclului Halippilor :
„documente ale sufletului feminin** 1
2.
In acest roman de pronunțată factură lirică mai aflăm
încă un element meritoriu pentru o carte ce se adre
sează străinătății : excelente pagini de descriere a pei
sajului și satului românesc. „Lumea de la Mirodaru,
(care se suprapune peste cea a Văcăreștilor de la Dîmbo
vița) este prezentată într-o aureolă de pace și belșug :
holdele unduiesc la nesfîrșit în largul cîmpiei, livezi și
vii urcă pantele colinelor răspîndind în aer arome îmbă
tătoare, țărani și păstori vajnici și frumoși muncesc cu
hărnicie și păstrează cu sfințenie datinele și obiceiurile
străvechi ; lăutari cîntîind la hore și șezători. O lume
care trăiește într-o patriarhalitate idilică, dincolo de
timpul istoric : „în amurg, cînd soarele învăluie aerul
parfumat cu o căldură dulce, ne așezăm la marginea
colinei. Cîmpia este fierbinte, pămîntul întunecat, răs
colit pe alocuri și pe linia ștearsă a orizontului luna
1 Amor vincit, pp. 220, 229.

2 G. Călinescu, Istoria literaturii române... Buc., Ed. Funda
țiilor, 1941, p. 650.
joacă razele-i argintii și plutește ca o năframă de mă

tase diafană. Păstorii pășesc în mijlocul turmelor, pur-
tînd pe umeri lungile lor sarici mițoase. Dealurile din
depărtare, care abia se zăresc ziua, ajung acum să se
deslușească mai bine, iar aroma răcoroasă a sălciilor ne
dă de veste că rîul e pe-aproape. Pînă într-un loc, pă-
rnîntul se ridică și se unduiește capricios și neastîm-
părat. Mai încolo, domolit și neted, se prelungește cu
alte întinderi pentru a se îngemăna apoi cu infi
nitul (...). Aici simți cum cîmpia deschisă vîntului îți
strigă : «Eu voi trăi la nesfîrșit. îmi voi mina rîurile de
la izvoare la vărsare și le voi supraviețui. Eu sînt cîm
pia al cărei chip nu-1 poate nimeni cuprinde, căci chi
pul meu capătă dintr-o dată o mie de fețe și este ne
lipsit din orice loc !...» Așadar, lăutarii cîntă, în timp ce
noi ne rotim privirile peste cîmpuri. Melodia lor în
cearcă să închege armonii răzlețe. înfiorări de jale și
•de bucurie 'laolaltă. Arcușul furios se potolește deodată,
strigătul devine suspin, iar mai apoi suspinul se pierde
în murmur de fericire (...). Voi, jocuri sălbatice, jocuri
de dragoste, jocuri de nebunie și tristețe, de revoltă
topită-n extaz și zădărnicie uneori, voi toate mă în
demnați să mă gindesc la cei dispăruți.
Dincolo de melodiile și de serile calme din cîmpie,
zilele pămîntului cîntă cu aceste viori și ne înduioșează
inimile 1“ h
Al doilea roman, Le Sortilege (Vraja, 1911), plon
jează în lumea fabulosului și mitului popular româ
nesc, temă atît de des întîlnită în opera Elenei Văcă
rescu. Nici această scriere nu excelează în calități roma
nești, construcția sa fiind șubredă și, pe deasupra, ane
miată de numeroase digresiuni romantice. Nota de in
teres este susținută de scenele unei rurali tăți primitive
în care domină practicile oculte ale vrăjitoriei și bles
temului, — o lume în care destinul este mînat de forțe
•oarbe.
Acțiunea cărții se desfășoară într-un sat românesc
nedeterminat geografic și istoric, cufundat în ancestral.
Aici viața este o luptă continuă între bine și rău, sufle-
1 Amor vincit, pp. 61—63.

tul pur al țăranului fiind supus la încercările viciului,

păcatului și ispitei, ori trebuind să lupte cu implaca
bilul eredității și forțele tenebroase ale iadului chemate
de vrăjitoare. Subiectul e linear și romantic : Ileana,
fata preotului răposat, cunoaște chiar la înmormîntarea
părintelui său (situație romantică ca la Odobescu, în
primul tablou din Doamna Chiajna) pe cel care-i va
deveni alesul inimii. Acesta, pe numele său Stan, este
un flăcău chipeș și voinic, venit de aiurea și pripășit la
marginea satului, trăind într-un bordei împreună cu tatăl
său Dragomir, fost ocnaș. Ileana e frumoasă, delicată,
pură, suflet de crin. Stan este un voinic ca Făt-Frumos
din poveste, cu chipul asprit însă de încercările vieții
și puțin cam sălbatic ; cu toate că are cuget curat și
drept, știindu-se fiul unui ucigaș (Dragomir era autorul
unei crime pasionale), este încredințat că poartă în vine
morbul omuciderii și de aceea ocolește lumea, ducînd
o viață retrasă și trudită de om sărac, muncind ca zi-
iier la gospodarii înstăriți ai satului. De la cea dinții
privire, sufletele celor doi tineri se înrobesc, iubirea
înlănțuindu-i fără putința de a se împotrivi chemării ei.
Dar în calea planurilor de unire curată a îndrăgostiților
se pun stavile grele, de netrecut. Mai întîi, este cea a
condiției sociale pe care flăcăul, conștient de puterea
acestei prejudecăți, și-o va pune cel dintîi. Temerea sa
se adeverește cînd preoteasa văduvă îi impută cu ură
sărăcia lui, spunîndu-i totodată că își va mărita fata
cu un băiat bogat, seminaristul Spiridon. In același
timp, dublînd acest conflict, apare o rivală care a pus
ochii pe chipeșul flăcău : e focoasa Profira, hangița de
la hanul „La trei plopi’4, o țigancă frumoasă, ispită a
păcatului, ce cunoaște tainele vrăjitoriei. Stan încearcă
să se împotrivească ademenirilor acesteia, dar, pe zi ce
trece, rezistența lui scade și pașii îl poartă tot mai des
spre han. La un moment dat, pentru că Stan se află
din nou pe punctul de a se întoarce la prima și ade
vărata sa iubire, Profira încearcă să se răzbune și caută
să compromită fata, stîrnind într-o seară un scandal
în sat. Aflînd de fapta defăimătoare a hangiței, Stan e
cuprins de minie oarbă și pornește s-o pedepsească pe
țigancă și pe bărbatul ei, un laș și un încornorat. în
236 Jon Stăvăruș : Elena Văcărescu
timp ce urmărea pe cei doi, pe întuneric, lovește de

moarte, fără să vrea, o ființă nenorocită ce-i apăruse in
cale — orfana Florica. Satul e tot în picioare, înfricoșat
de stafia crimei. Sînt chemați jandarmii și procurorul.
Stan este arestat și închis chiar în casa preotesei. De
aici, ajutat de Ileana care îmbată străjile și apoi de
Dragomir, flăcăul fuge împreună cu tatăl său pentru a
nu nimeri la ocnă. Fiind urmăriți, cei doi fugari pri
mesc să intre într-o ceată de geambași, a căror căpetenie
nu era altul decît falsul hangiu, bărbatul Profirei
(amîndoi părăsiseră și ei satul în aceeași noapte). Fru
moasa cu plete de abanos, acum ca stăpînă își continuă
farmecele, fericită că Stan este numai al ei. Dar bucu-
ria-i va fi de scurtă durată, căci mulțimea de țărani
plecată pe urmele tîlharilor descoperă ceata acestora si,
hăituindu-i, îi împinge în apele unui rîu învolburat. In
lupta cu bulboanele, ciracii hangiului pier rînd pe rînd,
iar odată cu ei și Dragomir. Tocmai cînd se credea
salvată, Profira este cufundată de o stranie arătare ce
pare o știmă a apelor, al cărei chip se identifică însă cu
acela al Radei, nebuna satului, care o urmărise într-as-
cuns tot timpul, ca un cumplit duh al răzbunării des
tinat să împlinească actul justițiar final. Dintre toți, sin
gur Stan reușește să ajungă pe malul celălalt, dar, total
sfîrșit, copleșit de marea durere de a-și fi pierdut pă
rintele, moare și el. Ultimele clipe îi sînt luminate de
chipul Ilenei (fata ajunsese acolo nu se știe cum și cînd
tocmai atunci) care se apleacă cu dragoste asupra nefe
ricitului iubit ce-și află sfîrșitul în brațele ei.
Acțiunea romanului se păstrează mai închegată și
mai bine condusă pînă în momentul cînd Stan și Dra
gomir părăsesc satul. De aici încolo, convenția intervine
supărător, ratînd finalul cărții.
Meritul lucrării — atît cît este — constă în per
manenta împletire între real și fantastic : într-un cadru
pitoresc de rurali tale primitivă — pasiuni dezlănțuite
violent la un 'loc cu credințe obscurantiste și practici ale
magiei negre. O lume care nu este departe, prin atmo
sferă, de aceea evocată (cam în aceeași vreme) de părin
tele Gala Galaction în nuvelele sale Copca Rădvanului
și Moara lui Călifar.
Cele mai reușite pagini ale romanului ni se par a

fi acelea care descriu oficierea vrăjilor de către demo
nica Profira, invocațiile ei tălmăcind uluitoare vibrații
sufletești. Așteptindu-1 pe Stan, dorind ceasul de iubire
cu frumosul flăcău, chemîndu-1 cu patimă, ea șoptește
un poem al pasiunii mistuitoare, cu incantațiile Sula-
mitei din Cîntarea cîntărilor : „Tu ești, tu ! Da, ești tu
cu adevărat ! E mersul tău, om curajos și liber ! Ești
tu, în sfîrșit ! Vei fi în casa mea, în sfîrșit ! Și cum știu
să mă fac iubită, ai să mă iubești și tu ! Și-ai să te
temi de mine... Hai, vino Stane, vino mai repede ! Căci
patima mi-e nesfîrșită și ceasurile scurte. Vino x. Sau,
în timpul unei vrăji : „Prin puterea izvoarelor, sîngele
tău este al meu. Prin vrerea rădăcinilor, mîinile tale
se înlănțuie cu ale mele. Ești al meu prin hotărîrea celor
care se nasc mereu și prin dorința celor morți, pentru
că în fiecare clipă sînt suflete care se dăruiesc morții...u 1
2.
In altă parte, vraja trece în blestem înfricoșător ce
topește în el o mare iubire : „Spirit al apei, pe gura
ta fără seamăn, pe părul tău bogat și frumos, ca și ple
tele binecuvîntate ale soarelui, trebuie să ucizi acest
om dacă va sfîrși să mă iubească. Ai să-1 cunoști că
numai el e mlădios și înalt și numai el are buze cu
zîmbetul larg și dinții albi și sănătoși. Sărutul lui ră
nește, ca și fierul ascuțit al coasei tale...tt 3.
Alături de opera poetică, romanul Le Sortilege (la
care se adaugă unele pagini din Amor vincit) are, de
asemenea, meritul de a aduce în literatura franceză cea
dintîi imagine mai largă a satului românesc, insistînd
îndeosebi asupra mitologiei acestuia. Astfel, creația Ele
nei Văcărescu premerge, din punctul de vedere al pre
zentării folclorului, pe aceea a altei cunoscute proza
toare de origină română, Marta Bibescu, a cărei lucrare
Izi'or le pays des saules (Paris, Pion, 1923) i-a adus, în
această privință, o unanimă apreciere.
1 Le Sortilege, p. 131.
2 Ibidem, p. 236.
3 Ibidem, p. 244.
238 Ion Stăvăruș ; Elena Văcărescu
In manuscris, Elena Văcărescu a mai lăsat, în stadiu

de elaborare. încă două romane : Sultana și Ion l, ambele
cu subiecte din viața boierilor „tihniți și generoși*, în
rudiți — am crede — cu Comăneștenii lui Duiliu
Zamfirescu.
2. Proza memorialistică
Un loc aparte în opera scriitoarei îl ocupă memoria
listica. Interesul pe care aceasta îl suscită, este, în pri
mul rînd, de ordin documentar. Urmașa Văcăreștilor a
avut norocul să se bucure nu numai de o viață lungă,
ci și de o memorie fenomenală. Anii de copilărie petre-
cuți îndeosebi la Văcărești, intrarea de timpuriu în con
tact cu lumea spirituală, Bucureștii de altădată, Parisul
de după 1880 cu saloanele literare ale timpului... și de
aici încolo o viață trăită în mijlocul unor evenimente
epocale pentru existența și cultura omenirii, în contact
cu nenumărați scriitori, artiști, politicieni, diplomați, zia
riști etc. — toate acestea au fost consemnate în sute și
sute de pagini presărate în reviste, în conferințe, inter
viuri, cărți. în volume se află strînsă abia o mică par
te : Memorial sur le mode mineur (1946) e culegerea
cea mai substanțială ; Le Roman de ma vie (început în
1942), proiectat a fi o vastă panoramă a memoriilor
sale, n-a fo:t terminat de scriitoare care n-a mai avut
timpul, dar nici puterea să-l ducă la îndeplinire, lăsînd
în manuscris o puzderie de fragmente și planuri de
capitole.
Din imaginile copilăriei, scriitoarea reține cu duioșie
pe acelea de la vatra strămoșească a Văcăreștilor, ..unde
s-au petrecut momentele cele mai semnificative și cele
mai dragi ale vieții mele“ : „Respir prima zi la Văcă
rești ca și cum m-ar înconjura încă cu miresmele și
magia ei. Mama, așezată cu guvernanta englezoaică pe
banca din fața casei, contemplă terasa spre care urcă
șase trepte de marmură. O viță tînără încă, foarte plă-
1 Bibi. Acad- Române, fond, cit., III, ms. 12 și 2.

Proza. Teatrul. Oratoarea 23$
pîndă și rară, încearcă să încingă coloanele care susțin

un fronton cu ornamentul de ceramică. în locul bătrî-
nei biserici, din care nu se mai găsise decît dărîmături.
tatăl meu ridicase o capelă a cărei turlă bombată se
zărea de departe printre copaci. Altădată, un cimitir
înconjurase locul acela pe care domina, deasupra coli
nei, capela, și femeile, în amintirea vreunui strămoș
îndepărtat, mai veneau acolo sîmbăta spre asfințit să
ardă în vase de lut fărîme de tămîie, parfumînd cu
arome sfinte amintirea strămoșilor (...).
Văd epoca aceea îndepărtată ca un curcubeu, un
curcubeu mereu schimbător : (...) de pe terasa noastră,
dincolo de coroanele de frunziș, se vedea profilul înde
părtat al Carpaților colorat în violet, care, cîteodată,
devenea purpuriu, iar în după-amiezile limpezi de vară
părea de un azur neobișnuit. Carpații păreau atît de
curați și de diafani în lumina de argint, încît mă miram
că nu aud, adus de adierea ce cobora în cîmpie, un
clinchet de cristal" \
„...tînără și vrăjită de serile toamnei noastre (...), fie
de pe banca ce stăpînea cîmpia, fie de pe trunchiul cu
mușchi, mă lăsam furată de apele serii și deslușeam în
depărtare un cortegiu de pluguri în drum spre casă,
sau o copilă cu rochie stacojie și podoabe de frunziș,
ce pășea mărunt peste puntea străjuită de o fîntînă.
Se-nșirau apoi turmele și carele cu încărcătura lor de
balsam cîmpenesc. Trecătorii grăbiți îmi urau un <'bună
seara» îngînat de vorba aspră a ciobanilor care-și che
mau turmele. Dincolo de zidurile grădinii, grav și încli-
nîndu-se cu o condescendență leneșă, puțul vechi scîr-
țiia supărat (...). In acest decor cîmpenesc eram o fiică
a locului, în sîngele căreia trăia, bogat, trecutul rasei
noastre44 1 2.
Scriitoarea ș-a exersat talentul în descrieri vii și co
lorate, prezentîndu-ne imagini din multe colțuri de
lume pe care le-a cunoscut : castele, parcuri și curți
princiare din Germania, Anglia, Austria, Spania, Por
tugalia, Italia (mai ales în Rois et reines que j’ai con-
1 Le Roman de ma vie, ms. dactilo., pp. 19—21.

2 Mărturisiri, în „Gîndirea", an. VI, nr. 6—8, 1926, p. 198.
nus); localități celebre din Italia (Veneția, Florența,

Roma), Spania (Madrid, Toledo), Elveția (Geneva);
Franța — din Bretania la Mediterană și de la Bordeaux
la Chamonix —, apoi Parisul cu toate parfumurile și
culorile sale ; Mediterana și Egiptul — amestec de splen
dori și mizerie (La Croisiere bleu, 1935). Impresiile sale
rețin cadrul general și cîteva linii de detaliu ; autoarea
se cufundă cu vădită plăcere în istorie, își demonstrează
erudiția în cultură, artă și mai ales în literatură. Este
o proză de evocare caldă, mizînd pe plasticitatea ima
ginii și efectul grandilocvent al verbului retoric pre
ferat. Am cita, spre exemplificare, un fragment luat
la întîmplare din notele sale de călătorie în Africa :
„Drumul care duce de la Luxor la Karnak este stră
juit de căsuțe șubrede. Și peste tot, hoarde de copii cu
genele năpădite de musculițe ce roiesc liniștit împrejurul
ochilor acestor micuți zdrențăroși care năvălesc asupra
noastră. Și palmele se întind cu gesturi sălbatice, in timp
ce se rostește cuvîntul fatidic bacșiș. O părăluță primită
din mîna trecătorului, iată dorința acestor băieți și fetițe
cu părul vîlvoi... Din nisipuri încep să apară ruine —
unele ce au legătură între ele, altele izolate. Karnakul
se anunță, iar căsuțele sărăcăcioase, atît de numeroase
pînă aici, dispar din ce în ce mai repede. Ruinele se
înalță, devin de nemăsurat. Acestea îți apar din toate
colțurile. Aici, pretutindeni, ele sînt semnele eternității
sau măcar speranța de a o cuceri. Aici totul este celebru
și sfidează moartea. Apar bolți gigantice, colonade și
largi coridoare neobișnuite pe care singuri titanii ar
putea să le populeze — încercare norocoasă a omului
împotriva timpului, ambiția pietrei, a epitafului, a mate
riei inspirate..." l.
De cel mai mare interes sînt însă, fără îndoială, amin
tirile literare ale scriitoarei noastre. Elena Văcărescu a
cunoscut, de-a lungul vieții sale bogate în evenimente
— din care peste o jumătate de veac trăită printre
slujitorii artei și culturii — o vastă galerie de perso
nalități. Fiecare prilej i-a încrustat în memorie o tră
1 La Croisiere bleue, pp. 49—50.

sătura, un chip, o cugetare, o replică. Așa s-a închegat

o valoroasă suită de portrete, printre care strălucesc
acelea aparținînd lui Alecsandri, Hugo, C. A. Rosetti,
Leconte de Lisle, Heredia, Sully Prudhomme, Caragiale,
Nietzsche, Anna Brincoveanu de Noailles, Proust, d’An-
nunzio, Paul Valery ș.a. Evocările sale sînt pline de
sentiment, au culoare de fond pentru a zugrăvi atmo
sfera, dlar oferă prea puține detalii. Memorialista ține
să contureze, de obicei, profiluri luminoase, decupate
numai (sau aproape numai) cu această efigie din ceața
amintirii. Cu sentimentul pietății mereu prezent, ea nu
e în stare să admonesteze și își cenzurează cu grijă orice
pornire umorală care ar putea umili o memorie, ori să
umbrească un chip.
Figura „Bardului de la Mircești" va fi evocată cu
venerație și pe alocuri cu umor : „Surîzînd sub mustața
argintie, Alecsandri sosi, ochi tînăr, mers tineresc, și
vorbi numaidecît de Provansa, de Mistral, de Aubanel.
Nu se putea încă dumiri de cîtă asemănare descoperise
între oamenii din Aix sau de la Avignon și între cei
de la noi (...). 11 văd și astăzi pe Alecsandri spunînd (...)
cîteva strofe provansale, în care țesea așa de îndemînatic
cuvinte și expresii românești, că nu mai știai deosebi
cele două limbi. La primirea acestei compoziții bilingve,
Mistral răspunse cu duioase mulțumiri pentru curcubeul
în care se topeau nuanțele sufletului românesc și pro-
vansal (...). în viata de fiecare zi, Alecsandri aducea ace
eași voioșie sfătoasă, aceeași luciditate echilibrată. Întîl-
nind pentru prima oară pe Alecsandri, Leconte de Lisle,
fermecat și intrigat exclamă la ieșire : «Dar nu mi-ai
spus că trebuie să-1 întîlnesc pe Virgil !». Apropierea
morții nu-i umbrise seninătatea. întîmpina moartea,
«acest dușman care desparte ritmurile și separă rimele
pentru totdeauna», cum spunea el, cu liniște și glume.
Bolnav în pat, primi într-o zi vizita lui Sully Prudhom
me, a cărui gravitate tristă nu izbutise niciodată s-o
înțeleagă. Uitîndu-și durerea, Alecsandri încercă să des
crețească fruntea parnasianului, povestindu-i o întîm-
10 - c. 13
plare de la noi, cu o fată care ascunsese, în noaptea de

sfântul Ion, busuioc sub pernă..." x.
In altă parte a lucrării de față, am reprodus extrase
ample din evocările deosebit de prețioase pe care Elena
Văcărescu le-a făcut în diverse scrieri ale sale lui Hugo,
Leconte de Lisle, Heredia, Prudhomme, Caragiale, Pen
tru acest motiv nu le vom mai evidenția și aici, cum
ar fi meritat cu prisosință, lăsînd loc altor exemple,
lată, de pildă, întîmplarea puternic întimpărită în me
moria sa, prin care cunoaște pe filozoful Nietzsche, în
Italia, în mica localitate Vallombrosa de lingă Geneva,
prin 1893. Celebrul filozof era în perioada anilor ce
i-au precedat sfîrșitul, cînd ajunsese într-o stare tristă
de alienare, ascunzîndu-și identitatea și negîndu-și opera
cu înverșunare. Scriitoarea noastră n-a aflat decît mai
tîrziu cine era straniul personaj care avea mania de a
înlocui pe portarul hotelului pentru a se vedea —
imensă satisfacție pentru el ! — stăpînul zecilor de
chei : „Eu înlocuiesc pe portar", îmi spuse în italiană,
un om cu părul cărunt, ai cărui ochi ciudați de nuanță
verde-pală sticleau sub sprîncenele zbîrlite ca două
semne de amenințare. Era buzat, cu mustața țepoasă și
pleoștită, cu obrajii scobiți și avea un aer orgolios pe
care-1 remarcai de îndată, căci contrasta în mod evident
cu condiția sa.
— Portarul va lipsi cîteva după-amieze, îmi spuse
luîndu-mi cheia cu o grabă ce făcu să-i strălucească de
plăcere pupilele de culoarea florilor de tei. Cheile !,
murmură. Tăcu, dar adăugă îndată: Vorbiți nemțește ?
— Da, i-am răspuns, chiar foarte bine. Dovada :
citesc pe Zarathustra în original. Aveam cartea la mine.
Portarul cu privirea ștearsă, replică :
— E o carte rea, dacă nu chiar demonică !
— De ce o socotiți demonică ?
Nu-mi răspunse, se concentră și-mi porunci pe loc :
— De vreme ce știi atît de bine germana, citește-mi
cîteva pagini din această carte smintită !
1 Vasile Alecsandri — expresie a latinității românești. în

„Calendarul femeii“, Cluj, 1932.
M-am supus, ca și cum aș fi fost condusă de o forță

superioară. La sfîrșitul primei pagini mă opri :
— Ce dar deosebit, șopti el, ce fel de a sili sufletele
pentru a le convinge !
— S-a crezut, strigă el, că asta ar fi Biblia timpurilor

noi, dar cine crede asta se înșeală. Biblia este o epopee
scrisă de sute de ființe și de îngeri, pe cînd Nietzsche
singur a imaginat acest teribil Zarathustra, acest Zara
thustra care deschide porțile infernului, dar care nu este
în stare să facă să intre acolo cine trebuie../* L
Scriitoarea știe să surprindă instantanee în care au
tenticitatea se asociază cu observația psihologică fină.
Iată cum notează reacția lui Paul Bourget cînd află de
teoriile reformatoare ale lui Lev Tolstoi :
..într-o zi, pe la începutul secolului, dădusem în-
tilnire lui Maurice Barres la domnul și doamna Paul
Bourget. Mania exactității m-a făcut să ajung pe strada
Barbet-de-Jouy cu un sfert de oră mai devreme, ceea
ce e alt mod de a fi inexact. Un foc zdravăn ardea în
șemineul în fața căruia Paul Bourget citea făcînd ges
turi largi. Nu mă văzuse intrînd. După un moment de
tăcere, am spus :
— De ce protestați așa ?
Bourget tresări, se ridică, îmi luă amîndouă mîinile
și arătîndu-mi cartea căzută la picioare spuse mai mult
strigînd :
— Omul ăsta reprezintă fatalitatea, înțelegi, fatali
tatea ! O să zdruncine și o să distrugă totul !
— Cine amenință cu un astfel de dezastru ?
— Contele Tolstoi, devenit păgîn, zise el ironic, acest
visător care inaugurează dezastrele. E nebun, nebun de-a
binelea ! (...). înduioșările astea... lirismul ăsta umanitar
și sublim la asta o să ducă !
— Ei, lasă, lasă, spuse calm Maurice Barres, înain-
tînd fără zgomot De ce dispuți, dragul meu, prețul vir
tuții cu acest domn retras în izba lui înzăpezită ?

Și Barres întinse mîinile înghețate spre foc, ca și cum

această evocare a lui Tolstoi l-ar fi aruncat în plină ste
pă rusească și sub rafalele de zăpadă../*
Din paginile de mișcătoare evocare închinate de me
morialistă unor mari personalități, ne-am permite să mai
reproducem, în final, un paragraf ceva mai amplu, din
care se detașează memorabila figură a lui Paul Valery,
de care a legat-o o îndelungă și trainică prietenie și
alături de care a apărut în numeroase acțiuni culturale
la Liga Națiunilor și în afara Genevei. Aici ni se pre
zintă un Valdry preocupat de problemele poeticii, inter
locutoarea reușind să rețină detalii de excepțional
interes :
„Valery fumează și discută. La drept vorbind, el
articulează și dezarticulează un edificiu verbal, o for
mulă tainică ce mă ține fără încetare cu atenția încor
dată. Valery glumește. Valery se însuflețește. Ochii săi
devin mari stele verzui, lovite adesea de fulgere de
oțel... Jocul verbal se precipită și curînd în fața demon
strației sale romantismul se diluează pînă la dispariție
într-o biată ceată de spirite buhăite și bolnave (...).
Zeus al lirismului, Valery își trăsnește prada de
îndată ce-i găsește o slăbiciune într-un aspect oarecare,
îl înțeleg. El constată asta mai mult din gestul meu
decît din priviri, căci desemnez în aer dubla curbă a
melodiei și apoi armonia printr-o verticală și o ori
zontală.
— Ah, muzica ! suspină el și. genial, acest generos
își dă pe față gelozia față de muzică. Ia gîndește-te,
muzicienii dispun rînd pe rînd de legi fixe ce au nume
și o limită în cadrul legii. Mai mult, ei dispun de acele
ferestre ce se deschid spre cer și se numesc sonata,
concertul, simfonia ; și pentru a le da viață ei au cvar
tetul, septuorul, și acea posibilitate multiplă care este
corul, apoi o alta, solitară, care este solo-ul. Ei au la
îndemnă instrumentul fără număr care este vocea ome
nească ; au surla și țimbalul — aceste insolite ; au flau
tul și harpa — aceste voci interioare. Pe cînd noi, noi
trebuie să le căutăm pe toate acestea... Ai cunoscut pe
1 Le Roman de ma vie, ms. dactilo., pp. 98—99.

Mallarme (...). De neuitat, imposibil să-1 uiți. II iubeam.

El este totul în mișcarea care a eliberat poezia contem
porană. Fraza ieșea de sub condeiul lui perfect cize
lată, ca dintr-o fabrică de capodopere scoase una după
alta în serie modernă. Și ce serie ! Mi-aduc aminte cum
într-o zi, pe cînd mă plimbam alături de el, zări un
fir de iarbă gălbior. «E un fir de grîu. E aproape copt.
Vezi, culoarea ce-o capătă este primul sunet zglobiu
slobozit din țimbalul toamnei».
Muzica — această obsesie ce-1 stăpînea pe Valery —
îi plăcea s-o asocieze în amintirea sa memoriei lui
Mallarme44
3. Teatrul
într-o anumită perioadă din activitatea sa — în

scrisă îndeosebi în primul deceniu al secolului — Elena
Văcărescu a fost ispitită și de arta destinată să apară
în lumina rampei. Rezultatul : două scurte piese de
teatru — Stana și Pe urma dragostei — și un libret de
operă — Le Cobzar. în intenția autoarei au mai stat,
pare-se, și alte lucrări, rămase însă, pentru totdeauna,
în stadiul proiectelor și al simplelor promisiuni 1
2.
Cele trei încercări publicate (într-un gen icare cere,
alături de arta construcției dramatice, o replică auten
tică și spontană în care scriitoarea niciodată n-a stră
lucit nici în proza sa) nu ajung să depășească nivelul
foarte modest al exercițiului, fiind lipsite atît de un
conflict durabil și bine condus, cît și de o viziune
realistă care la ea rămîne mereu dominată de idilism
și sentimentalism romantic. Singura calitate a acestor
scrieri — și ea merită a fi reținută — constă în căl
dura cu care este evocat universul spiritual al satului
românesc, reușindu-se pe alocuri să se pună în lumină

2 în unele interviuri sau note („Duminica**, 1909 : „Flacăra”,
1912), scriitoarea a anunțat încă două titluri : Maolea și Eca-
terina Sforța.
un vechi și bogat strat folcloric. De altfel, în două din

tre ele (Stana și Le Cobzar) figura rapsodului popular
stă în centrul atenției, ca exponent și interpret al sufle
tului frămîntat al omului din popor.
Prima piesă, Stana (definită prin subtitlul ei în
adaos „Dramă inedită într-un act și două tablouri, în
versuri44), a apărut în «Convorbiri literare44 l.
Acțiunea piesei este destul de simplă. într-un sat.
într-o seară, un cobzar venit de aiurea face să se încingă
o horă veselă în apropierea morii. Mergînd să vadă cine
este cîntărețul ce i-1 laudă fetele, Stana, frumoasa moră-
riță, constată că nu este altul decît fostul său iubit,
Stan, pe care, deoarece dispăruse vreme de cîțiva ani, îl
crezuse mort. în șoapta melodiei lui ea recunoaște cîn-
tecul ce i-1 cîntase odinioară ; „Marama ei / E un nouraș
de vară. / Florile, de mîndră ce-i, / Cînd o văd venind
prin soare / I se culcă la picioare, / Se-mpletesc, se fac
covor / Să le calce ea ușor*.
Glasul plin -de patimă al flăcăului mărturisește că
dragostea lui e mereu trează, iar privirile lui înfocate o
caută printre fetele de la «horă pe Stana : „Lîngă stolul
ei de fete —i /Mi-era dor s-o văd torcînd, / Mi-era dor
s-o văd cîntînd. / Și de ochii-i mi-era sete. / Spune
păsărilor care / Au murit ieri seară-n crîng / Să-nvieze...
să m-audă / Doinele-mi cum iar le plîng*.
Inima tinerei neveste este sfîșiată de durere, căci
nici dragostea ei n-a trecut. Rămași cîteva clipe singuri,
iubiții de altădată își mărturisesc cu patimă sentimen
tele. Stana ar vrea să fugă cu Stan, dar acesta, aflînd că
are bărbat și copil, nu acceptă acest sacrificiu. In ace
lași timp, își dă seama că drumul său se închide și atunci
își străpunge pieptul cu un cuțit. Murind în brațele iubi
tei disperate, el murmură ultimul cîntec pentru ea, poate
cel mai frumos : „Albă poartă-n cap maramă. Nouraș
de vară, mamă... / Floarea cînd o simte-umblînd / Pleacă
fruntea la pămînt. / Astă noapte rouă plîns-a / Că nu
1 „Convorbiri literare”, nr. 38/1904. pp. 665—688. Traduce

rea este semnată de poetul D. Nanu. Originalul după care s-a
realizat versiunea românească nu se cunoaște, astfel că obser
vațiile privind această scriere nu se pot formula decît pe baza
textului ce ni-1 transmite tălmăcitorul.
poate după dînsa ; / Veni floare după floare. / Ca o

turmă de mioare.Cînd sufletul iubitului-rapsod se
duce, Stana grăiește, năruită de suferință : „Doarme-
acum frumos, cu toate doinele la că pății !u
Foarte aproape prin atmosferă și eroi de piesa amin
tită mai înainte este libretul de operă Le Cobzar. S-ar
părea chiar că acesta a plecat inițial de la același mate
rial și aceeași idee ca și piesa, scriitoarea însăși men-
ționînd undeva că a pornit de la prelucrarea unui text
mai vechi b Intenția autoarei, urmărită cu ambiție —
faptul este de departe vizibil — a fost de a da întru
chipare. în fața publicului occidental, acelui creator
popular anonim de la noi căruia îi atribuise, în tine
rețe, cîntecele din Rapsodul Dîmboviței. Povestind, mai
tîrziu, cum s-a născut Cobzarul său, Elena Văcărescu
relata : „Cînd în 1909 doamna Gabrielle Ferrari mi-a
cerut un libret cu subiect românesc spre a-i alcătui
muzica și a-1 prezenta directorilor Operei din Paris
(Brusson și Messager) (...), poemele mele din Rapsodul
Dîmboviței erau pe atunci vestite și iubite. îndemnul
blind, însă dîrz al muzicantei îmi părea ispititor. A ști
că se reprezintă la Opera din Paris, o piesă cu subiect
românesc... era mai mult decît un vis“ 1
2.
Cadrul în care se succed tablourile este acela al satu
lui românesc patriarhal, zugrăvit pe pînză de un Aman
sau mai ales de Grigorescu : căfsuțe curate ou prispă
și cuib de barză de acoperiș, țărăncuțe frumoase cu cofi
țele pline în jurul fîntînei cu cumpănă, femei toncînd în
fața porților, carele pline cu snopi de aur și flăcăi hău-
lind în jur...
Este vremea secerișului. „Azi noi sărbătorim grîul
de ;aur !tt spun secerătorii în cor, iar fetele și flăcăii
binecuvîntează rodul spicelor ca la datina Drăgaicei,
îndemnîndu-se reciproc : „să semănăm în aer grăunțele
iubirii !tt
La ceasul înserării, cobzarul cel rătăcitor este aștep
tat cu nerăbdare 'de întreaga suflare a satului în săr
bătoare, căci zilele s-au scurs triste fără el. O tînără
1 Articolul Două femei — o operă, în. „Muzică și Poezie",
an. I, nr. 1 (noiembrie) 1935.
2 Ibidem.
țărancă, Viorica, vorbește astfel despre neîntrecutul

cîntăreț :
Ce Stan ! Nul ne savait chanter
Aussi bien que lui les chansons
Qui font que la lune s'arrete
Au fond du del pour les entendre 2.
Așteptarea înfrigurată o trăiește însă lana (Ioana ?),

fosta iubită a cobzarului, care a devenit nevasta lui
Pradea, un om bogat care nu-i este deloc drag. Cu gîn-
dul la sinucidere, tînăra nevastă nefericită înalță, sim
bolic, un imn „soarelui de sînge și de moarte", în versuri
cu ritm domol și slobod de bocet popular :
Soleil de pourpre, astre eclatant,
vas-tu rejoindre infidele ?...
O, soleil, tes cheveux, comme Us sont doux et. longs !
Ils s’enroulent dans Vherbe au fleuve plein de joncs,
Au pale etang qui doit toujours se taire.
Ah, que tes cheveux longs s’enroulent â mon coeur,
Soleil de joie et de jeunesse,
Qu’il âtouffent Vamour, sa trop breve douceur,
Et son eternelle tristesse,
Soleil de pourpre, soleil de deuil,
Soleil de sang, soleil de mort!112
1 Ca Stan, o, nimeni nu știa

Să spună cîntecele multe
Și luna-n mersu-i se oprea
Din naltul cerului s-asculte.
2 Soare de purpură, astru-orbltor,
Nu pleci să-1 întilnești pe-acel ce n-are dor ?...
Ce lung ți-e părul soare, și ce moale !
Și cum, în despletire, el cade la pămînt,
Se-mpletește-n Ierburi, cu trestia din vale
Și apele din iazuri, tăcute-1 spăl, pe rînd.
O, inima aș vrea să mi-o-nfășoare,
Soare de bucurie și tinerețe,
Să-năbușe acolo iubirea ce nu moare,
Curmînd ușor eterna el tristețe.
Soare de purpură, soare de doliu,
Soare de sînge, soare de moarte I
Sosind, în sfîrșit, cobzarul mult așteptat, cîntecele lui

au, într-adevăr, darul de a însufleți întreaga atmosferă,
făcînd pe oameni să uite oboseala și necazurile. El dă
glas unui cunoscut cîntec de dragoste, cu iubita care
lasă poarta descuiată și, în așteptarea iubitului, mur
mură un refren în românește : „Vai ! Vai de mine “ ;
cîntă apoi o doină răscolitoare, după care urmează „sîrba
din Ploiești* și alte hore.
Rapsodul e un catalizator al energiilor sufletești răs
colite de propria sa bucurie și durere, căci nimeni nu
trăiește ca el pasiunea pînă la incandescență și patimă.
Dacă autoarea nu l-ar fi împins de aici înainte pe dru
mul răzleț și orb al pasiunii sale (observație valabilă
în egală măsură și pentru eroul din Stana), ceea ce face
să plătească însuși sensul său simbolic, cobzarul — rap
sodul — ar fi cîștigat, fără îndoială, consistența de oare
a!cest erou reprezentativ avea atîta nevoie pentru a putea
transmite adevăratul său mesaj. Dar destinul pe oare au
toarea i-1 hărăzește mai departe îl aruncă iremediabil în
banalitate. Noaptea, Stan se întîlnește în taiină cu Iana și
vechea lor iubire izbucnește iar, flacără înaltă și mis
tuitoare. Planul de fugă al celor doi este însă pus în pri
mejdie de geloasa țigancă-vrăjitoare cu care cobzarul
fusese plecat, și, pentru a scăpa de ea, Stan o suprimă.
Încingîndu-se apoi, între cobzar și Pradea-, o luptă pe
viață și pe moarte, lana își înjunghie soțul, pentru ca
să-și poată urma iubitul și la ocnă, declarind aceasta,
în final, fericită : „Unde vei trăi tu, Stane, voi trăi
și eu“.
Cealaltă piesă, Pe urina dragostei, ar fi trebuit să
constituie o lucrare de succes, dacă ne gîndim la faptul
că este prima și singura lucrare mai mare care a fost
scrisă și publicată separat în volum în românește. Pen
tru a marca acest lucru, socotit pe bună dreptate atît de
important pentru o descendentă a Văcăreștilor, cartea
tipărită la București, în 1905, poartă drept prefață o
lungă introducere, cu pretenție de studiu asupra întregii
opere a autoarei, semnată de un oarecare A.P.Vojen.
Intenția prefațatorului a rămas însă neacoperită, sau mai
degrabă compromisă, deoarece obscurul publicist și
conferențiar pedant a îngrămădit pe un număr impre

sionant de file laude cu nemiluita, ceea ce nu era de
natură să pledeze în favoarea scriitoarei. Iar în cazul de
față cu atît mai muilt, cu cît lucrarea însoțită nu era
o operă de valoare.
Anunțată ca o „dramă țărănească în două acteu,
piesa dezvoltă un subiect de idilă diluată, încercînd, fără
izbîndă, bineînțeles, să marcheze un „specific românesc"
prin descrierea unor credințe și practici de magie pri
mitivă. Ioana, iubăreața satului, pentru care au căzut
răpuși mulți bărbați, este privită de fete și de neveste
ca o „piază reau și ar vrea s-o alunge. Viorica, o văduvă
ajunsă nebună, profanează un mormînt. luînd salba de
galbeni a unei bogate răposate și, depunînd-o noaptea
pe pragul casei Ioanei, lansează zvonul că aceasta a
săvîrșit impietatea. Neavînd cum să tăgăduiască fapta,
Ioana declară că salba-i fusese adusă în dar de Marin
țiganul care era îndrăgostit de ea. Geloasă, țiganca
Smaranda pregătește fierturi pe care le bea Marin, aces
tuia i se întunecă min’tea și o ucide pe Ioana.
La apariția acestei scrieri, pînă și N. lorga, care altă
dată adusese laude autoarei, nota dezamăgit într-un
articol din „Semănătorul" : „Cartea se va deschide cu
bucurie și se va închide cu tristețe de toți acei ce pre
țuiesc talentul acestei scriitoare (...). Domnișoara Elena
Văcărescu. căreia-i recunoaștem bunătatea ce a avut de
a se întoarce la limba noastră, putea începe cu acele
poezii de viață personală, de pasiune proprie pentru
care e pregătită prin tot ce a scris pînă astăzi și spre
care e vădit aplecată. Celelalte, ca o asemenea dramă,
ar fi venit la timpul lor, și atunci ar fi rămas“ !.
4. Oratoarea
„Trei femei au dominat această epocă, trei femei

remarcabile ! Anna reprezentînd poezia, Colette — proza,
Helene — elocința" — remarca, public, cunoscutul om de
1 N. lorga, Versuri ale d-rei Elena Văcărescu în „Semănăto-

rul“, an. V, nr. 8 (august) 1905.
cultură și orator francez Moro Giafferi, cu prilejul unei

conferințe la clubul „George Sandw, 1954, evocind epoca
de după 1900 pînă la cel de-al doilea război mondial l.
Alăturarea numelui Elenei Văcărescu de ale celorlalte
două celebre scriitoare — Anna Brîncoveanu de Noilles
și Collete Willy — este grăitoare pentru stima ce și-o
ciștigase urmașa Văcăreștilor, situată printre cele mai
mari personalități feminine din cultura franceză a pri
melor patru decenii ale secolului nostru.
„Darul cuvîntului“ era înnăscut la ea ca și acela al
poeziei. Firesc, talentul oratoarei s-a manifestat mai tîr-
ziu, după ce poeta matură intra cu personalitate în arena
publică. Intr-un anume fel, însă, cele două distinse
calități s-au completat întotdeauna în activitatea Elenei
Văcărescu : poezia sa n-a putut să evite influența dis
cursului cultivat de romantici, după cum oratoarea n-a
acceptat să renunțe niciodată la imagine și poezie. Un
fin observator francez sublinia în ceea ce o privește o
structurală și „strînsă înrudire care există între poet și
orator. Unul și altul sînt în mod precis supuși aceleiași
necesități organice a ritmului" 1
2.
Scriitoarea s-a dăruit cu neobosită pasiune verbului
rostit public, comunicării directe cu oamenii cărora voia
să le transmită ardoarea ideilor și convingerilor sale, tot
deauna încărcate de umanitate și de frumos. Ea expune
încrederea în efortul unei atari activități cu patosu-i
cunoscut : „E simplu să constatăm posibilitățile vertigi
noase cu care se înarmează, în zilele noastre, conferen
țiarul, ea mesager al țării sale în străinătate și chiar în
propria-i țară, rival adesea victorios al avocatului și par
lamentarului. Căci el reprezintă o acțiune în ceea ce ea
are mai spiritual și totodată de efect imediat. Poezia,
elocința, ironia, resursele infinite ale unei culturi rafi
nate sînt tot atîtea drapele desfășurate în această cru
1 A. Gavoty, prefață (în manuscris) Le Roman de ma

vie. p. 3, Bibi. Acad. Române, fond. cit.
2 Allocution de M. Gaston Rageot, in Hommages ă Helene
Vacaresco, Paris, 1937, p. 26.
ciadă pe care o duce, pe marile drumuri «ale spiritului,

acest triumfător al timpurilor noi“
Iată, deci, explicația miilor de apariții ale scriitoarei
la tribună, de unde și-a rostit conferințele și discursu
rile, electrizîndu-și auditorul cu verva sa neîntrecută.
Cea mai mare parte a subiectelor dezbătute aparțineau
literaturii, artelor, culturii, folclorului cu marile sale
mituri și legende, istoriei — cu referință atît la fenome
nul românesc, cît și la cel al civilizației universale. In
Franța (mai ales), Elveția, Italia, Spania, Anglia, S.U.A.
și în alte colțuri ale lumii, precum și în patria ei de ori
gine, ea a evocat întîi de toate ,pe marii săi „zeiu lite
rari : Virgiliu, Goethe, Ronsard, Lamartine, Alecsandri,
Hugo, Eminescu. Baudelaire, Leconte de Lisle, Heredia,
Creangă, Anna Brîncoveanu de Noailles, Tagore, și alții.
Evocări calde, emoționante, captivante, împletite cu
lecturi și recitaluri susținute uneori de actori celebri ca
Sarah Bernard. Mounet-Sully, Edouard de Max, Maurice
Escande sau muzicieni de renume european și mondial
ca George Enescu, Alfred Cortot, Stan Golestan etc.
La „Univerfcite des Annales" (cunoscuta tribună pariziană
la fondarea căreia a luat parte, în 1904, devenind de
atunci și pînă la moarte, timp de patru decenii, o cola
boratoare statornică) Elena Văcărescu a apărut alături
de personalități ilustre ale vremii, ce se numărau, în
același timp, printre apropiații săi : Maeterlinck, Valery,
Anna Brîncoveanu de Noailles, Marcel Proust, Andre,
Maurois, Georges Duhamel, Louis Barthou, Ed. Herriot,
P. Morand. Demne de a fi pomenite printre cele dintîi
sînt conferințele sale în compania lui Paul Valtâry, înscri
ind ca temă în dezbatere comună Le sens modern („Des
pre poezie", „Amintiri literare", „Charles Baudelaire")12.
La fel și alte conferințe, remarcabile prin subiecte și tra
tare, ca : Le Romantisme d’aujoirrd’hui 3, La danse et ses
1 Projections colorees (Quelques reflections liminaires-Ecrl-

ture et parole), p. 4.
2 Publicate în „Conferencia“, an. XXII, nr. 7, 19 și 22
din 1928.
3 Ibidem, nr. 2/1930.
Proza. Teatrul. Oral mi rea 7/74
poetesl, Trois salons12, Le Visage et râme dea

chez les laoutars de la Dimbovitza 3.
Din imensul număr de conferințe, puține ivi
publicate, apărînd fie în „Conferencing fie k,
volumul Projections colorees (1929 ?). Altele — d/'/fci*
cîteva — s-au păstrat în manuscris. Cine wrrerfwtâ
aceste texte înțelege de unde venea marele
public al autoarei și renumele oîștigat în această pri^
vință. Ele demonstrează cu prisosință că Elena Văcărescu
stăpînea retorica în legile ei clasice, echilibrate, cons-
țruindu-și eșafodajul convingător, cu migală și măiestrie,
iar în expunere punea un patos de suflet romantic.
Enunțul, descrierea precisă, documentul se împleteau cu
evocarea și descrierea plastică, bogată în asociații, cu por
tretul nuanțat cu finețe. Mînuia cu abilitate arsenalul
mijloacelor stilistice : interogația și invocația retorică,
repetiția, enumerația, litota etc.
Interesul și importanța unora dintre conferințele sale
sporesc prin prezența confesiunii și memorialisticii, ceea
ce le conferă o evidentă valoare literară. Iată un frag
ment elocvent din amplul Discurs ținut de Elena Văcă
rescu la Academia Română în februarie 1934, discurs
destinat evocării personalității marei poete Anna Brînco-
veanu de Noailles — și ea purtînd în vine singe
românesc :
^Doresc să adaug la atîtea alte mărturii și mărturia
mea personală. Doresc ca în acest minut solemn să inte
grez, fie și numai parțial, spiritul și opera contesei de
Noailles în patrimoniul românesc. Și îndrăznesc, dom
nilor, să afirm că mărturia mea este autorizată... în res
triștea încercărilor grele din vremea războiului, Anna
de Noailles era necontenit alături de mine, cu vorba ei
blîndă și consolatoare, cu îmbieri spre nădejde. I-am
cunoscut viața și gloria zi cu zi, ceas cu ceas. Ii știu
suferințele și durerile, neliniștea și tulburarea.
A fost o cuceritoare întrupată din farmec nedefinit
și din imperioasă voință. O văd mică și fragilă, cu ochi
1 Ibidem, nr. 12/1933.

2 Ibidem, nr. 8/1934.
3 Ibidem, nr. 3/1938.
vioi, cenușii în ovalul de sidef al figurii, cu mîini lungi

și nervoase. O văd alunecînd cu pași mărunți de zbură
toare neobișnuită cu mersul pămîntesc. Căci ea nu cobora
printre muritori decît pentru a-i robi, pentru a-i înjuga
la carul său triumfal (...).
Anna vorbește cu voce de cristal, în propoziții preci
pitate, în cascade de fraze... Vorbește și e ca și cum ar
cînta... E o vrăjitoare ce transfigurează realitatea cu un
semn de baghetă magică. A cîntat cerul și lumina
cu o bogăție de culori neasemuită, în fiecare ceas al zilei
și al anotimpurilor. A fost o inspirată în sensul cel mai
precis al cuvîntului. A cîntat ca privighetoarea, ca
ciocîrlia, fiindcă nu putea să nu cînte.
Unul din ultimele sale poeme închide în rimele lui
mărturisirea de româncă a poetei. Acest prea frumos
poem se intitulează Amintirea strămoșilor și îmi este
dedicat...
De unde venea Anna de Noailles, din ce tărîm ? Ea
era din neamul meu și era de același sînge cu mine !...“.
După 1914, de cînd chemarea patriei a asimilat între
gul sens și efort al vieții sale, Elena Văcărescu a fost în
Occident un tribun neobosit în slujba poporului său.
Oratoarea era prezentă, fără preget, oriunde era nevoie
ca țara ei să fie apărată sau glasul său ascultat : la întru
niri publice, congrese, conferințe, dar mai ales la Liga
Națiunilor și organismele culturale activînd sub egida
acesteia. în cei douăzeci de ani de existență a marelui
forum mondial de la Geneva, ea a urcat de sute de ori
la tribună, cîștigîndu-și renumele de cea mai mare ora-
toare a Ligii Națiunilor. Nicolae Titulescu, a cărui cola
boratoare apropiată a fost, a menționat, nu o dată, cu mîn-
drie, excepționala elocință a compatrioatei sale. Apre
cieri la unison vin din partea lui Paul Vaildry, Paul
M'orand, Genevieve Tabouis, Camil Petrescu și alte per
sonalități românești și străine *. Profesorul George
Oprescu, coleg cu ea la Ligă, vorbește undeva în aminti
rile sale nu numai de talentul oratoric al Elenei Văcă
rescu, ci și de extraordinara memorie cu care era înzes
trată : „însușirile izbitoare ale Elenei Văcărescu, culmi-
1 Vezi Viața, cap. „Ambasadoarea".

Proza. Teatrul. Oratoarea 255-
nînd prin acea formă impecabilă și cursivă în care își

expunea ideile, fără ajutorul notelor și fără întreruperi,
fără acele ezitări, în care unii autori își caută cuvîntul
cel mai potrivit, minunau mai ales pe cei la care elocința
joacă un rol important, adică în primul rînd pe repre
zentanții națiunilor latine (...). Cît ținea o comunicare,
domnia-sa expunea totul într-o ordine perfectă, fără să
se uite la vreo bucată de hîrtie cu note sau la un text
bătut la mașină... Această memorie cu totul excepțio
nală mă uimise și, vorbind cu membrii delegației române
din jurul lui Titulescu, am hotărît să facem o încercare.
Am rugat pe domnișoara Văcărescu să ne expună oral,,
fără să consulte ceea ce scrisese, o chestiune oarecare, pe
care o tratase. N-au fost decît numai două cuvinte, în tot
textul de 15 pînă la 20 de pagini, -asupra cărora se înșe
lase44
In ceea ce privește ecoul în epocă, oratoarea rivali
zează cu poeta. ceea ce a determinat pe George Călinescu
să-i consemneze lapidar ambele merite ! „... Elena Văcă
rescu, poetă prețuită în Franța (...) și conferențiară
gustată*4 *2.
' G. Oprescu, Amintiri, evocări, Buc., EPL, 1968, p_ 182_

2 G. Călinescu, Istoria literaturii romane..., Buc., Ed. Funda
țiilor, 1941, p. 883.
DESTIN
Ca personalitate, Elena Văcărescu a cunoscut, încă

din timpul vieții, celebritatea. Numele său ajunsese,
mai ales în deceniile al doilea, al treilea și al patrulea,
să fie pomenit în rîndurile elitei europene a oamenilor
de cultură. Iar suprema ei satisfacție — căutată nu
din orgoliu, din vanitate, ci din sincere sentimente pa
triotice — era ca numele său să fie asociat și identificat
întotdeauna cu acela al țării sale, România, al cărei
mesager i-a plăcut să se socotească oriunde și oricind.
Pe cît de crude au fost loviturile îndurate în tine
rețe, făcînd să sufere în demnitatea sa omul, pe atît
de generoase în răsfățări s-au dovedit, mai tîrziu, fas
tele, oferind spiritului momente de rară înălțare. Cine
nu le-ar fi gustat în locul ei și n-ar fi fost mîndru de
girul entuziast al lui Sully Prudhomme, Leconte de
Lisle, Heredia, Gaston Paris, Pierre Loti, Alecsandri,
lorga ?, de prețuirea lui Anatole France, Paul Bourget,
Enescu. Camil Petrescu ? De prietenia lui Barres, Proust,
Anna Brîncoveanu de Noailles, Francis Jammes, d’An-
nunzio, Maeterlinck, Paul Valery, Goga, Titulescu ?, de
laurii Academiei Franceze (în două rînduri) și de onoa
rea de a fi fost prima femeie primită în Academia
Română ?
Desigur — fapt consemnat și în cazul altor perso
nalități de mare reputație și ecou la public —, opera
de creație a Elenei Văcărescu a rămas, nu o dată, în
umbră, concurată de succesul momentan al activității
culturale și patriotice. Pe cînd „ambasadoarea română"
a fost foarte complimentată, poetei și scriitoarei nu li
s-a acordat atenția ce li se cuvenea. Aceasta — atît din
partea criticii franceze care, ce-i drept, a fost galantă,
dar numai atît, cît și din partea compatrioților, supărați
poate că urmașa Văcăreștilor a încălcat, întrucâtva, voin
ța testamentară a înflăcăratului străbun lenăchiță, și
Destin 257
pentru că -au socotit opera ei în afara literaturii noastre,

datorită faptului că nu a fost scrisă în limba română. în
clinăm să credem că situația specială a scriitoarei, pla
sată între cele două literaturi, ca în zona neutră dintre
frontiere, a dezavantajat-o cert în ceea ce privește pre
țuirea exactă a operei sale literare și preluarea ei
într-un patrimoniu.
Care anume dintre cele două literaturi trebuia s-o re
vendice ? Camil Petrescu, referindu-se la cazul Elenei
Văcărescu, spunea că ea „onorează două literaturi" x.
Nicolae lorga, deplin cunoscător al operei scriitoarei,
pentru care a obținut un loc la Academia Română, re
comanda meditație matură, deoarece „Cazul acesta me
rită să fie discutat dincolo de admirațiile convenționale,
dar și dincolo de prejudecățile pripite". Ca, apoi, să
se pronunțe cu hotărîre : „Toate popoarele cuprind în
cadrele vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de per
soane aparținîndu-le, în alte limbi. Așa facem cu toții
față de produsele latine sau slavone ale evului mediu..
Germanii care au scris franțuzește în veacul al XVII-lea
aparțin tot Germaniei și scriitorii noștri care au scris,
tot atunci, grecește, ai noștri rămîn. Să-mi dea voie și
publicul nostru și urmașa Văcăreștilor s-o judic și în
acest caz tot așa44 12.
George Călinescu, pentru care limba în care este
scrisă opera decide apartenența acesteia, cu privire la
Elena Văcărescu se exprima neutru : „...poetă prețuită
în Franța44 3. Dar cu aiceaSta, marele critic și istoric
literar exprima și un punct de vedere ce a cîntărit
poate cel mai greu : ignorarea de către critica și istoria
literară românească a operei lăsată de aceea care era,
totuși, „din familia vechilor poeți Văcărești44 4.
In ciuda faptului că în Franța Elena Văcărescu a
fost o personalitate marcantă și cu toate că opera ei s-a
1 Art. cit. din „Universul literar", nr. 10 (4 martie) 1928.

2 N. lorga, Elena Văcărescu, în „Ramuri", an. XIX (1925),
nr. 7—8 (iulie-august).
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române..., Buc., Ed. Fun
dațiilor, 1941, p. 883.
4 Ibidem.
17 - o. 13
bucurat acolo de tutela unor cercuri de autoritate, re

ceptarea și aprecierea acestei opere n-au căpătat expre
sie dincolo de o formulă galantă. Articolele — nu pu
ține — ce i-au fost dedicate în diverse reviste franțu
zești (sau englezești, americane, italiene etc), îndeosebi
la apariția volumelor, s-au mărginit la considerații gene
rale și formulări complezente, unele reproduse și în pu
blicații românești \ sau semnalate pentru a admonesta
tonul ditirambic supărător12. Vreun studiu insistent, de
profunzime și competență asupra creației poetei și
scriitoarei, n-a apărut în Franța nici în timpul vieții
autoarei noastre, iar după aceea — cu atît mai puțin.
Nici în ceea ce privește ecoul pe care literatura Elenei
Văcărescu l-a avut la noi, constatările nu sînt cu
mult mai îmbucurătoare, cu toate că în acest caz situația
este cu totul alta. Articolele care s-au scris despre
opera ei în publicațiile românești, cînd autoarea era în
viață, sînt evident mai consistente (ne gîndim la
acelea semnate de lonescu-Gion, Nicolae lorga, A.D.
•Xenopol, P. Locusteanu, Basil Munteanu)3. Studii mai
de întindere, publicate aparte, se cunosc două : unul,
ratat, al ]ui A. P. Vojen, despre care am mai vorbit;
altul publicat de Eug. Pahonțu în 1929, meritoriu în
deosebi în ceea ce privește sublinierea influenței folclo
rului românesc în opera Elenei Văcărescu 4.
Impresia pe care o lasă în general aceste articole
și studii ce i-au fost dedicate în perioada de pînă la
cel de-al doilea război mondial nu este de natură să
satisfacă prin exigența examenului analitic și critic,
deoarece se ocupă mai mult de personalitatea urmașei
Văcăreștilor, iar tonul adoptat este cel festiv.
1 Extrasele din art. cit. semnate de D. Stăncescu („Revista

literară", 1886), din prezentarea scrisă de A. P. Vojen și publi
cată odată cu piesa Pe urma dragostei (1905) ; art. criticului
Ch. de Pommairols, reprodus din „Le Gaulois", în suplimentul
„Adevărului" (17 iunie 1903) etc.
2 Notă acidă în „Viața românească" (an. VII, nr. 7—8)
împotriva unui articol al lui Ernest Tissot.
3 Vezi cap. Bibliografie.
4 Eug. Pahonțu, L’Activite patriote d’Helene Vacaresco, Con
tribution au folklore roumain en France. Paris, Librairie Gam-
ber, 1929.
Destin 259
Un început, timid și acesta, de a oferi mai mult în

ce privește interpertarea literaturii Elenei Văcărescu,
precum și încercarea de a o integra patrimoniului na
țional, a fost făcut în anii din urmă, după „redescope-
rirea“ autoarei în 1965 x.
Dacă am lua în discuție și felul cum a fost populari
zată la noi opera autoarei prin traduceri, concluzia e
întristătoare. Ici și colo, în reviste diverse s-au publicat
de-a lungul timpului 40—50 de poezii, în tălmăciri mult
sau mai puțin izbutite, la care se adaugă cîteva, ne
semnificative, încredințate de poetă unor publicații,
direct în versiune românească. Prin 1929 (?), doi tra
ducători modești au publicat într-o plachetă, Miresme
de departe, 7 poeme ale Elenei Văcărescu, alături de
altele aparținînd poetei Anna Brîncoveanu de Noailleis 12.
O culegere mai amplă din versurile urmașei Văcăreștilor
— și tot la un loc cu altele ale poetei amintite — au
oferit recent publicului iubitor de poezie de la noi.
într-o traducere îngrijită, Demostene Botez și Lazăr
Iliescu3. O imagine mult mai cuprinzătoare asupra
creației Elenei Văcărescu va oferi un volum antologic
de poezie și proză aflat în pragul apariției l<a Editura
„Minerva* 4).
înainte de a încheia considerațiile noastre finale, am
dori să revenim (fără intenții polemice) asupra unei
chestiuni abordată anterior : aceea a apartenenței sau nu
a operei Elenei Văcărescu la literatura română.
Oare faptul că scriitoarea și-a compus opera în altă
limbă (dar nu a văduvit-o și de simțămintele româ
1 La cap. Bibliografie am menționat articolele și studiile mai

de seamă publicate la noi în ultimii ani.
2 Elena Văcărescu, Contesa de Noailles, Miresme de departe
(versuri în românește de A. Pop-Marțian și Șt. Bălcești),
Cîmpulung Muscel, tip. G. Vlădescu și fiul, f.a.
3 Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Versuri (în româ
nește de Demostene Botez și Lazăr Iliescu), București, Ed.
Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii", 1971.
4 Volumul îngrijit și prefațat de noi, cuprinde peste 100 de
poeme în ediție bilingvă și fragmente substanțiale din roma
nele Amor vincit și Vraja. Din lucrările cuprinse în acest volum
arn citat abundent în studiul de față.
nești) îi poate răpi irevocabil dreptul de a se mai in

tegra culturii țării sale ?
Situația scriitoarei noastre este, credem, identică cu
aceea a lui Panait Istrati. Ca și autorul lui Godin, ea
și-a scris lucrările în franceză și, ca și în cazul acestuia,
este valabilă o altă constatare de importanță deosebită :
prezența covîrșitoare în operă a realităților și sufletului
românesc.
Tocmai această din urmă concluzie trebuie, soco
tim, să constituie un criteriu și-un argument hotărîtor
pentru a ralia patrimoniului românesc opera Elenei
Văcărescu. Ea este scriitoare româncă de limbă fran
ceză. Literatura noastră are, datorită fondului românesc
al operei urmașei Văcăreștilor, primul drept de a și-o
revendica, aparținîndu-i cu prisosință și în mod ne
tăgăduit.
Este gîndul care ne-a călăuzit în scrierea acestei
monografii.
București, oct. 1971 — iunie 1972
Bibliografie
I. IN VOLUME
1. Helene Vacaresco : Chants d’Aitrore, Alphonse Lemerre, Edi-

teur, Paris, 1886 (Premiul „Archon Desperouses“ al Acade
miei Franceze). Cuprinde 46 de poezii : Dedicace, A ma
patrie. La Bombonniere, sonnet, L’Ecriture, Sur une clef
de XVIII-erne siecle (musee de Cluny), Musique d’antan,
De profil, Ta main, Sonnet, En traineau, Avril, Une douce
philosophie, Un reve, L’Acacia rose, Si tu le voulait, Le
mois de mai, Chante quelque vieille ballade, Detachement,
Promenade au crepuscule, Puisque je ne dois pas -t’aimer,
Absence, Le Sentier, Septembre, Le deuil au coeur, Regret
mystique, Journde d’automne, Le fiance, Le fantome, Le
silence, Le vieux donjon, Dans le jardin — A madame
Calliady, La mort, Moyen-Age — A miss Allan, Chant de
querre cosaque (Taras Boulba) — A mon pere, Chant de
guerre, La mort du brave, Mon h£ros, Jeanne la foile
(chronique castillane). — A ma soeur, Sonnet, Le reve de
Marie, Le Seminariste, Les ancetres, Insomnie, L’ldee de
la mort, Avenir.
2. Lieder aus dem Dimbovizathal. Aus dem Volksmunde gesam-
melt von Helene Vacaresco ins Deutsche iibertragen von
Carmen Sylva, Bonn, Verlag von Emil Strauss, 1889.
3. Canti della valle del Dimbovitza. Raccolti dalia bocea del
popolo, per cura di Elena Vacaresco. Tradotti in tedesco
da Carmen Sylva ed in italiano da Anna Miliani Val-
lemani. Cita di Castello, 1891. O nouă traducere din Rapsod
(selectiv) de Elda Gianeli : Rapsodie Rumene, Trieste, 1905.
4. Hălene Vacaresco : Le Rhapsode de la Dimbovitza 1 — Chan

sons Ballades Roumaines recueillies par Helene Vacaresco,
Bucarest, Socec & C-ie, Editeurs, 1892. Volum reeditat de
Alphons Lemerre, Editeur, Paris, 1899 (Premiul „ Jules Fa
vre" al Academiei Franceze). Cuprinde 140 de poeme :
Dedicace de Carmen Sylva — A mon enfant, Dedicace —
A ma grand mere. 1. CHANSONS DU COBZAR : Chansons
populaires roumaines : Boceli. — Chansons des Morts :
Le jeune homme, La jeune fille, Le petit enfant — Plainte
de la mere, Chansons du sang, Chant de la jeune fille, Le
Coeur noir, La Pierre de la tombe, La Veuve, Chanson
tzigane — Le Matin, Le Baiser de la morte, Incantation,
Chanson tzigane (I), Chanson tzigane (II), Chanson de la
măre, Le Soldat qui passe, Chanson du foin fauche,
Le Dor, Tzigane, Chanson d’automne du cobzar, Le Secret
soldat,La Tombe,L’Epee, Triste amour, l’fîpouse, Le
collier de larmes, Nevasta grănicerului (La Femme du
garde-frontiăre), Chant du haîduck, Tzigane, La Tente du
soldat, La Tombe, L’Epee, Triste amour, L’ftpouse, Le
Brave, Chanson tzigane (III), Chanson de mort, L’Adieu,
Soif, Sterile, Voleur de coeurs, La Cruche pleine, La
Chanson du vieux puits, La Chanson du haîduck, Sans
enfants, Je ne te pleure pas, Je suis content, La Femme
delaissee, La Plainte du pdre, Perdue, L’Attente, LTnfi-
dăle, Le Chant du gardien, Le Chemin de la prison, Con
solation, Chanson de la foile, La Chanson maudite,
Mort-ne, Le Torrent de larmes, L’Assassin, Seule, Mort
d’amour, Le Sommeil, Le Rire, Les Couteaux, Les Lar
mes, Sans espoir, A la maison, Hora (I), Les deux soeurs.
La Plainte de l’orfeline, Blestemata (I), L’Orpheline, Le
Soldat, Celui qui ne trahit point, Sur le chemin, Hora (II),
Celui qui boit des larmes, Blestemata (II), La Surata, Le
dernier jour, L’Oubliăe, Sa Cruche, Ou logent les chan
sons, La Maison du cobzar, Si elle avait vecu, Hoțul, Les
trois baisers, Din flori, Cîntecul suratei, L’fitranger, Le
Coeur endormi, Il ne dort point, Celui qui se souvient,
* Dintre edițiile Rapsodului, cea franceză, fiind mai. com

pletă, o considerăm de bază. Aceasta era, de altfel, și opinia
autoarei sale.
Bibliografie 263
Au claire de lune, Les fleurs du haîduck, L’Autre, Visul

flăcăului, Deux âmes, Question, L’Enfant mort, Larme de
mere, Cendres, Le Haîduck, Le Rosier, Derniere chanson
du cobzar. II. CHANSONS DU FUSEAU : I—XXXV.
5. The Bard of the Dimbovitza, Roumanian folk-songs, collec
ted from the peasants by Helene Vacaresco. Translated
by Carmen Sylva and Alma Strettell. James R. Osgood,
Me Ilvaine & Co. London, 1892 (Ed. Il-a, 1897, ed. 111-a
1904).
6. Helene Vacaresco, L’Ame sereine. Alphonse Lemerre, Edi-
teur, Paris. 1896, Cuprinde 162 de poezii, grupate în trei
cicluri : II passa, Vitrail, Mes Reves, Amour eternei,
(C’etait aux jour des jeunes fianqailles) l, (N'as-tu pas
quelquefois), Sonnet, Oubli, La cloche pour les morts,
Mona. (Si nous nous en allions...), De profil, Reve enfin,
(Dans la tour svelte et haute), L’Adieu du Soldat, Deux
Reves, Hantise, J’avais deux âmes autrefois, (Oh ! Illu
sion lente), Mon Destin, Lă-bas tu brilles sur la mer,
(Si vous ne voulez pas), Le docher de l’eglise est rose,
Beau doux ami, Au Desir, Âme future, Tu ne protestes
pas, Desir de Rose, (Mon regard suit au loin). C’est un
tout petit cloître, Ballade, (Je ne desire rien), Onde
rose, Un dernier rayon d’or, Miile Morts, (Des femmes
en pleurant), La Tombe, Plus tard, Tombe de Marins
inconnus, (Ils attendent au sein de la terre etranger),
Fantome, (Le morne enfant des rois), Le parfum d’une
chambre. (Nous aurons beau plonger nos âmes), Serenade,
Requiem d’Oiseau, (Je me souviens), Revenants, A Venise,
Aurore, (Aux bords retentissants des mers), Chasse-Neige,
La Voix, Priere, Oh ! que j’avais peur des roses, (Tu ne
viens jamais) La chambre est noire, Regret de Lune, Le
Pacha, Si tu savais les jouirs, Viking, G uitare, Prise de
Voile. Sur la Terrasse, Douleur au Coeur dormant, (Les
fleurs se parlaient un soir), Coucher de Soleil, (Comme
on voit bien la plaine), Fin d’Hiver, A Marie Stuart, Les
grandes harpes, Je veux, Nocturne, Mort d’Iris, (Regarde
s'en aller), J’ai mis mon amour, Ragnar, (Que t’empor-
tent les jours), En brodant, Tristesses d’autrefois, (Sur le
1 Toate titlurile de poezii care apar între paranteze sînt

indicate după primul vers, ca în original.
balcon fleuri), (Mon amour, _c’est en vous), (Joue une

fois encor), Envolee, Le Portrait de l'Aieul, (Un seul
instant), Dernier Soleil, Sonnet, Runes, Le Soir, (Comme
un rythme oubliă), Par le pâle sentier, Violon, (Une
nuit, j’ai reve), (Sous la nuit fremissante), (Audacieux et
fier), (Qu’on fasse deux tombeaux), (Sous le soleil qui
meurt), Andante, (Les vieux meubles lanes). (Pourquoi,
parmi les jours), Matin d’Automne, (Jai regarde le nuit).
La Paloma, (Je t’en prie), (Je ne veux plus), Sur les
coteaux herbeux, Larmes refoules, (La colline a souri),
Une tombe a reve), Les grands roseaux fluets. Reve d’Hiver,
L’esperance et la paix), (Il n’est rien que le Hot), O cher
mysterieux !, Si j’etais le soleil, D'apres une Legende
Boheme, (C'est un jour qui ressemble), (La melancolieuse
heure de t’oublier), Au Calvaire, Le vieux Chagrin, Ta
bleau vu en passant, (Oh ! parmi ces enfants), Chanson
antique, Chanson antique, (Si tu voyais surgir), Sonnet,
Chanson antique, Ce rivage du fleuve. — RAYONS
DTTALIE : (Ou retrouver encore), Dernier Amour, Via
Appia, Pise, (Oui, c’etait ă Venise), Au Platin, Soir d’Om-
brie, Palazzo Santa Croce, Vorrei morire, Sur quelques
lignes de Machiavel, Fra Beato Angelico, Vu en passant,
(Je m’en vais quelquefois), Le long des aqueducs. —
CHANSOS ROUMAINES : La Morte, Chanson tzigane,
Chanson roumaine, Chanson tzigane, Chanson roumaine,
Chanson roumaine, Legende roumaine, Fragment d’un
vieux Poeme, Chanson tzigane, Chanson tzigane, S il s’en
etait alle, Chanson roumaine, Chanson roumaine, La petite
Porte, Chanson roumaine, Chanson roumaine, Chanson
roumaine populaire, Chanson tzigane.
7. Helene Vacaresco, Lueurs et Flammes, Librairie Pion, Paris,
1903. Volumul poartă următoarea dedicație : „Je donne ce
livre ă l’Ombre illustre de mon grand-pere, le poete Jean
Vacaresco, qui sut exalter, par le rythme et le verbe,
l'eclat d’un nom antique et trois fois splendide avant lui.
Helene Vacaresco“. Cuprinde 75 de poezii : I. L’Attente,
J’ai trop chante, On me parle de toi, Si j’arrive â mou-
rir, Je ne veux plus aimer, O toi qui viens, J’ai tente,
J’ai plus ce vautour, Cendrillon, A cause d’un soupir, Je
songe ă des jardins, Une fleur â la fois, La cendre au
soleil, L’Ile de Lethd, Cher vaincu, Quand tu seras enclos,
Bibliografie 265
Les voiles noires, Assieds-toi-lâ, O mes destins, Dedain, Â

FAmour, Mon nom, La Viile, Laisser venir â moi, Bagues,
O Jeunesse, La Sirene noire, Aux aîeux, Tu vas t’imaginer,
Sur le banc, Presence, Detachee, Ferveur d’ombre, Berenice,
La tunique des larmes. II. Je me suis fiancee, J’ai pris
le chemin roux. Le clavier de Diane, Oh ! măne-moi le
soir, Si tu meurs d’etre aime, Lollia, Â un pâtre,
A une route, Je suis ombre, Dis-moi des mots tres vieux,
Le leurre de tes yeux, Consentez, ma douleur !, Te voilâ !,
La Coupe de Persephone, Nuages, On me dit que vous
etes mort, O voyageur !, Les jardins du deșir, La Flamme.
Le Flacon, O fleurs mortes jadis, Sur un phonographe, Â
Tolede, Vierge nouvelle. III. La Sibylle et Cesar, Chanson,
Je voudrais rester femme, Rivales, Parure deraiere, A la
rame, Le Roi pleure. Ta voix, A ma mere, Il me faut de
l’automne, Cyclammens, Les Delices de vivre, La Face dans
le vent, Aux Muses, Flamme au vent, Aux jours d’ete.
8. Helene Vaearesco, Quings and Queens I have known (memo
rialistică), London and New York, 1904. Ediția franceză :
Rois et reines que j’ai connus, traduit de L’Anglais par
Gastone Jeffry, Bibliotheque Internationale d’fîdition E.
Sansot & C-ie, Editeurs, Paris, 1908.
9. Elena Văcărescu, Pe urma dragostei, dramă țărănească în
două acte (precedată de un studiu asupra operei autoarei
de A. P. Vojen), Stabilimentul de arte grafice „Universala*4
—București, 1905.
10. H. Vaearesco, Songs of the valiant Voivode... Herper and
Brothers, London and New York, 1905. Cuprinde o selecție
de poeme din Rapsod, în traducerea autoarei.
11. Hălene Vaearesco, Nuits d’Orient — Folk-lore roumain. Bi-
blioteheque Internationale d’&dition E. Sansot et C-ie. Edi-
teuirs, Paris, 1907. Cuprinde 7 basme în proză ritmată.
12. H. Vaearesco, The Queens friend, London, 1907.
13. Helene Vaearesco, Le Jardin passionne, Librairie Pion, Pa
ris, 1908. Cuprinde 96 de poezii : Oui, j’ai su, Demeurs,
Cette nuit, Viens, souvenir !, La Lettre ou j’ai donnd ma
vie, O silence d doux frdre, Vaises d’etd, Sur la pente
ou sont les pruniers, Ni ce soir, Ah ! ne me blame pas,
Lune, chante, J’ai mes soirs de detresse, Ferocită, Le
premier jour, On me dira peut-etre, Realite, Triste, Beau
desir, Jour... Soir, A mes douleurs, Au voyageur, La vie,
Pourpre de vie, Que la lune couchante, Ah ! que fait-tu,

Je voyais Rome, Tu me reviens, J’ai regarde jouer, Toi,
tu ne me dis pas, Tristesse d’Omphale, Celle qui t’a pleure,
Tu disais des histoires, La proie d’un Dieu, J’ai jete, Ah !
ma douce, Comment allais-je ? Avec des grands lions, Je
n’ai vu l’infini, La chambre, A Juliette, C’est vrai, Noc
turne, Avec le temps, Le jour a la couleur, Je me rappel-
le tout. Et que le rythme, Vois, il me faut, Mozart
et ton visage, Qui t’a fait, Demande, Je me pleure, Ce que
tu me dis lâ, Tout le vent meurt, Au-dessus du seuil,
Raconte-moi, Je dois vous dire, Vous me lisez, Le mois
est lă, Le doux convolvulis, Qui ?, J’ai tou jours prefere,
Ne me laissez pas seule, Neige d’Orient, Musiques, Les
trois soleils de l’âme, Sur fair triste. Tout le manteau,
Veux-tu venir ?, Belle rose du ciel, Dansez au bord,
Aujord’hui, tout le jour, Magie !, Chanson, Florence, Recon-
nais-tu, Florence, il m’est doux, Tu ne dis pas, Vous faites
bien, J’ai mis en musique, Ah ! tenez, Ah roule un re
mous, La sonate, Si j’ai pleure, Pauvre alouette, Meurtres,
Pour le vent, Tout est sensible, Je t’apporte mes mains,
Je n’irai plus, Mentez, amour ! Quand serai-je, A Caligula,
Je m’en veux, O passion, Ah ! pleure, La chambre est
pâle.
14. Helene Vacaresco, Amor vincit (roman). Librairie Pion, Pa
ris, 1909.
15. Helene Vacaresco, Le Sortilege (roman), Librairie Pion Pa
ris, 1911.
16. Hâlâne Vacaresco et Paul Milliet : Le Cobzar, Drame lyrique
en deux acts. Musique de Gabrielle Ferrari, Livret seul,
Paris, Enoch et C-ie, 1912.
17. Helene Vacaresco, La Dormeuse eveillee, Librairie Pion, Pa
ris, 1914. Cuprinde 151 de poezii : FRAGMENTS GRECS :
Introduction, (Je n’oublirai pas Apollon), A Hermes, (Et
je chanterai Cytherâe), (Filles de Jupiter...), Funerailles
d’Achille, Ulysse aux enfers, Ulysse chez les Pheaciens,
Le recit d’Eumâe, Hâlene â la coupe, Protee. LES ROM
ANCES DU SAULE : O Ruban fou !, Je sors toute de toi,
Le Postilion, Europe... Asie, Le Fuseau noir, Les jardins,
Aux bord de l’Olt, Sauvage empire, Et le grand moi
n’attend, Tous deux pareils. Tempete double, L’Albanais
pâle, O Seigneur... tes sourcils, La Coupe, Les Visage eteints,
Bibliografie 267
Le Vent pluvieux, Les Laoutars, Le grand fleuve, Comme

un palais, La chambre au narghile, Chanson, Dechaîne-
ment, En songeant ă Marceline Desbordes-Valmore, Je
veux dormi r. — DERRIERE LE COTEAU : Je marche ă
l’infini, Pauvre tige, Ressemblance, Le Manteau ; Au
musee, C’est vous, Se peut-il, Lorsque tu t’en iras, Vain
conseil, Suaire de feuilles, Je suis la meme, Des parfums
semblent choir, Helas ! Je vous en veux, Tres romantique,
Si mon trouble te pese, Je sais des choses, Je veux quit
ter le banc, Le bel esclavage, Moi, j’ai mes cris, La
Tulipe, La Rose, Les Lys ont peur, Je n’ai plus. Prends
mes yeux, Helas ! Combien de fois !, Qu’on me laisse,
Tombeau briliant, Mourir d’une couleur, Ami triste, Dieu
vivant, L'homme amer, Agonie, La mechante esclave, A
un jeune dieu, Comme ton coeur, Oui, je prierai toujours,
Oh ! combien d’aventures, Cest mon mal, Je regardais
tes mains, J’aime la mort, Matins, La Lune rit, J’ai passe,
Entre les deux sommeils, Ah ! je suis dechirante, Les
chameliers. Les autres, Aimez tout votre sang, Rien que
pour toi, Drames rapides, Dans un coffreit d’ombre, Avoir
comment je brule, Tu di ras tout cela, Le sort, La pluie,
L’fîglantier, S’il suffit, Sur la route aux rosiers, Et tu me
dis, Prenex sauvagement, Ascension, Mysteres, Il faut
mourir, Au cimetere, Comme un cortege de statues,
Comme au triste et doux temps, Le Violon d’ete, Ros
signol d’Espagne, Voyageuses, Exhortation, Le fin regret,
Sa cruaute, A celui qui pourrait venir, Comme on pleure,
O lac italien, Mes robes, Passantes des beaux soirs, J’ai
dit ă Dieu, O les baisers de Cleopatre ! Exhortation,
O toi, le plus changeant, Le vieil andante, Au sillage, Une
ombre, O poete, Va-t’en, Vers le bucher, Le coffret, Je
ne m’attendais pas, Sur le cheveux d’Agnes Sorel, Un
peu, Mains cruelles, Parfum, Passionnês, Jeune batelier,
Venitienne d’antan, A Venise, Partout I’amour se leve,
Un jour, pres de Genes, Entends-tu, La pointe du noir
campanile, Au-dessus de ’ mes jours, La Voyante, Ah ! ne
viens plus jamais, L’ombre de nos folies, Ou le vent ou
la mort, Folie et pleurs, Par delă le jardin, Cendre amere,
Je marche loin du feu, Et 1’on entend, On ne soit rien,
Le seul rossignol, Toujours bnisee, Mais depuis, Viens sur
le seuil.
18. Helene Vacaresco, Dans Vor du soir, Librairie Bloud & Gay,
Paris, 1927. Colecția „Les cahiers feminins“, 7. Cuprin
de 67 de poezii, grupate în trei cicluri : — LE PONT
SANS SOUPIRS : Femme !, Le Rossignol, O Fiancd !, Con-
fiance, Seigneur, Seigneur !, Vaine visiteuse, Servante des
Nymphes, Muta Nocte, J’etais sur la Terrasse, Intervalla
Imparia, Rdsignê, Un Seul, Le double mal, L’enchante-
ment, Distacca Te, Vous viendrez, Malentendu, C’es moi !,
Presage, Je t’ai vu, Thalasso, Dur Monarque. — LES
GLEBES NOIRES : Toute cela fut, Les Jadis, Idylle
Moldave, De chez nous, Dans nos jours, Venenata Virga,
Pour oublier, D’apres Eminesco, Ceux de la Tcherna. —
A TOI, MERE D’HERMES O MAIA TOUJOURS JEUNE :
Il me semble, Res Gestae, Noel, Jeune paysage, Arrătons-
nous L’herbe chante, La source dit, Les ra mures, La lune
supplie, La pluie, Querelle d’argent, Irritable, Ce qui arrive,
Sous les Saules, Avant, Apparition „Quand meme, Flirt,
Jones divins, Esclave, Le seul !, Les levres sages, Tu ne veux
rien, Sans clâmence, Sans repit, Chut !, Le gant, Mes vou-
loirs, C’est fini !, Apres, Lui, O combien !, Separation
derniere, Adieu, soleil, Ta chere ombre.
19. Helene Vacaresco, Projections colorees (Les parfums de
ITtalie, Princesses de Idgende, Au pays des fees), 15 con
ferences. Ed. Marcelle Lesage, Paris, f.a. (1928). Volu
mul se deschide cu „Quelques reflexions liminaires —
Ecriture et parole**.
20. Helene Vacaresco, Memorial sur le mode mineur, Ed. La
Jeune parque, Paris, 1946. Cuprinde amintiri grupate în
trei cicluri : Văcărești, terre de poesie. — JEUX ROYAUX :
I. En Roumanie : Pâques roumaines, Carmen Sylva, Pe-
titesse des dames d’honneur, la Visite des archiducs,
Chasse ă l’ours, Ce que je sais de l’archiduc Rodolphe et
de sa mort. II. LTdyle : Le Palais de la biere, Fianâil-
les, La Marche funebre, L’Edenbiirtigkeit. III. Instantanee :
Le prince de Galles au castel Pelesch, Marie de Rouma
nie, Coincidences. IV ; Fastes : Un jubile, Deux couron-
nements, Quatre reine d’Angleterre. LA LITTERATURE
S'EN MELE : I. Album romantique : De Freiilein Levater
â Goethe, Chateaubriand, Chateaubriand et Beranger, Le
Lac, Avec Keats, via Gregoriană, Alfred de Vigny. II : Cri
nolines et esthetes: Mademoiselle Miallaret, Au tombeau
Bibliografie 269
De Merimee, Louis II de Baviere. III. Ils passerent : Pour-

quoi j’ecris Niezsche sans t, Hugo, le Parnasse et des
alentours, Emma Calvd, La Duse, IV. Amis et proches :
Forain, Anna de Noailles, Henri Bergson, Paul Valery,
Edouard Herriot. — IMPROVISATIONS : Chez Mme Bris
son et chez quelques autres, Poincare, La mort du Briand.
Bordeaux-Requiem, Au revoir Monsieur Lebrun, 14 juillet
1940, Petite apologie d’un grand mort proviso ire, De Sig
maringen â Sedan et viceversa, Mes demenagements,
Destinee.
21. Chants du Cobzar. 6 ballades d'apres des poemes populaires
roumains, recueillies par Mlle H. Vacaresco et adaptees
par M. L6on Thevenin. I. Chants pour les meres. II. Chan
son du sang. Ill Le Collier de larmes. IV Chanson tzigane.
V La Chanson maudite. VI Le Haiduck. Paris, Loret Fils
et H. Frey tag, 1905.
22. H. Vacaresco, Poeme liriche, trad, di Ducesa di Santa-Eli-
sabeta, Milano, 1926.
★
23. Elena Văcărescu, Vraja, roman, traducere de Bucur Velin-
țaru, Buc. 1922 (Versiunea românească a romanului Le
Sortilege).
24. Elena Văcărescu, Contesa de Noailles : Miresme de departe,
în versuri românești de A. Pop Marțian și Ștefan Bălcești,
Tip. G. N. Vlădescu și Fiul, Cîmpulung-Muscel, f.a. Cuprin
de 7 poezii în traducere, selectate din diferite volume :
Luam drumul, Teama crinilor, lubirei, Cenușereasa, înge
mănări, Pe lavița de piatră, Doamne-Tu.
25. Elena Văcărescu-Ana de Noailles : Versuri, în românește de
Demostene Botez și Lazăr Iliescu. Cuvînt înainte de Zoe
Dumitrescu-Bușulenga. Colecția „Cele mai frumoase poezii;<,
Editura Albatros, București, 1971. Cuprinde 65 de poezii
selectate din volumele : Cu inimă senină (L'Ame sereine ;
46 de poezii ; în românește de Demostene Botez) : Dacă nu
vrei, Obsesie, Dragoste eternă, Mona, în sfîrșit, visul...,
în turnul nalt, Două visuri, Aveam două suflete odată,
Destinul meu, Vitraliu, Dorinței, Suflet viitor, Tu nu pro
testezi. Baladă, Mormîntul, La Veneția, Vocea, Rugă
ciune. Regretul lunii, De-ai ști acele zile..., Viking, Chitară,
270 Ion Stăvăruș : Elena "Văcărescu
Durerea ațipită-n suflet, (Florile-și vorbeau pe-nserate).

Apus de soare, Moartea Irisului, îndurerata lună, Mi-am
pus iubirea, Brodind, Tristeți de altădată. Iubito..., Portre
tul bunicului, Vioara, în noapte..., Paloma, Rugăminte, O,
dragul meu... Vechea mîhnire, Cîntec antic, Moarta, Cîntec
țigănesc, Cîntec românesc, Legendă română, — Fragment
dintr-un vechi poem din Dobrogea, Portița, Cîntec româ
nesc popular. Cintecele zorilor (Chants d’Aurore ; 13 poe
zii, în românește de Lazăr Iliescu) : închinare, Patriei mele,
Scrisul, Mîna ta, Sonet, Cu sania, Aprilie, Molcoma filozo
fie, Dacă ai vrea tu, Luna mai, Desprindere, Plimbare în
amurg, Nu trebuie să te iubesc ; Licăriri și văpăi (Lueiirs
et Flammes; 6 poezii, în românește de Lazăr Iliescu) ;
Pe un fonograf, Rivale, Vocea ta, Ciclame, Cu fața-n vînt,
Flacără-n vînt.
II. Prefețe
26. Georges Irieux : Les branches incertaines. Avec une pre

face de Mile Hâldne Vacaresco, Paris, Pion, 1911.
27. Lorgnier du Mesnil : Dans Vimaginaire jardin, Preface de
Mile Hâlene Vacaresco, Paris, Jouve, 1919.
28. Renă Chauvet : L*Adieu du Soldat. Preface de Mile H6-
lene Vacaresco, Paris, f.a.
29. Pierre Anguetant : Le Poeme du Beaujolais. Preface de
Mlle Helene Vacaresco. Paris et Bruxelles, Librairie Van
Oest et C-ie, 1922.
30. Navarian Astour : Trois poemes, Preface de Mile Hâlene
Vacaresco, Paris, f.a.
31. Ecrivains roumains. Morceaux choisis, traduction et notices
de Mile Rea Ipcar. Avant-propos de Mile Hâlene Vacares
co, Paris, Ed. La Renaissance du livre, f.a.
32. Lâon Lahovary, Les Lauriers et les glaives, Preface de Mile
Vacaresco, Paris, Ed. Sansot et C-ie, 1914.
33. Nicolas Pillat, Hier, aujourd'hui, demain, Avant-propos, par
Mlle Helene Vacaresco, Paris, Ed. Bloud, 1936.
34. Yvonne Cotnarâanu, La Croisiere du yacht Alphee. H. Vaca
resco : La Croisiere bleue. Paris, 1935.
Bibliografie 271
III. In periodice (selectiv)
a. Franceze 1
35. Les Chants et Legendes du Cobzar. Mon Pays. En Roumanie

pendant la guerre, în „Les Annales", nr. 1734, 17 sept.
1916 („Num6ro dedie ă nos amis roumains“). Sînt repro
duse din Rapsod cinci poezii ; La Tente du soldat, Je suis
content, Chanson du printemps, La Femme delaissee, L’As
sassin, precum și un fragment din poemul Mon Pays (din
vol. Le Jardin passionne). En Roumanie pendant la guerre
este o conferință.
36. Mon Jardin Passionne (conf.) în „Conferencia", an. XV,
nr. 5/1921.
37. Amour dans la litterature (conf), în „Conferencia", an XVI,
nr. 10/1922.
38. Au Pays des Fees : La Walkirie (conf.), în „Conferencia", an.
XIX, nr. 12/1925.
39. Rabindranath Tagore (conf.), în ,„Conferencia", an. XX, nr.
17/1926.
40. Souvenirs litteraires (conf.), în „Conferencia" , an. XXII,
nr. 7/1928.
41. Charles Baudelaire (conf.), în „Conferencia" , an. XXII,
nr. 19/1928.
42. Propos sur la poesie (conf.), în „Conferencia", an. XXII,
nr. 22/1928.
43. Le Romantisme d’aujourd'hui (conf.), în „Conferencia", an.
XXIV. nr. 2/1930.
44. La Danse et ses poetes (conf.), în „Conferencia", an. XXVII,
nr. 12/1933.
45. Trois salons (conf.), în „Conferencia", an. XXVIII, nr. 8/1934.
1 Nedispunînd de posibilitatea efectuării unei cercetări sis

tematice și de întindere în marile colecții de periodice fran
ceze, referințele noastre (atît în ceea ce privește scrierile autoarei,
cît și referințele critice la opera sa), se limitează, fortuit, la
ceea ce am putut afla din consultarea directă a unui număr
de publicații la Biblioteca Națională din Paris, precum și din
informațiile furnizate de diverse surse, printre care un loc aparte
îl ocupă extrasele de presă păstrate în arhiva Elenei Văcărescu,
achiziționată în 1965 de Bibi. Acad. Române, fondul citat.
46. Le Visage et l’âme des peuples chez les laoutars de la Dimbo

vitza (conf.), în „Conferencia", an. XXXII, nr. 24/1938.
47. Entretiens II. : L’Avenir de la culture ; Entretiens VIII ; Le
destin prochain des lettres (Vezi discursurile și interven
țiile Elenei Văcărescu la întîlnirile internaționale ale oame
nilor de cultură și scriitorilor europeni organizate sub
egida organismelor culturale ale Ligii Națiunilor, la Ma
drid, în 1933 și, respectiv, la Paris în 1937). Paris, Institu
tul Internațional de cooperare intelectuală 1934, respectiv
1938.
48. Sapins des Carpaths (art.), în „Echos de France", 21
ianuarie 1947.
49. La vie d'Enachitza Vacaresco (historien et poete), par son
arriere petite-fille Helene Vacaresco, în „Revue des âtudes
roumains", 1963, Paris.
50. Memoires, în „La Revue de Deux Mondes", 1953—1954 (Frag
mente autobiografice desprinse din Le Roman de ma vie
și publicate în prezentarea publicistului Andre Gavoty).
b. Românești1
51. Rada (poezie), trad, de Ștefan Petică, în „Lumea nouă lite

rară", 17 noiembrie 1896.
52. Zadarnic, suflete, versuri după El. Văcărescu, în românește de
D. Nanu, în „Adevărul", 17 oct. 1897.
53. Văduva, (poezie), trad, nesemnată, în Adevărul, 29 mai 1899.
54. Scumpă stea (poezie), în „Revista literară", an. XXV, nr. 1,
1 ianuarie 1905.
55. Se urcă luna (poezie), în „Făt-Frumos" , an. I, nr. 4,
1 mai 1904.
56. Stana (Dramă inedită într-un act și două tablouri, în ver
suri), traducere de D. Nanu, în „Convorbiri literare", an.
XXXVIII, nr. 7—8 (iulie-august-sept.) 1904.
57. Ah! Tu nu știi...; Dorul (poezii), în „Revista idealistă",
an. III, nr. 2, febr. 1905.
58. Fluierașul (poezie), în „Luceafărul", an. VIII, nr. 2, 16.1.1909.
1 La titlurile unde nu se indică o traducere, lucrările sînt

considerate a fi fost scrise în românește.
Bibliografie 273
59. Luminatei amintiri a lui V. Alecsandri (poezie), în „Românul

literar*4, tom. V, nr. 17, 29 oct. 1906.
60. Ce povestește viscolul (povestire), în „Noua revistă română*4,
voi. 5, nr. 8, 1908.
61. Scumpe bisericuțe (poezie), în „Gazeta feminină44, an. I, 1911.
62. Sînt o sută de ferestre (poezie), în Rampa, an. I, nr. 47, 12
dec. 1911.
63. Spira bocitoarea (povestire), în „Flacăra*4, an. II, 1913.
64. România în ajunul războiului (art.), în „Dimineața*4, 15 no
iembrie 1913.
65. Taina singelui (art.), în „Adevărul44, nr. 9861. 28 aug. 1914.
66. Și cu ce dor (art.), în „Adevărul44, 7 ian. 1915.
67. Același ideal (poezie), trad, de Ion Sîn-Giorgiu, în „Flacăra44,
an. IV, nr. 17, 7 februarie 1915.
68. D’Annunzio (art.), în „Adevărul*4, 9 mai 1915.
69. N’așteptați! (poezie), în „Dimineața44, 26 iunie 1915. Repu
blicată în Albumul „Adevărul44 și „Dimineața44, 1916.
70. O vatră strămoșească (articol-convorbire), în „Adevărul44 22
octombrie 1915.
71. Salutul copiilor din Ardeal (art.), în „Dimineața*4, 7 ian. 1916.
72. Franței (art.), trad, de Ioan Ciorănescu, în „Adevărul literar
și artistic44, an. IV, nr. 192, 10 aug. 1924.
73. Amurg, Cin tec românesc (trad, de Elena Farago), Dacă ți-e
greu necazu-mi (trad, de N. lorga), Luam drumul despre
care tu mi-ai vorbit ades, Teama crinilor, Cenușereasa
(trad, de A. Pop-Marțian și Ștefan Bălcești), Norii (trad,
de N. Milcu) — poezii, în „Ramuri44, an. XIX, nr. 7—8
(iulie-august) 1925.
74. Cenușă amară, Vai de cite ori, Nu știi nimic, Ceea ce vede,
Vai, să țin necaz, Dar de-atunci. Giulgiu de foi (poezii), trad,
de N. lorga, în „Ramuri44, an. XIX, nr. 9 (sept.) 1925.
75. Doamne, Tu (poezie), trad, de Ștefan Bălcești, în „Năzuința44
an. V, nr. 3, 1926.
76. Mărturisiri (memorii), în „Gîndirea44, an. VI, nr. 6—8,
1926.
77. Străbunilor, Dar postum (poezii), trad, de Vasile Munteanu,
în „Universul literar44, an. XLIV, nr. 10, 4 martie 1928.
78. Cintecul suratei (poezie), trad, de D. Nanu, în „Adevărul lite
rar și artistic44, an. IX, nr. 451, 28 iulie 1929.
IS-c. 13
79. Vasilc Alecsandri, expresie a latinității românești (ari.), în

„Calendarul femeii", 1929.
80. Tăcere!, O, Parcă..., Rămas bun, soare. Ivire (Patru poeme
din voi. Dans Vor du soir), trad, de M.S. (Mihail Ste-
riade), în „Ideia literară", an. T, nr. 2, febr-mart. 1933.
81. Casa Văcăreștilor (memorii). în „Boabe de grîu“, an. IV, nr.
10, oct. 1933.
82. Două femei, o operă (art.), în „Muzică .și poezie", an. I, nr
1, 1935.
83. Enăchiță Văcărescu (art.), în „Adevărul literar și artistic",
an. XIV, nr. 776, 20 oct. 1935.
34. Pe malurile Oltului, Iarba cîntă (poezii), trad, de Victoria-
Ana-Tăușan, în „Familia", nr. 12, 1966.
85. Seară. Doar pentru line, O umbră, O vis.... Serenadă, Vîntul
ploios. Marele fluviu (poezii), trad, de Simina Noica, în
„lașul literar", nr. 5, mai, 1967.
86. Cintec rece (poezie), trad, de Simina Noica, în „Cronica", 2,
nr. 11, 18 mart. 1967.
87. Cintec popular românesc (poezie), trad, de Andrei Radu, în
Tribuna, 11, nr. 33/17 aug. 1967.
88. Mai am un singur dor... (fragment dintr-o conferință despre
Eminescu, ținută în 1934), apud Horia Oprescu Mai am un
singur dor, în „Viața romanească" nr.6/1939.
' IV. Traduceri1
M. Eminescu : Doina (d’Apres Eminesco), în voi. Dans Vor du

soir, Paris, Bloud et Gay, 1927, traducerea poeziei Doina.
M. Eminescu, Petit bois (d’Apres Eminesco), în „Caietele Emi
nescu", nr. 2 1974, Ed. M. Eminescu, traducerea poeziei
Revedere.
Oct. Goga, L’Olt, în „La Roumanie", Union Franțaise, Paris,
f.a. (1920 ?). Traducerea poemului Oltul.
Oct. Goga, Les Opprimes, în „Salonul literar", an. I, nr. 4—5,
1925, traducerea poemului Clăcașii.
Carmen Sylva, lehova, Paris, Ed. Lemerre, 1887.
1 Numeroase traduceri din poeții români au rămas în manu

scris si nu le cităm aici.
Bibliografie 275
B. Despre scriitoare — familie, viață, operă (selectiv)
1. Apostolescu, N., L’Influence des Romantiques frangais sur la

Poesie roumaine, Avec une preface d’Emile Faguet. Paris.
Librairie ancienne Honore Champion, editeur, 1909, p. 124.
2. Berthet, Marguerite, La poesie feminine frangaise â Vetran-
ger, I, Roumanie, Paris, 1908.
3. Bucuța, Em., Casa Văcăreștilor, în „Pietre de vad“, IV, Ed.
Casei Școalelor și a culturii poporului, București, f.a. pp.
22—25.
4. Catargi, Michaela, Paris astăzi și mîine, Ed. Modernă, Bucu
rești, 1947, pp. 23—24, 67—68, 206—223.
5. Călinescu G., Istoria literaturii române de la origini pînă in
prezent, Ed. Fundațiilor, București, 1941, pp. 71, 882—883,
893, 930.
6. Chendi, Il.-Carcalechi, E., V. Alecsandri, Scrisori, Buc., 1904.
pp. 254—255, 308, 310—311.
7. Cîrstoiu, Cornel, lanache Văcărescu — studiu monografic, te
ză de doctorat, susținută la 18. XI. 1971, la Facultatea de
limbă și literatură română a Universității București.
8. Claretie Leo, Feuilles de route en Roumanie, Paris, Ed. San-
sot, 1912 ; ..Les Franqais et la Roumanie", Buc. 1937, p. 138.
9. Cuibuș, G, Colocvii pariziene : Cu Jules Romains și Edmee
de la Rochefoucauld... despre Elena Văcărescu și Anna de
Noailles, în „Familia", nr. 12/1966.
10. Com. (arnescu) P., Elena Văcărescu, în „Revista fundațiilor",
an. XIV, nr. 4 (aprilie), 1947.
11. Doi re, Lilian, Anna de Noailles celebre par Helene Vacares~
co în „Revue du Tarn", 15 iunie, 1937.
12. Dorchain. Auguste, Le Peuple Roumain, în „Le Pantheon“,
nr. 11/1913.
13. ♦ * * Elena Văcărescu și literatura română, în „Adevărul",
an. XX, nr. 6708, 8 mai 1908.
14. * ♦ ♦ Elena Văcărescu, în „Cele trei crișuri", nr. 1 (ian.
— februarie), 1932.
15. Espil, Pierre, O prietenă a Franței: El. Văcărescu, în „Ma
gazin istoric", nr. 5/1968.
16. Fălcoianu, Șt., O româncă celebră. Interviu cu D-șoara Elena
Văcărescu, în „Adevărul", an. XVII. 27. I. 1904.
17. Fidelio (Ilarie Chendi), Pe urma dragostei, în „Tribuna”, nr.

180, 1905.
18. Filitti, Ioan, C., Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Buc.
1919.
19. Florescu D.-Pleșia, Dan, Condica Văcăreștilor, în „Studii"
(Revistă de istorie), nr. 5/1966.
20. Gion, lonescu, D-șoara Elena I. Văcărescu : „Chants d'Aurore",
în „Românul, an. XXX, 31 august 1886.
21. Hasdeu, B.P., Der Rapsode der Dimbowitza, în „Revista nouă”,
an. II, nr. 5, 1889.
22. ♦ ♦ ♦ Hommage ă Helene Vacaresco, Paris, 1937. Plachetă
omagială tipărită cu prilejul sărbătoririi Elenei Văcărescu,
la 1 iulie 1937, de către un grup de oameni de litere și
artă, precum și de personalități ale vieții politice și di
plomatice. Cuprinde cuvîntările rostite cu această ocazie de
Marcel Prevost, Edmee de la Rochefoucauld, Fr. Grech,
Will Gordon, P. Raymond, G. Rageot, N. Pillat, El. Văcă
rescu, precum și scrisorile adresate sărbătoritei de P. Bon-
cour, Ph. Petain. P. Morand. Lucie Delarue-Mardrus.
23. loachimescu, Teodosia, Așa cum am cunoscut-o... în „Feme
ia”, nr. 12, dec. 1966.
24. lorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Români
lor. III, Buc., 1919, p. 76.
25. lorga, N., Un nou volum de poezii al d-rei Văcărescu, in „Se
mănătorul”, an. III, nr. 27/1903 ; în „O luptă literară”,
I, 1914.
26. lorga, N., Versuri ale D-rei Elena Văcărescu, în „Semănăto
rul”, an. V, 1905 ; în „O luptă literară”, II, 1916.
27. lorga, N., Histoire des relations entre la France et Ies rou-
mains, Paris, Librairie Payot et C-ie, 1918, p. 261.
28. lorga, N., Două poete de singe românesc în Franța : El. Văcă
rescu și Anna de Noailles, în „Universul literar”, an. XLI.
nr. 26/1925.
29. lorga, N., Elena Văcărescu, în „Ramuri”, an. XIX, nr. 7—8
(iulie-august), 1925.
30. Kirițescu, Alexandru, Cele două rivale, în „Gazeta”, 12. V.
1934.
31. Lahovary, Leon, Mlle Helene Vacaresco ; „La Dormeuse eveil-
lâe” — în „La Roumanie”, an. XVII, nr. 4502, 18 iunie-1
iulie 1914.
Bibliografie 277
32. (Locusteanu, P.), Poeta cu două patrii... în „Flacăra4, an.

I, nr. 39/1912.
33. Mayer Liibcke, Der Rapsode der Dimbowitza, în „Romănische
Revue“, Wien, aug.-sept. 1889.
34. Miile C., O fală românească, în „Adevărul**, an. XIV, nr. 4275.
24 iunie 1901.
35. Morand, Paul, Bucarest, Paris, Pion, 1935.
36. Munteanu, V., Elena Văcărescu, în „Universul literar**, an.
XLIV, nr 10, 4 martie 1928 (număr dedicat în întregime
Elenei Văcărescu și intitulat „Ambasadoarea**).
37. Munteanu, V., Elena Văcărescu, în „Gîndirea“, an. VI,
nr. 6—8, 1926.
38. Munteanu, B., Panorama de la litterature roumaine contempo-
raine. Paris, Editions du Sagittaire, 1938, pp. 25, 163.
39. Munteanu, B., Victor Hugo en Roumanie, în „La Revue de
litterature comparee**, 1952, p. 316.
40. Odobescu, Al., Poeții Văcărești, în Opere (ed. T. Vianu), I,
ESPLA, 1955.
41. Oprescu, G., Elena Văcărescu, în „Amintiri și evocări**, EPL,
București, 1968, pp. 176—186.
42. Pahonțu, Eugen, L’Activite patriote d’Helene Vacaresco, Pa
ris, Librairie J. Gamber, 1929.
43. Petrescu, Camil, Ambasadoarea, în „Universul literar**, an.
XLIV, nr. 10, 4 martie 1928.
44. Petrescu, Cezar, Elena Văcărescu și principele consort, în
„Cuvîntul**, 13 mai 1927.
45. Piru, Al., Poeții Văcărești, Ed. tineretului, Buc. 1967.
46. Pommairols, Charle de, Aerienne poesie, în „Le Gaulois", 10
iunie 1903.
47. Pop, Aug. Z. N., Testamentul literar al Elenei Văcărescu, în
„România literară**, an. I, nr. 44/1968.
48. Pușcariu, Ioan, Ugrinus—1291, Buc. 1901, Discurs rostit la
9(22) martie 1901, la Academia Română.
49. Radu, Andrei, Aspecte românești în opera Elenei Văcărescu,
în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai“, Cluj, 1966.
50. Rally, Al.-Rally, G. H., Bibliographic franco-roumaine, tom. I,
Paris, Librairie Ernest Leroux, 1930, pp. 325—326.
51. Richepin, Jean, VAme Roumaine, în „La Roumanie** (Confe
rences), Paris, L’Union Franchise, f.a. (1920 ?), pp. 125—
130.
52. Ricord, M., La France et la Roumanie, în „Marseille-Matin",

16 februarie 1943.
53. Serdaru, Virgiliu Șt., Interviu cu marea poeta Elena Văcăres
cu, în „România nouă", 7 aprilie 1921.
54. Stăncescu, D., „Chants d*Aurore" — poezii de D-ra Elena Vă
cărescu, în „Revista literară", iulie-sept. 1886.
55. Stăvăruș, I., Elena Văcărescu, în „Luceafărul", 20. IX. 1965.
56. Stăvăruș, I., Elena Văcărescu, Amintiri literare, în „Analele
Universității București", seria filozofie, an. XVI, 1967.
57. Stăvăruș, I., „Rapsodtil Dîmboviței", de Elena Văcărescu, în
„Dîmbovița", supliment literar, aug. 1969.
58. Stăvăruș, I., Peisajul și satul românesc în opera Elenei Vă
cărescu, în „Analele Universității București", seria filolo
gie, an. XIX, nr. 1/1970.
59. Tabouis, Genevieve, De la Liga Națiunilor spre San Francisco,
Ed. Modernă, Buc., 1945 (ed. românească), pp. 28—29.
60. Thâmanlys, P., Une grande romantique : Mlle Helene Vaca
resco, în „Iddal e realite", an. VI, nr. 44/1928.
61. Tissot, E., Une franșaise de Roumanie : Helene Vacaresco, în
„La Revue", iulie 1912.
62. Turcu, C., Un messager de la culture et de la diplomație rou-
maine : Helăne Vacaresco, în „Revue roumaine d’histoire"
tome VII, 1968.
63. Valery, Paul, Souvenirs litteraires, în Conferencia, an. XXII,
nr. 7/1928.
64. Vaschide, N., Elena Văcărescu, în „Adevărul", an. XII, 20.
1899.
65. Voiculescu, E., Elena Văcărescu și cinematograful, în „Stu
dii și cercetări de istoria artei. Teatru, muzică, cinema
tografie", an. XIII, nr. 2 (iulie-decembrie), 1966.
66. Vojen, A., Studiu-prefață la piesa Pe urma dragostei, ed.
Universală, Buc. 1905.
67. ♦ ♦ ♦ Văcărescu Helene, în Grand Larousse encyclopedique,
Tom. 10, Paris, Larousse, 1964, p. 636, col. II-III.
68. Vrioni, A., Elena Văcărescu, în „Revista Scriitoarei", an. I,
nr. 5/1927.
69. Xenopol, A.D., Elena Văcărescu, în „Românul literar", tom.
III, nr. 40/1905.
70. Zamfirescu, Duiliu, Drama de la Veneția (fragment memoria
listic publicat de Al. Săndulescu), în „România literară",
an. I, nr. 45/1968.
HELENE VACARESCO
— Monographic —
par
ION STAVARUȘ
Cette etude monographique consacree â Helene

Vaearesco constitue le premier ouvrage plus ample
presentant, en une synthese, la personnalite et 1’oeuvre
de celle qui a remportc, de son vivant, tant en Roumanie
qu’en France, un prestige merite et l’ălogieux renom
df „ambassadrice de l’âme roumaine".
Maurice Barres voyait en Helene Vaearesco une
enthousiaste messagere de son peuple : „...elle n’est pas
une femme, elle est toute une race". Nicolas lorga,
1’eminent homme de culture et le grand savant, ecrivait,
du fond de sa conviction : „Tous les peuples compren-
nent dans les cadres de leur vie spirituelle ce qui a
ete ecrit par leurs ressortissants dans d’autres langues"
et il montrait qu’Helene Vaearesco" n’a jamais ete
separee du pays dans la langue duquel elle n’a point
ecrit, (...) n’a cessâ de penser â lui, l’a servi avec toute
la force d’un grand coeur ardent et dans toute son
oeuvre (...) a place scenes et emotions toujours dans le
cadre de la nature roumaine" (Ramuri, 7—8, 1925).
L’exigent ecrivain Camil Petrescu — un Sartre de la
culture roumaine — la caracterisait avec admiration :
“...une roumaine de sang roumain le plus authentique,
qui affirme avec fierte son origine et son âme roumai-
nes. (...) Une telle personnalite fait honneur â deux lit-
teratures" (Universul literar, 10, 1928).
Bien plus que chez d’autres auteurs, dans le cas
d’H61ene Vaearesco — car il s’agit incontestablement
d’un cas special — 1’^lucidation des ev6nements biogra-
phiques importants, intâressante par elle-mâme, sert en
plus â expliquer 1’oeuvre.
C’est le motif pour lequel, dans la premiere partie
de 1’ouvrage, on a insiste sur les moments biographiques
essentiels qui ont pu, soit contribuer â la formation de
l’6crivain, soit cr6er un echo notable dans son oeuvre.
280 Ion Stăvăruș : Elena Văcărescu'
Hdlene Vacaresco est le dernier chaînon d’une longue

serie de noms qui se sont illustres dans le dom-aine des
lettres. Le premier chapitre de l’etude (Origines et
ancetres — aux confins de l’histoire et de la legende)
cherche, â la suite d’un examen minutieux de nombreux
documents officiels et de familie, â reconstituer l’arbre
geuealogique de la familie Vacaresco depuis le XIII-e
siecle jusqu’â nos jours.
Abordant ensuite la periode de l’enfance et de l’ado-
lescence d’Helene Vacaresco, l’etude accorde une atten
tion particuliere aux annees ecoulees au foyer de la
familie Vacaresco prds de la viile de Tîrgoviște, ou la
poetesse de plus bard a noue un lien indissoluble avec ses
anc&tres et ou elle a eu la troublante revelation de la
nature, du village et du folklore roumains. ou, comme
elle le confessera plus tard, „se passerent les moments
les plus significatifs et les plus aimes de ma vie“ (Le
Roman de ma vie). Ayant des cette epoque assimile,
„fondu dans le creuset de son âme“ les tableaux de
la nature, les images du village avec sa paix patriar
chale, avec le pittoresque de ses coutumes et de ses
traditions, iavec le melodieux des airs populaires, Helene
Vacaresco se laisse penebrer de tous ces Elements con-
stitutifs permanents de son futur univers createur. C’est
ainsi que, â partir des notes prises â l’âge de 13—15
ans (en 1877—1879) des melodies populaires entendues
â Văcărești et dans les villages environnants, elle fațon-
nera, plus tard, Le Rhapsode de la Dambovitza, oeuvre
qui connaîtra la celâbrite et lui apportera une gloire
litteraire surprenante.
Le second chapitre de l’etude (Debuts. Salons lit-
teraires et princiers.) s’occupe d’une nouvelle etape,
decisive pour la destinde de l’dcrivain. Par les soins et
l’ambition de ses parents qui voulaient lui assurer une
Education choisie, Heldne Vacaresco arrive â Paris ou
elle va sejourner, avec de rares interruptions, pendant
huit ans (de 1880 â 1888). Outre les cours suivis â la
Sorbonne, elle se sent attirde par La vie litteraire de
lâ. grande viile. Eleve de Sully Prudhomme et d’autres
remarquables reprdsentants des Pamassiens — dont
Helene Vacaresco (Resume) 281
Leconte de Lisle et Heredia — Helene Vacaresco est

initiee aux mystdres de la vie poetique et est introduite
par ses maibres spirituels dans les salons litteraires
parisiens ou elle attire rattention generale par son
talent et sa sensibilite. Au debut de 1’annee 1885, Leconte
de Lisle la presente â Victor Hugo, â qui elle recite
ses vers et dont elle obtient la „benediction".
C’est dans ce climat et sous cette illustre tutelle que
se prcduit son debut litteraire. Ses vers, ciseles sous
1’influence genereuse des Parnassiens, sont reunis dans
un recueil : Chants d’Aurore, et paraissent chez Lemerre
en 1886. Le succes de ce premier bouquet lyrique, de
facture romantique et parnassienne, lui a valu un prix
d’encouragement de 1’Academie Francaise et a seelie
definitivement sa destinee de poete de langue francaise.
â elle la descendante de la familie Vacaresco.
Le troisidme chapitre de l’etude (Les annees de gloire
litteraire) rend compte de la riche activity litteraire de
1’ecrivain, qui publie entre 1890 et 1914 la plus grande
partie de son oeuvre : quatre recueils volumineux de
vers inedits : L’Ame sereine (1896), Lueurs et Flammes
(1903), Le Jardin passionne (1908) La Dormeuse eveillee
(1914) ; deux volumes de presentation du tresor folklo-
rique roumain, dans une vision originale : Le Rhapsode
de la Dimbovitza, publie entre 1889 et 1892 dans les
versions frangaise, allemande, italienne et anglaise, et
Nuits d'Orient (1907) ; deux romans : Amor vincit (1909)
et Le Sortilege (1911) ; d’autres oeuvres en prose, pieces
de theâtre, articles de journal, etc. L’echo de cette
abondante creation est suscite aussi bien en France
qu’en Roumanie et donne naissance â des opinions qui
apprdcient la nature specifiquement roumaine de son
inspiration.
L’etude, par ailleurs, fait ressortir 1’atmosphere, le
climat artistique et litteraire franțais â la confluence
des deux sidcles, climat marque par toute une panoplie
de tendances et d’orientations. Cette phase de l’etude
sent â mettre en lumidre les influences ressenties par
1’ecrivain et permettra de dăfinir et d’interpreter, plus
loin, 1’ensemble de son oeuvre.
Cette pârtie de l'etude accorde une attention speciale

au grand nombre de relations et d’amities nouees par
Hâlene Vacaresco dans le monde litteraire occidental,
ou elle evolue parmi des personnalites de premier
ordre : Gaston Paris, Paul Bourget, Anatole France,
Maurice Barres, Gabriele d’Annunzio, Maurice Maeter
linck, Marcel Proust, Anne Brîncoveanu de Noailles.
Francis Jammes, Jean Richepin et bien d’autres, dont
elle parlera dans de nombreuses pages de „Memoires",
les uns publics, d’autres encore inedits.
Une place de choix est occupee dans I’ctude par le
compte rendu de 1’exceptionnelle activite patriotique de
1'ecrivain, qui a consacre une grande partie de ses for
ces â une propagande roumaine, sous tous les aspecte,
pendant la periode allant de 1914 â 1940. Il s’agit du
chapitre IV (L’ambassadrice de l’âme roumaine). Une
premidre etape est constitute par la campagne de defense
des interets de la Roumanie et de la iutte de notre peuple
avant, pendant et apr&s la premitre guerre mondiale,
campagne qui a suscite un puissant echo en France.
Helene Vacaresco devient, â l’tpoque, un tribun enflam-
me, un orateur gui fait preuve de sa vocation au sein
du Senat frangais comme dans les assemblies populaires
sur la place publique, tribun double d’une poetesse qui
ecrit des vers vibrant d’un pathetique appel â la lutte,
au juste combat, vers publies dans tous les grands jour-
naux roumains et frangais.
C’est 1’epoque ou vient s’inscrire, dans la biographic
d’Helene Vacaresco, une etape particulierement impor
tante, â savoir celle de son activite au sein de la Ligue
des Nations, en tant que dtlegute de la Roumanie, acti
vite ininterrompue pendant deux decennies (1920—1940).
Cette mission diplomatique d’honneur, eile 1’a admira-
blement remplie, devenant une proche collabonatrice de
leminent homme politique Nicolae Titulesco. L’ambas
sadrice roumaine se situe parmi les personnalitts de
marque du forum international siigeant sur les rives
du lac Leman, tout le monde ^’accordant â reconnaitre
qu’elle fut I’oratrice la plus iloquente qui monta jamais
a la tribune de la Ligue. Ses discours, qui ont force
1’admiration d’un Titulesco, Briand, Herriot, Litvinov,
Politis, constituent des modeles du genre et font preuve

d’une incontestable valeur litteraire. Paul Valery, qui
fut son collegue en mission au Palais des Nations et
1’un de ses grandts amis, declarait en public ! „...dans
Hdene Vacaresco coexiste avec le poete un politique
admirable (Conferencia, 7, 1928).
A la Ligue des Nations de meme que dans le cadre
des divers organismes de la Ligue â Paris, Helene Vaca
resco, esprit efervescent et plurivalent, a eu de nom-
breuses initiatives de portee internaționale, la plupart
touchant le role de la culture et de la litterature pour
la comprehension entre les peuples et la prosperite de
la civilisation.
Le dernier chapitre biographique (L’Exil bleu. Final)
nous ramene aux annees d’epreuves douloureuses de
la seconde guerre mondiale, annees que 1’ecrivain a
vecues refugiee dans la ,,zone libre“ du sud de la France,
ou elle est entree en contact avec la Resistance fran
chise et ou a dâploye une activite de propagande anti-
hitlerienne. Puis, â l’epoque suivante, elle manifesta son
enthousiasme â 1’occasion de la liberation des deux Pa
tries et la Conference de Paix de Paris (1946), la trouva
â nouveau au milieu de la Delegation roumaine. Peu de
temps aprăs, elle s’eteignait, le 17 fevrier 1947.
La seconde partie de 1’etude monographique pre
sente et analyse 1’oeuvre d’Helene Vacaresco.
L9Introduction â cette Seconde Partie fixe les com
partments de 1’oeuvre d’Helene Vacaresco, en montre
les traits generaux, tout en soulignant les motifs
d’inspiration et 1’orientation esthetique de 1’auteur.
L’ecrivain fait partie de la familie gânereuse des artis
tes qui se caracterisent par une grande sincerity et par
le don de soi, qui sont douâs de la capacite de trans-
mettre, sans dissimulation et de maniere spontanee,
leurs impressions et les sentiments qu’ils ont vecus.
C’est ce qui fait que sa personnalitd se reflete tout en
tire dans son oeuvre, en nous of frânt ainsi 1’occasion d’y
„lire“ et de reconstituer, £tape par etape, son univers
spirituel.
Beneficiant d’une longue vie, chevauchant la con
fluence des deux derniers siecles, elle a vecu l’epoque
qui fut, probablement, la plus lagitee de toutes — tant

du point de vue des evenements strictement historiques
que de celui du mouvement spirituel et artistique. For-
tuitement, elle capte, mais aussi suscite de nombreuses
experiences de vie et de formules.
D’ou la difficulty pour le cheroheur de classer la
creation de cet ecrivain dans tel ou tel courant ou dans
le cadre d’une ecole litteraire. Ses debuts furent marques
par Ies romantiques et Ies parnassiens, mais peu apres
Fadmiration de la jeune poetesse alia vers l’„evangile
baudelairien“ et tomba sous le charme de la musique
de Verlaine. Puis un nouveau souffle frais, celui de
Maeterlinck et Francis Jammes l’anima ; Proust et
Valery furent la source de nouvelles revelations ; pour
elle, Barres et Goga furent des amis et des exemples,
Tagore et Blaga, des attractions magiques.
Dans ce „jardin passionne“ qu’elle aimait parcourir
dans tous les sens, il existait neanmoins pour Helene
Vacaresco un site de predilection : ce paysage poetique
franâis debut de siecle que Charles Maurras a designe
d’un terme inspire : le romantisme feminin. Elle a done
rejoint le groupe nâo-romantique, au firmament duquel
brillait une etoile de premiere grandeur, celle d’Anne
Brîncoveanu, comtesse de Noailles. Dans le cadre de
l’activitâ de cette generation feminine, Helâne Vacaresco
s’est rapprochee le plus, dans le domaine de la poesie,
de sa compatriote de naissance Anne de Noailles, et,
dans celui de la prose, de Colette Willy. Sur un plan
plus vaste, ses affinites la portaient vers l’univers de
Francis Jammes.
Pour ce qui est de ]a littdrature roumaine, la des-
cendante de la familie Vacaresco oscillait entre Ies tra-
ditionnalistes et les partisans du courant „Semănătorul^
(„Le Semeur“), qui £taient Ies hdritîers du Romantisme,
puis des Symbolistes d’une certaine structure, englo-
bant Ies Parnassiens et, parfois, le neo-classicisme. Sans
toutefois que les idoles de son enfance et de son ado
lescence, Vasile Alecsandri et Mihail Eminescu soient
tant soit peu ebranlâs du piedestal sur lequel elle Ies
avait places dans son coeur.
Bien qu’elle ne compose pas et n’affiche point des

programmes, n’ayant nulls pretention d’etre 1’auteur d’un
„Art poetique44, Helăne Vacaresco ne manque pas. â di
verses occasions, de confesser sa profonde conviction, sa
foi. Pour elle, 1’Art, dans son existence et sa finalite, doit
etre place au service d’une cause, d’un but noble, tou-
jours accessible â la comprehension et trouvant dans
Le Beau et 1’Humain sa vertu premiere. La litterature
reside, selon elle, en „un noble effort (...) d’atteindre
1’expression la plus parfaite de 1’eternelle Beaute“.
La composante la plus vaste et, en meme temps, la
plus substantielle de la creation d’Helene Vacaresco,
c’est la poesie. C’est purquoi cette etude lui a accorde,
â juste titre, quatre chapitres.
La poăsie lyrique sentimentale, largement repandue
dans tous les recueils de la poetesse, est analysee au
chapitre VI (Le violon du coeur). C’est une poesie qui
tantot ba.igne dans une lumiere printaniere, tantot est
assombrie par de tristes pensees, accussant une sorte
d’oscillation entre 1’esperance et 1’incertitude „Car
l’amour a cela de sublime et d’immense / Que tout
s’abime en lui, que tout en lui commence44 (Aurore).
Selon la conception de la poetesse, temperament ro-
mantique tumultueux, censure par un caractere de
purete classique, 1’amour represențe le sentiment pro-
fond et unique, pur et constant, avec une evidente tou
che de pâtrarquisme : „Je t’aimerai toujours. Du present
qui m^chappe / Jusque dans 1’avenir, quand le temps,
froid, vainqueur, / Videra la clepsydre â ma derniere
etape4... (L9Amour eternei).
Avec et aprds le volume L’Aine sereine (1896), sa
poesie de fremissement erotique va etre empreinte de
tristesse et de desolation. L’amour, nagu&re un „feu
devorant^ flagellant son âme, devîent un „brouillard
d’avril ou le soleil se mire (Par le pdle sentier). La
poetesse, dont le coeur naguere etait „fou comme un
vio]on‘, se contente maintenant „de la mort apaisante
et de 1’oubli puissant4. (La cloche pour les morts). Dans
les recueils de 1’epoque de maturite de 1’ecrivain (La
Dormeuse eveillee, 1914, et Dans Vor du soir, 1927),
lorsqu’il apparait. l’amour est une projection ideale,
lointaine et froide, empruntant en quelque sorte l’im-

mobilite des statues (Appai'ition).
La valeur et la portee de la poesie patriotique sont
analysees au chapitre VII (Mon Pays). Le sentiment d‘ap-
partenance â la patrie carpathique est, pourrait-on dire,
comme un „fii conduioteur44 dans Fexistence de la poe-
tesse. A Fheritage ancestral d’„hommage â la patrie64,
la descendente des poetes Vacaresco repond par un
engagement solennel : „Peres, elle a souffert au nom de
la Patrie ! / Peres, elle sauna comme vous tous l’aimer“.
(Aux aieux.).
De meme que, dans toutes Ies circonstances de sa
vie, la poetesse n’a hesite â aucun moment â la servir
par tous ses moyens, avec une fidelite inebranlable, de
meme la poetesse, dans ses vers, n’a jamais oublie de
consacrer et de dedier â son pays des hymnes et des
odes pour la glorifier. L’dtude a su rnettre en relief le
fait que, depuis le premier jusqu’au dernier bouquet
poetique, un immense souffle de nobles sentiments et
passions patriotiques n’a jamais cesse d’animer les for
ces d’Helene Vacaresco. Sa poesie offre une riche pano
rama d’images de la terre roumaine : tableaux pittoresques
de la nature, des larges respirations de la plaine du
Baragan aux „Carpathes sonores“, pastels delicats et
idylliques de 1’Arcadie danubienne, scenes villageoises
avec la riche panoplie de coutumes et de traditions fol-
kloriques, de legendes, superstitions et mythes ances-
traux, portraits d’ai’eux pleins de sagesse et de heros
converts de gloire — autant d’echos des joies et des
douleurs qui ont faqonne l’âme d’un peuple.
Semblable au rhapsode populaire, Helene Vacaresco
exprime un sentiment profond de fraternisation, presque
d’osmose organique avec la nature. Le mythe animiste
se conserve â tel point chez la podtesse qu’elle se
metarmphose en soeur de 1’herbe, des branches, des sour
ces, de la pluie, du vent, de la lune et du soleil dont
elle oomprend la voix mysterieuse, voix qu’elle rend
intelligible aux humains en un fremissement. Obsâdee
par le „sublime Emines!co“ la proâtesse cultivera â son
tour, en leur accordant les memes significations graves
et majestueuses, la foret immense et la vaste mer !

elements de tumulte et de puissance de la nature.
C’est dans le cadre de cette nature riche et humaine
que s’inscrivent les tableaux de la vie du village rou-
main patriarchal, admire pour son pittoresque, „comme
dans les tableaux du peintre N. Grigorescu4*, selon
1’appreciation de Nicolae lorga.
Eloquents quant â la force des sentiments patrioti-
ques de 1’ecrivain sont les podmes : Mon Pays (Eu și
Țara mea). O, Ruban fou !, Je sors toute de toi, Aux
bords de VOlt, Tous deux pareils, Je veux dormir (ce
dernier dans la facture de la celebre balade populaire
Mioritza et de Je n’ai plus qu’un desir d’Eminesco).
Le VIII-e chapitre se propose d’elucider, comme
1’indique son titre, Les echos du rhapsode populaire dans
la poesie d’Helene Vacaresco.
Il s’agit — en premier lieu — de 1’oeuvre Le Rhap
sode de la Dimbovitza, dont le succes par tous les
meridiens fut considerable. Cette oeuvre, traduite (a
partir de 1889) en franâis, anglais, allemand et italien,
a et6 ensuite partiellement traduite dans d’autres lan-
gues, suscitant partout des eloges â 1’adresse du folklore
roumain. Un examen attentif des poemes du Rhapsode
montre que ceux-ci ont pour origine des lamentations
populaires funebres, des chants nostalgiques d’amour,
des chansons tristes, d’ancinnes ballades et meme
des incantations. De tout ce material, elle n’a
retenu toutefois que I’essence — 1’idee et 1’atmos-
phdre — et non la forme traditionnelle. „J’ai recueilli
â l’etat fruste ces chants que n’etaient pas, â propre-
ment parler, des ohants. Je leur ai invente une forme“,
avoue quelque part la poâtesse. Aux vers vifs se suc-
cedant musicalement par rimes paires, elle a pre
fere le vers libre et inegal, au ton d’incantation de la
musique profonde qui nous renvoie aux versets bibli-
ques des „Psaumes" et du „Cantique des Cantiques".
Cela a permis, en meme temps, â notre poetesse de
faire un acte de re-creation, donnant libre cours â son
imagination poetique sans entraves, riche et spontanee.
L’dtude. par son analyse, a releve la valeur artis-
tique du Rhapsode, en delimitant les themes, les motifs,
les procedes artistiques, etc. La conclusions de l'analyse

est favorable et heureuse : bien que Le Rhapsode n’ait
pas conserve la forme specifique de notre poesie
populaire. il n’en a pas moins repandu dans le monde
entier le folklore roumain, sans en alterer Fessence,
suscitant le plus large echo de toutes les categories de
folklore roumain connues jusqu’alors et de bien d’autres
connues par la suite.
Outre cette oeuvre, l’etude a releve egalement d’au
tres aspects de l’influence du folklore roumain sur l’en-
semble de Foeuvre litteraire d’Helene Vacaresco (poesie,
prose, theâtre).
Un chapitre final d’analyse de Foeuvre poetique
(Confluences) se propose de delimiter et d’illustrer Ies
principales orientations litteraires qui ont exerce leur
influence sur Helene Vacaresco. En ce sens, sont mis en
evidence des elements romantiques, parnassiens, symbo-
listes et sont etablis les rapprochements de l’ecrivain de
certains poetes representatifs de ces principaux courants,
sous l’influence desquels, consciemment ou non, s’est
trouvee la poetesse.
La prose, le theâtre et V oeuvre oratoire sont pre
senters au chapitre X. Leur groupement et leur analyse
dans le cadre d’un meme chapitre s’expliquent par le
fait que ces activites litteraires occupent, dans l’ensem-
ble de son oeuvre et par rapport â Foeuvre poetique,
une place beaucoup moins importante. L’attention prin
cipale a porte sur les romans et les pages de „Mdmoires“.
Les deux romans publies (Amor vincit. 1909, et Le
Sortilege, 1911) situent leurs actions dans le monde rural
roumain et ont pour theme l’amour. Le premier contient
d’evidents elements autobiographiques, l’auteur conferant
ses propres traits â son heroine preferee, la sensible et
passionnee Despina. Le caractere et le comportament
de ce personnage Font fait comparer â la Princesse de
Cleves, ou â La Princesse de Monpensier de Mme de La
Fayette. Le second roman, lui, plonge dans_le monde
du fabuleux, du mythe populaire roumain, explorant
un monde domine par des croyances et pratiques
occultes (sorcellerie, sortileges, incantations), ou le

destin devient la proie de forces aveugles.
D’un interet incontestable sont ses Memoires. Helene
Vacaresco a joui non seulement d’une longue vie mais
aussi d’une memoire prodigieuse. Ses annees d’enfance,
vecues notamment â Văcărești, son entree precoce dans
le monde spirituel, la viile de Bucarest d'antan, celle
de Paris apres 1880, les salons litteraires de 1’epoque...
et puis toute une vie vecue au sein d’evenements d’une
importance enorme pour 1’existence et la culture de
Fhumanite, en contact avec un nombre immense d’eori-
vains, artistes, homines politiques, diplomates, journa
lisles, etc. — tout cela a ete consigne dans de centaines
de pages parsemees dans des revues, conferences, inter
views, livres. En volumes, on ne trouve qu’une faible
partie de cette immense activite : Memorial sur le mode
mineur (1946) represente le recueil le plus substantiel ;
Le Roman de ma vie (commence en 1942) devait devenir
une vision panoramique alimentee de tous ses „Memoi
resM mais 1’ecrivain n-<i plus eu ni le temps ni la force
de 1’achever.
Les souvenirs litteraires exigent evidemment un
commentaire plus ample, et l’etude a complete ce com-
mentaire d’exemples eloquents (souvenirs au sujet
d’Alecsandri, Nietzsche, Paul Bourget, Valery et bien
d’autres).
Ses essais dans le genre dramatique (les pieces Stana
et Sur la trace de Vamour, ainsi que le libretto pour
l’opera Le Cobzar) sont moins reussis. Ce qui leur
confere toutefois un certain interet e’est, soit la pre
sence d’une serie d’elements de pittoresque folklorique,
soit, parfois, 1’existence de vers d’une forte veine
lyrique.
L’etude consacre quelques pages â 1’analyse de
1’activite d’orateur d’Helene Vacaresco, faisant ressortir
le talent et l’energie de celle qui a tenu des milliers
de discours et de conferences, averant un „don de la
parole' inne autant que cultive. L’etude cite en ce sens
quelques temoignages et appreciations emanant de per-
sonnalites bien connues, dont N Titulesco, P Valery,

P. Morand.
Le dernier ohapitre de l’etude (Destinee) se propose
de fixer, en guise de conclusion finale, les dimensions
reelles de la personnalite d’Helene Vaearesco, en la
faisant briller aussi de l’eclat de l’activite de la patriote
venant s’ajouter â la delicatesse de l’oeuvre de la poetasse
sensible. Les echos enregistres parmi ses contemporains et
les generations suivantes viennent de permettre d’ache-
ver de brosser le tableau de celle qui occupe une place
de merite dans le patrimoine spirituel roumain.
SUMAR
în loc de argument . ... . 6
VIAȚA
Obîrșia strămoșilor intre istorie și legendă.

Copilăria și adolescența............................................ 7
Debutul. Saloane literareși princiare . . 30
Anii gloriei literare............................................................. 56
..Ambasadoarea sufletului românesc4* ... 67
„Exilul albastru44. Final......................................................99
OPERA
Introducere............................................................................... 115
Poezia......................................................................................... 121
Vioara inimii.......................................................................... 124
„Eu și țara mea*4............................................................ 148
Ecourile rapsodului popular...................................... 181
Confluențe................................................................................ 209
Proza. Teatrul. Oratoarea.............................................229
Destin............................................ .................................... 256
Bibliografie............................................................................ 261
Resume 279
Lector: IRINA RUNCAN
Tehnoredactor: ELENA BA BI
Tiraj 2250 Bun de tipar: 15.04.1974

Culi tipar 18,25
întreprinderea Pol J grafi cA INFORMAȚIA

e. 13
în colecția „MONOGRAFII**
Au apărut:
C. Barborică — Karel Capek

Guillermo Diaz-Plaja — Federico Garcia Lorca
Tatiana Nicol eseu — 1. A. Bunin
Olga Zaicik — Henryk Sienkiewicz
în pregătire:
Eugen Cizek — Tacit

Attila Kovâri — Ilya Ehrenburg
Maurice Nadeau — Gustave Flaubert
„Toate popoarele cuprind în cadrele vieții lor sufletești
ceea ce s-a scris de persoane aparținând u-le, în alte
limbi.“
„... Odrasla boierilor Văcărești n-a fost de fapt nicio
dată despărțită de țara în limba căreia n-a scris. S-a
gîndit continuu la dînsa, a servit-o cu toată puterea
unui mare și cald suflet, și în toată opera ei (...) ea
și-a pus scene și emoții totdeauna în cadrul naturii
românești/4
iNICOLAE IORGA
Editura Univers Lei 14,00

Elena Văcărescu de Ion Stăvăruș

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Văcărescu de Ion Stăvăruș

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena

Văcărești! au ținut dintotdeauna și cu tot zelul să-și

dițiile familiei, va fi vestitul lenăchiță, deschizătorul de

1 „1245. Neagoe Văcărescu], fiiul lui Dan Văcărescul, Voevod

tura căutării unor urme în vremuri de mult acoperite

lenăchiță. Se detașează mai vie (evocată cu evlavie de

1 Op. cit., vol. I, p. 226.

demnitasre sau faptele de vitejie vor fi trecute în cro­

1 Două hrisoave din 1604 și 1605 consemnează împărțirea

fi fost cea care a răscolit veninul multor invidii ale

1 Vezi I. C. Filitti, op. cit. în Anexă — schița genealogică a

să fi fost consemnate după mărturii păstrate prin tra­

1 La vie d’Enakitza Vacaresco, pp. 26—27.

Dacă fiii marelui lenăchiță — Alecu și Nicolae —

movului, pe care o cunosc toți școlarii, respiră farmecul

primit în garda personală a domnitorului de oare se

1 Le Roman de ma vie, ms. dactilo, p. 3, fond. cit.

De -atunci și pînă la moartea lui, survenită la Paris,

1 Premieres annees, p. 2, fond cit.

dința străbună de lingă Tîrgoviște, ajunsă în paragină.

Unica soră a Elenei era mai mică cu doi ani (18G6—

1 Apud V. Munteanu, în „Universul literar**, nr. 10/1928 :

față de ea o afecțiune delicată. Așa cum nici spirituali­

Oricît ar părea de ciudat, cunoscută fiind rîvna fami­

dau ca an de naștere 1866. De unde vine și pe ce se

Dis a ceux qui peut-etre meme

Dar ceea ce trebuia privit ca o simplă figură de stil

1 Spune acelora ce poate

Pentru o mai mare detaliere privind data nașterii,

a poetului, cu ocupațiile, pasiunile și tabieturile pe care

verzi (...) ; priveam fericită în jur, copleșită de emoție

1 Le Roman de ma vie, p. 19.

pat ca prin minune Pentru refacerea convalescentei,

1 Rois el reines que j’ai connus, pp. 33—34.

Portretul Elenei Văcărescu la 20 de ani.

Parcul de la Văcărești, locul unde scriitoarea și-a petrecut primii

Coperta interioară a volumului de debut:

HELENE VACAK ESCO

Volumul folcloric Rapsodul Dîmboviței

elementului primordial. Astfel, foarte devreme, gustam

1 Op. cit., p. 24.

Aici, la vatra Văcăreștilor — și nicăieri aiurea n-ar

1 Rois et reines que j’ai connus, p. 35.

la Paris pentru „desăvîrșirea educației4i sale. Aceste

1 Le Roman de ma vie, p. 24.

vreuna dintre fetele de la curte, dispare la o șezătoare

1 Memorial sur le mode mineur, p. 144.

nesocotești. Chipul tău delicat, cu reflexe aurii, era lumi­

1 Amor vincit, pp. 42—43.

1 Propos sur la poesie, conferință în „Conferencia“, nr.

cute din ființa locului, izvorîte din contemplarea coli­

Ne-au rămas, din păcate, din opera scriitoarei doar

1 Mărturisiri, în ..Gîndirea“, an VI, nr. 6—8, 1926.

în românește de Elisabeta Isanos

3 Cf. V. Munteanu, în „Universul literar“, nr. 10/1928.

In căutarea acelor prime încercări, ne punem o

Sunt o sută de ferestre la palatul fermecat

sau altele stînd și mai vizibil sub semnul poeziei

Scumpă stea, o, blîndă stea,

Ce nu stai, s-auzi că plîng

1 Poezia Sunt o sută de ferestre apare, cu mențiunea : „O

Cresc din lacrimile mele

Lipsa totală de precizări în confesiunile sale, pre­

Vers son nid joyeux qui Vabrite

demnitasre sau faptele de vitejie vor fi trecute în cro

să fi fost consemnate după mărturii păstrate prin tra

față de ea o afecțiune delicată. Așa cum nici spirituali

Oricît ar părea de ciudat, cunoscută fiind rîvna fami

nesocotești. Chipul tău delicat, cu reflexe aurii, era lumi

cute din ființa locului, izvorîte din contemplarea coli

Lipsa totală de precizări în confesiunile sale, pre

de Lisle, care o iau, la rîndu-le, sub generoasa lor ocro

Tînăra poetă își declară maeștrii și zeii ! dintre ro

și aud ciripirea atît de gingașă și de dulce care întovără

știau -deosebi cele două limbi. La primirea acestor com

onoare, Leconte de Lisle și Heredia tronează cearta învă

1 D. Zamfirescu, Drama de la Veneția fragment memorialis

controversate dialoguri privind opera capitală a filozo

Alături de Rapsod, o contribuție importantă la impu