‫ؚ‬ԤԕԤԟԢԕԕͻᴃԟԢԟԞᴒ ԥԘԥԕ

ᶥᴁԔᴒͻ₶ԟԥԞᴑᴒԢԣͻԟ₶ͻԤԔᴒͻᴃԟԢԟԞᴒ ͻꜙԟԞͶԣԤᴒԢẝᶦ

ᶠͳ͚ᶋᶟ⁴ᶧᶟ͚ᶋᶟᶥᶢᶟᶪᶣᶬᶟ͚ᶑͶᶣᶩᶣᶪͳ

ᴀԟԥԢԝᴒⱠ
‫ؘ‬ԞԞͶԘԣͻԟ₶ͻ꜡ԥԤԞͶͻӾ‫ؘ‬ԞͶԘᴒԘᴒͻ꜡ԥԤԞᴒԕӿԒͻԕԣԣԥᴒⱠͻ᷇ͻ᷅ͻ᷈᷆᷆˳ԒͻԠͶ₷ᴒԣⱠͻ᷇᷉˳ԓ᷿᷇᷾ԒͻԟԞͻԧԧԧ᷄ԝᴒᴒԟԘ᷄ԝԟԙ᷄
MARIA MAGDALENA SZÉKELY

CTITORII VORONEŢULUI

Mănăstirea de la Voroneţ, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,

Purtătorul de Biruinţă, apare relativ târziu în documente. Până la 22 ianuarie 1472 –
când aşezământul cârmuit de egumenul Misail primea de la Ştefan cel Mare o
scutire de vamă pentru două măji de peşte 1 –, nici un izvor nu vorbeşte despre el,
despre statutul şi despre ctitorii săi. Cercetările arheologice au evidenţiat faptul că
biserica mănăstirii era construită din lemn, pe soclu din piatră de râu, era pardosită
cu cărămidă pătrată şi acoperită cu draniţă. Dimensiunile ei erau destul de mari:
circa 17 m lungime şi aproximativ 6 m lăţime 2. Peste această construcţie, Ştefan cel
Mare avea să ridice, în 1488, biserica de zid care durează până astăzi.
Căutarea ctitorilor, în sensul de întemeietori sau de ziditori ai unui
aşezământ, ar putea să pornească de la identificarea stăpânului satului / locului în
care s-a construit mănăstirea. Din fericire, pentru Voroneţ dispunem de o asemenea
informaţie; din nefericire, ea este singulară. În marea mărturie a jurământului lui
Ilie I faţă de regele polon, din 19 septembrie 1436, boierul moldovean Stan Bârlici
este numit „de la Voroneţ” 3. Cum la vremea respectivă mărturii despre un alt sat
Voroneţ nu există, îmi pare justificată presupunerea lui Mihai Costăchescu: „Stan
Bârlici era la Voroneţ, care poate este totuna cu satul Voroneţ, din districtul Gura
Humorului, din Bucovina” 4. Sub rezerva că alte atestări de stăpâniri ale
Bârliceştilor în această zonă nu s-au păstrat, în urmă cu un deceniu am avansat
ipoteza că neamul lui Stan Bârlici a putut fi ctitorul vechii mănăstiri de la Voroneţ 5.
Ipoteza este susţinută indirect şi de faptul că neamul Bârlici a avut cu adevărat
vocaţie ctitoricească: numele Bărlă şi Bărlici apar, de pildă, în pomelnicul
Mănăstirii Moldoviţa, în capitolul Numelé ctitorilor, cu zi de pomenire la Sfântul
Dimitrie 6.

1
DRH, A, II, volum întocmit de Leon Şimanschi, în colaborare cu Georgeta Ignat şi
Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 267, nr. 181.
2
Nicolae N. Puşcaşu, Realităţi arheologice cu valoare de repere documentare în
cunoaşterea evoluţiei arhitecturii ecleziastice din Moldova, comunicare la simpozionul „Ştefan cel
Mare şi Sfânt – 540 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Moldovei”, Suceava, 12 aprilie 1997.
3
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932,
p. 702, nr. 202.
4
Ibidem, p. 705.
5
Maria Magdalena Székely, Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş, în ArhGen, V (X),
1998, 1–2, p. 176.
6
BAR, ms. rom. 921, fila 6. Pentru descrierea manuscrisului, v. Gabriel Ştrempel,
Catalogul manuscriselor româneşti, I, Bucureşti, 1978, p. 193–194, nr. 921.

„Analele Putnei”, V, 2009, 1, p. 139–156.

140 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

În mod normal, informaţii, fie şi sumare, despre ctitori se pot afla din
pisanie. În cazul Voroneţului, această direcţie nu duce nicăieri, pentru că pisania
pusă de Ştefan cel Mare nu spune nimic despre vechiul edificiu. Din textul ei 7
rezultă doar că domnul a păstrat hramul iniţial 8.
Întru cunoaşterea ctitorilor (fie ei mari sau mici), un izvor care nu poate să
scape atenţiei cercetătorilor este pomelnicul. După un obicei cunoscut şi din alte
surse de acest tip, pomelnicul Voroneţului începe cu numele domnilor Moldovei şi
ale membrilor familiilor acestora, la care se adaugă „înpăraţii moschiceşti” 9.
Urmează capitolul care conţine, de fapt, cheia acestei investigaţii: Niamul ctitorilor
boiari. Pomelnicele vechi, transcrise într-o etapă ulterioară, mai cu seamă în veacul
al XVIII-lea, nu dau liste de nume rânduite în ordine cronologică şi conţin adesea
lecţiuni greşite sau nume adăugate mai târziu, în paragrafe consacrate unor familii
cu care respectivele persoane nu avuseseră în realitate nici o legătură. Pomelnicul
Voroneţului nu face excepţie 10; este nevoie de timp şi de multă răbdare pentru a-i
identifica pe cei menţionaţi, pentru a stabili din ce familii au făcut parte şi la ce
vreme au trăit.
Informaţiile din pomelnice – adesea imprecise, dacă nu de-a dreptul
eronate – pot fi desluşite cu ajutorul actelor de danie (hrisoave, scrisori, diate
etc.), precum şi al darurilor în sine (cărţi, veşminte, ţesături şi obiecte liturgice,
clopote etc.), care au ajuns până la noi sau despre care avem cunoştinţă din alte
izvoare. De regulă, atât actele, cât şi însemnările sau inscripţiile obiectelor conţin
numele ctitorului şi data la care s-a făcut dania. În bună măsură, documentele
Mănăstirii Voroneţ există; cele mai multe dintre ele au fost deja editate, în diverse
colecţii. În plus, de un real folos se vădeşte condica întocmită în 1775 de cărturarul
arhimandrit de la Putna Vartolomei Mazereanu – specialist, aş cuteza să spun, în
lucrări de acest gen –, editată acum mai bine de un veac de Sim. Fl. Marian 11,
preotul folclorist căruia breasla istoricilor nu îi poate fi îndeajuns de recunoscătoare
pentru toate câte i le datorează. Cercetarea documentelor şi a condicii dovedeşte că
cel mai vechi act de stăpânire asupra pământului deţinut de Voroneţ datează din 17
august 1488 şi priveşte o danie făcută de Ştefan cel Mare12. Anul este, fără
îndoială, acela al construirii bisericii de zid, dar nu şi al întemeierii mănăstirii.
7
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti,
1958, p. 77, nr. 5.
8
Ion I. Solcanu, Voroneţ. Tradiţie şi adevăr istoric, în volumul Arta istoriei, istoria artei.
Academicianul Răzvan Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, 2004, p. 75.
9
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Pomelnicul Mănăstirii Voroneţ. Studiu şi text, în AP, IV,
2008, 2, p. 120–122.
10
V., în acest sens, Valentina Pelin, Relatări despre Ştefan cel Mare în pomelnicul de la
Voroneţ, în RIM, 2004, 3, p. 27–30.
11
Vartolomei Mazerean, Condica Mănăstirii Voroneţul, ediţie de Sim. Fl. Marian,
Suceava, 1900.
12
DRH, A, III, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980,
p. 75, nr. 40; Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 6–7.
 CTITORII VORONEŢULUI 141

În sfârşit, ultima categorie de surse căreia ne putem adresa pentru

descoperirea ctitorilor unui aşezământ o constituie inscripţiile pietrelor funerare.
Lăsând la o parte lespedea tombală nedatată a lui Daniil Sihastrul, la Voroneţ sunt
cunoscute astăzi şapte pietre cu inscripţii. Cea mai veche poartă anul 1505, cea mai
nouă – anul 1701. Întocmai ca şi actele de danie ori însemnările şi inscripţiile de pe
obiecte, epitafele funerare conţin informaţii care le desluşesc şi le întregesc pe
acelea din pomelnice.
După toate aceste precizări referitoare la categoriile de izvoare, la
conţinutul şi limitele fiecăreia dintre ele, mă întorc la pomelnicul Mănăstirii
Voroneţ. La o privire chiar fugară, din filele sale răsar nume cunoscute, de oameni
care au trăit cu începere din veacul al XV-lea. Nu este, însă, rostul studiului meu
acela de a-i identifica. Mă voi limita doar la unele exemple, pentru a ajunge, prin
eliminare şi în ordine invers cronologică, la ctitorii cei vechi. Înainte de toate, avem
a scoate din discuţie numele – puţine, e drept – însoţite de ani, cum ar fi:
„Beldiman 7228 <1720> av[gust] 29” 13; „boiariul Apostol 7225 <1716–1717>” 14;
„Andrei Hermeziul polcovnic 7214 <1706> ghen[arie] 25” 15; „Apostol, cupeţ ot
Botoşeni, 7209 <1701>, mai” 16 sau „Daniil sulger 7198 <1690> ghen[arie] 28” 17.
Pentru toţi ceilalţi, stabilirea concordanţei cronologice se vădeşte o întreprindere
deloc facilă, în unele cazuri ea rămânând în continuare sub semnul întrebării.
„Iordaché Roset” 18 este ginerele doamnei Dafina Dabija, mort
după noiembrie 1720. „Grigorii Jora 3 logofet” 19 este Grigoraş Jora, mort
în 1714 20. Paragraful consacrat „Niamului vel spatar Racoviţă” începe cu
Mihai voievod şi Anna doamna 21, ceea ce înseamnă că a fost alcătuit în timpul
sau după una dintre domniile lui Mihai Racoviţă (1703–1705, 1707–1709,
1715–1726). „Maria Ursăchio[a]ia, fata lui Buhuş” 22 trebuie identificată cu
fiica hatmanului Alexandru Buhuş, căsătorită cu Dumitraşco Ursachi mare
stolnic, moartă după ce îmbrăcase veşmântul monahal, prin 1736, şi îngropată
în biserica Mănăstirii Barnovschi din Iaşi 23. „Andrei Abaza vornic” 24 este
boierul mort în 1707, înhumat în biserica Mănăstirii Solca25. „Lupul Bogdan,

13
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 131.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 123.
16
Ibidem, p. 130.
17
Ibidem, p. 131.
18
Ibidem, p. 129.
19
Ibidem.
20
Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, p. 117.
21
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 123.
22
Ibidem, p. 131.
23
Marcel Lutic, Neamul Ursachi, în ArhGen, V (X), 1998, 3–4, p. 66–68.
24
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 130.
25
Ştefan S. Gorovei, Vechi însemnări genealogice ale familiei Abaza, în ArhGen, I (VI),
1994, 1–2, p. 166.
142 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

hatman” 26 în mai multe rânduri (1689–1693, 1695–1700, 1705), şi-a aflat locul de
veşnică odihnă în biserica Mănăstirii Dancu din Iaşi 27.
Dintre cei amintiţi până acum, nici unul nu a fost înmormântat la Voroneţ.
De altfel, din veacul al XVIII-lea datează o singură piatră tombală, aparţinând unui
vieţuitor al mănăstirii. În traducere, inscripţia are următorul conţinut:
„Această piatră […] mult păcătosul aşa-zis ieromonah
Filotei […] de la Voroneţ, pe mormântul său, când era în viaţă şi
l-a cuprins frica de moarte, în zilele binecinstitorului Io Dimitrie
voievod, în anul 7182 <1673–1674>. Şi a murit în anul 7210
<1701>, luna octombrie 17” 28.
Adresându-ne documentelor Voroneţului 29, vom avea surpriza să
descoperim puţine atestări de gesturi ctitoriceşti în secolul al XVIII-lea. Între
excepţii se numără Macarie, proegumen al Mănăstirii Neamţu, ai cărui moştenitori
au dat Voroneţului, în 1769 şi 1770, nişte vii la Străoani, care îi aparţinuseră,
pentru ca el să fie „scris la pomelnicul cel mare” şi să i se facă pomenire „în ziua
Sfântului Ierarh Nicolae, cu parastas, cu ipaos” 30. Şi, într-adevăr, pomelnicul îl
menţionează, cu toată rânduiala care se ceruse: „în dzioa Sf[â]ntului Ierarh Nicolai,
după ceasuri, parastas şi ipaos, lumini fraţilor, panahida ce mare după orănduiala
ei, la trepedzaré, vin părinţilor” 31. Se mai poate cita, de asemenea, Ioniţă Pisoschi
postelnicul, care, la o împărţire de ţigani, petrecută la 4 februarie 1753, a acceptat
să primească din partea mănăstirii mai puţini robi decât i s-ar fi cuvenit; în schimb,
el a fost „scris la pomialnic cu toţi ctitorii, să-l pominiască în veci” 32. Iar în
pomelnic îl găsim pe „Ioann postelnic” 33. La 26 octombrie 1703, postelnicul
Ciocârlie, adică Ştefan, fiul lui Teodor Ciocârlie, a dat un ţigan 34. Numele i-a fost
înregistrat în pomelnic astfel: „postelnicul Ciocărliia 7212 <1703>, o[c]tovrii
12” 35. În cazul celorlalţi, este greu de spus cum îşi vor fi câştigat calitatea de
ctitori: poate donând sume de bani, neconsemnate în documente, poate închinând
sau reparând obiecte.

26
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 131.
27
Sever Zotta, O spiţă şi o pisanie, în ArhGen, II, 1913, p. 251–252.
28
Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 212, nr. IX; N. Iorga,
Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti, 1938, p. 397. Pomelnicul Mănăstirii Voroneţ
înregistrează doi ieromonahi cu numele Filotei (Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 133).
29
Am folosit, pentru aceasta, condica lui Vartolomei Mazereanu, în care sunt transcrise şi
traduse toate documentele Voroneţului care se mai păstrau la 1775. De atunci şi până astăzi, unele
dintre ele au dispărut; altele nu au cunoscut încă o editare după normele ştiinţifice actuale.
30
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 71–73.
31
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 117.
32
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 99.
33
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 131.
34
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 107.
35
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 132.
 CTITORII VORONEŢULUI 143

Din acest punct de vedere, nici veacul al XVII-lea nu abundă în informaţii,

cu atât mai mult cu cât, dintre pietrele de mormânt, nici una nu provine de atunci.
În această sută de ani, pomelnicul a înregistrat, totuşi, numele unor ctitori, între
care se numără: „Albotă, armaş maré” 36, adică Gheorghe Albotă, mare armaş la
1679; „boiariul Catargiul” 37 – Gheorghe Catargiu mare vornic al Ţării de Sus
(1671–1672); „Stamatii velichii postelnic, ctitor” 38 – Stamatie Hiotul-Sacazlâul,
stolnic în vremea lui Gheorghe Ştefan şi apoi postelnic în domnia lui Gheorghe
Ghica 39; logofătul Vasile Gorovei 40, a cărui activitate s-a desfăşurat la mijlocul
secolului al XVII-lea, sau un „Silion din Iaş[i]” 41, probabil acelaşi cu martorul unui
act din 1615.
Un document din 2 mai 1617 consemnează dania făcută Voroneţului de
Toader diac, fiul popii Gavril din Suceava, danie constând din două fălci de vie la
Cotnari, sub Dealul Cătălina, un covor bun, un pahar poleit şi o lingură de argint42.
În pomelnic îl regăsim pe „Theodor diiac şi cu tot niamul lui”, cu precizarea: „Au
dat 2 fălci vii la Cotnar şi un covor bun” 43.
Secolul al XVI-lea este, de departe, cel mai bogat în mărturii despre acte
ctitoriceşti, atât sub forma unor construcţii, cât şi a închinărilor de sate, ţigani şi
obiecte, ca să nu mai vorbim de pictarea în exterior a bisericii. În rândul ctitorilor şi
(subliniez acest lucru) nu în şirul ierarhilor moldoveni, pomelnicul a păstrat numele
lui Anastasie Crimca, arătat ca episcop de Rădăuţi44, ceea ce înseamnă că
înregistrarea s-a făcut la 1600 – singurul an în care, pentru câteva luni, Anastasie a
ocupat acest scaun45.
La prima vedere, vornicul Gligorcea Crăciun46, deţinător al dregătoriei
între anii 1596 şi 1599, a dobândit calitatea de ctitor la Voroneţ în urma dăruirii, cu
limbă de moarte, a satelor Tăistreni, cu heleşteu şi mori, Târnauca şi Hnilovodea,
mai sus de Răut, toate într-un hotar, în ţinutul Soroca 47. De fapt, lucrurile stăteau
altfel şi lămurirea o aduce inscripţia pietrei sale de mormânt, care spune, în traducere:

„În anul 7108 <1599>, luna noiembrie 1, în zilele

binecinstitorului şi de Hristos iubitorului domn Io Ieremia

36
Ibidem, p. 131.
37
Ibidem, p. 129.
38
Ibidem, p. 124.
39
Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod, Iaşi,
2003, p. 438–439.
40
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 124.
41
Ibidem, p. 123.
42
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 70–71.
43
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 115.
44
Ibidem, p. 122.
45
Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, p. 63–65.
46
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 116, 130.
47
DIR, A, XVI/4, p. 274–275, nr. 340; Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 55–56.
144 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

Moghilă voievod, acest mormânt l-a făcut şi l-a înfrumuseţat

cneaghina Anghelina jupanului său, pan Gligorcea, fost mare
vornic, care a murit şi a fost îngropat aici, împreună cu preaiubita
sa mamă, cneaghina Maria, care a murit în zilele binecinstitorului
domn Io Bogdan voievod, şi a fost îngropată aici în anul 7079
<1570>, luna noiembrie 23” 48.

Prin urmare, vornicul Ţării de Sus făcuse respectiva danie în virtutea

dreptului de ctitorire moştenit de la mama sa, la rândul ei ctitor, de vreme ce fusese
îngropată în biserica aceleiaşi mănăstiri. Identificarea jupânesei Maria ar fi fost, cu
certitudine, deosebit de folositoare în această cercetare, însă toate căutările de până
acum au fost sortite eşecului. Căsătorită cu postelnicul Matei Crăciun – la fel de
puţin cunoscut sub raport genealogic 49 –, ea a dăruit, împreună cu soţul său, la 5
iulie 1561, unei mănăstiri (nu se ştie care anume), o cruce de lemn sculptat,
îmbrăcată în argint aurit, filigranat, cu aplicaţii de email50. În afară de Gligorcea,
Maria şi Matei Crăciun au mai avut şi alţi copii: pe Anghelina – căsătorită cu
marele vornic Cârstea Ghenovici, pe Mariica – soţia paharnicului Neagoe 51, pe
Teodor şi Ioan 52, morţi probabil de mici. Vornicul Gligorcea Crăciunovici şi soţia
sa, Anghelina, au fost ctitori şi la Mănăstirea Suceviţa, al cărei pomelnic îi
menţionează 53 şi – lucru mai puţin obişnuit – la Mănăstirea Vatoped. La 18
decembrie 1592, se termina de ferecat, pe banii dregătorului moldovean, un
Tetraevanghel grecesc din secolul al XIII-lea, aparţinând mănăstirii athonite. În
însemnarea slavă, dincolo de formulele consacrate şi de blestem, au fost trecute şi
numele care urmau să fie pomenite în lavra împărătească: „Mathei şi Maria; panul
Gligorie mare vornic şi cneaghina Anghelina; fratele său Teodor şi Ioan” 54. La
Voroneţ, vornicului Gligorcea urma ca „panahida să i să facă diasupra mormăntului

48
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 207, nr. IV; N. Iorga, op. cit., p. 395.
49
Un document din 8 aprilie 1566 vorbeşte despre Crăciun, postelnik Magnifici domini
Alexandri, palatini Valachiae, aflat în proces cu un liovean pentru nişte afaceri ale lui Nicoară, vameş
de Hotin, fratele lui Crăciun (N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
XXIII, Bucureşti, 1913, p. 345–347, nr. CLXIII). Numele lui Matei Crăciun şi al Mariei apar în
pomelnicul voroneţean în paragraful „Niamul dvornicului Crăciun” (Andrei Eşanu, Valentina Eşanu,
op. cit., p. 122).
50
Inscripţiile medievale ale României, I, Oraşul Bucureşti, redactor responsabil Alexandru
Elian, Bucureşti, 1965, p. 580, nr. 766; v. şi Arta din Moldova de la Ştefan cel Mare la Movileşti,
catalog de Ana Dobjanschi, Anca Lăzărescu, Gabriela Roşioru (†), Marina Ileana Sabados, Carmen
Tănăsoiu, Liana Tugearu, Bucureşti, 1999, p. 194, nr. 46.
51
DIR, A, XVI/4, p. 151–152, nr. 202; ibidem, p. 170–171, nr. 228.
52
Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, ediţia a II-a, Bucureşti, 1937, p. 123–126.
53
Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 196.
54
Marcu Beza, op. cit., p. 123–126; Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains,
Roma, 1986, p. 102 (v. şi nota 41 bis); Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, I, Bucureşti,
1991, p. 420, nr. 259.
 CTITORII VORONEŢULUI 145

dumisalé” 55. Cu mai bine de două decenii înainte ca Vartolomei Mazereanu să

transpună în limba română vechiul pomelnic al Mănăstirii Voroneţ, egumenul
Ghedeon a tradus din pomelnic şi de pe piatra de mormânt aflată în biserică datele
referitoare la vornicul Gligorcea (Anexa); nu se ştie care a fost scopul acestei
întreprinderi şi dacă o atenţie similară va fi fost acordată şi celorlalţi ctitori. În iulie
1964, mormântul vornicului a fost deschis de arheologul Radu Heitel. Trupul
defunctului a fost găsit intact, iar piesele de costum (în afara rufăriei de corp şi a
încălţărilor) – într-o foarte bună stare de conservare. Din acelaşi mormânt au mai
fost scoase: inelul sigilar al dregătorului, un covor oriental care fusese pus pe
fundul sicriului, o bucată de stofă italienească, folosită la acoperirea sicriului, un
giulgiu pictat şi o pernă de mătase, umplută cu plante56. Restaurate la Bucureşti,
obiectele vestimentare au devenit un preţios reper pentru cunoaşterea costumului
bărbătesc din Ţările Române, la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Între înhumarea jupânesei Maria şi aceea a fiului său, Gligorcea, la
Voroneţ mai avusese loc o înmormântare. Ea este atestată de inscripţia unei lespezi
tombale; în traducere:

„Această piatră a făcut-o Anastasia, cneaghina lui

Văscan Mohilă, pârcălabul de Hotin, fiului său […], în anul
7090 <1582>, luna mai 11 zile” 57.

Documentele cunoscute nu vorbesc despre vreo danie la Voroneţ a

pârcălabului Vascan Movilă. În schimb, un act din 1585 îi plasează pe Movileşti
într-o legătură de dată mai veche cu mănăstirea. În acel an, Gheorghe Movilă (pe
atunci episcop de Rădăuţi) şi Ieremia Movilă vornic au cerut de la Petru Şchiopul o
nouă întărire pentru satul Suhlinţi, din ţinutul Soroca, dăruit Voroneţului de
„moşii” lor. Actul de danie arsese într-un moment neprecizat, anume „când au ars
şi cliserniţa mănăstirii” 58. Este de reţinut afirmaţia lui Gheorghe şi Ieremia Movilă,
anume că satul în cauză fusese închinat nu de părinţi (adică de logofătul Ion Movilă
şi cneaghina Maria), ci de „moşii” lor. Termenul este generic, prin el înţelegându-se
atât bunici, cât şi strămoşi în general. Dacă rămânem la accepţiunea restrânsă, cea
de bunici, donatorii Suhlinţilor vor fi fost Dragotă Movilă şi Salomia, părinţii lui
Ion Movilă şi Vascan Movilă, bunicii lui Gheorghe şi Ieremia Movilă, precum şi ai
fiului lui Vascan, cel îngropat la Voroneţ. Pe de altă parte, dacă incendiul care a
mistuit clisiarniţa a fost unul şi acelaşi cu marele pârjol în urma căruia a dispărut şi

55
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 116.
56
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV–XVIII,
Bucureşti, 1970, p. 113, nota 1.
57
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 211, nr. VII; N. Iorga, Românismul în trecutul
Bucovinei, p. 396.
58
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 51.
146 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

biserica veche a Mănăstirii Voroneţ 59, atunci dania ar trebui aşezată la o vreme mai
îndepărtată şi pusă eventual pe seama ceaşnicului Cozma Movilă şi a soţiei sale,
Marena, contemporani cu Ştefan cel Mare. Oricum ar fi, în urma daniei Movileştii
au fost înscrişi în pomelnic, cu zi de pomenire la 8 noiembrie60. Ulterior, cu
excepţia unor întăriri 61, împuterniciri 62, daruri pentru hram 63 şi scutiri de taxe 64,
acordate de Ieremia, Constantin, Alexandru şi Moise Movilă, în vremea când erau
domni ai Moldovei, mănăstirea aceasta nu s-a mai bucurat de atenţia lor.
Patrimoniul ei a continuat, însă, să crească. În 1588, ieromonahul Efrem
Ivanciul i-a dăruit şapte fălci de vie la Cotnari, pentru sufletul lui şi al părinţilor
lui 65. Mă întreb dacă tatăl acestui ieromonah nu va fi fost Ivanco pitarul, al cărui
nume se regăseşte şi în pomelnicul Voroneţului 66. Respectând principiul cronologic
enunţat, i-aş mai aminti, dintre cei cuprinşi în pomelnic, pe Solomon uricar 67 –
viitorul vistiernic Ion Solomon, diac în 1570 – şi pe logofătul Albotă68, nimeni altul
decât Petru Albotă, logofătul (probabil al doilea) de la 1569–157069, care a donat
un frumos Tetraevanghel Mănăstirii Putna.
Ca şi în alte cazuri analizate deja, nu se ştie prin ce-şi va fi câştigat
hatmanul Barnovschi dreptul de a se înhuma la Voroneţ. Inscripţia lespezii sale
tombale spune, în traducere, doar atât:

„Acest mormânt l-a făcut şi l-a înfrumuseţat cneaghina

Salomia, jupanului său, Brănovschi hatman, în anul 7075
<1567>, luna martie 1” 70.

Poate că o viitoare desluşire a legăturii hatmanului cu Mănăstirea Voroneţ

ar lumina şi relaţia sa de înrudire cu spiţa lui Miron vodă Barnovschi şi, implicit,
cu Movileştii.

59
Nicolae N. Puşcaşu (†), Voica Maria Puşcaşu, Cercetările arheologice de la Voroneţ
(1964–1967), comunicare la „Colocviile Putnei”, VI, Mănăstirea Putna, 10 iulie 2008 (publicată în chiar
acest număr al revistei, cu un titlu modificat).
60
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 116.
61
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 7, 17, 52–53, 55–56, 94.
62
Ibidem, p. 50, 51, 86.
63
Ibidem, p. 78, 79.
64
Ibidem, p. 77, 79.
65
Ibidem, p. 70.
66
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 126. Cu privire la ieromonahul Efrem şi fraţii
lui, care în unele documente sunt numiţi „fiii lui Ivăncuţ”, v. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui
Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 98–99.
67
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 123.
68
Ibidem, p. 122.
69
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 366–368.
70
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 206, nr. III; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti
din veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1928, p. 336; N. Iorga, op. cit., p. 394.
 CTITORII VORONEŢULUI 147

O danie însemnată au făcut Voroneţului, la 1558, monahul Teodosie şi sora

sa, Evdochia, fiii lui Drăgoi, nepoţii Vasutcăi (fiica lui Romaşco, nepoata lui
Drăgoi şi soţia lui Stanciu aurarul). Cei doi fraţi au închinat satul Drăgoeşti, din
privilegiul bunicii lor, Vasutca, de la Ştefan cel Mare 71. Identitatea personajelor
menţionate a fost stabilită cu mai mulţi ani în urmă, ocazie cu care s-a înlăturat şi
presupunerea că Stanciul aurarul ar fi fost un meşteşugar de lux72. Monahul
Teodosie este Teodor, ceaşnicul de la 1553–1554 73. Tatăl acestuia, Ion Drăgoi, a
fost pârcălab; piatra lui de mormânt (ajunsă la muzeul din Suceava) oferă data
exactă a morţii: 16 octombrie 151274. Prin raportare la părintele său, Teodor
ceaşnicul este numit, în marea mărturie a jurământului de la Hârlău al lui
Alexandru Lăpuşneanu (22 iunie 1553), „Theodor Drochoiowicz” 75, înţeles greşit
de Ilie Corfus drept „Teodor de la Dorohoi” 76. Ion Drăgoi şi părinţii lui figurează şi
în pomelnicul Mănăstirii Bistriţa 77. Strămoşul omonim îndepărtat, Drăgoi, apare în
documente din anii 1387–1414, fie drept marschalcus, fie ca „marele” 78. El fusese
stăpân al satelor Drăgoeşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceni, cu uric de la Alexandru
cel Bun. Din acest domeniu, încă două sate aveau să ajungă la Voroneţ; „când i-au
venit ciasul morţii”, monahul Teodosie a lăsat cu blestem mănăstirii nu numai
Drăgoeştii, ci şi Lucăceştii şi Boteştii. Şi „au orănduit şi şi-au scris părinţii şi pre
fraţii lui” în marele pomelnic: „Stanciul, Vasutca, Ioan, Marina, Constantin,
Mihail, Eudochia, Petru, Ioan, monah Teodosii” 79. Şi chiar aşa îi aflăm („Monah
Theodosii, Stanciul, Vastca, Ioann, Marie, Constantin, Mihail, Eudochiia, Petr[u],
Ioan, cu tot niamul”), cu zi de pomenire în „octomvrii, în 26, în dzioa Sf[ă]ntului
Marelui Mucenic Dimitrii, după ceasuri, înnainte Sf[i]ntei Liturghii, făclii tuturor
părinţilor, panahida ce maré cu parastas, iar la trepedzaré, măncaré şi băutură după
putinţa m[ă]n[ă]stârii” 80. Actul de danie şi consemnarea din pomelnic conţin nu
doar numele (cunoscute, de altfel) ale bunicilor: Vasutca şi Stanciul (aurarul), ci şi
pe acelea ale părinţilor: Ioan (Drăgoi pârcălabul) şi Marina/Maria, dintre care
ultimul, neatestat de alte izvoare, întocmai ca şi numele fraţilor monahului
Teodosie. Tot pe patul de moarte, probabil după ce şi-a rânduit soarta averii,
monahul Teodosie a îmbrăcat schima, devenind schimnicul Teofan. A murit şi a

71
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 70.
72
Ştefan S. Gorovei, Recenzie la Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul
medieval Baia în secolele XIV–XVII, II, Iaşi, 1984, în AIIAI, XXII/2, 1985, p. 812–813.
73
Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994,
p. 101, 103, 105.
74
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 150–151, nr. XXVIII; G. Balş, op. cit., p. 346.
75
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 171, nr. 84.
76
Ibidem, p. 177.
77
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, publicat de Damian P. Bogdan, Bucureşti, 1941, p. 117.
78
Teodor Balan, Documente bucovinene, I, Cernăuţi, 1933, p. 75.
79
Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 39.
80
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 115; v. şi p. 118.
148 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

fost îngropat la Voroneţ, sub o piatră a cărei inscripţie consemnează şi moartea

surorii sale. În traducere:

„Pomeneşte, Doamne, sufletul roabei tale, Evdochia

păcătoasa, în împărăţia cerurilor; şi a murit în anul 7076
<1568>, luna ianuarie 6 zile. Acest mormânt este al monahului
Theodosie, numit Theofan schimnicul, veşnica lui pomenire. Şi a
murit în anul 7083 <1574>, luna decembrie 8 zile” 81.

S-ar cădea ca piatra acestor ctitori (altminteri, menţionaţi în pomelnic

imediat după domni), păstrată acum departe de biserică, să se întoarcă acolo unde îi
este locul, adică în interiorul casei Domnului.
Dintre dregătorii mijlocului de veac al XVI-lea, pomelnicul voroneţean a
păstrat şi alte nume. Mă opresc asupra câtorva, mai familiare. „Feciorii Niagăi
părcălab” 82 sunt pârcălabul de Hotin Ionaşco Neagoe (atestat în funcţie în răstimpul
1553–1560) şi fraţii săi. În paragraful „Niamul Hărăi vel dvornic”83 este vorba
despre Ion Hâra, pârcălab de Hotin, apoi vornic al Ţării de Jos, unul dintre boierii
care l-au sprijinit pe Alexandru Lăpuşneanu să ia domnia Moldovei, în 1552; ctitor
la Humor, Ion Hâra a fost îngropat în biserica acestei mănăstiri 84. „Sturdzea
diiac” 85 nu este altul decât Dimitrie Sturdzevici, diac la 1552. Băloş logofătul 86 a
fost ispravnicul zidirii Mănăstirii Râşca; botezat Toader, călugărit Teofilact (în
intervalul 1548–1552), menţionat pentru ultima oară în documente la 1562, a fost
înmormântat, foarte probabil, la Râşca 87. Desigur că „Sturdze hatman” 88 este Ion
Sturdza, pârcălab de Hotin şi apoi hatman în răstimpul 1550–155289.
Cel mai însemnat act ctitoricesc la Voroneţ înfăptuit după construirea noii
biserici se leagă de personalitatea mitropolitului Moldovei Grigorie Roşca. Călugăr
voroneţean, mitropolitul Grigorie – despre care, mai târziu, mitropolitul Dosoftei
avea să spună că era vărul lui Petru Rareş – a adăugat zidirii lui Ştefan cel Mare un
pridvor şi a îmbrăcat biserica în haina de culoare care i-a adus faimă. În 1550, a
dăruit un Tetraevanghel, ferecat în argint, ale cărui inscripţii (una în cuprinsul cărţii
şi alta pe ferecătură) trădează legătura personală a mitropolitului cu mănăstirea

81
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 211, nr. VIII; G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare,
Bucureşti, 1926, p. 282; idem, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 336; N.
Iorga, op. cit., p. 396.
82
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 122.
83
Ibidem, p. 123.
84
Petronel Zahariuc, O genealogie de refăcut: familia Hâra, în ArhGen, I (VI), 1994, 3–4,
p. 227–228; Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 199–200.
85
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 127.
86
Ibidem, p. 122.
87
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 50–51.
88
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 128.
89
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 206–215.
 CTITORII VORONEŢULUI 149

„unde din frageda copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea sfântului
părinte al nostru Daniil cel Nou, şi unde am primit cinul îngeresc, şi unde mult
m-am trudit cu sufletul şi am întărit şi am împuternicit sfânta mănăstire, în tot
cursul vieţii mele, cu dreapta şi de Dumnezeu dăruita agonisită şi avere a mea, ca
să-mi fie blagoslovită şi veşnică pomană, mie şi părinţilor mei” 90. Se înţelege de
aici că dania lui Grigorie Roşca trebuie privită şi ca un act de pioşenie faţă de
părinţii săi. Tot Voroneţului, mitropolitul i-a mai închinat şi câteva broderii
liturgice, lucrate cu fir de aur, argint şi mătase pe fond de mătase 91. O bogată danie –
consemnată într-un document din 21 martie 1551 –, constând în chilii pentru
călugări, părţi din satul Malinţi, mori cu şteze, două iazuri, prisăci, patru fălci de
vie cu crame şi şură, sălaşe de ţigani şi 200 de galbeni ungureşti a fost făcută de
mitropolit tot cu gândul la pomenirea sa şi a părinţilor (de două ori este menţionată
doar „pomenirea părintelui său”) 92. Toate acestea m-au făcut să cred, cu ceva timp
în urmă, că de Voroneţ Grigorie Roşca era legat personal şi că această legătură pare
să se fi stabilit prin intermediul tatălui său93. Din păcate, în pomelnicul mănăstirii
numele părinţilor nu sunt menţionate explicit şi nici un alt izvor nu conţine vreo
informaţie directă despre ei. Dreptul său de ctitor, mitropolitul şi l-a exercitat
pictându-se în fresca exterioară, în apropierea uşii de sud, alături de Sfântul Daniil
cel Nou (Sihastrul), înfăţişat cu aureolă, şi pregătindu-şi locul de odihnă veşnică în
biserică. Piatra tombală, cu un câmp frumos împodobit, conţine o inscripţie slavă, a
cărei tălmăcire este următoarea:

„În zilele binecinstitorului domn, Io Iliaş voievod, iată

eu, mitropolitul kyr Grigorie, frica de moarte m-a cuprins, la
şaptezeci şi trei de ani de viaţă şi m-am gândit că nu va trece de la
mine acest pahar şi m-am hotărât pentru această casă a tuturor
fraţilor acestui sfânt lăcaş şi mi-am făcut aici mormânt unde,
când voi fi mort, să fiu îngropat. În anul 7078 <1570>, luna
februarie 5” 94.

Iar în pomelnic s-a consemnat: „panihida să i să facă diasupra mormăntului

Sf[i]nţii Salé” 95.

90
I. Bogdan, Evangheliile de la Homor şi Voroneţ din 1473 şi 1550, în ARMSI, s. II,
tom. XXIX, 1906–1907, p. 653.
91
G. Popescu-Vâlcea, Din odoarele de artă de la Dragomirna, în BOR, LXXXV, 1967,
11–12, p. 1246–1247; Broderia veche românească, studiu introductiv Maria Ana Musicescu,
antologia ilustraţiilor Ana Dobjanschi, catalog Maria Ana Musicescu şi Ana Dobjanschi, cuvânt
înainte Vasile Drăguţ, Bucureşti, 1985, p. 42–43, nr. 50, 51 şi planşa 57.
92
DIR, A, XVI/2, p. 1–4, nr. 1; Vartolomei Mazerean, op. cit., p. 73–77.
93
Maria Magdalena Székely, Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş, p. 175.
94
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 209, nr. VI; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti
din veacul al XVI-lea, p. 336; N. Iorga, op. cit., p. 395.
95
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 117.
150 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

Desfăşurând în sens invers firul cronologic, s-ar cuveni să-i amintim şi pe

câţiva dregători, mari şi mici, care au slujit în domniile urmaşilor lui Ştefan cel
Mare şi care apar, la rândul lor, în pomelnicul de la Voroneţ: „Fătul posadnic” 96,
fiul lui Coste posadnic 97, pârcălab de Ciubărciu, atestat în 1528 şi 1546; „Theodor
logofet” 98, deţinător al dregătoriei între anii 1524 şi 1537, ctitor al Humorului 99,
unde şi-a aflat şi locul odihnei veşnice la 1539 100; „Căţanul” 101, de fapt Toma
Căţelean, comis în răstimpul 1510–1523 sau „vameşul Giurgea Bruudrovici”102,
adică Giurgea Brudur, diac de vistierie la 1506.
Din această înşiruire, din pomelnicul de la Voroneţ lipseşte, în chip
inexplicabil, marele logofăt Gavril Trotuşan, căruia i se datorează închinarea, în
1516, a unui epitaf pe mătase italienească, de culoarea purpurei, cu broderii din fir
de aur, argint şi mătase 103. În traducere, inscripţia lui sună astfel: „Cu bunăvoia
Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, a binevoit robul lui
Dumnezeu, pan Gavril vistiernic Trotuşan, iată, el, aprins de dorul iubirii de
Hristos, cinstitor al patimilor (Lui), a făcut acest aer şi l-a dat spre rugă sieşi, şi
împreună-trăitoarei sale, şi copiilor săi, în mănăstirea de la Voroneţ, unde este
hramul Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic şi Purtător de Biruinţă Gheorghe, în
anul 7024 <1516>, luna august 25” 104. La o dată şi în împrejurări necunoscute,
epitaful lui Trotuşan a părăsit Voroneţul. În 1775, când arhimandritul Vartolomei
Mazereanu a întocmit condica acestei mănăstiri, somptuoasa broderie nu se
mai afla acolo.
Zadarnică a rămas şi căutarea, în rândul ctitorilor din pomelnic, a unui
personaj despre care nu pot spune nimic altceva decât ceea ce se citeşte pe lespedea
lui tombală; în traducere:

96
Ibidem, p. 127.
97
Sorin Gh. Iftimi, Posadnicii: o dregătorie, un neam şi o aşezare, în ArhGen, I (VI),
1994, 1–2, p. 256; Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 122.
98
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 127.
99
A fost ctitor şi la Mănăstirea Bistriţa, în al cărei pomelnic apare (Pomelnicul Mănăstirii
Bistriţa, p. 116).
100
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 51–80.
101
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 127.
102
Ibidem.
103
Petre Ş. Năsturel, Date noi asupra unor odoare de la mănăstirea Putna, în Rsl, III,
1958, p. 146, nr. 67; Maria Ana Musicescu, Muzeul mănăstirii Putna, Bucureşti, 1967, p. 23, nr. 17 şi
fig. 27; eadem, Broderia medievală românească, Bucureşti, 1969, p. 36, nr. 29 şi fig. 53; Broderia
veche românească, p. 40, nr. 40.
104
Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, în RIAF, I,
1883, II, p. 262–263 (text slav şi traducere românească); Émile Turdeanu, La broderie religieuse en
Roumanie. Les épitaphioi moldaves aux XVe et XVIe siècles, în CL, IV, 1941, p. 209, nr. X (text slav
şi traducere în limba franceză).
 CTITORII VORONEŢULUI 151

„Acest mormânt l-au înfrumuseţat Turcea şi Stoica

născătorului lor, pan Florea, care a trecut la veşnicele lăcaşuri în
anul 7013 <1505>, luna ianuarie 18 zile” 105.

Paradoxal, cel mai vechi mormânt cu inscripţie de la Voroneţ îi aparţine

unui necunoscut. Fireşte însă că înmormântarea lui într-o ctitorie domnească, la
mai puţin de două decenii de la edificarea ei, nu poate fi întâmplătoare. Singura
explicaţie pe care o pot oferi deocamdată este aceea că „pan” (boier, aşadar) Florea
făcea parte din neamul ctitorilor Voroneţului vechi. Întâmplător sau nu, unul dintre
fiii lui se numea Turcea, întocmai ca şi unul dintre copiii pârcălabului de Hotin
Vascan Movilă 106, despre a cărui legătură cu Voroneţul a fost vorba ceva mai
înainte. Faptul că o înrudire între cele două grupuri de personaje nu poate fi în acest
moment probată nu înseamnă că ea nu a existat în realitate.
Încet-încet, parcurgând drumul înapoi, am ajuns, în sfârşit, la domnia lui
Ştefan cel Mare. Dintre cei care i-au fost alături în ultimii ani, pomelnicul de la
Voroneţ a reţinut mai multe nume, ca, de pildă, „boiariul Muşat”107 – Muşat,
pârcălab de Hotin la 1491–1496, menţionat şi în pomelnicul Bistriţei108; „Reţeş”109 –
Ioan Reaţeş, pârcălab de Neamţ în intervalul 1486–1494, de asemenea cuprins în
pomelnicul bistriţean110; „Sima vistiarnic” 111 – adică Sima Boldur, vornicul de mai
târziu, care a deţinut marea vistierie între anii 1486 şi 1491, ori „părcalabul Luca
Arbure” 112, în fapt portar al Sucevei până în 1523. Urmărind, în pomelnic,
dregătoriile acestora şi apoi verificând în documentele de cancelarie perioada când
au fost ele ocupate de respectivele persoane, am ajuns la concluzia că boierii în
cauză, precum şi alţii, asupra cărora nu insist în acest cadru, au fost ctitori (prin
gesturi pe care nu le mai cunoaştem astăzi) ai Voroneţului domnesc, înălţat de
Ştefan cel Mare în 1488.
Extinzând aceeaşi metodă şi la alte cazuri, ies la iveală şi personaje care nu
pot fi asociate decât cu mănăstirea veche, aceea de dinainte de 1488. În această
situaţie se află – chiar dacă nu este vorba propriu-zis de ctitori –, grupul de „boiari
ucişi de turci” 113, adică aceia căzuţi în timpul campaniei otomane din 1475,
încheiată cu lupta de la Vaslui. Numele lor erau cunoscute până acum din

105
Eugen A. Kozak, op. cit., p. 208, nr. V; G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 282;
idem, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 346; N. Iorga, op. cit., p. 395.
106
DIR, A, XVI/4, p. 257, nr. 317.
107
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 126.
108
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, p. 100.
109
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 125.
110
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, p. 100.
111
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 127.
112
Ibidem, p. 126.
113
Ibidem, p. 125.
152 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

pomelnicul Mănăstirii Bistriţa114 (în care au fost înregistraţi sub titlul Aceşti pani
au murit în război cu turcii), izvor de la care am pornit, acum câţiva ani, într-o
cercetare de tip prosopografic115. Este evident că în ambele pomelnice – şi probabil
cele citate nu au fost singurele – listele respective s-au transcris imediat după luptă.
Or, în 1475, la Voroneţ fiinţa încă vechea biserică, anterioară ctitoriei domneşti.
Acestui grup i se adaugă „Iuga vistiarnic, ctitor”116, deţinător al dregătoriei
între anii 1458 şi 1479. Boier cu vocaţie ctitoricească, dar şi rudă domnească, după
cum pare, Iuga este cunoscut mai cu seamă datorită daniilor făcute la mănăstirile
Moldoviţa şi Putna, pentru care există şi mărturii documentare. Dacă avem în
vedere şi pomelnicele, cercul se extinde, între beneficiare numărându-se şi
mănăstirile Bistriţa 117 şi Voroneţ 118. Acesteia din urmă i-a „dat o zgardă, preţul ei
150 galbeni buni” 119. Nu ştim în ce an s-a petrecut aceasta, dar cu siguranţă înainte
de 1488, anul zidirii noului Voroneţ, fiindcă Iuga a părăsit marea vistierie înainte
de 24 mai 1479, rămânând membru al sfatului până în 1484 120. O cercetare recentă
a demonstrat că Iuga a murit în 1490 şi a fost înmormântat la Putna, sub o lespede
funerară păstrată doar fragmentar 121.
Pe o altă filă a pomelnicului de la Voroneţ dăm peste paragraful consacrat
„Tăutului logofet” 122, în care primul nume înscris este Dobrul. Or, Dobrul nu a
făcut parte niciodată din patrimoniul onomastic al Tăutuleştilor. El aparţine, de
fapt, unui alt logofăt decât Tăutu (şi e lesne de reconstituit felul în care s-a produs
confuzia, în cursul copierii târzii a pomelnicului, mai ales că atât Tăutul, cât şi
Dobrul se numeau Ioan), care a ocupat cea mai înaltă funcţie din sfat în primii ani
de domnie ai lui Ştefan cel Mare, din 1457 până la 1468, aşadar cu două decenii şi
mai bine înainte de transformarea Voroneţului în ctitorie domnească.
În aproximativ aceeaşi perioadă (mai exact, 1454–1469), corespunzând
etapei vechi din istoria Mănăstirii Voroneţ, a fost membru al sfatului şi Toma
Cânde, înscris în pomelnic în paragraful „A Căndescului” 123, în care cel dintâi
nume este chiar Thoma.

114
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, p. 110. Faţă de pomelnicul de la Bistriţa, cel de la
Voroneţ conţine câteva nume în plus, adăugate ulterior, fără legătură cu acest capitol. Stolnicul
Frunteş, de pildă, nu a căzut la Vaslui.
115
Maria Magdalena Székely, „Aceşti pani au murit în război cu turcii”, în AP, II, 2006,
1–2, p. 127–136.
116
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 124.
117
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, p. 100.
118
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 116 şi 148.
119
Ibidem, p. 116.
120
Ştefan S. Gorovei, Un ctitor uitat la Putna şi asocierea la atributele puterii suverane, în
SMIM, XXI, 2003, p. 259 şi nota 12.
121
Ibidem, p. 257–270.
122
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 124.
123
Ibidem, p. 125.
 CTITORII VORONEŢULUI 153

În fine, încă un exemplu poate fi acela al lui „Danovici boiar”124, mai exact
Costea Danovici, fiul lui Dan ceaşnicul, boier cu o îndelungată carieră, membru al
sfatului din 1437 până la 1468, ctitor nu numai la Voroneţ, ci şi la Bistriţa125.
Ultimele observaţii privesc anii de dinaintea domniei lui Ştefan cel Mare,
când Mănăstirea Voroneţ nu apare în nici un izvor scris. Cu excepţia mărturiilor
arheologice, doar pomelnicul mai dovedeşte, indirect, prin numele donatorilor, că
aşezământul exista cu adevărat. Dintre aceşti donatori, am selectat un singur caz,
care mi s-a părut ilustrativ. Este vorba despre Cozma Şandrovici, menţionat alături
de soţia lui, Marina126. Cozma Şandrovici a fost boier în sfat începând din 1432.
Sfârşitul îndelungatei sale cariere a coincis cu urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan
cel Mare. În cel dintâi document emis de cancelaria acestui domn, Cozma Şandrovici
ocupă prima poziţie în sfat. În actele ulterioare, numele lui nu se regăseşte;
probabil că murise între timp. Dania către Voroneţ, care i-a asigurat înscrierea în
pomelnic, trebuie plasată, aşadar, în deceniile patru şi cinci ale veacului al XV-lea.
Cozma şi Marena au avut posteritate în neamul Hrincovici; un nepot de fiică,
probabil, Bratul Hrincovici, a fost dregător în vremea lui Bogdan al III-lea, Ştefăniţă
şi Petru Rareş 127. Cercetând mai departe pomelnicul voroneţean, în paragraful
rezervat „lui Hrincovici” 128 vom regăsi numele Cozma şi Marina, dovadă a faptului
că reprezentanţii acestui neam au continuat să facă danii la Voroneţ, îndeplinindu-şi
obligaţiile de ctitori în calitatea lor de urmaşi ai lui Cozma Şandrovici şi ai soţiei sale.
Reluarea după zece ani a cercetării cu privire la începuturile Voroneţului
mă determină să rămân la presupunerea avansată atunci şi anume că Stan Bârlici de
la 1436 sau un membru al familiei sale a ctitorit vechea mănăstire. În zonă se aflau
stăpânirile urmaşilor lui Coste Mădzărăescul şi Oană vornicul, dintre care unele,
cumpărate de Ştefan cel Mare, au format primul patrimoniu funciar al
aşezământului 129. La acestea se adăuga un sat mai îndepărtat, cumpărat de domn de
la descendenţii lui Isaia Gârdovici logofătul 130. Chiar neprobate documentar,
legăturile de rudenie între cele trei neamuri şi statutul acestora de ctitori ai
Voroneţului sunt întru totul posibile 131.
Stan Bârlici „de la Voroneţ” era fiul lui Bârlă de la Hârlău132. Or, Hârlăul
şi Voroneţul sunt două puncte de care se leagă şi biografia mitropolitului Grigorie
Roşca. După cum lasă să se întrevadă sursele analizate, mitropolitul pare să fi făcut

124
Ibidem.
125
Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, p. 98.
126
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 126.
127
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 413–418.
128
Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, op. cit., p. 127.
129
DRH, A, III, p. 75, nr. 40; p. 160, nr. 81; p. 163–164, nr. 82.
130
Ibidem, p. 95, nr. 51.
131
Întreaga analiză la Maria Magdalena Székely, Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş,
p. 169–178.
132
Pentru el, v. şi Stela Cheptea, Un oraş medieval - Hârlău, Iaşi, 2000, p. 33–36.
154 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

şi el parte, probabil prin tatăl său, din familia vechilor ctitori ai Voroneţului, ceea
ce poate să însemne că era scoborâtor din acelaşi Bârlă de la Hârlău.
În urmă cu mai bine de două decenii, referindu-se la daniile făcute
Voroneţului de monahul Teodosie şi sora sa, Evdochia, descendenţi ai boierului
Drăgoi, Ştefan S. Gorovei scria: „ar fi de urmărit provenienţa acestui drept la
neamul lui Drăgoi marele […]; va fi fost vechiul lăcaş de acolo (anterior celui
construit de Ştefan cel Mare) ctitoria neamului lui Drăgoi ?” 133. În lipsa unor
informaţii mai consistente, este dificil de spus dacă Drăgoi de la sfârşitul secolului
al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea sau urmaşii lui vor fi fost întemeietorii
Voroneţului. Dar ctitori, în sensul de donatori, au fost în tot cazul.
Pentru panul Florea şi Maria, mama vornicului Gligorcea Crăciunovici,
ştirile sunt încă şi mai sărace. Îngroparea lor la Voroneţ mi se pare, însă, un temei
solid pentru a vedea în ei descendenţi ai vechilor ctitori.
La acest final se cuvine a propune o explicaţie pentru o situaţie aparent
neobişnuită. Pe de o parte, la Voroneţ există o seamă de morminte, ale unor
persoane pe care suntem obligaţi să le trecem în categoria ctitorilor, dar care nu
apar niciodată – până la momentul îngropării – în vreo legătură cu mănăstirea. Pe
de altă parte, pomelnicul menţionează şi el nume de ctitori, dar acţiunile întreprinse
de aceştia nu sunt cunoscute din alte izvoare. Cred că situaţia aceasta se explică
prin statutul Mănăstirii Voroneţ şi prin tipul daniilor care i s-au făcut. Faptul că, în
arhiva Voroneţului, nu au existat acte de danie anterioare anului 1488 (lucru
confirmat de condica arhimandritului Vartolomei) este o dovadă că acest lăcaş a
fost, până la intervenţia lui Ştefan cel Mare, o mănăstire de familie, fără un
patrimoniu funciar propriu. Acest statut 134 este o mărturie indirectă atât pentru
vechimea lăcaşului iniţial, cât şi pentru bunăstarea neamului care o patrona. Daniile
persoanelor care nu făceau parte din neamul ctitorilor-stăpâni se vor fi rezumat la
veşminte, ţesături şi obiecte liturgice, distruse, pierdute sau prefăcute de-a lungul
timpului, precum „zgarda” dăruită de vistiernicul Iuga, atestată doar în pomelnicul
Voroneţului şi despre care nu se mai ştie nimic.

133
Ştefan S. Gorovei, Addenda et corrigenda. Precizări utile şi reveniri necesare, în AIIAI,
XXIII/2, 1986, p. 906.
134
Pentru ctitoriile particulare, v. N. Grigoraş, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti
(Ctitorii şi proprietăţi boiereşti), în SCI, XX, 1947, p. 114–131; Henri H. Stahl, Studii de sociologie
istorică, Bucureşti, 1972, p. 169–185; Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până
la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 172–173.
 CTITORII VORONEŢULUI 155

ANEXĂ

† În dzilele prebunului şi de H[risto]s iubitoriului d[o]mnului Erimie Movila

voevoda, vá lët 7108 <1599> noem[vrie] 1, la doao ceasuri din dzi, s-au pristăvit robul lui
Dumnedzău dumnealui Grigorce după cel numit Crăciun ce-au fost vor[nic] mare de Ţara
de Sus, întru vecinica pomenire. Şi s-au adus trupul său întru a sa rugă în Sf[ă]nta
Mănăstire Voroneţul, unde este hramul Sv[ă]ntului, Slăvitului, Marele Mucenic şi Tarelui
Strădănuitor, a lui H[risto]s slugă, Gheorghie.
Tot într-această lună, în 4 dzile s-au îngropat în sv[ă]nta besearecă, aproape de
sfintele şi precinstitele moaşte a precuviosului părintelui nostru Daniil cel Nou.
<F. 1v:> Scrisoare di pe piatra mormăntului Grigrigorcii [sic !] ce-au fost vor[nic]
mare de Ţara de Sus, care este îngropat în Mănăstire Voroneţul:
7108 <1599>
În dzilele prebunului şi luminatului şi de H[risto]s iubitoriului d[o]mnului Erimie
Movila voevoda, această groapă s-au făcut şi s-au înfrumus[e]ţat de jupăniasa Anghelina
giupănului seu, Grigorcii, ce-au fostu vor[nic] mare, care s-au pristăvit într-acest mormănt
cu preiubita maică-sa, giupăniasa Mariia, care s-au pristăvit în dzilele prebunului
d[o]mnitoriu Bogdan vodă într-acest mormănt.
Lt 7261 <1752> dec[hemvrie] 29 îmbla acest velet cănd am scos pe romănie eu,
Ghedoan eg[umen] Voroneţului.
<F. 2v:> A ctitorilor. 7108 <1599> 135.

135
DANIC, Documente istorice, 195/LXXXIV. Mulţumesc d-lui Ştefan S. Gorovei pentru
semnalarea acestui document şi P.C. Ieromonah Marcu pentru copia pusă la dispoziţie.