La 12 septembrie 2023 s-au împlinit 555 de ani de la prima atestare a localității

Budăi, sub denumirea de Frâncești, în timpul voievodului Ștefan al III - lea

Mușatul, supranumit, la 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în
nefiinţă, de către Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca „Stephanus ille
magnus” („acel mare Ştefan”).
Având în vedere cele amintite, pe parcursul a mai multe episoade, vom spicui
momentele mai importante din istoria satului Budăi din Podu Iloaiei... Așadar,

DESPRE ÎNCEPUTURILE AȘEZĂRII ȘI PRIMA SA ATESTARE DOCUMENTARĂ CUNOSCUTĂ

Teritoriul actualului sat Budăi (în prezent cartier al oraşului Podu Iloaiei) a
fost locuit din cele mai vechi timpuri. În jurul său au fost descoperite resturi de
cultură materială, cum ar fi ceramică de tip Cucuteni (3500 - 5000 de ani î. Hr.)
şi din perioada migraţiilor, datând din secolele II, III, IV d. Hr .
Nu există dovezi din care să rezulte o continuitate a acelor populaţii, mai ales că
acest teritoriu a fost bântuit de diferite triburi migratoare, începând cu goţii
(sec. II d.Hr.) despre care Iordanes afirma că erau geți ( ”Getica”, cap. IX) ,
gepizii (sec. III – IV) , hunii (sec. IV – V) , slavii (sec. VI) , pecenegii (sec.
X – XI) , cumanii (sec. XI – XII) şi tătarii (sec. XIII). O posibilă dovadă de
natură lingvistică a trecerii prin aceste teritorii a populaţiilor migratoare este
hidronimul „Bahlui”, care în limba cumanilor ar fi însemnat „pârâu mocirlos”, deși
asupra acestei presupuneri este de discutat...
Posibil ca, din cauza năvălirii repetate a popoarelor migratoare, aşezarea să fi
fost mult timp nelocuită, însă în lipsa unor dovezi istorice în acest sens,
această afirmaţie rămâne doar la nivelul de presupunere.
Prima atestare documentară a acestei aşezări o avem din timpul lui Ştefan cel Mare,
despre care Matei de Murano, medicul veneţian ce l-a îngrijit pe voievod, scria la
7 decembrie 1502 că „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă şi iubit
mult de supuşi, fiindcă este îndurător şi drept, foarte veghetor şi darnic, bine
încă („prosperoso de la persona”) pentru vârsta lui, de nu l-ar fi apăsat această
boală. Turcii au mare frică de acest Domn.”
Acelaşi medic scria despre moldoveni că „sunt oameni viteji („valenti homini”) şi
oameni de fapte („homini de fatti”), nu de fraze şi nu de stat pe saltea („so li
pimazi”), ci în războiu”, iar ţara locuită de aceştia „este roditoare şi foarte
plăcută şi bine aşezată, bogată în animale şi în toate roadele. Grâul se seamănă în
aprilie şi mai şi se adună în august şi septembrie. Vinurile sunt ca în Friul,
păşunile perfecte şi ar putea să hrănească peste 100.000 de cai.”
La 12 septembrie 1468 (6976) la Suceava, printr-un hrisov domnesc, Ştefan cel Mare
confirmă lui Frâncu, Trifu, Ioan şi Isaiia stăpânirea peste satul lor de baştină
Frânceştii la Cârligătură, cu moara şi seliştele ce se ţineau de ea, „să le fie
lor (...) uric şi cu tot venitul lor.”
Limitele satului Frânceşti sunt descrise astfel: „Iar hotarul acestor sate şi
selişte să fie începând de la piscul Bahluiului, pe bahlui în sus şi în dreptul
satului loc de moară şi de aci pe Bahlui în sus până la moara lui Cosiţă şi de aci
pe Bahlui în sus până la fântâna de piatră şi un loc de sat din sus de zapodia
fântânei şi de aici în sus până în drumul Hârlăului, iar de aici drept la pisc
printre chicere şi de aici drept la lac şi devale la stâlp şi drept la […] şi de
aici, drept în drumul Hârlăului unde este un stâlp şi pe drum la vale până în
dreptul movilei, iar de aici la movilă şi drept în drumul mare […]. Acesta este tot
hotarul.”
Descrierea hotarelor satului Frânceşti demonstrează, fără nici un dubiu, faptul că
acea moşie era aşezată aproximativ pe teritoriul actualului sat Budăi.
Interesant de analizat numele satului Frânceşti. Academicianul Alexandru Graur, în
lucrarea „Nume de persoane”, arată cum „adesea numele de persoane provin din nume
de locuri şi viceversa […] studiul celor dintâi poate ajuta pe al celor din urmă,
după cum şi contrariul este adevărat: un nume de localitate ca Berivoieşti arată că
la noi a existat cândva numele de persoană Berivoie;” (1965, p.8) Mergând pe
această logică se poate afirma că numele de Frânceşti dat satului dovedeşte că
fondatorul, întemeietorul, „descălecătorul” acestuia a fost un oarecare Frâncu.
Acest Frâncu, în mod cert, nu este unul şi acelaşi cu Frâncu pomenit în hrisovul
domnesc, lucru dovedit chiar de cuvintele documentului: „… i-am miluit cu deosebita
noastră milă şi le-am dat şi le-am întărit de la noi ocina lor dreaptă şi
proprie…”
În dreptul medieval instituţia „ocinii” semnifica dreptul de proprietate asupra
unei bucăţi de pământ primită prin moştenire. Cuvântul ocină provine slavonă, de la
cuvântul отчина (otcina)(derivat de la отец (ateț)= tată) ce înseamnă „patrie” sau
„pământul strămoșului meu, al tatălui meu”, ca şi cuvântul sârb „baştina”, care
înseamnă „moştenire de la tată”. Cu timpul, aceste cuvinte slavone au dispărut din
limba română, fiind înlocuite de cuvintele de origine traco-getă „moş”, „moşie”
etc. Termenul „uric”, ce apare în document, are sensul de „proprietate de veci
dăruită de domnitor”. Cu alte cuvinte „uric” ar fi o proprietate donativă. Cuvântul
ar proveni din ungurescul „orök” (lucru de care mă îndoiesc) care înseamnă „pentru
totdeauna”. Folosit în limba cancelariilor moldoveneşti, sub influenţa
terminologiei rutene, cuvântul „orök” unguresc a luat sufixul rutenizat „–ik” şi a
devenit „uric”, „proprietate de veci”.
În consecinţă, putem afirma că Frâncu cel pomenit în hrisov este foarte posibil să
fie urmaşul unui alt Frâncu, un ascendent al primului, căruia Ştefan Vodă îi
redăruieşte satul Frânceşti și-i întărește stăpânirea asupra lui. Însă documentul
ne amintește şi despre alte trei persoane, Ivan (Ioan), Isaiia şi Trifu. Foarte
posibil ca aceştia să fi fost fraţii lui Frâncu, atât timp cât în hrisov se
vorbeşte, la numărul plural, despre „ocina lor dreaptă şi proprie”. De asemenea, se
mai poate presupune că Frâncu a fost între fraţi primul născut. Este bine cunoscut
obiceiul, păstrat şi în zilele noastre, mai ales la sate, ca primul născut de parte
bărbătească să fie botezat cu prenumele tatălui.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „frânc”, într-o limbă română arhaică, avea
mai multe semnificaţii, cum ar fi: francezul, italianul, spaniolul şi, de multe
ori, semnificaţia de creştin catolic . Să fi avut Frâncu origini altele decât
româneşti? Înaintaşii săi să fi fost catolici? Nu putem şti, putem doar presupune.
Și, mergând tot pe linia presupunerilor, ne vom opri o clipă asupra regiunii din
Moldova numită Vrancea. Etimologia „francia"-„vrancea" este foarte probabilă, având
în vedere vecinătatea zonei respective cu teritoriul populat în evul mediu de
secuii maghiarizați și botezați forțat în ritul catolic. Oare „descălecătorul”
satului Frânceşti să fi fost catolic şi să fi venit din acea zonă tocmai între cele
două Bahluiuri? De asemenea nu putem răspunde cu certitudine nici la această
întrebare.
Aşadar, de la 12 septembrie 1468 există prima atestare documentară a teritoriului
ocupat acum de localitatea Budăi, denumire care a apărut mult mai târziu, dar
despre acest lucru vom discuta la momentul potrivit.
Tot în hrisovul domnesc de la 1468 se mai aminteşte despre o regiune a satului
Frânceşti denumită Chicere, cuvânt care conform Dicţionarului de arhaisme şi
regionalisme (2002) înseamnă „vârf, deal conic, munte” .