TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE.

CONEXIUNI GENEALOGICE ŞI MOŞTENIRI HERALDICE

În anii din urmă, câteva cercetări genealogice au avut în vedere înrudirile

acelor boieri ai lui Ştefan cel Mare1 prezen i în sfatul domnesc în lunga domnie a
marelui voievod. Urme palpabile ale acestor sfetnici sunt foarte pu ine, deşi
aproape to i îşi vor fi găsit odihna veşnică în bisericile de pe lângă cur ile sau
reşedin ele din satele lor. Timpul le-a năruit ctitoriile iar lespezile de mormânt,
dacă vor fi fost, se vor fi risipit. Prin stingerea neamurilor boiereşti, locurile lor de
veci au fost uitate. Însă cele câteva biserici rămase pot fi considerate repere ale
evolu iei arhitecturii ecleziastice moldoveneşti, construite la cumpăna veacurilor
al XV-lea şi al XVI-lea.
Ctitoria marelui logofăt Ioan Tăutul de la Bălineşti reprezintă începutul
picturii exterioare în Moldova2, dimpreună cu biserica ridicată de Luca Arbure,
portarul Sucevei, pe domeniul său de la Solca (Arbore); ambele au fost construite
între anii 1499 şi 1502. Cei doi mari boieri mai construiseră şi alte biserici: Arbure
la Şipote (jud. Iaşi), în 1507, păstrată şi ea, dar cu înfă işarea schimbată, iar Tăutu
la obârşia râului Vaslui, la Trestiana, din care a rămas doar amintirea inscrip iei pe
un clopot cu anul 1496, pierdută şi aceasta, dar consemnată de Axinte uricariul. Un
alt mare boier al vremii sale, postelnicul Cozma Şarpe, a construit în anul 1519 o
biserică lângă curtea sa din Şcheia (Văleni, jud. Neam ). De asemenea, considerată
una dintre cele mai vechi ctitorii boiereşti din Moldova, la Dolheştii Mari, pe
Şomuz, se păstrează biserica în care fost înmormântat Şendrea, portarul Sucevei,
mort în vara anului 1481, în lupta de la Râmnic.
Reşedin e boiereşti cu ctitorii familiale, chiar dacă nu de prestigiul celor de
la Bălineşti, Arbore sau Şcheia-Văleni, vor mai fi fost presărate pe tot pământul
Moldovei, pe diferitele „domenii” boiereşti. Aceste întinderi funciare le întâlnim
men ionate ca atare încă de la 6 mai 1387, când domnul ării şi boierii au depus

1 Lucian-Valeriu Lefter, Moştenirea celor dintâi sfetnici ai lui Ştefan cel Mare, în AP, IV,
2008, 1, p. 153–172; idem, Boieri din familia lui Ştefan cel Mare, în „Caietele Şcolii Doctorale”, II,
2008, p. 25–34; idem, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare, în SMIM, XXVII, 2009,
p. 111–144; idem, De la Ioan Tăutul la Ionaşco Ghenghea. Pământul şi moştenirea genealogică, în
vol. Pro Bucovina. Repere istorice şi na ionale, coordonat de Mihai-Bogdan Atanasiu şi
Mircea-Cristian Ghenghea, Bucureşti, 2010, p. 15–37; idem, „Boierii noştri credincioşi”. Conexiuni
genealogice în sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, în AP, VI, 2010, 1, p. 253–282.
2 Pentru aceasta, v. Dumitru Nastase, Biserica din Bălineşti şi pictura exterioară, în SCIA,

43, 1996, p. 3–17.

„Analele Putnei”, IX, 2013, 1, p. 59–90.

60 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

omagiul la Liov3, unde identificăm modelul de raportare al acestora la posesiunea

nobiliară4, ca justificare a puterii şi prestigiului familiei, precum în Polonia.
Urmărind încrengătura genealogică şi inând seama de modestele mărturii
documentare, putem delimita câteva grupări familiale5, cu orientări şi interese
politice transmise ereditar, cu alian e matrimoniale menite să coaguleze putere şi
influen ă6, realită i care confirmă existen a unei oligarhii boiereşti ereditare aflată la
temelia guvernării ării7. În Anexa8 studiului de fa ă, am creat imaginea unei
reconstituiri, cu certitudini şi ipoteze, a rela iilor genealogice existente între boierii
sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, cu legături familiale care urcă şi coboară,
în unele cazuri, vreme trei secole, extinse şi asupra altor familii boiereşti9.
Descenden i ai vitejilor din vremea descălecatului ării, pe unii urmaşi ai boierilor
lui Ştefan cel Mare îi putem urmări până spre începutul secolului al XVII-lea,
perioadă în care se amestecă şi se pierd între noile neamuri boiereşti. Deşi, într-un
fel sau altul, legăturile de rudenie cuprindeau majoritatea boierilor din sfatul
domnesc, până în acest moment al cercetării, în mod concret putem reconstitui

3 În ambele variante ale omagiului, se men ionează despre „poporul, ara noastră, cetă ile
Moldovei şi celelalte domenii (ceteraque dominia); Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti
înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, nr. 162 şi 163, p. 599–603.
4 Mircea Ciubotaru, Ipoteze şi incertitudini genealogice, în ArhGen, II (VII), 1995, 3–4,

p. 271.
5 În sensul enun at de Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorită i, puteri (Moldova,

secolele XV–XVII), în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 89–90.

6 Lucian-Valeriu Lefter, Despre solidarită i şi descenden e la boierii lui Ştefan cel Mare.

Câteva precizări, în AP, VII, 2011, 1, p. 369–376.

7 Neagu Djuvara, Les Grands Boïars ont-ils constitué dans les principautés roumaines une

véritable oligarchie institutionelle et héréditaire ? în „Südost-Forschungen”, XLVI, 1987. Studiul a

fost republicat ca introducere, O realitate ocolită până acum de istoriografia română: „boierii mari”
din ara Românească şi Moldova au reprezentat, dintru început, o adevărată oligarhie institu ională
şi ereditară, în Neagu Djuvara, Ce au fost boierii mari în ara Românească ? Saga Grădiştenilor
(secolele XVI–XX), Bucureşti, 2010.
8 Accesibilă on-line la adresa analeleputnei.ro/wp-content/uploads/2014/06/ANEXA-Lefter-

Tiron-Arbore-heraldic-2013.jpg.
9 Spi a genealogică a înrudirilor boierilor lui Ştefan cel Mare, publicată în 2010, a fost

completată datorită unor cercetări care reașează într-o lumină nouă preocupări mai vechi. Astfel:
Ştefan S. Gorovei, Descenden a domnească a Movileştilor. Observa ii şi argumente noi, în vol. Aut
viam inveniam aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu, editori Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc,
Gheorghe Lazăr, Iaşi, 2012; Lucian-Valeriu Lefter, Obârşia şi continuitatea familiei Ponici, în
ibidem; idem, Un neam de boieri moldoveni: Ciocârlie, în SMIM, XXIX, 2011, p. 91–110; Liviu
Pilat, Comunită i tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII–XVIII), Bacău, 2002, p. 22–73
(cercetările genealogice privitoare la înrudirile lui Cozma Şandrovici, ale neamului Hrincovici şi la
descenden a lui Stanciu Stărostescu, prin familia Prăjescu); Costin Merişca, Rela ia
genealogie-toponimie-antroponimie în zona satelor Miclăuşeni-Butea-Hândreşti din jude ul Iaşi, în
ArhGen, I (VI), 1994, 3–4, p. 13–34; Petronel Zahariuc, Mihail de la Dorohoi şi descenden a sa, în
ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 177–181.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 61

verigile existente între vreo 40 de boieri din cei peste 110 identifica i de Aurelian
Sacerdo eanu10 care s-au aflat alături Ştefan cel Mare în sfatul domnesc.
Prin urmare, neamurile boiereşti aflate în cercul puterii ar putea fi grupate
astfel:
1. Boieri înrudi i cu Ştefan cel Mare: Şendrea, portarul Sucevei
(1479–1481), cumnat; Isaia, pârcălab şi vornic (1457–1470), cumnat; Dumşa,
postelnic (1497–1500), nepot de soră; Petru Clănău, spătar (1486–1507), nepot de
soră prin alian ă (ginere al surorii sale Maria). Urmează celelalte rude: Arbure cel
Bătrân, pârcălab de Suceava (1471–1476), probabil văr, apoi un fiu al acestuia,
Luca Arbure, portar sau pârcălab de Suceava (1486, 1498–1523), şi un posibil
ginere, Crasnăş, postelnic şi vornic (1458–1467), care se încuscrea cu Dragoş Boul,
pârcălab şi vornic (1478–1491). Adăugăm pe Vlaicul, pârcălab şi prim sfetnic
(1451–1484), probabil unchi după mamă lui Ştefan cel Mare, şi fiul acestuia, Duma
Vlaicul, care a urmat în aceeaşi dregătorie, pârcălab şi prim sfetnic (1468–1502).
2. Grupul familiei lui Cozma Şandrovici (1432–1457, în sfatul domnesc):
ginerele acestuia, Ivaşco Hrincovici (1456–1478, în sfat) şi un alt ginere, Ste co
Dămăcuş (1455–1468, în sfat). Apoi, Ignatie-Iuga, vistiernic (1459–1479), ginere
lui Ste co Dămăcuş, şi fiul acestuia, Mihul, ceaşnic (1476); se adaugă un cumnat al
so iei lui Cozma, Hodco Costici de la Mamorni a, postelnic (1427–1446), precum
şi un nepot al acesteia, anume Şteful, pitar şi pârcălab (1476–1496). Părin ii şi
bunicii acestor boieri se regăsesc între boierii lui Alexandru cel Bun şi ai urmaşilor
acestuia: Şandru de la Tudora, pârcălab şi în sfat (1400–1422), tatăl lui Cozma;
Hrinco (1407–1425), în sfat; Domoncuş de la Sire el, stolnic şi în sfat (1409–
1437); Costea viteazul, 1395, în sfat, şi Iacuş Pântecosul, vistiernic (1423–1425),
socrul lui Cozma Şandrovici.
3. Descenden a vornicului Oană de la Tulova (1401–1425) s-a perpetuat
prin legăturile genealogice ale celor trei fii ai săi: Stanciul cel Mare, căsătorit cu
Chiajna, sora lui Alexandru cel Bun, a fost vistiernic, postelnic, pârcălab şi prim
sfetnic (1432–1479); fiul acestuia, Mârza, a fost pârcălab şi al doilea boier în sfat
(1468–1476). Lazor (1432–1452, în sfat), a avut ginere pe Bora Şandru, pârcălab şi
comis (1479–1520). Al treila fiu al lui Oană vornicul, Costea, a avut ginere pe
Hărman, clucer şi pârcălab (1469–1499), care era nepotul de frate al lui Mihail
O el, pisar (1436–1458). Însă Hărman mai avusese o căsătorie, cu Maruşca, fiica
lui Şteful Jumătate (1432–1448, în sfat). Socrul lui Hărman mai avea doi fra i,
Mândrea şi Giurgiu, ambii în sfatul domnesc (1425, respectiv 1419–1433), iar to i
trei erau fiii lui Oană Jumătate (1403–1415, în sfat). Cumnatul lui Hărman din
această primă căsătorie era Hodco Ştibor (1458–1462, în sfat), care la rândul său
avea cumnat pe Duma Isaevici (1436–1446, în sfat), fiul lui Isaia de la Baia. Iar
Hodco Ştibor, probabil că era fiul lui Ştibor (1424–1428), care era frate cu Forou

10 Divanele lui Ştefan cel Mare, în AUBI, 5, 1956, p.193–198; au fost identifica i 114
boieri.
62 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

(1435–1448). Urmaşii lui Hărman din cea de-a doua căsătorie, au fost Petrică,
comis (1492–1510), a cărui fiică pare să fi fost so ia lui Luca Arbure, şi Draga,
căsătorită cu postelnicul Cozma Şarpe (1501–1523). Acesta descindea din Costea
Stravici, bunic, care avea fra i pe Giurgiu şi Ştefan Stravici, ambii în sfatul
domnesc (1421–1436). Din prima genera ie fac parte Ivan (1392–1399), Liuban
(1404) şi Bratul Stravici (1400–1412), acesta din urmă fiind tatăl lui Giurgiu.
Între descenden ele târzii, aflăm pe urmaşii lui Sima Boldur, vistiernic şi
vornic (1486–1503), nepot al lui Costea Stravici. Astfel, la sfârşitul secolului
al XVI-lea, diacul Boldur, strănepotul lui Sima, s-a căsătorit cu stră-strănepoata lui
Ioan Tăutul, marele logofăt al lui Ştefan cel Mare, în anii 1475–1510, cel care avea
strămoş pe Negrea de pe valea Bârladului, boier al lui Alexandru cel Bun.
4. Înrudirile neamului Starostici, al cărui începător este Giurgiu de la
Frătău i, staroste (1404–1439), fiul lui Dragomir Albul, men ionat la 1393, cuprind
mul i boieri ai sfatului domnesc. Unul din fiii lui Giurgiu, Mihul Starostici,
probabil cumnat al lui Isaia de la Baia, logofăt (1409–1439), a avut o nepoată
căsătorită cu Sima Zbiarea, pârcălab, vornic şi prim sfetnic (1466–1489). Dintre fiii
lui Mihul, Ion Dobrul, a fost primul logofăt al lui Ştefan cel Mare, în anii
1457–1468, şi a avut un văr, Barsu, stolnic (1475–1476). Mai departe, un fiu al lui
Ion Dobrul, Şuşman, a fost căsătorit cu strănepoata lui Oană vornicul de la Tulova.
Descenden a celuilalt fiu al lui Mihul Starostici, Fedco, o putem urmări prin fiul
acestuia, Ivanco, căsătorit cu fiica lui Roman Dajbog, ceaşnic şi pârcălab
(1471–1492), ajuns astfel cumnat cu Sima Boldur. Cât priveşte pe fratele lui
Ivanco, Stanciu Starostici, acesta este unul dintre strămoşii marilor familii boiereşti
Prăjescu şi Miclescu.
În continuare, legăturile de rudenie cuprind membri ai familiilor Şerbici şi
Cupcici, precum Radu Pisc, stolnic şi postelnic (1438–1464), ginerele lui Şerbea de
la Vaslui (1423), cumnat cu Andreica Şerbici, care era ginerele lui Ivan Cupcici,
logofăt şi vornic (1422–1434). Acest grup de familii, în secolul al XVI-lea s-a
înrudit cu neamul lui Ivan Ciocârlie (1468–1475, în sfat), descendent din vornicul
Duma Negru (1433–1442).
5. Neamurile Hudici şi Ponici. Ia co Hudici (1456–1492) a fost urmaşul lui
Petru Hudici, vornic şi prim sfetnic (1421–1442), fiind cumnat cu Şandru Tolocico
de la Dorohoi (1449–1467, în sfat), un descendent al marelui boier Mihail de la
Dorohoi, capitaneus moldaviensis (1395–1437), contemporan cu Drăgoi viteazul
de la Tulova (1387–1415), marscalcus, bunicul so iei lui Stanciul Ponici aurarul.
Şandru Tolocico era tatăl lui Purece, spătar şi pârcălab (1491–1494), al
cărui frate, Ivanco Tolocico, s-a căsătorit, după cum ne sugerează indiciile
documentare, cu o cumnată a lui Petru Ponici, pârcălab (1453–1466); îndeaproape
înrudi i cu acesta, aflăm pe Vasco şi Petrică Iachimovici (1458–1475, în sfat). În
rândul descenden ilor neamului Ponici regăsim pe Ion Sturdza, postelnic, pârcălab
şi hatman (1538–1552), cumnat al lui Toader Ponici, descendent din bătrânul boier
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 63

Petru Ureacle (1407–1414, în sfat). Hatmanul Sturdza, căsătorit cu sora lui Toader
Ponici, numită probabil Ana, era contemporan cu Ion Movilă de la Hudeşti,
pârcălab, vistiernic şi logofăt (1545–1563), părintele Movileştilor, care era nepotul
lui Cozma Moghilă, ceaşnic (1491–1507), ginerele lui Ia co Hudici.
*
Cu toate eforturile depuse de către istoriografia ultimului veac, identitatea
genealogică a acestor boieri de frunte ai ării nu a fost decât într-o mică măsură
lămurită; inând cont de informa ia păstrată, abia dacă putem să vorbim despre
neamuri şi înrudiri, deşi este indubitabil că to i cei care au participat la via a
politică a ării erau rude, mai apropiate sau mai îndepărtate, descinzând deopotrivă
din cele câteva zeci de „trunchiuri” ale descălecătorilor Moldovei – de oriunde vor
fi venit aceştia !
Pu in investigată avea să rămână identitatea marilor boieri de până la
Ştefan cel Mare (inclusiv), pornind de la impresiunile sigilare datorate lor,
impresiuni care sunt, în majoritatea cazurilor, singurele mărturii materiale efectiv
păstrate de la aceşti dregători. Cunoscute îndeosebi gra ie documentelor cosigilate
externe (de care s-a ocupat îndeaproape Emil Vârtosu)11, impresiunile acestor
sigilii – mai precis, inele sigilare – se păstrează ataşate documentelor emise,
începând cu anul 1387, din porunca domnilor Moldovei12, acte păstrate în arhive
externe. Având un număr fluctuant de impresiuni sigilare, aceste documente
externe – acte de omagiu, de acordare de garan ii şi de privilegii comerciale etc. –
sunt prezente pe tot parcursul veacului al XIV-lea, oferind bogate informa ii
referitoare la sigilografia boierească medievală.
Cu toate acestea, imaginile de pe pece ile documentelor cosigilate au fost
destul de pu in abordate, în condi iile în care genera iile de specialişti s-au
concentrat – cum era şi firesc ! – asupra textelor propriu-zise ale actelor. Pece ile
boiereşti au fost uneori descrise de către editor, spre exemplu, de Ioan Bogdan, care
a avut acces inclusiv la documentele din arhivele imperiale ruseşti13. Alteori – din
nefericire, este chiar cazul primelor două volume din seria „Documenta Romaniae
Historica” – editorii nu au descris pece ile, mul umindu-se cel mult să redea

11 Emil Vârtosu, Despre cosigilarea actelor domneşti, în AIIAI, VI, 1969, p. 151–157 şi

idem, Din sigilografia Moldovei şi a ării Româneşti, în DIR, Introducere, II, 1956, p. 405–437.
12 Primul document de acest fel este datat 26 septembrie 1387, când cinci mari boieri ai ării

vor întări omagiul domnului lor, Petru voievod, către regele Vladislav Jagiełło al Poloniei şi regina
Jadwiga – Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, I/2, Bucureşti, 1890,
nr. CCXXXVI. Documentul original se păstrează la Varşovia, în cadrul Archiwum Glówne Akt
Dawnych (Arhiva Principală a Actelor Vechi), perg. nr. 5333. Nu este vorba despre un act cosigilat,
ci de unul separat, emis cu acelaşi prilej cu actul lui Petru I. Ulterior, actele externe vor fi emise fie
doar de către domni, fie de către domni împreună cu marii boieri ai ări.
13 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, I, Hrisoave şi căr i domneşti

(1457–1492), respectiv II, Hrisoave şi căr i domneşti (1493–1503), tractate, acte omagiale, solii,
privilegii comerciale, salv-conducte, scrisori (1457–1503), Bucureşti, 1913, passim.
64 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

legenda acestora14. Reproduceri ale acestor pece i au fost publicate de Ioan Bogdan
în Albumul paleografic moldovenesc15, după fotografiile documentelor originale16,
unele dintre însemne fiind reluate în lucrările de sinteză ale lui Dan
Cernovodeanu17, Maria Dogaru18 (reproduceri) şi Traian Larionescu (desene)19. O
abordare în ansamblu a fost încercată, în urmă cu şapte decenii, de către Ilie Minea
şi Leon T. Boga, cei doi autori venind cu argumente în direc ia unei heraldici
aristocratice moldoveneşti, stabilind conexiuni cu herburile poloneze şi încercând
chiar identificarea acelor modele simbolice mai răspândite20. Venind în
completarea activită ii sale de editor al documentelor moldoveneşti din veacurile
al XIV-lea şi al XV-lea, Leon Şimanschi s-a ocupat metodic de aceste pece i, pe
care le-a studiat în arhivele poloneze, în 1973. Autorul amintit a izbutit, în linii
mari, să îi identifice pe utilizatori, apoi să descifreze legendele impresiunilor şi
con inutul lor simbolic, realizând desene după originale şi publicând toate aceste
rezultate în manieră statistică21.
Vor mai trece însă trei decenii pentru ca o altă genera ie de specialişti să
reia problema. Dintre contribu iile recente, trebuie notat îndeosebi volumul
cercetătorului ucrainean Oleg Odnorojenko, acesta fiind şi singurul care a
redesenat, după originale, pece ile documentelor moldoveneşti aflate în Archiwum
Główne Akt Dawnych (Arhiva Principală a Actelor Vechi) din Varşovia, izbutind –
cu câteva inerente erori de interpretare – să reconstituie o imagine de ansamblu
clară a vechii heraldici boiereşti din Moldova22. Pe baza lucrării men ionate şi a
fotografiilor pece ilor de pe documentele moldoveneşti de la Varşovia,
dl Alexandru Pînzar – care a identificat în spa iul virtual aceste fotografii – s-a

14 DRH, A, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,

Bucureşti, 1975, respectiv DRH, A, II (1449–1486), volum întocmit de Leon Şimanschi, în

colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1986.
15 Album paléographique moldave. Documents du XIVe, XVe et XVIe siècle. Recueillis par

Jean Bogdan et publiés avec une instruction et des résumés par N. Iorga. Album paleografic
moldovenesc. Documente din secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea. Adunate de Ioan Bogdan şi
publicate cu o introducere şi rezumate de N. Iorga, Bucarest/Bucureşti-Paris, 1926, pl. 33–105.
16 Fotografiile ini iale se află la BAR, Manuscrise, Fotocopii.
17 Dan Cernovodeanu, Ştiin a şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977,

pl. LXXXVI–LXXXVIII.
18 Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Bucureşti,

1976, fig. 70–72.

19 Traian Larionescul, Armorialul Moldovei de Sus. Album heraldic, Bucureşti, 1976,

fig. 56–175.
20 I. Minea, L. T. Boga, Din trecutul heraldic al boierimii moldoveneşti până la sfârşitul

sec. XVI-lea, în BSNR, XXIX–XXXVI, 83–96, 1935–1942, partea II, p. 168–173.

21 Leon Şimanschi, Cele mai vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova (1387–1421), în

AIIAI, XVII, 1980, p. 141–158, cu tabele anexe A–M.

22 О О р , Р а а ь и а Р -В а (М а ь а а)
я ХIV–XVI ., Harkiv, 2008.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 65

aplecat recent asupra heraldicii boierilor moldoveni, aducând noi puncte de vedere
asupra problemei23.
*
Materialul sigilografic păstrat poate fi organizat şi valorificat în diferite
feluri.
La o primă vedere, constatăm că avem sigilii epigrafe şi anepigrafe, cu
legendă latină sau chirilică, cu stemă propriu-zisă ori cu simbolul liber în câmpul
sigilar, cu stemă completă sau doar cu scut etc. La rândul lor, însemnele pot fi
inspirate din bestiarul medieval (lei, acvile, grifoni, şerpi etc.), din piesele de
firmament (stea şi lună), însă cele mai multe se încadrează tipului geometric (figuri
construite pe baza unor simboluri precum săgeata, crucea, cercul etc.) – ceea ce
plasează însemnele boierilor moldoveni în cadrul mai larg al heraldicii
polono-lituano-ucrainiene. Sub aspectul frecven ei, unele sigilii – precum cel al
vornicului Oană de la Tulova – apar de mai multe ori, în vreme ce altele ne sunt
cunoscute printr-o unică impresiune. Este de remarcat faptul că mai toate sigiliile
la care ne referim au caracter heraldic (chiar dacă, uneori, însemnul este redat în
câmpul circular al pece ii).
Sub aspect statistic, documentele la care se află atârnate pece i boiereşti
sunt: 23 de acte de omagiu ale domnilor către regii Poloniei, precum şi alte acte cu
caracter extern (între 1393–1553); 11 acte de omagiu şi garan ie emise separat de
către boieri, la care se adaugă şi câteva acte similare date de pretenden ii domneşti
(între 1387–1510); 33 de acte interne emise în timpul domniei lui Ştefan cel Mare,
întărite cu sigiliul domnesc şi cu sigilii boiereşti (între 1459–1479)24. Este evident
că această situa ie nu arată decât într-o mică măsură adevărata amploare a
utilizării de sigilii de către boierii moldoveni, iar cosigilarea internă, chiar dacă nu
acoperă decât două decenii, arată că pece ile dregătorilor nu erau folosite doar
pentru actele solemne, cu caracter extern, ale Statului.
Despre uzan a cosigilării, s-a stabilit că aceasta a fost inspirată după
modelul cancelariilor latine ale Poloniei şi Ungariei25. Însă ceea ce ne interesează
aici este originea însemnelor propriu-zise, redate pe fiecare pecete în parte, precum
şi „algoritmul genealogic” care poate rezulta din compararea mai multor izvoare
sigilare, dezvăluind eventuale rela ii de rudenie între utilizatorii acestora. inând
cont de pu inătatea informa iilor directe pe care le avem despre boierii dinaintea
sau din timpul lui Ştefan cel Mare, informa ia furnizată de către sigiliile acestora
contribuie, alături de cea derivată din oiconime şi oronime, ori de cea dată de

23 Alexandru Pînzar, Heraldica neamurilor boiereşti din Moldova în secolele XIV–XV.

Contribu ii şi interpretări noi, comunicare sus inută în cadrul Filialei Iaşi a Comisiei Na ionale de
Heraldică, Genealogie şi Sigilografie, la 13 decembrie 2011.
24 Emil Vârtosu, Din sigilografia Moldovei…, p. 432–437.
25 Ibidem, p. 417.
66 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

studierea proprietă ilor neamului şi de onomastica specifică acestuia, la conturarea

mai clară a biografiilor dregătorilor de altădată.
„Scheletul” pe care s-a construit prezenta abordare este încrengătura
genealogică, recent reconstituită, a marilor boieri ai Moldovei din vremea lui
Ştefan cel Mare, legăturile de sânge prezentate aici incluzând personaje trăitoare în
veacurile al XIV-lea – al XVI-lea26, dintre care multe se regăsesc între utilizatorii
de pece i de pe documentele cosigilate. Completată cu imaginile acestor pece i,
încrengătura genealogică men ionată îngăduie formularea mai multor observa ii.
Remarcăm înainte de toate că mai multe genera ii de boieri din sfat –
observa ia se poate extinde şi în privin a celor pe care nu îi cunoaştem uni i prin
legături de sânge – au folosit însemne cu caracter heraldic. Urmărind personajele
unite prin legături certe, constatăm că în Moldova veacului al XV-lea existau
neamuri, precum cel al lui Oană vornicul (1401–1425), în care utilizarea de steme
era uzuală de la tată la fiu. Tot în acest sens amintim, ca exemplu, seria de patru
pece i ale neamului lui Bârlă (Bârlă de la Hârlău, 1387; Sin Bârlici, 1393; Stan
Bârlici de la Vorone , 1421; Ivan Bârlici, 1434) (Fig. 1–4)27.
Prin transmitere, avem în vedere reluarea principalului simbol al neamului,
şi chiar dacă reprezentările nu sunt identice, în sensul că figura de bază îşi poate
modifica orientarea şi poate fi înso ită de elemente noi, este totuşi de re inut că
elementul esen ial se conservă. Nu avem întotdeauna elemente din care să rezulte
ra iunea acestor transformări; Duma Isaevici (1436–1446) (Fig. 5)28 purta în pecete
semnul răsturnat al tatălui său, Isaia Gârdovici de la Baia (1409–1436) (Fig. 6)29,
având în plus o termina ie în săgeată a crucii duble, dar pierzând cele două stele.
Ne aducem aminte şi de pece ile heraldice ale lui Dan postelnic (1414–1435)
(Fig. 7)30, respectiv Costea al lui Dan sau Danovici (1437–1468), în care figura
principală a scutului – lambelul cu cruce – va fi, de asemenea, răsturnată (Fig. 8)31.
Nu cunoaştem dacă aceste transformări vor fi fost dictate de ra iuni clare, care ar
corespunde brizurilor din heraldica occidentală, sau dacă ne aflăm în prezen a unor
varia ii datorate exclusiv gravorilor de inele sigilare. Ca o observa ie strict
aplicabilă semnelor geometrice, orientarea lor nu pare a fi fost una strictă. Ne-am fi
aşteptat ca însemnele terminate în săgeată să fie mereu orientate în sus, la fel ca în
stema Drăgoşeştilor, pe care am presupus-o drept arhetip al acestui tip de însemn32;

26 Lucian-Valeriu Lefter, „Boierii noştri credincioşi”, loc. cit.

27 О О р , op. cit., p. 32–38, fig. 15–19 (desenele acestor pece i, precum şi
cele pe care le reproducem, în studiul de fa ă, la fig. 5–7, 9–11, 13–14, 20–24, 26–27, 31–35, 39–40,
45 şi 49 sunt publicate cu acordul autorului men ionat, căruia îi adresăm, şi pe această cale,
colegialele noastre mul umiri).
28 Ibidem, p. 57–58, fig. 51.
29 Ibidem, p. 57, fig. 50.
30 Ibidem, p. 97, fig. 104–105.
31 Ibidem, p. 97–98, fig. 106.
32 Tudor-Radu Tiron, Despre stema Drăgoşeştilor şi influen a ei asupra heraldicii boiereşti

din Moldova (secolele XIV–XVI), comunicare sus inută la cel de-al XIV-lea Congres de Genealogie şi
Heraldică, Iaşi, 17 mai 2008.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 67

fa ă de mul imea excep iilor de la această situa ie firească – a se vedea pece ile lui
Petru Hudici (1421–1442), Ion Cupcici (1422–1434), Giurgiu Jumătate
(1419–1433) etc. – nu putem decât să admitem că toată această „dinamică” are
ra iuni pur decorative.
Nu ştim dacă putem afirma că transmiterea însemnului avea loc şi „prin
femei”, dar putem constata existen a unor însemne asemănătoare/identice atât la
socru, cât şi la ginere. Spre exemplu, atât în pecetea lui Lazor (1432–1452)
(Fig. 9)33, fiul vornicului Oană de la Tulova, cât şi în cea a ginerelui său, Şandru
comis (1486–1520) (Fig. 10)34, apărea acelaşi tip de însemn, cu o cruce terminată
în partea inferioară în săgeată sau semilună, totul fiind înso it de diferite detalii mai
pu in importante. Pe de altă parte, ne putem întreba şi dacă nu cumva apropierea
dintre cele două însemne amintite nu se datorează provenien ei lui Şandru din
acelaşi „mediu genealogic”, la fel ca socrul său. În această ordine de idei, avem
personaje care folosesc însemne heraldice identice; spre exemplu, semnul în formă
de cruce, terminat în partea inferioară în săgeată, iar în cea superioară în forma
literei chirilice Ş, pe care îl vom regăsi în armele sigilare a nu mai pu in de trei
boieri din sfat – Ion Cupcici (deja amintit) (Fig. 11)35, Ion Dobrul logofăt
(1457–1468) (Fig. 12)36 şi Sima Boldur (1486–1503) (Fig. 13)37 – la care se
adaugă şi pecetea, uşor modificată, a lui Giurgiu Jumătate (şi acesta deja amintit)
(Fig. 14)38. Deşi nu pot fi uni i prin legături genealogice documentate, aceşti
dregători trebuie să fi fost totuşi înrudi i prin strămoşi mai mult sau mai pu in
îndepărta i, iar însemnele heraldice men ionate pot fi considerate ca argumente în
direc ia unor astfel de înrudiri, chiar şi în lipsa altor dovezi mai clare.
În comunicarea sa dedicată aceleiaşi probleme a sigiliilor boiereşti,
Alexandru Pînzar se referea la boierii utilizatori de stemă drept „baroni” ai ării
Moldovei – ne aducem aminte şi de formula barones moldavienses, care apare
într-un raport al solilor lui Matia Corvin, către suveranul lor (25 iunie 1475)39. Este
cert că unii dintre membrii sfatului trebuie să fi de inut pozi ii care, prin originea
înaltă a neamului şi/sau favoarea domnească, îi apropiau de nobilii titra i ai
societă ii feudale occidentale. Poate nu întâmplător, însemnele heraldice ale acestor
dregători cuprindeau reprezentări din care reieşea ideea de for ă, de autoritate.
Giurgiu de la Frătău i (1393, 1404–1439), care de inea func ia de staroste –
probabil un primus inter pares la nivelul sfatului – purta o stemă cu leul în scut, iar
coiful surmontat de un zbor de acvilă (elemente care le amintesc, întocmai, pe cele

33 О О р , op. cit., p. 89, fig. 95.

34 Ibidem, p. 91, fig. 96.
35 Ibidem, p. 53, fig. 40.
36 Reconstituire de Tudor-Radu Tiron după Ioan Bogdan, op. cit., I, doc. XIX, p. 32.
37 О О р , op. cit., p. 54, fig. 43.
38 Ibidem, p. 100–101, fig. 108.
39 Ioan Bogdan, op. cit, II, p. 327.
68 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

din armele Regatului Boemiei) (Fig. 15)40. Coif cu leu ieşind în cimier avea – după
cum am descifrat în urma unei minu ioase analize a fotografiei sigiliului – şi Giulea
căpitanul (1384, 1387) (Fig. 16)41, iarăşi un membru de frunte al primei genera ii
de boieri moldoveni, având o foarte probabilă ascenden ă în cnezii de pe Valea
Marei, din Maramureşul de dinaintea întemeierii Principatului. Prezen a acestor
însemne demonstrează nu numai certe influen e central-europene, ci şi asumarea
unui simbol – leul – amintind vârful ierarhiei bestiarului medieval. Nu este vorba
despre situa ia la care heraldica franceză face referire, utilizând expresia qui n’a
pas d’armes porte un lion (cine nu are o stemă foloseşte un leu), ci este exact ce
făcuseră, cu două sau trei secole mai devreme, marii vasali din câteva regate
occidentale, îndeosebi din cele în care suveranul avea în stemă o acvilă42. Aşadar
acest leu – care poate fi pus în legătură cu cel sculptat pe o cheie de
boltă (?) heraldică descoperită la Cetatea de Scaun a Sucevei (Fig. 17)43, respectiv
cu leii din stemele atribuite acelor Thebemur (poate Dragomir Albul, tatăl lui
Giurgiu de la Frătău i, care preia leul în stemă) (Fig. 18) şi Scenczla von Menczgi
(Stanciul de la Neam ), redate în Cronica Conciliului de la Konstanz (1414–1418)
(Fig. 19)44 – trebuie interpretat drept un simbol de for ă şi autoritate.
De altfel, şi alte pece i boiereşti con in figuri reprezentative ale bestiarului
medieval, demonstrând importan a socială pe care purtătorii acestor steme o aveau,
între boierii de sfat. Amintim, în acest sens, o veritabilă serie de acvile la Stanislau
Rotompan de la Ielova (1387) (Fig. 20)45, la Costea viteazul (1395) (Fig. 21)46, la
Cârstea cel Mare (1421) (Fig. 22)47 şi la Negrea de la Bârlad (1421) (Fig. 23)48,
poate şi la Ioanăş viteazul (1395) (Fig. 24)49. În privin a lor, numele cu rezonan ă
sau coresponden ă „ungureană” (precum Ioanăş, din magh. Iános, respectiv
Costea, care se regăseşte în onomastica maramureşeană), precum şi calitatea de
„viteaz”, care iarăşi aminteşte de institu ia cavalerească din Regatul Maghiar, sunt
argumente în vederea originii maramureşene a personajelor amintite (observa ia se
poate re ine şi în privin a familiilor lor). Prin urmare, nu putem afirma, aprioric,
faptul că prezen a unei acvile echivalează obligatoriu cu o aluzie la acvila albă a

40 Desen de Tudor-Radu Tiron. V. şi О О р , op. cit., p. 68–69, fig. 70–72.

41 Desen de Tudor-Radu Tiron. V. şi Leon Şimanschi, op. cit., Anexa, Tabelul nr. 2 (D),
nr. 1, respectiv О О р , op. cit., p. 23–24, fig. 3.
42 Michel Pastoureau, Traité d’héraldique, Paris, 2003, p. 139.
43 Descoperită în camera „R50” din cetate, lucrarea în piatră se află la Muzeul Bucovinei

din Suceava, în expozi ia permanentă.

44 Ulrich von Richental, Chronik des Konstanzer Konzils, Anton Sorg, Augsburg, 1483,

f. 181v, respectiv f. 182r.

45 О О р , op. cit., p. 27–28, fig. 6.
46 Ibidem, p. 28–30, fig. 11.
47 Ibidem, p. 66–67, fig. 67,
48 Ibidem, p. 92–93, fig. 99.
49 Ibidem, p. 32, fig. 14.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 69

Poloniei50. Figură heraldică de bază la nivelul întregului continent, acvila din

pece ile acestor vechi boieri poate, la fel de bine, să constituie o amintire a păsării
de pradă Turul, prin care se identificau vechile triburi maghiare, pasăre a cărei
amintire nu dispăruse, în mediile de dincolo de mun i. Cunoscând şi cele deja
arătate de către Alexandru Pînzar, credem totuşi că oiconimul Ielova/Volhovă , în
legătură cu care este men ionată în acte credin a panului Stanislau Rotompan51, este
mai firesc să perpetueze amintirea satului Ialova de pe Valea Tarasului din
Maramureş, în amonte de Bedeu şi de cetatea Teceului52, aceasta din urmă având
ca stemă… o acvilă (Fig. 25)53, la fel ca în pecetea amintitului dregător al lui
Petru I. Facem totuşi men iunea că, întrucât to i marii boieri ai sfatului domnesc se
legitimau ca stăpâni ai unor pământuri aflate în Moldova, Stanislau Rotompan se
raporta, la rândul său, în calitate de dregător moldovean, la proprietatea pe care o
avea pe teritoriul principatului, la Volhovă . Oiconimul Ielova este cel care face
legătura cu satul maramureşean amintit, astfel că – strict în acest caz ! – putem
avea în vedere atât o raportare funciară, directă, la moşia efectiv de inută de către
Stanislau, cât şi una genealogică, indirectă, la satul prezumat al strămoşilor săi
(care vor fi trecut mun ii, întemeind în Moldova o aşezare purtând numele celei
de origine).
Şi însemnele altor boieri duc cu gândul la origini îndepărtate; spre
exemplu, pecetea lui Oană vornic de la Tulova (1407, 1421) (Fig. 26), care este
identică cu cea a lui Micu de la Selişteni (1436) (Fig. 27), poartă în scut o linie
amplu ondulată54. Nu pare a fi vorba despre un écu coupé-nebulé (scut tăiat printr-o
linie „nebulată”), ci despre un şarpe în pozi ie orizontală, amintind aşadar de
însemnele pe care iconografia maghiară medievală le atribuia migratorilor tătari
(Fig. 28)55. Cu toate acestea, nu putem afirma cu toată certitudinea care este
originea cea mai probabilă a stemei; acelaşi însemn „tătăresc” pare a fi inspirat atât
armele baronilor maghiari Garai din secolele al XIV-lea şi al XV-lea (strămoşii
neamului Bethlen de Beclean) (Fig. 29), herbul polonez Wąż (= „şarpe”)
(Fig. 30)56, dar şi stema sigilară a unuia dintre cei mai cunoscu i dregători ai
veacului al XV-lea, Mihail (Mihu) logofătul (1422 – post 1456) (Fig. 31)57.

50 Ştefan S. Gorovei, Steme moldoveneşti augmentate în Polonia, în ArhGen, II (VII),

1995, 1–2, p. 305–313.

51 DRH, A, I (1384–1448), nr. 4 (document datat 18 noiembrie 1393).
52 Radu Popa, ara Maramureşului în veacul al XIV-lea, edi ia a II-a, îngrijită de Adrian

Ioni ă, Bucureşti, 1997, fig. 1, p. 81, 102–106, 158.

53 Aşa cum apare, spre exemplu, în sigiliul celor cinci oraşe privilegiate din Comitatul

Maramureşului – colec ie particulară, Bucureşti.

54 О О р , op. cit., p. 89–90, fig. 95–96.
55 Xilogravură înso ită de legenda „ingressus tartaror[um] in hungaria[m] temporibus regis

Bele quarti” reprodusă în lucrarea lui Ioannes de Thurócz, Chronica Hungarorum, Augsburg, 1488, x1v.
56 Reproducere după Bartosz Paprocki, Herby rycerstwa polskiego, Nakładem

Wydawnictwa Biblioteki Polskiej, 1858, p. 364.

57 О О р , op. cit., p. 96, fig. 103.
70 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Faptul că un tip de reprezentare este atestată de două sau mai multe surse
poate fi interpretat şi în sens politic. Constatăm, astfel, că floarea de crin din
pece ile lui Hrinco (1407–1425) (Fig. 32) şi Iachim Calianovici (Fig. 33)58, ori
crucea dublă din cea a marelui pan Drăgoi viteazul de la Tulova, marscalcus în
sfatul lui Petru voievod de la 1387 (Fig. 34)59 amintesc mult prea vizibil elementele
similare ale heraldicii domneşti, pentru ca la mijloc să nu fie vorba despre o rela ie
de natură politică, similară celei care – încercăm o necesară coresponden ă în
celălalt capăt al continentului – a făcut ca însemnele armelor regale castiliene,
aragoneze, navareze etc. să intre masiv în armele multor familii de nobili locali,
fără ca justificarea să stea neapărat în legături de rudenie.
Atunci când un însemn identic sau asemănător se regăseşte atât în pecetea
heraldică a unui boier moldovean, cât şi într-un însemn medieval, polon sau
maghiar, faptul în sine poate avea mai multe explica ii. Sunt situa ii în care acelaşi
blazon – precum semiluna şi steaua din armele lui Duma Braevici (1445, 1453)
(Fig. 35)60 – duce cu gândul la două origini heraldice; în cazul de fa ă, aceste arme
amintesc atât herbul polon Leliwa (Fig. 36)61, cât şi armele străvechiului neam
maghiar Buzád-Hahold (Fig. 37)62. Putem însă „pune mâna în foc” în privin a unei
origini clare, dintre cele două amintite ? Armele lui Duma Braevici pot rezulta atât
din perpetuarea unui motiv heraldic maghiar, inclusiv prin transformarea
însemnelor Drăgoşeştilor (prin eliminarea săge ii şi a uneia dintre stele), cât şi, în
acelaşi timp, din eventualele legături ale acestui boier (ori ale neamului său),
legături politice sau genealogice, cu lumea polonă. Pe de altă parte, însemnul lui
Duma Brudur are o construc ie relativ uzuală (modelul cu stea şi semilună fiind
extrem de răspândit, inclusiv în arta populară), fapt care poate, la fel de bine, să
presupună o origine pur autohtonă.
O incertitudine similară planează asupra însemnelor lui Andriaş (1393)
(grifon – Fig. 38)63, respectiv Mihail de la Dorohoi (1395–1437) (cruce şi semilună –
Fig. 39)64, respectiv Boguş Nesteacovici (1434, 1436) (scut în scut – Fig. 40)65 etc.
Cercetătorii familiariza i cu heraldica nobiliară polonă vor recunoaşte în aceste
exemple herburile Gryf, Szeliga, respectiv Janina (Fig. 41–43)66. Cu toate acestea,
dovezi directe în vederea primirii acestor boieri în herburile respective nu avem, iar

58 Ibidem, p. 76, fig. 80–81.

59 Ibidem, p. 24–25, fig. 4.
60 Ibidem, p. 65, fig. 66.
61 Bartosz Paprocki, op. cit., p. 480.
62 Reconstituire la Csoma József, A Magyar nemzetségi czímerek. Nyolcz színes táblaval és

80 pecsét es czímerképpel, Budapesta, 1904, extras din „A Magyar Nemzetséges a XIV.század

közepéig”, III, part. 1, pl. V, fig. 17.
63 О О р , op. cit., p. 23, fig. 2.
64 Ibidem, p. 41–42, fig. 25.
65 Ibidem, p. 80, fig. 87.
66 Bartosz Paprocki, op. cit., p. 115, 315, 376.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 71

însemnele heraldice pe care ei le poartă sunt, iarăşi, dintre cele care se regăsesc
între figurile de bază ale oricărui abecedar heraldic. Ca argument în favoarea
primirii unor boieri moldoveni în herburile polone, s-a men ionat anterior67 un
moment al ceremonialului de la Colomeea, din ziua de 15 septembrie 1485, când
Ştefan cel Mare a prestat omagiul de vasalitate regelui Cazimir al Poloniei
(rămânem, în mare, în limitele cronologice ale perioadei ştefaniene). Spre finalul
solemnită ii, imediat după prestarea jurământului boierilor moldoveni, monarhul
„…a împodobit cu însemne de cavaler [s.n.] pe to i scutierii palatinului şi apoi
întreg tineretul de la curtea sa” (lat. eo facto Regia Maiestas omnes Palatini
armigeros, uniuersam denique Curiae Suae iuuentutem militiae Symbolis
insigniuit)68. Deşi s-a apreciat că „…între însemnele de cavaler se afla, desigur, şi o
stemă, acordată sau recunoscută…” [s.a.]69, există mai multe argumente care
infirmă această teză. Fără a ne opri prea mult asupra acestei probleme, vom
semnala doar că textul însuşi men ionează că însemnele în cauză au fost înmânate
atât oaspe ilor, cât şi tineretului de la curtea regală; or, aceştia nu puteau fi decât fii
de nobili polonezi, provenind aşadar din familii care, la finalul secolului al XV-lea,
apar ineau deja unor herburi şi nu mai aveau nevoie de blazon. Prin urmare, de
vreme ce textul nu distinge, re inem că este vorba despre însemne acordate, fără
deosebire, atât moldovenilor, cât şi tinerilor polonezi (care aveau deja blazoane).
Însemnele acordate trebuie să fi fost de altă natură: săbii, pinteni etc. – în orice caz,
obiecte propriu-zise, ce puteau fi luate de către dregătorii moldoveni la ei în ară,
mai ales că aceştia aduseseră şi predaseră oamenilor regelui, la rândul lor, câte un
steag. Aşadar, fără a exclude posibilitatea primirii unor moldoveni în herburile
polone, apreciem că episodul de la Colomeea nu constituie, totuşi, un argument în
acest sens.
Încheiem problema originilor acestor arme sigilare boiereşti, reluând
concluzia studiului pe care l-am prezentat în 2008, în privin a stemei Drăgoşeştilor
şi influen a ei asupra heraldicii boiereşti din Moldova. Fa ă de numărul însemnat al
reprezentărilor heraldice boiereşti construite pe baza unui simbol-prototip, al
săge ii, specific armelor, constatam că există o înrudire sub aspect grafic între
stema Drăgoşeştilor (Fig. 44)70 şi armele sigilare boiereşti construite pe modelul de

67 Ştefan S. Gorovei, Cu privire la heraldica medievală românească, în ArhGen, II (VII),

1995, 1–2, p. 281–282, respectiv Alexandru Pînzar, op. cit.

68 Victor Eskenasy, Omagiul lui Ştefan cel Mare de la Colomeea (1485). Note pe marginea

unui ceremonial medieval, în AIIAI, XX, 1983, p. 257–267, republicat în vol. Ştefan cel Mare şi
Sfânt 1504–2004. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 452, 455.
69 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 282.
70 Stema acordată de regele Ungariei Ladislau II, împreună cu titlul de baron, fra ilor

Gheorghe şi Ioan Drágffy, la 28 martie 1507 – desen de Tudor-Radu Tiron după Nyulásziné Straub
Éva, Őt évszád cimerei…/ Wappen aus fünf Jahrhunderten…, edi ia a II-a, Szekszárd, 1999, p. 60
(tabla XXXIV).
72 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

bază al săge ii (Fig. 45)71, însemne cărora li se poate presupune – după cum s-a
procedat în alte cazuri – o origine mai veche. Exemplul oferit de evolu ia herbului
Sas în spa iul Haliciului şi al Poloniei72 (Fig. 46) (ca sa nu mai amintim celelalte
variante ale aceluiaşi herb, întâlnite de exemplu în Rusia), arată că „degenerarea”
stemei ini iale a Drăgoşeştilor în însemnele mai multor boieri moldoveni era
„tehnic” posibilă. Apoi, transmiterea unui însemn maramureşean era perfect
justificabilă, în cazul acelor familii moldoveneşti cărora li se poate atribui, pe drept
cuvânt, o origine „ungureană” (ele păstrându-şi pozi ia în sfatul domnesc tocmai în
virtutea domeniilor dobândite în vremea întemeierii).
Revenind la problema conexiunilor, observăm că este poate mai uşor să
punem în rela ie două sau mai multe blazoane, decât să stabilim legături clare de
rudenie între persoane. Spre exemplu, se poate face o paralelă între cimierul stemei
de pe o cahlă descoperită între ruinele reşedin ei logofătului Gavril Trotuşan
(† 1541), de la Părhău i, jud. Suceava (Fig. 47)73 şi, respectiv, simbolurile de pe
scuturile chivotului de piatră al mormântului lui Luca Arbore († 1523) (Fig. 48)74.
Astfel, aceste ultime însemne, foarte asemănătoare dar totuşi nu identice, par a-i
individualiza pe cei doi so i, portarul Sucevei şi cneaghina sa, Iuliana, care trebuie
să fi provenit din familii înrudite (după cum o arată elementul comun al celor două
steme, anume crucea înscrisă în cerc, din care se ridică o săgeată). În acelaşi fel,
semnul de pe cahla de la Părhău i arată faptul că cel care a comandat
cahla – pornim de la premisa că este vorba chiar de Gavril Trotuşan – trebuie să fi
provenit, la rându-i, pe parte masculină ori feminină, din acelaşi trunchi genealogic
cu cei doi Arboreşti.
Iată cum, dincolo de un anumit punct, textul propriu-zis al documentelor
nu ne mai ajută, iar completarea pieselor lipsă ale acestui mare „puzzle” se poate
face doar virtual, prin interpretarea rezonabilă a pu inului pe care îl cunoaştem. Să
luăm, de exemplu, „curgerea” din Ieremia Galeş vistiernic (1516–1523); acesta a
avut o fiică, al cărei nume nu îl cunoaştem, care a fost măritată după Ion Grumaz,
al căror copil avea să fie Mateiaş, vistiernic şi apoi logofăt (1541–1550) (Fig. 49).
Însemnul heraldic al acestuia din urmă, săpat în ancadramentul pisaniei ctitoriei
sale de la Horodniceni – acea „arbaletă stilizată”, cum o numea regretatul Jean N.
Mănescu – coincide cu armele sigilare ale lui Ieremia Galeş, dar nu şi cu cele ale
tatălui său, Ion Grumaz. Având în vedere faptul că amintita pisanie de la
Horodniceni reflectă, prin ea însăşi, o bună în elegere a obiceiului personalizării
actului de ctitorie (de vreme ce ea include stema, monograma şi anul execu iei,

71 О О р , op. cit., passim.

72 Variantele herbului Sas, după sigiliile mai multor familii din componen a acestuia –
reproducere după Ludwik Wyrostek, Réd Drágow-Sasów na Wegrzech i Rusi Halickiej, Cracovia,
1932, p. 129.
73 Paraschiva-Victoria Batariuc, Elemente heraldice pe cahle descoperite în Moldova

(secolele XV–XVI), în ArhGen, 1995, 1–2, fig. 11.

74 I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 29, fig. 10.
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 73

fiecare săpate în câte un ecuson)75, credem că va fi fost o anumită ra iune – astăzi

definitiv pierdută – pentru perpetuarea, de către ctitor, a armelor bunicului său
matern, aceasta deşi o tradi ie heraldică exista, în mod egal, pe linie paternă. Nu
credem că greşim prea tare dacă afirmăm că mai puternică trebuie să fi fost tradi ia
armelor Drăgoşeştilor, arme perpetuate prin iner ie de către mai multe neamuri ale
ării, chiar dacă semnifica ia lor ini ială probabil că nu mai era cunoscută de nimeni.
Explica ii privitoare la modul de transmitere a unui însemn heraldic de la
socru către ginere am putea căuta şi din altă perspectivă, etnologică. În orizontul
gândirii arhaice, cultul cinstirii strămoşilor familiei transcende destinele
individuale. Obiceiul „gineririi pe curte”, existent în lumea românească, presupune
obliga ia preluării patrimoniului simbolic al casei de către ginere în lipsa unui fiu al
socrilor. Găsim atitudini similare fa ă de strămoşi în Fran a medievală76, în Pirinei,
unde casa era o entitate, fiind „adevărata stăpână a tuturor bunurilor simbolice care
constituie patrimoniul”. Aici, fiul care moştenea casa mamei prelua numele ei în
detrimentul celui al tatălui; la fel şi ginerele prelua numele so iei, căci casa
„continuă personajul stăpânului mort”. Atitudini identice regăsim şi la alte
comunită i vechi, precum la basci, în Scandinavia sau în Magreb, identificate însă
şi în spa iul românesc până în secolul al XX-lea, prin preluarea cinstirii
pomelnicului mor ilor casei77.
*
Construc ia genealogică realizată şi completată cu blazoane de către noi,
este, fără nici o îndoială, mai mult decât utilă pentru reconstituirea „osaturii”
societă ii medievale moldoveneşti, timp de mai multe genera ii, de la primele
informa ii şi până spre mijlocul secolului al XVI-lea. Este greu de crezut ca, alături
de cele aici cuprinse, să se mai poată alătura multe date noi.
Sub aspect strict heraldic, avem imaginea unei lumi care nu era străină de
fenomenul heraldic, împrumutat din mediile culturale occidentale, pe dubla filieră
ungaro-polonă şi adaptat condi iilor autohtone. Putem întrevedea faptul că unele
neamuri de origine străină s-au stabilit la est de Carpa i, contribuind la apari ia şi
consolidarea statului şi impunând uzan a cea nouă a blazoanelor. Prin imita ie şi
din necesitatea coautentificării actelor externe ale domnilor Moldovei, alte neamuri
s-au aliniat, la rândul lor, aceleiaşi practici. Uzan ele heraldice autohtone – ne
referim la heraldica privată – s-au rezumat, în linii mari, la gravarea şi utilizarea
de sigilii. Chiar dacă impresiunile păstrate reprezintă, neîndoielnic, numai o mică
parte a sigiliilor care vor fi fost purtate de către boieri, pu inul rămas îngăduie

75 G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea (1527–1582), în

BCMI, XXI, 1928, 55–58, p. 64 şi fig. 68.

76 Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, traducere

de Maria Carpov, I, Bucureşti, 1992, p. 96–101.

77 Lucian-Valeriu Lefter, Zăpodenii, Iaşi, 2004, p. 223–227.
74 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

formularea de multiple observa ii referitoare la – după cum o numea Dan

Cernovodeanu – „perioada clasică” a heraldicii boiereşti78. Vor putea fi relevate
probleme legate de construc ia stemelor, de felul şi numărul mobilelor, de
corectitudinea redării, de dimensiunea sigiliilor etc.
Atât cât ne-a îngăduit materialul avut la dispozi ie, problemele de natură
genealogică s-au rezumat la observarea caracterului ereditar al heraldicii boiereşti,
respectiv la expunerea câtorva „scenarii” referitoare la originea mai multor
neamuri, pornind de la – să-i spunem – trăsăturile maghiare ori polone ale acelor
arme. Cât priveşte transmiterea însemnelor heraldice, ne-am mul umit să punctăm
acele situa ii în care existau legături clare, ilustrabile prin însemne care se
perpetuau, marcând însă şi cazurile care, pornind de la un însemn având o anumită
răspândire, îngăduiau presupunerea unor legături genealogice ce altfel nu puteau fi
documentate.
În concluzie, apreciem că sigiliile boierilor moldoveni din secolele
al XIV-lea – al XVI-lea constituie instrumente de lucru de o incontestabilă valoare
nu numai sub aspect heraldic, ci şi pentru aprofundarea trecutului genealogic al
vechilor neamuri de dregători. Alături de alte argumente – îndeosebi de ordin
onomastic şi geografic – stema îngăduie o mai bună încadrare a individului în sânul
unui neam, respectiv a neamului într-un context genealogic mai vast, având în
vedere conexiunile de sânge atât în plan vertical, cât şi orizontal.

The Boyars of Stephen the Great.

Genealogical Connections and Heraldic Inheritance
(Abstract)

The “structure” on which the present study was built is the genealogical
chart of the great boyars of Moldavia from the time of Stephen the Great, published
in 2010 by the second author and enriched in the present paper.
The authors use for genealogical purposes the sigillographic sources
preserved on the external documents of the Moldavian rulers, from the end of the
14th century until the beginning of the 16th (documents with an anniversary
character, addressed to the kings of Poland and preserved in the Archiwum Główne
Akt Dawnych from Warsaw), whose seals were recently deciphered and
reproduced by the Ukrainian researcher Oleg Odnorojenko. Some of the
connections which were revealed could help filling up some “gaps” from the
documentary sources, while others proved false leads. Overall the authors argue
that making use of the content of the boyars’ seals is indispensible for a better
knowledge of the history of our former ruling class.
Keywords: Moldavian boyars, kinship, seals, heraldic symbols.

78 Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 165–170.

 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 75

Fig. 1 Fig. 2

Fig. 3 Fig. 4
76 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 5 Fig. 6

Fig. 7 Fig. 8
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 77

Fig. 9 Fig. 10

Fig. 11 Fig. 12
78 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 13 Fig. 14

Fig. 15 Fig. 16
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 79

Fig. 17 Fig. 18

Fig. 19 Fig. 20
80 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 21 Fig. 22

Fig. 23 Fig. 24
BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 81

Fig. 25

Fig. 26

Fig. 27
82 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 28

Fig. 29

Fig. 30
 BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 83

Fig. 31 Fig. 32

Fig. 33 Fig. 34
84 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 35

Fig. 36 Fig. 37
BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 85

Fig. 38

Fig. 39

Fig. 40
86 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 41 Fig. 42

Fig. 43 Fig. 44
BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 87

Fig. 45
88 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 46
BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE 89

Fig. 47

Fig. 48
90 TUDOR-RADU TIRON, LUCIAN-VALERIU LEFTER

Fig. 49