VIOLETA BARBU, MARIA MAGDALENA SZÉKELY,

KINGA S. TÜDŐS, ANGELA JIANU

GRĂDINA ROZELOR
FEMEI DIN MOLDOVA, ŢARA ROMÂNEASCĂ
ŞI TRANSILVANIA
(Sec. XVII–XIX)

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Bucureşti, 2015
 Copyright © Editura Academiei Române, 2015.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5
050711, Bucureşti, România,
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44; e-mail: edacad@ear.ro
Adresa web: www. ear.ro

Referenţi ştiinţifici: Conf. Dr. MARIA CRĂCIUN

Prof. MATEI CAZACU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Grădina rozelor : femei din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania : (sec. XVII-XIX) / Violeta Barbu, Maria
Magdalena Székely, Kinga S. Tüdős, Angela Jianu. –
Bucureşti : Editura Academiei Române, 2015
ISBN 978-973-27-2507-8

I. Barbu, Violeta
II. Székely, Maria Magdalena
III. Tüdős, Kinga S.
IV. Jianu, Angela

396(498)

Redactor: Ana BOROŞ

Tehnoredactor: Mariana IONICĂ
Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU
Bun de tipar: 16.06.2015. Format: 16/70 × 100.
Coli tipar: 24 + 24 pag planse
C.Z. pentru biblioteci mari: 396(498)(09)
C.Z. pentru biblioteci mici: 396
 I. MOLDOVA, SEC. XVII

(Maria Magdalena Székely)

PORTRET DE JUPÂNEASĂ CU PANDANTIV.

TODOSIA NICORIŢOAIA

O bijuterie din aur – un pandantiv cu inscripţie slavă, provenind din ceea ce

fusese odinioară colecţia particulară a ţarului Petru I – a făcut obiectul unei ample
controverse, desfăşurată pe parcursul unui veac şi jumătate. Începând cu baronul
S. de Chaudoir1 şi A. A. Kunik2, continuând cu C. Moisil3 şi terminând cu Valerian
L. Ciofu4 şi Octavian Iliescu5, reputaţi specialişti în numismatică sau slavişti de
prestigiu şi-au exprimat punctul de vedere în legătură cu această piesă, neobişnuită
nu numai sub raportul formei şi reprezentării, ci şi al destinaţiei. Multă vreme s-a
considerat că obiectul respectiv ar fi fost o monedă şi, începând cu veacul al XVIII-lea,
odată cu intrarea sa în circuitul ştiinţific, s-a vehiculat ideea că aceasta ar fi fost
bătută în Rusia, de prinţul Vasili Daniilovici Holmski, căsătorit în 1500 cu marea
cneaghină Theodosia, fiica marelui cneaz Ivan al III-lea. Astfel, el a ajuns să fie
cunoscut drept „talerul prinţului de Holm”. O modificare substanţială a opiniilor
s-a produs către sfârşitul secolului al XIX-lea, după ce inscripţia „talerului” a fost
citită integral şi fără greşeli. În traducere, ea sună astfel: „Nicoară, mare vornic al
Ţării de Sus, a făcut un taler de aur şi cu lanţ de aur şi l-a dăruit cneaghinei sale,
Todosia”. Textul dovedea, fără putinţă de tăgadă, că obiectul nu era câtuşi de puţin

Textul acesta dezvoltă un articol mai vechi, publicat în MI, XXIX, 1995, 7 (340), p. 47–52.
O formă a lui a fost prezentată la şedinţa de comunicări a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie – Filiala Iaşi (14 ianuarie 2014).
1
Baron S. de Chaudoir, Aperçu sur les monnaies russes et sur les monnaies étrangères qui ont
eu cours en Russie, depuis les temps les plus reculés jusqu’à nos jours, I, St. Petersburg, 1836, p. 113–114.
2
A. A. Kunik, Despre originea românească a aşa-numitului taler de aur al prinţului rus
Cholmski, comunicată de Gr. G. Tocilescu, în RIAF, I, 1883, vol. I, fasc. I, p. 243–244.
3
Const. Moisil, Două monumente vechi moldoveneşti. I. Talerul marelui vornic moldovean
Nicoară, în CNA, II, 1921, 1–3, p. 6–9.
4
Valerian L. Ciofu, Talerul de aur al lui Nicoară, marele vornic al Ţării de Sus a Moldovei de
la începutul secolului al XVII-lea, în BSNR, LXX–LXXIV, 1976–1980, 124–128, p. 461–468; idem,
în vol. La numismatique – source de l’histoire de l’art et de l’histoire des idées. Travaux présentés au
XVe Congrès International des Sciences Historiques, Bucarest, 11 août 1980, avec une préface de
Robert A. G. Carson, publiés sous la rédaction de Octavian Iliescu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 98–100 şi pl. XVI, fig. 3; v. şi Sergiu Iosipescu, Recenzie la
volumul citat, în AIIAI, XXI, 1984, p. 629; Valerian L. Ciofu, The Famous 1 Thaler Romanian Gold
Medal-Coin of the 1616–1626 Period, în „Revue belge de Numismatique”, CXXXV, 1989, p. 59–68.
5
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară: opinii şi… opinii, în
AIIAI, XXIII, 1986, 1, p. 401–404.

9
o monedă rusească, ci o bijuterie moldovenească, ajunsă, pe căi necunoscute, dar
lesne de bănuit, în Rusia, unde se găseşte şi astăzi.
Beneficiara pandantivului, Todosia, este un personaj care răsare adesea din
izvoarele noastre istorice. Totuşi, reconstituirea biografiei sale nu este deloc
simplă, din pricina discontinuităţilor de informaţie: lungi perioade de timp,
jupâneasa dispare din orizontul surselor, prezenţa ei într-un anumit context sau în
legătură cu anumite persoane putând fi doar presupusă. Ca urmare, cercetarea vieţii
acestei femei impune crearea unei metode specifice de lucru, care face ca
personajul să fie urmărit uneori în chip indirect, în negativ sau în oglindă, prin
raportare la biografiile oamenilor din preajma sa ori la evenimentele importante
care i-au jalonat existenţa.
Fiică a lui Dumitru Barnovschi, mare postelnic în vremea lui Ieremia vodă
Movilă, şi a Elisabetei (Ilisafta), dintr-un neam rămas încă neidentificat, Todosia era
rudă cu Movileştii, pe o filieră deocamdată nelămurită, probabil feminină6. Din
însoţirea părinţilor săi au mai rezultat, în afara Todosiei, încă cel puţin patru copii:
Sârbca (devenită soţie a marelui logofăt Gavrilaş Mateiaş), Aniţa (căsătorită cu
vistiernicul Gheorghe Roşca)7, Mărica (măritată întâi cu vornicul Gligorie Bucium şi
apoi cu vornicul de poartă Ionaşco)8 şi Miron Barnovschi, cel care, la 1626, avea să
ajungă domn al Moldovei. S-a presupus că Todosia ar fi primit la botez prenumele
uneia dintre bunicile sale, identificată ipotetic în persoana Tudoscăi, născută Movilă9.
Cu o zestre bogată – „multe straie, argint, şi aur, şi mărgăritari de mult preţ” –,
fata s-a căsătorit potrivit rangului său10. Dota fusese constituită de mama miresei,
Barnovschioaia11, ceea ce înseamnă că, în acel moment, postelnicul Barnovschi era
deja trecut dintre cei vii. Dat fiind că ultimele atestări ale dregătorului datează din
1606–160712, nunta Todosiei ar trebui plasată ulterior acestor ani. În ciuda originii
şi înrudirilor sale – era fiu al grecului Gheorghe Kataratos, pârcălab de Hotin13, şi
al jupânesei Cârstina, frate cu doamna Elisabeta a lui Ieremia Movilă14 –, mirele,
Vasile Lozonschi15, s-a dovedit a nu fi fost cea mai bună alegere. Om violent, beţiv
6
Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”. Două explicaţii (nu
numai) genealogice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 330–332; idem, Neamul lui Miron vodă
Barnovschi, în ArhGen, V (X), 1998, 1–2, p. 149–150.
7
Idem, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, p. 141–143.
8
Ibidem, p. 143–145.
9
Idem, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”…, p. 332; idem, Neamul lui Miron
vodă Barnovschi, p. 149.
10
DIR, A, XVII/4, Editura Academiei, Bucureşti, 1956, p. 302, nr. 371.
11
Ibidem; p. 448, nr. 576.
12
Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, p. 150–151.
13
Pentru acest boier şi soţia sa: idem, Doamna Elisabeta Movilă. Contribuţii pentru o
biografie nescrisă, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II. Ieremia Movilă.
Domnul. Familia. Epoca, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Muşatinii, Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006, p. 278–289, cu indicarea
întregii bibliografii.
14
Ultimul studiu consacrat acestei doamne, cu citarea bibliografiei mai vechi: ibidem, p. 273–302
+ planşe.
15
Cea mai nouă contribuţie legată de acest personaj, care le valorifică şi pe cele anterioare:
ibidem, p. 289–293.

10
şi uşuratic, cu accese necontrolate de furie, el avea să devină notoriu în epocă
pentru faptele sale necugetate.
Prost educat în copilărie, alintat, fără frică de Dumnezeu şi fără respect faţă
de părinţi, lipsit de învăţătură şi de slujbă pe lângă un boier mare, profitând de
poziţia socială a familiei sale, de înrudirea cu doamna ţării şi de moartea lui
Ieremia Movilă, de care poate că se va fi temut, el a început să se dedea la violenţe,
silnicii şi crime. Mesaje disperate adresate de dregătorii moldoveni regelui
Poloniei, în 1611, povestesc cu de-amănuntul despre actele sale reprobabile16:
adunând în jurul lui „până la 600 de destrăbălaţi, le-a împărţit tobe, steaguri, le-a
dat conace spre apăsarea celor mai săraci”, după care el şi oamenii săi au pornit a
prăda. Au furat cai, haine şi arme; au spart cămările şi pivniţele reşedinţelor
boiereşti, în căutare de hrană; au violat fete şi soţii. „Unde ajungea, de acolo nu
pleca până ce nu mânca şi bea totul dimprejurul curţilor şi până ce nu ardea totul în
sat”. Boierii mai bătrâni şi înalţii slujitori ai Bisericii l-au mustrat pentru nesăbuinţa
sa, avertizându-l: „nu-ţi vom putea suferi mai departe aceasta”. Dar pe Lozonschi
„l-a cuprins o furie aprinsă şi iute” împotriva lor şi „îndată a plecat de la curte”,
strângând şi mai mulţi tâlhari, cu care a distrus vechile hotare ale moşiilor, a mânat
cirezile de vite în lanuri şi a cosit cu forţa fâneţele. În apropiere de Iaşi, „la poala
pădurii”, a pus capcane, urmărind să-i ucidă şi să-i prade pe cei care-l
admonestaseră. Odată, ajungând la Mănăstirea Secu, unde se afla episcopul
Mitrofan al Romanului, Vasile Lozonschi s-a îmbătat la ospăţul la care fusese poftit
şi „a lovit tare cu buzduganul pe acel episcop, culcându-l la pământ, făcându-i câteva
răni în cap, călcându-l în picioare; în sfârşit, i-a scos patru dinţi şi l-a lăsat aşa, ca
mort, în şiroaie de sânge”. Ajunşi la capătul răbdării, boierii „şi-au lepădat
dregătoriile” şi i-au adus totul la cunoştinţă doamnei Elisabeta Movilă: „Ca să vezi
şi tu, doamnă, ce face fratele tău, lucru ce mai înainte nici cei mai mari tirani
voievozi n-au făcut”.
Se petreceau acestea în toamna lui 1609 sau în cursul anului 1610, în domnia
nevârstnicului fiu al lui Ieremia, Constantin Movilă. Tot atunci, Vasile Lozonschi –
ajuns între timp stolnic şi deci membru al sfatului – recurgea la mijloace necinstite
pentru a cumpăra sate17, făcându-le stăpânilor „multă nevoi, şi greutăţi, şi
înpresurări”18. Cu siguranţă, pe doamna Elisabeta, care-şi veghea fiul cu ochi
neadormiţi şi-l susţinea cu mână bărbătească, au speriat-o atât perspectiva de a
rămâne lipsită de dregătorii credincioşi de până atunci, cât şi manifestările
propriului ei frate, devenite sfidătoare la adresa puterii suverane însăşi. Acesta
ajunsese să poarte „semne domneşti, adică tobe, trâmbiţe, steaguri” şi cerea
imperativ să i se dea ascultare necondiţionată. „Cuprinsă de mânie”, doamna a
poruncit la trei roate poloneze să-l gonească pe descreierat într-o mănăstire, unde

16
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al
XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 64, nr. 29; p. 68–71, nr. 30. Citatele care urmează în
text sunt extrase din aceste două documente.
17
Ştefan S. Gorovei, Documente moldoveneşti din veacul al XVII-lea, în AIIAI, XII, 1975,
p. 291, nr. 2.
18
DIR, A, XVII/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1954, p. 101, nr. 164.

11
să poată fi prins pentru a fi adus viu la Iaşi; dacă ar fi opus rezistenţă cu armele,
trebuia ucis. Numai că, prevenit de cumnatul său, Dumitrache Chiriţă Paleologul,
Vasile Lozonschi a scăpat de sub urmărire. Depăşiţi de situaţie şi nemaiştiind ce să
facă, dregătorii Moldovei au trimis o jalbă la regele Poloniei, rugându-l să-i scape
de „acest lotru”. La rândul său, craiul Sigismund al III-lea a poruncit voievodului
de Kiev să intre cu oaste în Moldova şi să aşeze lucrurile în matca lor firească.
Între timp, părinţii lui Lozonschi îşi trimiseseră proprii oameni să culeagă
informaţii despre evenimente, pentru că, deşi încunoştinţaţi despre amploarea lor,
ei nu voiau să dea crezare celor auzite. Însă chiar şi când adevărul de netăgăduit a
ajuns la urechile lor, ei tot n-au luat măsuri drastice, ci doar „l-au mustrat puţin cu
vorba” pe fiul lor, care – lucru previzibil – a continuat să facă ce şi cum dorea. Mai
mult chiar, jupâneasa Cârstina „a făcut îndată sfat, văitându-se pentru fiuţul ei
dezmăţat” şi a pus la cale un plan de a-i elimina pe boierii petiţionari, „fie prin
otravă, sau prin calomnie, ori prin război”. Sprijinit în acest fel de mama sa, Vasile
Lozonschi a trimis o scrisoare cazacilor zaporojeni, prin care-i angaja în slujba lui,
spre a-i pierde pe adversari. În plus, l-a atras de partea sa pe starostele de Felin,
care l-a informat greşit pe regele Poloniei despre starea de lucruri din Moldova. S-a
întâmplat însă că scrisoarea către cazaci a picat în mâna vornicului Nestor Ureche,
iar acesta a trimis-o neîntârziat lui Sigismund, ca dovadă a nevinovăţiei boierilor,
dar şi ca mărturie a faptelor lipsite de judecată ale lui Lozonschi.
Soluţionarea cazului a venit foarte curând, pe o cale neaşteptată nici de
boierii ţării, nici de Vasile Lozonschi însuşi: în decembrie 161119, Ştefan Tomşa al
II-lea l-a detronat pe Constantin vodă, silind familia Movileştilor să pribegească în
Polonia20. În anul următor, încercarea lor de a reveni la cârmuirea Moldovei a eşuat
în mlaştinile pe care Prutul le face la Cornul lui Sas21. În iureşul bătăliei purtate
acolo, Lozonschi a căzut rob la tătari, de unde s-a răscumpărat cu 800 de ughi
galbeni22. Consistenta sumă a fost acoperită din zestrea primită de Todosia de la
mama ei, motiv pentru care, în 1619, jupâneasa avea să o cheme în judecată pe
fosta ei soacră, Cârstina pârcălăboaia, cerând despăgubiri23.
Lupta din 1612 i-a adus bătrânei cneaghine Cârstina nu numai amărăciunea
de a-şi vedea fiul luat prizonier de necredincioşi, ci şi durerea pierderii ginerelui ei,
Dumitrache Chiriţă Paleologul, precum şi a nepotului, Constantin Movilă. Câteva
luni mai târziu, închidea ochii şi pârcălabul Gheorghe Lozonschi, pe care soaţa sa
19
Aurel Iacob, Ţara Moldovei în vremea lui Ştefan Tomşa al II-lea, Editura Istros, Brăila,
2010, p. 79–81.
20
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica armenilor din
Cameniţa, partea I (1430–1611), în ARMSI, s. III, tom. XVII, 1936, p. 285.
21
Pentru această luptă şi datarea ei: C. Rezachevici, Două rectificări cronologice privind
istoria Moldovei în veacul al XVII-lea. 1. Data bătăliei de la Cornul lui Sas (3/13 iulie 1612), în
„Studii. Revistă de Istorie”, 25, 1972, 2, p. 311–313; idem, Bătălia de la „Cornul lui Sas” (3/13 iulie
1612). Reconstituire, în SMMIM, 9, 1976, p. 59–70; idem, Din nou despre data bătăliei de la
„Cornul lui Sas”, în AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 501–503.
22
DRH, A, XX, volum întocmit de I. Caproşu, C. Burac, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2011, p. 74, nr. 70.
23
DIR, A, XVII/4, p. 302, nr. 371; p. 448, nr. 576; v. şi DRH, A, XVIII, volum întocmit de
I. Caproşu şi V. Constantinov, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 261, nr. 187.

12
l-a înhumat în biserica Mănăstirii Slatina24, probabil în virtutea înrudirii ei cu
domnescul ctitor al aşezământului – Alexandru Lăpuşneanu25. Viaţa a încercat-o
greu încă o dată, la 1616, când celălalt nepot, Alexandru Movilă, a căzut prizonier
la turci, împreună cu mama sa, doamna Elisabeta. Cârstina pârcălăboaia a fost, cum
ar fi spus cronicarul Miron Costin, martora „stingerii casei lui Ieremia vodă”. În
ultimii ani ai vieţii, documentele o atestă la Hotin, în cetatea pe care soţul ei o
apărase mai bine de două decenii. Acolo şi-a vândut ultimele părţi ale satului
Păltiniş26, unele dintre ele chiar pârcălabului cetăţii, Tudorie, un grec pe care-l
numeşte „prietenul nostru”27. S-a stins din viaţă după 161928.
Cârstina pârcălăboaia îşi iubise fiul – poate peste măsură –, din copilăria lui
şi până la maturitate, aşa încât este lesne de imaginat că cea mai grea lovitură
primită de ea a fost uciderea, în noiembrie 1613, într-o zi de duminică, a lui Vasile
Lozonschi, de căpitanul Jan Chański29, nobil polonez cu care fostul stolnic avusese
şi anterior un conflict armat30. Exista însă şi o femeie căreia moartea lui Lozonschi
îi va fi adus cu siguranţă uşurare: propria sa soţie. Odată cu dispariţia lui, viaţa
Todosiei a intrat într-o nouă etapă, se pare mai aşezată şi mai senină, dar nu lipsită
de frământările pe care i le aduceau inevitabil înrudirile cu bărbaţii de frunte ai
Moldovei.
Întoarsă în ţară după o pribegie de câţiva ani în Polonia, jupâneasa văduvă s-a
recăsătorit cu Nicoară (Nicoriţă), mare vornic al Ţării de Sus31. El este cel care – în
semn de afecţiune, desigur – i-a dăruit pandantivul amintit la începutul acestei
evocări şi despre care s-a spus că ar fi fost „o medalie de interes privat,
confecţionată la cererea lui Nicoară pentru a fi oferită soţiei sale, ca dar de nuntă
sau cu prilejul unei aniversări oarecare, între anii 1616 şi 1620”32 (Fig. 1). Într-un
24
Maria Magdalena Székely, Înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, în vol. De potestate. Semne
şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2006, p. 519–520.
25
Ibidem, p. 523–524.
26
DIR, A, XVII/4, p. 200, nr. 248. Vânzările începuseră însă ceva mai devreme, la Iaşi
(ibidem, p. 200, nr. 247).
27
Ibidem, p. 320, nr. 399.
28
Un act din 17 martie 1621 întăreşte diacului Isac Stârcea un ţigan cumpărat de la Cârstina
pârcălăboaia (DIR, A, XVII/5, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p. 23, nr. 24); ar putea fi dovada
că jupâneasa mai trăia la data aceea, dar este la fel de posibil ca respectiva cumpărare să se fi făcut cu
mult înainte de emiterea documentului domnesc.
29
István Vásáry, Armeno-Kipchak Parts from the Kamenets Chronicle, în „Acta Orientalia
Academiae Scientiarum Hungariae”, XXII, 1969, 2, p. 151; Ştefan S. Gorovei, Cronica armenilor din
Cameniţa. Noi fragmente, în vol. Românii în istoria universală, coordonatori I. Agrigoroaiei,
Gh. Buzatu, V. Cristian, III, 3, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, p. 22.
30
Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în ArhGen, II, 1913, p. 217 (reluat în vol. Movileştii.
Istorie şi spiritualitate românească, I. „Casa noastră Movilească”, carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Muşatinii, Sfânta Mănăstire
Suceviţa, 2006, p. 267–282, dar fără Notele lămuritoare).
31
În arborele genealogic al familiei Barnovschi din vol. Familiile boiereşti din Moldova şi
Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coordonator şi coautor Mihai
Dim. Sturdza, I, Simetria, Bucureşti, 2004, p. 348, primul soţ al Todosiei şi cel de-al doilea au fost
contopiţi, de aici rezultând un personaj hibrid, „Nicoară Baltag (Lozonski)”.
32
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară…, p. 404.

13
alt context, am sugerat că apropierea „talerului” de piese asemănătoare din lumea
bizantină ar putea eventual lămuri rostul acestui obiect de valoare33. Un studiu al
lui Ernst H. Kantorowicz, în care sunt analizate bijuterii cu valoare simbolică în
ritualul nupţial bizantin, precum cingătorile şi inelele de căsătorie, constituie un
bun punct de pornire34. Obiceiul făuririi unor podoabe de acest fel este vechi, el
fiind atestat încă în lumea romană. Cingătorile erau alcătuite din monede sau din
medalioane asemănătoare monedelor35, pe care erau reprezentate zeităţi protectoare
ale dragostei şi ale familiei (Junona, Isis şi Osiris, Sol invictus, Amor). După
introducerea creştinismului, zeii au fost înlocuiţi cu Christus pronubus36 sau cu o
scenă alegorică, înfăţişând căsătoria lui Hristos cu Biserica37. În alte cazuri, erau
figuraţi chiar cei doi soţi, având între ei crucea sau ţinând mâinile unite pentru a
primi binecuvântarea Mântuitorului. Toate piesele de acest gen cunoscute astăzi au
fost confecţionate cu prilejul căsătoriilor imperiale. „Talerul” lui Nicoriţă este şi el
asemănător unei monede; pe o faţă, el are gravat chipul Sfântului Nicolae, patronul
vornicului, de unde şi concluzia că frumoasa podoabă era menită a fi purtată la gât
de soţia sa, „ca iconiţă port-bonheur”38. De-o parte şi de alta a sfântului, apar
busturile lui Iisus Hristos şi Maicii Domnului. Prin analogie cu cingătorile
bizantine, se poate presupune că pandantivul vornicului Nicoriţă a fost şi el o
bijuterie de nuntă. Piesa fiind unică pentru Moldova, devine firească întrebarea: de
unde va fi cunoscut boierul moldovean vechiul obicei roman al făuririi acestor
podoabe, obicei preluat ulterior de împăraţii bizantini ?
Urmărind doar informaţiile cuprinse în acte privitoare la stăpânirea
pământului, s-ar putea trage concluzia că Nicoriţă era originar din părţile de sud ale
Moldovei şi că familia sa nu avusese, până la el, nici o implicare în viaţa politică.
Dar sigiliul cu care dregătorul îşi însoţeşte semnătura pe unele documente pare să
spună o altă poveste. El conţine nici mai mult nici mai puţin decât reprezentarea
unui vultur bicefal39, pasăre imperială a cărei valoare simbolică nu mai trebuie
demonstrată aici şi care se regăseşte şi în peceţile altor boieri40: Cantacuzinii,
Dumitrache Chiriţă Paleologul, Manole medelnicerul (ori Manolachi stolnicul ?)41 –

33
Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în
ArhGen, IV (IX), 1997, 1–2, p. 69–70.
34
Ernst H. Kantorowicz, On the Golden Marriage Belt and the Marriage Rings of the
Dumbarton Oaks Collection, în DOP, 14, 1960, p. 3–16.
35
Ibidem, p. 3, v. şi Anthony Cutler, John W. Nesbitt, L’arte bizantina e il suo pubblico,
U.T.E.T., Torino, 1986, p. 53 şi fig. de la p. 54.
36
Ernst H. Kantorowicz, op. cit., p. 7–8.
37
Ibidem, p. 12.
38
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară…, p. 403.
39
SJANI, Spiridonie, XXX/92. Documentul a fost publicat în DRH, A, XIX, volum întocmit
de Haralambie Chirca, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 433–434, nr. 319.
40
Petronel Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale moldoveneşti, I, în ArhGen, IV
(IX), 1997, 1–2, p. 264–266; Sorin Iftimi, Animalele în heraldica boierească din Moldova (secolele
XIV–XVIII), în Lumea animalelor. Realităţi, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria
Magdalena Székely, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 414–416.
41
Maria Magdalena Székely, Paleologii din Moldova, în vol. De potestate. Semne şi expresii
ale puterii în Evul Mediu românesc, p. 534.

14
cu toţii greci, unii dintre ei şi cu ascendenţă imperială42. Poate că acesta este indiciul
că Nicoriţă avea şi el, printr-unul din părinţi, strămoşi greci, ceea ce ar explica, mai
departe, de unde va fi cunoscut el practica oferirii unor bijuterii de nuntă.
Nicoriţă şi-a început cariera ca mare armaş, dregătorie de rangul al doilea,
care cerea însă calităţi speciale de la posesorul ei, precum şi o credinţă
nestrămutată faţă de domn. Există, în cronica lui Miron Costin, un pasaj în care
Nicoriţă este surprins în timpul exercitării îndatoririlor sale. Atât de plastic şi de
zguduitor este acest fragment de letopiseţ, încât Mihail Sadoveanu l-a preluat în
întregime în romanul său, Neamul Şoimăreştilor. Povesteşte cronicarul că, după
lupta de la Cornul lui Sas, Ştefan Tomşa al II-lea a poruncit tăierea boierilor din
tabăra Movileştilor, căzuţi prizonieri. Pe unul dintre ei – Vasile Stroici, fiul marelui
logofăt Luca Stroici – îl iertase, la insistenţele boierilor, „numai învăţase pre
Nicoriţă armaşul să-l ducă să vadză perirea celoralalţi, să-i hie grije mai pre urmă
de moarte, că era om tânăr Stroici şi din casă mai vechi şi cinsteş decât toate casele
în ţară. Ce dzilele lui cele fârşite, cum să dzice cuvântul, vădzând că merge la
perire şi nu-i spusesă armaşul povéstea, s-au apucat de sabiea unui dărăban, să
moară cu răscumpărare, că era om din hirea lui inimos”43. La asemenea scene,
unele poate şi mai crâncene, trebuie să fi asistat Nicoriţă atâta vreme cât a fost
mare armaş.
Dregătoria o obţinuse de la Ieremia Movilă, dar, din pricini necunoscute, în
timpul lui Constantin Movilă, Nicoriţă a părăsit Moldova, găsindu-şi refugiul în
Polonia. Domnul i-a confiscat din stăpâniri, sub motiv că boierul „a hiclenit
domniei mele şi ţării şi a pribegit din ţară”44. În schimb – dacă izvorul, anume
cronica armenilor din Cameniţa, nu va fi făcând o confuzie –, Nicoriţă a fost unul
dintre boierii moldoveni care au sprijinit zadarnic venirea la tron a lui Alexandru
Movilă, în 1616, numărându-se printre participanţii la lupta cu deznodământ tragic
de la Drăcşani45. A redevenit armaş după întronarea lui Ştefan Tomşa al II-lea;
apoi, în domnia aceluiaşi, a ocupat una din vorniciile de poartă şi, în cele din urmă,
marea vornicie a Ţării de Sus. În răstimpul 1621–1623, în a doua domnie a lui
Tomşa, a deţinut şi marea vornicie a Ţării de Jos.
Sub Radu vodă Mihnea, Nicoriţă – pe atunci mare vornic al Ţării de Sus – a
făcut parte din delegaţia care a încheiat pactul polono-moldovenesc de la Braha
(1616)46. Un document de întărire menţionează nişte robi ţigani pe care boierul şi

42
Ibidem, p. 525–536.
43
Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 60.
44
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, II, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1907, p. 287–288, nr. 129; o traducere mai corectă la I. Antonovici, Documente bârlădene, III,
Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad, 1915, p. 95, nr. LXXVIII.
45
Ştefan S. Gorovei, Cronica armenilor din Cameniţa…, p. 24.
46
Iuliu Peksa, Zolkiewski şi expediţia doamnei Elisaveta Movilă în Moldova în anul 1615–16,
în RI, XIV, 1928, 1–3, p. 51; Pact polono-moldovenesc (1616), traducere de P. P. Panaitescu, în RI,
XIII, 1927, 10–12, p. 388, 391. P. P. Panaitescu l-a identificat greşit pe Nicoară mare vornic al Ţării
de Sus cu Nicoară Prăjescu (ibidem, p. 388, nota 1), ceea ce este perfect explicabil pentru nivelul de
cunoştinţe despre dregătorii moldoveni, la care se afla istoriografia românească în perioada
interbelică. De neînţeles este însă reluarea acestei identificări eronate într-o recentă lucrare închinată
domniei lui Radu Mihnea (Valentin Constantinov, Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul

15
i-ar fi adus din „Ţara Turcească”47, ceea ce ar putea însemna că Nicoriţă a
îndeplinit şi unele misiuni diplomatice la Poartă; este tot atât de posibil însă ca
ţiganii respectivi să fi fost cumpăraţi pur şi simplu la un târg de robi din împărăţie.
Cronica armenilor din Cameniţa înregistrează o ştire eronată, născută
probabil dintr-o confuzie, şi anume că, la 28 decembrie 1620, Alexandru Iliaş i-ar
fi omorât pe „boiarul Nicoriţă dvornic şi hatmanul Şeptilici pentru purtarea lor în
timpul lui Gaşpar Graţiani”48. Hatmanul Şeptilici a fost cu adevărat tăiat de
Alexandru Iliaş, însă celălalt boier pedepsit pentru uciderea lui Gaşpar Graţiani n-a
fost vornicul Nicoriţă, ci postelnicul Dumitru Goia, aşa cum o arată diverse alte
izvoare49.
Pe când Nicoriţă se îndeletnicea cu trebile Ţării Moldovei, jupâneasa Todosia
se îngrijea de administrarea şi chiar sporirea averii comune. Un zapis datat doar cu
lună şi zi, dar care a fost aşezat de editori sub anul 1623, relevă faptul că
„vorniceasa cea mare” încredinţase unui Nicoară un cal şi două vaci, în schimbul
cărora primise ca zălog jumătate dintr-un sat50.
Legăturile lui Nicoriţă cu fratele soţiei sale, Miron Barnovschi, în prima
domnie a acestuia (1626–1629), au fost foarte strânse. Caracterul lor este pus în
evidenţă în mai multe rânduri, de circumstanţe diferite. Miron Barnovschi, hatman
al Moldovei, a fost înscăunat la moartea lui Radu Mihnea, pentru că-l văzuseră
boierii „om de ţară şi fără cuconi şi cunoscut împărăţiei cu slujbele ce făcusă la
Hotin, la sultan Osman şi ştiut şi căpeteniilor tătărăşti, ales lui Cantemir, cu carile
legasă priietenşug încă den mârzeciia lui, la Toporăuţi, la o trecătoare a lui în Ţara
Leşască”51. Ajuns domn, Barnovschi a încredinţat fosta lui dregătorie – hătmănia –
cumnatului său, Nicoriţă. În vara anului 1627, Miron vodă a avut de îndeplinit o
delicată misiune diplomatică (împăcarea turco-polonă), în slujba căreia şi-a pus
toate legăturile personale, inclusiv cele despre care vorbeşte şi letopiseţul. În lipsa
lui din ţară (a stat câteva luni la Oceakov), hatmanul Nicoriţă i-a zdrobit la
Trestiana pe tătarii care intraseră în Moldova, prădând şi arzând satele din sud. Un
document a păstrat amintirea acelor evenimente, în cursul cărora şi-au aflat
sfârşitul şi câţiva boieri moldoveni: „când au fost tătarii la Trestiiana, de s-au bătut
cu Nicoară hatmanul şi au perit Stoica armaşul, Erimiia Potlogeanul şi mulţi ca
trânşii”52. Un alt act îl menţionează printre cei căzuţi şi pe un Maftei căpitanul53.
Domnia dintâi a lui Miron Barnovschi, începută sub bune auspicii, dar într-o
conjunctură internaţională nefavorabilă, se va încheia doi ani mai târziu, prin
mazilire venită de la Poartă. A încercat Miron vodă să reziste cu armele în faţa

domniilor lui Radu Mihnea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 322), după ce,
cu un număr de pagini mai înainte, autorul ei afirmase că vornicul Ţării de Sus, care făcuse parte „din
delegaţia care va încheia pactul cu polonezii în anul 1616”, fusese Nicoriţă (ibidem, p. 138).
47
DRH, A, XIX, p. 428, nr. 315.
48
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România…, p. 285.
49
Miron Costin, Opere, p. 72, 75.
50
DRH, A, XVIII, p. 156, nr. 108.
51
Miron Costin, op. cit., p. 92.
52
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 126, nr. CXIV; v. şi ibidem, p. 128, nr. CXV.
53
Ibidem, p. 128, nr. CXV.

16
noului domn desemnat de sultan – Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea –, dar
a fost învins de oastea condusă de vistiernicul Lupu, viitorul domn Vasile Lupu.
Între boierii care i-au rămas alături s-a numărat şi cumnatul său, Nicoriţă, cu care
s-a retras în cetatea Hotinului şi, de acolo, în toamna lui 1629, în Polonia54. În ziua
de 28 septembrie a acelui an, Alexandru Coconul îi scria principelui Ardealului,
Gabriel Bethlen, că oastea lui Miron Barnovschi, „împresurând-o boierul nostru, cu
numele vistierul Lupu, a bătut-o, încât n-are cu el acum mai mult de 40–50 de
oameni; şi care au fost cu el, sunt toţi alături de noi, dar cumnatul său, hatmanul
Nicoriţă, a rămas lângă el”55.
Gestul lui Barnovschi fusese interpretat ca ridicare împotriva Porţii, altfel
spus hiclenie, motiv pentru care sprijinitorii lui, precum Efrem Hăjdeu, şi-au
pierdut din stăpâniri56. S-a spus că, ajuns domn, Lupu Coci ar fi confiscat, în 1641,
şi ocinile lui Nicoriţă şi că jupâneasa Todosia a avut de plătit pentru răscumpărarea
lor57. Documentele pe care se sprijină această afirmaţie vorbesc însă despre cu totul
altceva. Este adevărat că Todosia a trebuit să cedeze din satele şi seliştile sale, pe
când era „pribagă în Ţara Leşască”58, dar nu din pricina hicleniei59, ci pentru a
acoperi datorii ale fratelui ei. Astfel, Fortuna comisul a primit o selişte, în valoare
de 300 de lei, „pentru nişte unealte a lui ce i s-au luat la Bărnovschi vodă în
domniia lui”60, precum şi un sat şi 12 fălci de vie la Cotnari, preţuite la 350 de
galbeni, în contul unei datorii a aceluiaşi domn, care luase de la comis nişte boi
când cumpărase domeniul de la Uście, lăsând „ca să-i plătească acei boi giupâneasa
Nicoriţoaie hătmăneasa, cum au arătat Furtuna şi carte de la Bărnovschi vodă,
scriindu ca să-i facă plată boilor Nicoriţoaie şi nu i-au dat nemic”61. În primăvara
lui 1630, Nicoriţă a mai făcut o tentativă de recucerire a tronului pentru Miron
Barnovschi, dar a fost oprit la Toporăuţi de acelaşi Lupu, devenit între timp vornic,
şi de Grama stolnicul, care, după zisa lui Miron Costin, „l-au împens […] de la
marginile ţărâi”62. Un act prin care Alexandru Coconul l-a răsplătit pentru credinţa
lui pe fostul mare stolnic Grama rememorează vremea „când s-a ridicat Nicoriţă
hatmanul din Ţara Leşească cu multă oaste de leşi şi cazaci şi au venit în ţara
noastră, asupra domniei mele şi asupra schiptrului cinstitului împărat cu foc şi sabie”63.

54
La 22 octombrie 1629, bistriţenii ştiau că Miron Barnovschi era încă la Hotin (Hurmuzaki-
Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913, p. 971, nr. MDCCCLIX).
55
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, IX,
M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937, p. 294, nr. 234.
56
CDM. S1, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1975, p. 166, nr. 465.
57
Aurel H. Golimas, Un domnitor, o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă, voievod al
Moldovei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 26.
58
DRH, A, XXVII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Cătălina Chelcu, Marius Chelcu,
Silviu Văcaru, Nistor Ciocan, Dumitru Ciurea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 171,
nr. 183.
59
Aurel H. Golimas, op. cit., p. 26.
60
DRH, A, XXVI, volum întocmit de I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2003, p. 77, nr. 81.
61
DRH, A, XXVII, p. 171, nr. 183; v. şi p. 168–170, nr. 181, 182; DRH, A, XXVI, p. 52, nr. 59.
62
Miron Costin, Opere, p. 95.
63
DRH, A, XX, p. 144, nr. 136.

17
 Lăsând în urmă Moldova bântuită de hoţi, jefuită de tătari şi lovită de
ciumă64, jupâneasa Todosia şi-a urmat soţul şi fratele. Era a doua pribegie în decurs
de 15 ani. Într-o scrisoare trimisă la 27 decembrie 1632 membrilor Frăţiei din Liov,
mama Todosiei anunţa, printre altele, că „Nicoriţă a murit”65. În realitate, fostul
hatman nu murise atunci, ci cu mult înainte, încă în cursul anului 1630, lăsându-şi
soţia văduvă pentru a doua oară. Căsătoria lor durase aproape un deceniu şi
jumătate şi se vede că a fost liniştită şi prosperă. De-a lungul timpului, Nicoriţă şi
Todosia cumpăraseră un număr însemnat de sate, vii, prisăci, iazuri şi mori66.
Aveau două rânduri de case în Iaşi – dintre care una situată între Vitolt şi Zane
Frâncul67, iar cealaltă pe Uliţa Ungurească68 –, un loc de casă, de asemenea în Iaşi,
pe Uliţa Ciubotărească69, precum şi curţi la Bicani, în ţinutul Tutovei70. Averea li se
completase cu satele primite ca danie de Nicoriţă sau cumpărate de el singur71,
precum şi cu cele aduse de Todosia72.
Împreună, au zidit o biserică în dealul Tătăraşilor, „de marginea târgului
Ieşului” (Fig. 2)73. La doar câţiva ani după sfinţirea noului lăcaş, egumenul
Timothei se plângea la Mitropolie că „poporénii ce-au fost de mainte acolo, la acea
svântă besérică […] să duc la alte besérici, de se închină, nu vor să vie la besérica
lor, unde le dzac moşii şi părinţii şi feciorii”74. Jalba egumenului evocă, în chip
evident, o epocă mai îndepărtată, ceea ce înseamnă că bunicii şi părinţii
credincioşilor de la 1631 fuseseră îngropaţi într-o biserică sau în cimitirul unei
biserici, probabil din lemn, care precedase ctitoria hatmanului. Purtând hramul

64
N. Iorga, „Coconul” lui Radu Mihnea şi capuchehaiaua Curt Celebi – cu prilejul unui
document inedit de la Alexandru Coconul, în RI, XVIII, 1932, 4–6, p. 99–100; Maria Magdalena
Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, 2, p. 52–54 şi 58–59, nr. 1, 2.
65
Hurmuzaki-Bogdan, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II/2, Bucureşti, 1895,
p. 602, nr. CCLXXI.
66
DIR, A, XVII/4, p. 208, nr. 261; p. 300, nr. 368; p. 449–450, nr. 577; DIR, A, XVII/5,
p. 153–154, nr. 214; DRH, A, XVIII, p. 303–304, nr. 236; DRH, A, XIX, p. 466–470, nr. 340; DRH,
A, XX, p. 104–105, nr. 96, 97; p. 116–117, nr. 106.
67
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 151, nr. 109.
68
Ibidem, p. 188, nr. 137.
69
Ibidem, p. 448, nr. 384.
70
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, II, p. 287–288, nr. 129; o traducere mai corectă la
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 95, nr. LXXVIII; DRH, A, XX, p. 50, nr. 49;
I. Antonovici, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad,
1924, p. 346, nr. CXCV.
71
V., de pildă: DIR, A, XVII/3, p. 84–85, nr. 138; p. 112, nr. 183; DIR, A, XVII/4, p. 48, nr.
71; p. 55, nr. 81; p. 70, nr. 99; p. 71, nr. 100; p. 76, nr. 108; p. 118–119, nr. 157; p. 202–203, nr. 253;
p. 207, nr. 259; p. 217, nr. 276; p. 226, nr. 286; p. 243–244, nr. 305; p. 447–449, nr. 576; DRH,
A, XVIII, p. 221, nr. 170; p. 250–251, nr. 183; p. 261–262, nr. 187; DRH, A, XIX, p. 342–343,
nr. 260; p. 346–347, nr. 264; p. 384, nr. 283; p. 386, nr. 285; p. 465–466, nr. 339; p. 466–470, nr. 340;
p. 592, nr. 433; p. 598, nr. 437; CDM, I, Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957, p. 428, nr. 1901;
CDM, V, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1974, p. 151, nr. 582.
72
DIR, A, XVII/4, p. 118–119, nr. 157; p. 302–303, nr. 371; p. 447–449, nr. 576; DRH, A,
XVIII, p. 261, nr. 187.
73
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 295, nr. 218.
74
DRH, A, XX, p. 438, nr. 423.

18
Sfântul Ioan cel Nou, biserica succesoare, de zid, este cunoscută şi astăzi sub
numele de Nicoriţa. Construcţia, solidă şi masivă, de plan triconc, are boltă
„moldovenească” deasupra naosului, turlă octogonală cu ferestre alternând cu
ocniţe oarbe, precum şi două perechi de contraforturi, de-o parte şi de alta a
absidelor laterale75. La mijlocul veacului al XVII-lea, arhidiaconul Paul de Alep o
descria astfel: „pe dinafară are foişoare care domină tot oraşul, căci este aşezată
într-un loc ridicat. Biserica este frumoasă şi clopotniţa se găseşte deasupra
pridvorului”76. Transformând-o în mănăstire, ctitorii au închinat-o unui aşezământ
de la Ierusalim (Sfântul Sava), împreună cu un număr mare de sate, vii, mori,
heleşteie, prisăci, case şi animale77. Este posibil ca închinarea să se fi făcut la 1628,
imediat după construirea mănăstirii şi deodată cu închinarea, tot la Sfântul
Mormânt, a ctitoriei lui Miron vodă Barnovschi, Adormirea Maicii Domnului din
Iaşi78. Sărăcită şi decăzută ca mai toate mănăstirile închinate, Nicoriţa ajunsese, în
secolul al XVIII-lea, o biserică de mahala, în care veneau să se închine săhăidăcarii
şi teslarii79. Există o legendă – nouă, desigur, şi cu izvoare lesne recognoscibile –,
care spune că Miron Barnovschi l-ar fi însărcinat pe hatman să supravegheze
construirea bisericii domneşti din Iaşi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, şi
că boierul ar fi furat o parte din bani, cu care şi-ar fi înălţat propria biserică. Aflând
aceasta, vodă ar fi poruncit ca ispravnicul să fie zidit de viu în pereţii ctitoriei sale80.
Hatmanul şi soţia lui n-au avut copii, însă lecturi greşite sau interpretări
grăbite ale unor izvoare le-au atribuit totuşi urmaşi. Astfel, neînţelegerea unor
cuvinte şi ale numelor cuprinse în rezumatul unui act din 3 septembrie 1632 a avut
ca urmare apariţia unor fiice ale hătmănesei Nicoriţoaia: Alexandra (aici, editorii
declară că au „îndreptat” numele după Dicţionarul marilor dregători al lui
N. Stoicescu), Noe (?!) şi Irina, copiii lui Buhuş vistier81. În fapt, în documentul
original este vorba despre fiii vistiernicului Dumitru Buhuş, Nicolae şi Irina, fini ai
Nicoriţoaiei, care, la data amintită, primeau de la naşa lor satul Podraga din ţinutul

75
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 102–104, 452–456. Pentru alte referinţe
bibliografice, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor
medievale din Moldova, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice
din România, Bucureşti, 1974, p. 465.
76
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89.
77
DRH, A, XVIII, p. 156, nr. 108 (cu însemnarea pe verso „A Mănăstirii Nicoriţii, leat 7252
apr. 2”, publicată în CDM. S1, p. 149, nr. 395); DRH, A, XIX, p. 552, nr. 404; DRH, A, XX, p. 74–77,
nr. 70; DRH, A, XXVIII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru,
Cătălina Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 119–120, nr. 141; Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 331, nr. 250; Const. Solomon, C. A. Stoide, Documente
tecucene, II, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1939, p. 82, nr. LXXXIV; CDM, V, p. 156, nr. 604.
78
DRH, A, XIX, p. 501–503, nr. 358.
79
Decăderea treptată a Mănăstirii Nicoriţa merită a fi cercetată mai îndeaproape. Din păcate,
textul lui Dan Jumară, Biserica Nicoriţă, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, în IN, II–III,
1996–1997, p. 117–124, care atinge şi această chestiune, este extrem de modest.
80
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, ediţia a II-a, Goldner,
Iaşi, 1913, p. 219.
81
CDM. S1, p. 176, nr. 502 (după un rezumat fără văleat din fondul „Sever Zotta”).

19
Dorohoiului82. Neatenţia i-a făcut pe alţi cercetători să-i considere pe nepoţii
colaterali ai hatmanului când fii83, când nepoţi de fii sau fiică ai acestuia84.
În sfârşit, o categorie distinctă de pretinşi urmaşi este creaţia celei mai
autentice imposturi genealogice. Astfel, la 1773, în contextul unei judecăţi pentru
satul Şirăuţi din ţinutul Hotinului, un oarecare maior Gheorghi Nicoriţă emitea
pretenţii asupra zisului sat, prezentând în instanţă un document de la Radu Mihnea
şi un altul de la Miron Barnovschi, prin care cei doi domni ai Moldovei întăreau
Şirăuţii marelui vornic Nicoriţă85. Deşi maiorul Nicoriţă nu o afirmă categoric, este
evident că, uzând de omonimie, el se dădea drept urmaş al dregătorului de altădată
şi încerca să pună mâna pe unul dintre satele aceluia, tentativă lipsită totuşi de
succes. Mai târziu însă, un alt ofiţer, probabil fiu al maiorului, locotenent-generalul
Ioan Nicoriţă din Basarabia, avea să fie considerat „strănepot […] al unui refugiat
din 1711 – feciorul hatmanului moldovan Nicoriţă, omorât de turci”86. Urmând o
procedură deja cunoscută, acesta a cerut, în 1808, Divanului de la Iaşi, nici mai
mult nici mai puţin decât restituirea „moşiilor strămoşeşti”, Şirăuţi şi Corjăuţi87. În
plus, doi ani mai târziu, el a solicitat – şi în acest caz a şi obţinut – diploma pentru
blazon88. Nu ştiu ce probe vor fi fost înfăţişate de generalul Nicoriţă autorităţilor
ruse, dar presupun că, în dosarul 232 din Arhiva Senatorilor, au fost depuse tot
copii ale vechilor ispisoace de întărire pe stăpânirile hatmanului Nicoriţă.
Lipsiţi de urmaşi, Nicoriţă şi Todosia şi-au împărţit averea între mănăstirea
lor89 şi nepoţii lui: Gheorghe, fiul lui Manole, pe de o parte90, Ionaşco şi fratele lui,

82
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare la familia boierească Buhuş din Moldova, în
ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 311, nota 3.
83
DRH, A, XXVIII, p. 611, sub vocea Nicoriţă; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească…, I, p. 348 (Dumitru Baltag, mazil, arătat ca fiu al Todosiei).
84
DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 627, sub vocea Necoară (Necoriţă, Nicoriţă), fost hatman; DRH,
A, XXII, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti,
1974, p. 403, sub vocea Nicoară (Nicoriţă), hatman; DRH, A, XXIV, volum întocmit de
† C. Cihodaru şi I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 566, sub vocea Nicoară
(Nicoriţă), hatman.
85
SJANS, Mănăstirea Dragomirna, II/10, nr. 14, f. 2v; rez. în vol. Din tezaurul documentar
sucevean. Catalog de documente (1393–1849), întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu,
Gavril Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1983, p. 412,
nr. 1233.
86
G. Bezviconi, Roirea familiilor româneşti peste Nistru, extras din „Cetatea Moldovei”, an.
II, 1941, vol. III, nr. 14, p. 18; v. şi idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, II, Institutul de
Istorie Naţională din Bucureşti, Bucureşti, 1943, p. 104.
87
Idem, Roirea familiilor româneşti…, p. 18.
88
Ibidem; v. şi idem, Boierimea Moldovei…, II, p. 104 şi nota 3.
89
DIR, A, XVII/5, p. 264, nr. 354 (v. nota de pe verso, publicată în CDM, II, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1959, p. 56, nr. 199); DRH, A, XXI, p. 135, nr. 109; DRH,
A, XXVI, p. 370, nr. 433; CDM, V, p. 156, nr. 604.
90
DRH, A, XXI, p. 171, nr. 134; p. 171–172, nr. 135. Este posibil ca tatăl acestui Gheorghe să
fie acel „Manoli din Şărbăneşti, nepot lui Necoară”, atestat la 20 mai 1603 (Const. Solomon, C. A. Stoide,
Documente tecucene, III, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1942, p. 7, nr. I).

20
Dumitraşco, pe de alta91. Ultimii au beneficiat de daniile hatmanului nu numai în
virtutea legăturii genealogice – pe care, din păcate, n-am reuşit să o descâlcesc –, ci
şi datorită faptului că ei i-au slujit cu „direaptă slujbă”92, „de la naşterea lor până la
moartea lui”93. Răzeşiţi şi sărăciţi, urmaşii colaterali ai hatmanului au format
familiile Baltag, Scânteie94, Corcoţei şi Corpaci95 din Ţara de Jos.
Anii imediat următori morţii soţului ei au fost petrecuţi de jupâneasa Todosia
mai mult în Polonia. A revenit în Moldova arareori, ca să confirme danii către
mănăstirea din Iaşi sau ca să-şi chivernisească puţina avere rămasă în ţară.
Bunăoară, la 20 octombrie 1630, a dăruit ctitoriei lor, „moşiile boierului său”96, iar,
în 1632, a primit întărire pe stăpânirile soţului ei97. În acelaşi an, a solicitat domniei
să i se aleagă hotarul unui loc la Ceucani, cumpărătură a sa, care era împresurat de
un megieş, Sava din Ceucani98. La 1634, a vândut seliştea Cobâla de la ţinutul
Hârlăului, dintr-un ispisoc de danie de la Miron vodă Barnovschi99. Se pare că aici
văduva a recurs la un subterfugiu, pentru a mai face rost de bani: un document
târziu arată că o jumătate din această selişte fusese dăruită de hatmanul Nicoriţă
diacului Gociul, însă, după moartea soţului ei, Todosia a pretins şi a şi căpătat de la
stăpânul legiuit 200 de taleri, lucru confirmat de o scrisoare a ei, redactată în urma
tocmelii100.
Pe lângă datoriile rămase de pe urma fratelui său, Todosia a contractat ea
însăşi altele, pe care multă vreme n-a fost în stare să le achite. De o asemenea
datorie se leagă o întreagă poveste. Cândva, înainte de 8 iulie 1641, jupâneasa
împrumutase o sumă de bani de la marele vornic Toderaşco Ianovici, dând în
schimb Şirăuţii de la ţinutul Hotinului101 – acelaşi sat care avea să fie revendicat
mai târziu de pretinşii urmaşi ai lui Nicoriţă. După o vreme, în care „au stătut satul
pieitoriu”, văduva pribeagă a trimis din Polonia o scrisoare lui Iordache Cantacuzino,

91
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 102–103, nr. LXXXV; p. 103, nr. LXXXVI;
p. 104, nr. LXXXVII; idem, Documente bârlădene, IV, p. 346, nr. CXCV; DRH, A, XIX, p. 428,
nr. 315; DRH, A, XX, p. 50–51, nr. 49; DRH, A, XXI, p. 138, nr. 113; DRH, A, XXIV, p. 191, nr.
207; p. 413, nr. 435; DRH, A, XXVIII, p. 176, nr. 224.
92
DRH, A, XX, p. 51, nr. 49.
93
DRH, A, XXII, p. 70–71, nr. 66.
94
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 107, nr. XCII; p. 108, nr. XCIII; p. 108–109,
nr. XCIV; p. 109–110, nr. XCV; p. 110, nr. XCVI; p. 110–111, nr. XCVIII; p. 112, nr. XCIX; p. 112–113,
nr. C; p. 113–114, nr. CII; p. 114–115, nr. CIII; p. 115–116, nr. CIV; p. 116, nr. CV; p. 117, nr. CVI;
p. 117, nr. CVII; p. 118, nr. CVIII; p. 119–120, nr. CIX; p. 122, nr. CXI; p. 123, nr. CXII.
95
Const. Solomon, C. A. Stoide, Documente tecucene, II, p. 69–70, nr. LXXIV; p. 81–84,
nr. LXXXIV.
96
I. Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 345, nr. CXCV.
97
Ibidem, p. 345, nr. CXCV.
98
DRH, A, XXI, p. 135, nr. 109.
99
DRH, A, XXII, p. 246, nr. 217; v. şi CDM, III, Direcţia Generală a Arhivelor Statului,
Bucureşti, 1968, p. 67–68, nr. 219.
100
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1908, p. 83, nr. XCI; idem, Surete şi izvoade, XII, Atelierele Grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1924,
p. 58, nr. VI.
101
DRH, A, XXVI, p. 158, nr. 167; v. şi SJANS, Mănăstirea Dragomirna, II/10, nr. 14, f. 2v,
cu rez. în vol. Din tezaurul documentar sucevean…, p. 412, nr. 1233.

21
mare vistiernic – rudă prin cumnatul ei, logofătul Gavrilaş Mateiaş –, cerându-i să
plătească el datoria de 120 de galbeni lui Toderaşco Ianovici, ajuns între timp mare
logofăt, şi să ia pentru sine satul zălogit. Cu acel prilej, s-a dovedit că Todosia mai
era debitoare cu încă 50 de galbeni unui grec şi cu 127 de galbeni unui preot din
Bacău, căruia îi dăduse drept chezăşie un brâu de argint, luat şi acela cu împrumut
de la Neculai Ureche, nepotul marelui vornic Nestor Ureche. Aşa s-a făcut că, la
1649, Iordache Cantacuzino a trebuit să-i dea lui Toderaşco Ianovici banii, de la
care a luat în schimb satul, apoi să-i plătească grecului, precum şi preotesei din
Bacău (probabil că, între timp, preotul murise), de la care a recuperat brâul, pe care
i l-a înapoiat lui Neculai Ureche102 !
În Polonia, Todosia a locuit, împreună cu fratele său, în castelul de la Uście,
cumpărat, la 12 martie 1629103, cu tot domeniul său, de Miron Barnovschi104, de la
Ana – fiică a lui Ieremia vodă Movilă, căsătorită cu mareşalul de curte
Maksymilian Przerębski. Foarte probabil, aici a găsit-o vestea că Miron vodă,
chemat de boieri la domnia Moldovei pentru a doua oară, în 1633, îşi aflase
sfârşitul pe butucul călăului, la Istanbul. Aşa a început cea de-a treia, ultima şi cea
mai spectaculoasă etapă din viaţa Todosiei.
La scurtă vreme după decapitarea lui Miron Barnovschi, la sfârşitul lui iulie
1633105, liniştea castelului de la Uście a fost tulburată de doi nobili poloni,
Maksymilian Przerębski şi Jeremi Wiśniowiecki (primul, ginere al lui Ieremia
Movilă, cel de-al doilea – nepot de fiică al aceluiaşi domn al Moldovei), care, sub
motivul sau pretextul că Barnovschi nu îndeplinise condiţiile contractului de
cumpărare a domeniului, au spart uşile castelului, au deschis lăzile şi au luat cu ei
tot ce au găsit, neuitând nici lucrurile mişcătoare, adică vitele din gospodărie106. În
odăile reşedinţei se aflau adunate odoare şi obiecte felurite, a căror simplă înşiruire
spune ceva despre chipul în care trăiau boierii şi domnii moldoveni în veacul al
XVII-lea: covoare de mătase şi covoare persane, chilimuri persane, feţe de masă
din mătase, cearşafuri turceşti din mătase, perne de brocart, ştergare cu fir şi batiste
brodate cu aur, o garderobă „foarte bogată” (haine lungi cu poale, pelerine cu
paftale şi nasturi de aur, dolmane, cuşme de samur şi calpace), vase din argint
(căni, cupe mari, farfurii, talgere) şi din cositor, o cutie din argint cu moaşte şi o
cutie din argint aurit, conţinând o cruce cu diamant, două ceasornice. Prin lăzi se
găseau, de asemenea, valuri de ţesături şi blănuri: catifea roşie şi portocalie,
mătăsuri, brocarturi, pânzeturi groase din bumbac, blănuri de samur şi vulpe, dar şi

102
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1888, p. 1.
103
Ilona Czamańska, Între familie şi stat. Relaţiile familiale ale dinastiei Movileştilor în
Polonia, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II, p. 267, nota 16. Chiar în absenţa
unui document, anul de cumpărare a domeniului (1629) fusese dedus de Sever Zotta încă din 1913
(Ştiri noi despre Movileşti, p. 227).
104
Miron Costin, Opere, p. 95; v. şi ibidem, p. 100.
105
Ilie Corfus, Odoarele Movileştilor rămase în Polonia. Contribuţii la istoria artei şi a preţurilor,
în „Studii. Revistă de Istorie”, 25, 1972, 1, p. 58 (reluat în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate
românească, I, p. 283–304, dar fără textul polonez al inventarelor).
106
Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, p. 219. V. şi Ilona Czamańska, Wiśniowieccy.
Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007, p. 173–175, nota 59.

22
mosoare cu fir de aur. În alte cufere erau aşezate arme (paloşe aurite, săbii aurite
sau ferecate în aur fin şi încrustate cu pietre scumpe, buzdugane ferecate în aur,
tolbe cu săgeţi, centuri de mătase pentru legat inelul cu care se întindea coarda
arcului, archebuze), butoiaşe cu praf de puşcă şi plumbi, corturi pentru campanii
sau pentru vânătoare, harnaşamente din argint aurit, scări de argint aurit încrustate
cu pietre scumpe, pături de cal brodate cu aur. În cămări se găseau provizii de unt
şi brânză, iar în pivniţe – vin. În ogradă vieţuiau oi, vite şi porci. Grajdurile
adăposteau un cal turcesc de culoarea râsului şi alţi 30 de bidivii. Într-un hambar
erau adăpostite o caretă şi mai multe rădvane107.
Jefuirea castelului a îndârjit-o cumplit pe jupâneasa moldoveancă. Pentru a se
răzbuna, ea i-a angajat pe mercenarii de sub comanda căpitanului Gheorghe
Kruzinski, care au asaltat poarta cetăţii din oraş şi au înconjurat fortificaţia de la
Uście108. Temându-se de un asediu prelungit, căruia nu i-ar fi putut face faţă,
Maksymilian Przerębski a capitulat, cerând doar să i se asigure retragerea. Todosia
i-a satisfăcut rugămintea şi apoi, întocmai ca o regină a amazoanelor, a intrat în
triumf pe sub poarta cetăţii. S-a înstăpânit la Uście peste bunurile fratelui său şi a
primit jurămintele de credinţă ale supuşilor109.
Pentru Maksymilian Przerębski, înfrângerea de la Uście, suferită în faţa unei
femei, era o pată de neşters pe obrazul lui de oştean110. Nu-i rămânea însă altceva
de făcut decât să întocmească memorii, pline de acuzaţii injurioase: Todosia era
înfăţişată ca o aventurieră venită din „Moldova întunecată”, o străină de rând şi o
nenobilă (plebeia et ignobilis extranea), născută într-o ţară inamică şi, pe deasupra,
văduva unui supus al turcilor, care luptase, ca hatman, împotriva Poloniei. Pentru
toate acestea, Przerębski cerea confiscarea averii şi condamnarea Todosiei111. Mai
mult, aflând pe căi proprii că jupâneasa îşi depusese, pentru siguranţă, argintăria de
masă la un orăşean din Sniatyn, Przerębski şi-a trimis oamenii acolo ca să-i ia
obiectele112.
În cele din urmă, memoriile lui Przerębski au avut o rezolvare în sensul dorit
de el: Todosia a fost condamnată „la infamie şi moarte prin decapitare”113. Numai
că, pentru a scăpa de pedeapsă, văduva hatmanului Nicoriţă s-a căsătorit cu un
şleahtic polon, căpitanul Jan Podhorecki114, primind din partea regelui un
salv-conduct împotriva hotărârii tribunalului. În sfârşit, tot prin voinţa regelui, la
1635, Todosia a intrat în posesia a trei sate din domeniul de la Uście. „Şi aşa se
isprăvesc toate bine pentru abila moldoveancă”, avea să scrie Sever Zotta115, cel
care, pe baza unei bibliografii poloneze, a reconstituit, pentru prima oară la noi,
această etapă de sfârşit a vieţii Todosiei Nicoriţoaia.

107
Ilie Corfus, op. cit., p. 58–59.
108
Sever Zotta, op. cit., p. 219.
109
Ibidem.
110
Ibidem.
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 220.
113
Ibidem.
114
Ilona Czamańska, Rumuńska imigracja polityczna w Polsce XVII wieku, în „Balcanica
Posnaniensia”, VI, 1993, p. 14 şi nota 55.
115
Sever Zotta, op. cit., p. 220.

23
 Jupâneasa s-a stins probabil în Polonia, în deceniul cinci al veacului al XVII-lea.
Mormântul nu îi este cunoscut. De pe urma ei şi a oamenilor care i-au fost în
preajmă au rămas destul de puţine lucruri. Copii n-a avut. Soţii i-au murit în
Polonia şi locul lor de îngropăciune nu se mai ştie. Portrete ale ei, ale lui Vasile
Lozonschi sau ale lui Nicoriţă hatmanul nu avem în Moldova. Doar arhivele şi
cabinetele de stampe poloneze ar mai putea să ofere surprize în acest sens, aşa cum
s-a mai întâmplat şi alteori116. Curţile de la Bicani şi castelul de la Uście s-au
risipit, casele din Iaşi au dispărut şi ele. Dovezi palpabile ale trecerii Todosiei prin
această lume sunt două: pandantivul dăruit de soţul ei (pe care l-a dus, probabil, în
Polonia, de unde, în frământatul veac al XVIII-lea, bijuteria a ajuns la curtea ţarului
Petru I117) şi biserica din Iaşi. Dar nici aceasta din urmă nu mai păstrează, în afara
numelui, vreo amintire de la ctitorii săi: nici o inscripţie, nici un fragment de
pictură, nici o icoană, nici o carte. Ca pentru a compensa această tristă realitate,
faptele acestor oameni au fost consemnate în cronici şi în documente, uneori atât de
plastic, încât un scriitor (Mihail Sadoveanu) a împrumutat din ele un nume
(Nicoriţă armaşul) şi l-a transformat în personaj de roman. Ar mai crede astăzi un
cititor pasionat de istorie că bătrânul armaş cu nas ascuţit din Neamul Şoimăreştilor
era, de fapt, un om tânăr, care n-a participat la complotul boieresc din 1615 şi care
n-a fost orbit de Ştefan Tomşa al II-lea, ci, dimpotrivă, ţinut aproape de tron şi
înălţat în dregătorie ? În realitate, viaţa lui Nicoriţă hatmanul a fost mai palpitantă
şi mai plină de miez decât în reconstituirea ei literară. Şi tot astfel se întrevede şi
existenţa Todosiei Nicoriţoaia, numai că, până acum, nici un scriitor de talent nu
s-a încumetat să o evoce, cu mijloacele lui de expresie, pe această jupâneasă cu
pandantiv118.

116
Anca Brătuleanu, Portrete domneşti în colecţii străine. Portraits of Romanian Princes in
Foreign Collections, Institutul Cultural Român, Bucureşti, f.a.
117
Valerian L. Ciofu, The Famous 1 Thaler Romanian Gold Medal-Coin…, p. 60–61.
118
Din păcate, portretul pe care i l-a schiţat Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la
feminin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 201–204, nu este, în fond, altceva decât un rezumat al articolului meu
din MI.

24
Fig. 1. „Talerul” dãruit de vornicul Nicoriþã soþiei sale, Todosia (apud Const. Moisil,
Douã monumente vechi moldoveneºti. I. Talerul marelui vornic moldovean Nicoarã,
în CNA, II, 1921, 1–3, p. 7).

Fig. 2. Biserica Nicoriþa din Iaºi.

 PORTRET DE DOAMNĂ FĂRĂ DE PORTRET.
ECATERINA-DAFINA DABIJA

Nu ştim cum arăta, fiindcă face parte din lungul şir de doamne pentru care nu
există portrete. Ştim, în schimb, câte ceva despre încercările la care a supus-o viaţa
pe această femeie de mai multe ori văduvă şi putem presupune cum îşi va fi înţeles
ea statutul şi rolul de soţie, de mamă, de bunică şi, mai ales, de doamnă a
Moldovei.
Când a murit, după 1683, Ecaterina-Dafina Dabija era o bătrână care trecuse
prin multe greutăţi şi pe care paşii o purtaseră pe multe meleaguri. Anul naşterii
sale nu este cunoscut. A venit pe lume, probabil prin 1615, în familia paharnicului
Ionaşco Jora şi a Siminei Alexa Arapu1. Prin tată, cobora dintr-un vechi neam de
boieri moldoveni, cu ascendenţă sigură până la mijlocul veacului al XV-lea2. A
avut patru fraţi şi surori, ajunşi la vârsta maturităţii3: pe Alexandra (căsătorită întâi
cu armaşul Grumeza şi apoi cu vistiernicul Necula)4, pe Paraschiva (ajunsă stareţă
a Mănăstirii Topolniţa)5, pe Gavril sulgerul (căsătorit cu Todosica Costachi)6 şi pe
Constantin armaşul7. De la cei doi fraţi, Dafina a avut o seamă de nepoţi, unii
dintre ei, deveniţi dregători ai Moldovei.
A primit la naştere un prenume neobişnuit. Dafina este forma românească a
grecescului Daphni, echivalent al italienescului Laura8. Despre folosirea lui
anterioară în Moldova există deocamdată o ştire unică, din 1606, când este atestată
o Dahina, jupâneasă a lui Coza, în satul Roşiori de la ţinutul Neamţului9. Fiica lui

Studiul acesta a avut ca punct de pornire comunicarea Portretul unei doamne fără portret:
Ecaterina Dafina Dabija, prezentată la colocviul „Biografie, prosopografie, genealogie. Discuţii de
metodologie şi studii de caz din Antichitate şi până în prezent”, organizat de Facultatea de Istorie din
Iaşi şi Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” (Iaşi, 11 aprilie 2013).
1
DIR, A, XVII/5, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p. 109, nr. 152.
2
Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, p. 116 şi
planşa II.
3
Ibidem, p. 116–117.
4
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 73, nr. 92; p. 77–78, nr. 97; p. 279, nr. 306 (în continuare,
Documente…, III); N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XI, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1906, p. 79–80, nr. 142; p. 81, nr. 151.
5
CDM, IV, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1970, p. 357, nr. 1604; p. 358,
nr. 1605; CDM, V, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1974, p. 149, nr. 575.
6
BNR, Documente Istorice, I/171.
7
BNR, Documente Istorice, I/179; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, Tipografia „Dacia”
Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1908, p. 229, nr. CCXI.
8
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963,
p. 256, sub vocea Dafin. N. Iorga atribuia numelui Dafina o origine necunoscută (N. Iorga, Numele de
botez la români. Conferinţă la Institutul Sud-Est European, la 18 mai 1934, Bucureşti, 1934, p. 12).
9
DIR, A, XVII/2, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 53, nr. 54.

25
Ionaşco Jora a fost contemporană cu o altă Dafina – fata lui Badiul, urmaşă a
boierului Bratul Hrincovici, dregător din primele decenii ale secolului al XVI-lea10
–, dar nu ştiu dacă repetarea prenumelui constituie dovada unei înrudiri, fie ea şi
spirituală, sau pur şi simplu reflexul unei mode onomastice a timpului. În tot cazul,
spre mijlocul veacului al XVII-lea, numele avea să cunoască o mai largă
răspândire. Ca doamnă a Moldovei, Dafinei i s-a mai spus şi Ecaterina (Caterina,
Catrina)11. Aşa este înregistrată în unele pomelnice12, în inscripţia unei
nebederniţe13, în însemnarea dedicatorie a unei Evanghelii14, în inscripţia unui
potir15, în legenda sigiliului său, în diata lui Eustratie Dabija16, precum şi în alte
câteva documente17. Ilustrativă pentru utilizarea dublului prenume este informaţia
oferită de un act privitor la vânzarea unui sat, în cuprinsul căruia doamnei i se
spune Ecaterina, în vreme ce, pe spatele aceluiaşi document, într-un exerciţiu de
condei, se foloseşte celălalt nume: „Cinst[ită] dum[n]e[ata] doam[n]ă Dafino”18.

10
DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 320–321, nr. 255; p. 382–384, nr. 298; DRH, A, XXII, volum
întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 80, nr. 75;
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, p. 416.
11
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1903, p. 582; idem, Istoria literaturii româneşti, II, ediţia a II-a, revăzută şi larg
întregită, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1926, p. 150, nota 3.
12
Hopovo (B. P. Hasdeu, Opovo, în „Traian”, I, 1869, 14, p. 56; Emil Turdeanu, Din vechile
schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în CL, III, 1939, p. 177; Petronel Zahariuc, Relaţiile
lui Vasile Lupu cu Biserica sârbă: un nou document, în AIIX, XXXI, 1994, p. 103, reluat în vol. De
potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 545, şi în Petronel Zahariuc, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi
documente de istorie a Bisericii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 225);
Mitropolia din Iaşi (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Atelierele Grafice Socec & Comp.,
Bucureşti, 1908, p. 171–172, nr. 461); Bisericani (Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, în Rsl,
XIV, 1967, p. 443; Mihai-Bogdan Atanasiu, Mihai Mîrza, Pomelnicul Bisericanilor scris la
Mănăstirea Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 169); Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi (N. Iorga, Inscripţii…, II,
p. 131–132, nr. 367).
13
Diacon Ioan Ivan, Contribuţie la istoria doamnei Ecaterina Dabija vodă, în MMS, XXXIV,
1958, 1–2, p. 134.
14
Marcu Beza, Urme româneşti la Ierusalim, în „Boabe de grâu”, IV, 1933, 6, p. 330, reluat în
idem, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, ediţia a II-a, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Bucureşti, 1937, p. 29; Ştefan S. Gorovei, Din nou despre Ghervasie de la Putna, în AP, VIII, 2012,
1, p. 195.
15
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 215, nr. 612.
16
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset, fata lui Evstratie Dabija voevod, în
ArhGen, II, 1913, aprilie–iunie, p. 61.
17
V., de pildă: C. A. Stoide, Documente şi regeste nemţene de la Dabija vodă, în ALPR,
1935–1936, p. 152–153, nr. VI, p. 155, nr. VII, p. 158, nr. X; N. Iorga, Din pribegia lui Gheorghe
Ştefan vodă, în RI, IX, 1923, 4–6, p. 101; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXII, Viaţa
Românească, Iaşi, 1929, p. 9, nr. 11; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti
(Răcăciunii), în RI, XII, 1926, 7–9, p. 237, nr. 13; p. 238, nr. 14; p. 239, nr. 15; p. 241, nr. 17; Pr.
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu,
Bârlad, 1915, p. 268, nr. CCCXXX; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne
(1661–1690), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 223, nr. 251; p. 224, nr. 253 (în
continuare, Documente…, II).
18
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Fundaţia Regele Carol I,
Bucureşti, 1937, p. 95–96, nr. 72.

26
 Arhidiaconul Paul de Alep, care îi fusese oaspete în 1656, spunea că „ea este
din rudenia noastră şi din neamul nostru, fiind o urmaşă a lui Petru voievod, care a
trăit în surghiun la Alep”19. Căutând să explice această aserţiune, Ştefan Meteş a
exclus mai întâi identificarea lui „Petru voievod” cu Petru cel Tânăr al Ţării
Româneşti şi apoi a conchis: „Dafina trebuie să fie urmaşa lui Petru vodă Şchiopul
după soţia sa greacă din Rodos, Maria Amirali”20. Printr-un mecanism de gândire
cunoscut, asupra căruia nu insist şi care s-a vădit păgubos în multe cazuri, ipoteza
aceasta s-a transformat ulterior în identificare sigură. Astfel, N. Stoicescu preciza:
„Şt. Meteş a arătat primul că Dafina nu a fost fiica lui Furtună m. com. [de fapt, cel
care a îndreptat eroarea, înaintea lui Ştefan Meteş, a fost C. Giurescu21 – n. mea], ci
urmaşa doamnei Maria Amirali, soţia lui Petru Şchiopul, de origine greacă, fiind
fiica lui Ionaşco Jora, soră cu Grigore Jora”22. Mai departe, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, amendând textul lui Paul de Alep şi citându-l pe
N. Stoicescu, avea să noteze: „În realitate, urmaşă a doamnei Maria Amirali, fosta
soţie a lui Petru Şchiopul, domnul Moldovei […]. Paul de Alep îl confundă cu
Petru cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti (1559–1568), care fusese surghiunit în
1568, la Alep, în Siria”23. În fine, mai recent, Dan Horia Mazilu a subscris, la
rândul său, acestui punct de vedere: „cobora din familia Doamnei Maria Amirali
din Rhodos, soţia lui Petru Şchiopul”24. Dar de ce să-l fi confundat arhidiaconul pe
Petru cel Tânăr cu Petru Şchiopul, atâta vreme cât acesta din urmă n-a avut nici o
legătură cu Alepul ? Este adevărat că, în ciuda zvonurilor care au circulat25, nici
Petru cel Tânăr n-a ajuns acolo, el murind şi fiind îngropat la Konya (Iconium)26;
însă mama sa – doamna Chiajna – şi fraţii săi au petrecut cu adevărat un număr de
ani la Alep27. În plus, tot la Alep trăise pentru scurtă vreme, murise şi fusese

19
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 159.
20
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare la familia boierească Buhuş din Moldova, în
ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 303.
21
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh
Cantemir, 1661–1705, editat de C. Giurescu, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1913, p. 16,
nota 2; C. Giurescu, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 283, nota 26.
22
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII,
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, sub vocea Buhuş Dumitru, p. 356, nota 5.
23
Călători străini…, VI, p. 159, nota 48.
24
Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 204.
25
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II/1, Bucureşti, 1891, p. 583, nr.
DLXI; idem, Documente privitoare la istoria românilor, VIII, Bucureşti, 1894, p. 129, nr. CLXXXV;
p. 130, nr. CLXXXVI.
26
Idem, Documente…, II/1, p. 587, nr. DLXVI; N. Iorga, Mormântul lui Petru vodă Mircea, în
RI, X, 1924, 7–9, p. 180–181; D. Russo, Gheorghe Etolianul, în idem, Studii istorice greco-române.
Opere postume, publicate sub îngrijirea lui Constantin C. Giurescu, de Ariadna Camariano şi Nestor
Camariano, I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, p. 43.
27
Hurmuzaki, Documente…, II/1, p. 607, nr. DLXXXVII; Andrei Pippidi, Despre Chiajna la
Alep, în SMIM, XXVIII, 2010, p. 99–103.

27
înmormântat fostul domn al Moldovei, Iliaş, trecut la islamism28. Or, Iliaş era fiul
unui Petru voievod – Petru Rareş. Prin urmare, dacă era de asociat un domn numit
Petru cu oraşul sirian, în nici un caz Petru Şchiopul nu ar fi fost acela. Şi-apoi, ce
conexiune genealogică să existe între Joreşti, boieri autohtoni, şi Maria Amirali,
descendentă a unei familii levantine, italiană la origine, din insula Rodos ? Cred că,
de fapt, explicaţia este mult mai simplă. Arhidiaconul sirian ştia că în Alepul lui
fusese surghiunit un voievod din Ţările Române, numit Petru sau care era fiul unui
Petru. La această informaţie, a adăugat ceea ce aflase în Moldova, cu siguranţă de
la Dafina însăşi, anume că familia ei era „din rudenia” şi „din neamul”
arhidiaconului, cu alte cuvinte că strămoşii ei trăiseră la Alep. Cele două referinţe
au fost alăturate şi, contopindu-se, au dat naştere unei genealogii fanteziste.
Întorcându-ne însă la realitatea genealogică, dacă înaintaşii Joreşti nu pot fi
nicicum suspectaţi că veniseră din Siria, nu rămâne decât că rudele orientale ale
Dafinei erau cele dinspre mamă. Şi, într-adevăr, numele bunicului matern pare să
susţină o asemenea presupunere: Arapu29 va fi fost, la origine, porecla unui
negustor creştin30, venit din extremitatea orientală a Imperiului Otoman şi care s-a
împământenit în Moldova. Un urmaş al său (fiu ?, nepot ?) a fost postelnicul Alexa
Arapu31, bunicul Dafinei.
Către 1640, Dafina s-a însoţit cu marele vistiernic Dumitru (Dumitraşco)
Buhuş32, „om demn şi înţelept, cum sunt puţini la fel între ai lui”33, văduv cu
copii34. Căsătoria aceasta stârneşte o uşoară nedumerire. Deşi nu imposibil,
mariajul unei fete cu un bărbat care fusese deja însurat este mai puţin întâlnit. Să
fie acesta semnul că şi Dafina avusese anterior un soţ ? Izvoarele nu o spun, ceea
ce nu înseamnă desigur că realitatea ca atare nu a putut să existe. În acelaşi timp,
nu trebuie scăpat din vedere faptul că, la vremea căsătoriei, Dumitru Buhuş era
mare dregător, că avea o avere considerabilă şi că făcea parte dintr-un neam
însemnat. Însoţirea cu un asemenea om, fie el şi văduv, era mai mult decât
onorabilă. Din căsnicia Dafinei cu vistiernicul Buhuş a rezultat o fată, Anastasia,

28
Mihai Maxim, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés
Roumaines au XVIe siècle. Études et documents, Isis, Istanbul, 1999, p. 54–56; Hurmuzaki,
Documente privitoare la istoria românilor, supl. I/1, Bucureşti, 1886, p. 16, nr. XXIX.
29
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, p. 182, sub vocea Arap.
30
Un Isac Arapu, poate din aceeaşi familie, a fost staroste de negustori la Iaşi şi apare, în 1610,
ca martor la un act de danie al lui Alexa Arapu către Mănăstirea Sfântul Sava (Documente privitoare
la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc,
Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 132, nr. 94).
31
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, în RA, an. L, 1973, vol. XXXV, nr. 3,
p. 505–506.
32
Pentru el, v. Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 302–303, 304–310.
33
Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 113.
34
Prima lui soţie fusese Ileana, fiica lui Ilea Bucioc (DRH, A, XX, volum întocmit de
I. Caproşu, C. Burac, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011, p. 534, nr. 493; DRH, A, XXIV,
volum întocmit de C. Cihodaru (†) şi I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 90,
nr. 89; p. 177, nr. 193; Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, p. 447; Ştefan Meteş, Contribuţii
nouă…, p. 302; Constantin I. Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei
(1659–1661), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1938, p. 110–111 şi nota 1).

28
care va ajunge soţie a viitorului domn Gheorghe Duca al Moldovei35, şi un băiat,
Lupu (Lupaşco)36. La 15 martie 1647, Dumitru Buhuş s-a mutat din această lume şi
a fost înhumat în biserica din satul Criveşti, moşia sa, sub o piatră pe care şi-o
pregătise din timpul vieţii şi a cărei inscripţie, în traducere, glăsuieşte astfel:
„Această piatră a făcut-o şi a înfrumuseţat-o pan Dumitraşco Buhuş, fost mare
vistiernic. A răposat în zilele lui Vasilie voievod şi în anul şi luna 7155 (1647),
martie 15 zile”37.
După un răstimp, care va fi cuprins şi perioada obligatorie de doliu,
jupâneasa Dafina s-a recăsătorit cu serdarul Ştefan, om „scos den obiéle” şi
îmbogăţit de Vasile Lupu38. Serdarul mai avusese o soaţă, cu care făcuse o fată39.
Cu Dafina n-a mai apucat. A intrat în conjuraţia urzită de marele logofăt Gheorghe
Ştefan şi de fraţii Ciogolea, pentru răsturnarea lui Vasile vodă, dar a fost descoperit
şi dat pe mâna seimenilor, care l-au ucis „noaptea, înaintea jitniţii ce ieste în curtea
înluntru”40. Astfel, Dafina rămânea văduvă din nou.
Dar nu până la sfârşitul zilelor ei, căci avea să se recăsătorească, de data
aceasta cu marele vornic al Ţării de Sus, Eustratie Dabija, „om de ţéră, om bun,
eară beţiv”41, văduv şi el, însă fără copii42. Data însoţirii lor nu se cunoaşte. La 18
septembrie 1656, jupâneasa era numită, prin raportare la soţul ei defunct, Dafina
serdăroaia43. În octombrie 1656, patriarhul Macarie al Antiohiei şi Paul de Alep o

35
V. portretul ei în chiar acest volum.
36
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, II, Simetria, Bucureşti, 2011, p. 572.
C. Giurescu era de părere că, dintre numeroşii copii ai lui Dumitru Buhuş, doar Anastasia ar fi fost
făcută cu Dafina (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija…, p. 16; C. Giurescu, Studii de
istorie, p. 283). După alte opinii, cei doi soţi ar fi avut împreună între opt şi zece copii (Radu Rosetti,
Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti, foşti proprietari ai moşiei Bohotinul,
în ARMSI, s. II, tom. XXVIII, 1905–1906, p. 470; Gh. Ghibănescu, Divanurile domneşti din
Moldova şi Muntenia în secol. XVII (1660–1670), în „Arhiva. Organul Societăţii Istorico-Filologice
din Iaşi”, XXVIII, 1921, 2, p. 175; M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, cu trupurile
lor, Câcăceştii şi Moiceştii, din judeţul Iaşi. Schiţă istorică, în IN, 6, 1926–1927, p. 106, nota 5).
Pentru Lupaşco Buhuş: Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 291–293; Mihai-Bogdan Atanasiu,
Lupaşcu Buhuş de Cepleniţa, comunicare la „Zilele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza»” – Simpozion
naţional, Iaşi, 25–26 octombrie 2013.
37
Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice
din Moldova, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1885, p. 129, nr. XVIII.
38
Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 139.
39
L. T. Boga, Documente basarabene, XI, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”,
Chişinău, 1930, p. 5, nr. IV; p. 24–25, nr. XXII; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi
ţinutul Lăpuşnei, p. 55, nr. 53; p. 69, nr. 49.
40
Miron Costin, op. cit., p. 140. Despre uciderea fraţilor Ciogolea şi a serdarului se face
referire şi într-o scrisoare a principelui Ardealului, Gheorghe Rákóczy al II-lea, din 21 mai 1653
(Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, X, M. O.,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 259, nr. 172).
41
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei de la Stefan, sin Vasile vodă, în Mihail
Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, II, ediţia a II-a, Imprimeria
Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1872, p. 5.
42
Documente…, II, p. 88, nr. 90.
43
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXI, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 53, nr. 42.

29
găsiseră împreună cu vornicul Dabija, dar, după felul ambiguu în care arhidiaconul
defineşte legătura dintre cei doi („Acest vornic avea cu el pe soţia serdarului pe
care Vasile vodă îl osândise odinioară la moarte”44), s-ar zice că, la vremea
respectivă, ei încă nu erau căsătoriţi. La 26 august 1657, însă, un document o atestă
pe Dafina ca soţie a vornicului45. Datorită acestui ultim soţ al său, „om bun şi
blând, fără nice o răutate”46, Dafina avea să ajungă într-o poziţie nesperată – aceea
de doamnă a Moldovei. S-a întâmplat în ultimele luni de toamnă ale anului 166147,
la moartea lui Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu. O delegaţie de boieri, din care făcea
parte şi vornicul Dabija, a plecat la Înalta Poartă pentru a cere domn nou.
Concurenţi erau mulţi şi toţi ofereau „contribuţii mari”48. Însă prin urzelile lui
Constantin cuparul Ruset şi, după cum ne asigură Ion Neculce, fără ca vornicul să
fi fost prevenit dinainte, „întrebă viziriul care iaste Dabije. Şi arătându-l boiarii,
l-au şi înbrăcat cu caftan de domniie”49. Va fi fost el, vornicul, „foarte bogat”, dar
această numire „l-a supt până în măruntaie”50.
În decembrie 1661, Dabija vodă era deja la Iaşi, însă cancelaria începuse,
probabil, a emite documente în numele său chiar înainte de întoarcerea în ţară51. Au
urmat aproape patru ani în care, cum scrie cronicarul, „era tuturor cu bine”52.
Inclusiv doamnei Dafina, care, femeie trecută deja de tinereţe, i-a născut soţului
său, „om bătrân”53, o fată, Maria, al cărei destin nu avea să fie dintre cele mai
fericite54. N-aş cuteza, totuşi, a spune că doamna „era încă funcţională”55 – îmi pare
necuviincios. Copila a fost botezată de doamna Safta a lui Gheorghe vodă Ştefan,
proaspăt întoarsă din pribegie, care i-a dăruit „o păriache de ceprage cu mărgăritar”.
La rândul ei, naşa a primit de la doamna Dafina „dobitoace de tot fialiul, ca să-i fie
de hrana casei ei”56.

44
Călători străini…, VI, p. 159.
45
CDM, III, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1968, p. 78, nr. 269.
46
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 204.
47
La 10 noiembrie 1661, dogele Veneţiei era informat de la Constantinopol despre moartea lui
Ştefăniţă Lupu şi despre faptul că „non è stato ancora eletto il successore” (Hurmuzaki, Documente
privitoare la istoria românilor, V/2, Bucureşti, 1886, p. 89, nr. CXXXVI).
48
Ibidem.
49
Ion Neculce, Opere, p. 196.
50
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 89, nr. CXXXVI.
51
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 3; C. A. Stoide, Documente şi regeste
nemţene…, în ALPR, 1935–1936, p. 147–148, nr. I.
52
Ion Neculce, Opere, p. 196.
53
Ibidem, p. 204.
54
Opinia potrivit căreia Maria ar fi fost fiastră lui Eustratie Dabija (N. Iorga, Despre Cantacuzini,
Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. CXXI, CXXIX, nota 1; idem, Studii
şi documente…, V, p. 589; idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1904, p. 328, nota 1), ca şi aceea că ar fi existat două fiice
omonime, una rezultată din căsătoria Dafinei cu Dumitru Buhuş, iar cealaltă din căsătoria cu Dabija (Pr.
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 269) sunt eronate. La fel, şi ideea că Eustratie Dabija
„n-avuse copii cu doamna sa” (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, II, p. 150, nota 3). Pentru stabilirea
filiaţiei corecte: C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, în ArhGen, I, 1912, 7–8, p. 107–114.
55
Dan Horia Mazilu, Văduvele…, p. 207.
56
P. P. Panaitescu, Un act relativ la procesul doamnei Safta a lui Gheorghe Ştefan cu doamna
Dafina a lui Eustratie vodă Dabija şi cu ginerele ei Iordachi Ruset, în RI, III, 1917, 1, p. 19.

30
 Pe Anastasia, fiica din prima căsătorie, Dafina a măritat-o cu Duca, un grec
isteţ, avid de bani şi de putere, viitor domn al Moldovei. Celălalt copil, Lupaşco
Buhuş, s-a căsătorit cu Safta, fiica marelui vistiernic Iordache Cantacuzino. Despre
nunta acestora, organizată de Eustratie Dabija, la curţile din Iaşi, Ion Neculce
povesteşte: „Având un hiiastru al său, anumé Lupaşco, făcut de Dabijoaia cu
Buhuş, căce Dabijoae au avut şi alţi bărbaţi mai nainte, pân-a o lua Dabije, făcut-au
maré nuntă în curţilé domneşti cu acel hiiastru al său, cu Lupaşco, caré acel
Lupaşco au agiunsu mai pi urmă şi spătar maré în Ţara Munteniască şi au luat o
fată a lui Iordache visternicul Cantacozino”57. Ca dar de nuntă, Lupaşco Buhuş a
primit de la mama sa satele Fichitiaşti, Iugani, Pişcani şi Bălăneşti58.
În calitate de doamnă, Dafina dădea porunci, dintre care s-a păstrat doar una,
trimisă, în 1663, marii păhărnicese (probabil Maria59, soţia marelui paharnic
Grigore Miclescu60), prin care cerea să nu se vândă nimic din producţia de vin a
acelui an: „facem ştire dumitali să cerce ficiorii şi să le dai grijă să nu înble
bănindu vinul armeanilor sau jidovilor, ce foarte să le dai învăţătură să înble cu
ispravă, că acmu, iacă, nu iaste ca an vinu multu, să nu să bage samă, ce acmu iaste
vin pré puţin. Deci să-ţi fie dumitale amente şi să dai certari ficiorilor, să nu să
ispitiască să bănească vinul, că dacă vom înţeleage că s-au cheltuit nescare vin,
vinul omului aceluia îl voi face vin domnescu şi pre ficiori îi voi pune la
închisoare, până a vini Măriia Sa, vodă. Aceasta-ţi facem ştire dumitale şi neme să
nu înceapă a culeage până nu va vini omul nostru acolo”61. Se vede că anul 1663 nu
adusese roadă bună în vii şi că, la 27 septembrie, când se întocmea această
scrisoare, culesul strugurilor încă nu începuse. Eustratie vodă era cu adevărat
plecat: primise poruncă de la Poartă ca, împreună cu Grigore vodă Ghica al Ţării
Româneşti, să însoţească trupele otomane la asediul cetăţii Újvár62. Şi, deşi pe
atunci el era „un domn bătrân, foarte cărunt, între 60 şi 70 de ani”63, se dusese în
persoană. Scriu cronicarii otomani, exagerând desigur cifrele, că cei doi domni au
adus cu ei „treizeci de mii de călăreţi şi pedestraşi, înarmaţi cu puşti, cu arcuri şi cu
săbii”64 şi că „voievodul Moldovei a arătat alai cu oastea sa de moldoveni”65. La
întâlnirea cu marele vizir, „s-au dat ospăţuri mari şi fiecare a fost cinstit cu caftane

57
Ion Neculce, Opere, p. 197–198.
58
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 319, nota.
59
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, p. 57, nr. LXV.
60
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1904, p. 543.
61
Documente…, II, p. 60, nr. 57.
62
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, IX, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1905, p. 129–138; idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
XX, Bucureşti, 1911, p. 165–171; C. I. Karadja, Notiţă despre oştirea română în veacul al XVII-lea,
în AO, IV, 1925, 18–19, p. 212–214.
63
N. Iorga, Studii şi documente…, XX, p. 165 („ein gantz grauer alter Herr zwischen 60. und
70. Jahren”).
64
Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase, II. Sec. XVII – începutul sec. XVIII, volum
întocmit de Mihail Guboglu, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 202.
65
Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase, III. Sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX,
volum întocmit de Mustafa A. Mehmet, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 136.

31
şi distins potrivit rangului său”66. Cetatea din Ţara Nemţească a fost în cele din
urmă cucerită, iar moldovenii şi muntenii au revenit acasă cu pradă bogată: „cară
încărcate de hainé şi dé multé lucruri”67. Până a i se întoarce însă soţul, „paşnica
doamnă bătrână a beţivului Dabija vodă”68 se interesa îndeaproape – după cum s-a
văzut – de soarta vinului, poate şi pentru faptul că băutul era o problemă de stat.
Domnul bea adesea şi cu plăcere, „mai mult din oală roşiie decât din păhar de
cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar”69.
Doamna Dafina se îngrijea de soţul său, după cum şi acesta veghea asupra ei
şi asupra copilei lor. Înainte de plecarea spre Újvár, probabil, Eustratie Dabija şi-a
întocmit diata. Actul nu este datat, însă dregătoriile deţinute de martorii care-l
întăresc îl plasează în vara anului 166370. Domnul, „sosit din mila lui Dumnădzău
la vărsta bătrăneaţelor”, a alcătuit o amănunţită listă de sate şi a dispus: „aceastia
ocine dreapte a noastre, aşea am socotit cu toată inima şi cu tot cugetul, cum să fie
iubitei soţului Domniei Meale, doamnei Caterinei, şi de la Dumnădzău dăruită
iubită fiica noastră, Maria”71.
Doamna nu s-a lăsat însă în nădejdea viitoarei moşteniri. Pe când soţul său
era plecat la război, ea a făcut în nume propriu mai multe cumpărături de sate,
sporind astfel un patrimoniu care era oricum departe de a fi fost sărac72.
Ca oricare altă doamnă a Moldovei, Dafina dispunea de o curte73, cu proprii
dregători şi dieci74. Se pare că-l ţinea aproape pe vornicul Alexa Arapu75, o rudă a
66
Ibidem, II, p. 202.
67
Ion Neculce, Opere, p. 198.
68
N. Iorga, Femeile în viaţa neamului nostru. Chipuri, datine, fapte, mărturii, Tipografia
„Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1911, p. 109.
69
Ion Neculce, op. cit., p. 197.
70
Iulian Marinescu a plasat-o „în timpurile din urmă ale lui Dabija vv., adică prin 1663–4”
(Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset…, p. 62).
71
Ibidem, p. 59, 61. După moartea Mariei, diata lui Eustratie vodă, „făcută în viiaţa şi domniia
domniei sali, cu iscălitura domniei sali şi părintelui Savei ce-au fost mitropolit ş-a tuturor boiarilor
ţării ce-au fost atuncea la domniia domniei sali”, a rămas la vornicul Iordache Ruset şi apoi la ginerele
acestuia, comisul Ilie Catargiu (Documente…, III, p. 264, nr. 295; v. şi C. Gane, Identitatea Mariei
Iordachi Ruset, p. 110, nr. I; p. 113, nr. II).
72
N. Iorga, Din pribegia lui Gheorghe Ştefan vodă, p. 101–102; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, XXII, p. 9–11, nr. 11; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei,
p. 95–96, nr. 72; p. 97–98, nr. 73; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 237, nr. 13;
CDM, III, p. 321, nr. 1489.
73
Pentru curtea doamnelor din Ţările Române, v. studiile lui Sorin Iftimi, Curtea Doamnei. I.
Dregători şi slujitori ai doamnelor Moldovei, în AIIX, XXXII, 1995, p. 423–440; idem, Curtea
Doamnei. II. Anturajul feminin al doamnelor Moldovei şi ale Ţării Româneşti (sec. XV–XVIII), în
AIIX, XXXVII, 2000, p. 81–103; idem, Biserica Doamnei de la Curtea din Iaşi şi slujitorii acestui
altar (sec. XVII–XVIII), în In honorem Ioan Caproşu, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Maria
Magdalena Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Polirom, Iaşi, 2002, p. 175–203;
idem, Dregători şi slujitori ai doamnei din Ţara Românească. Preoţii de la paraclisul doamnei, în
„Europa XXI”, XI–XII, 2002–2003, p. 95–107; idem, Roabele orientale de la Curtea doamnelor
Moldovei şi Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII), în vol. Omagiu istoricului Dan Berindei, Editura D.
M. Press, Focşani, 2001, p. 20–35.
74
Dumitraşco, la 19 februarie 1669 (N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 317, nr. 12;
Documente…, II, p. 194, nr. 221).
75
Vornicul Alexa Arapu este citat între martorii unor documente; v., de pildă, Constantin I.
Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 237, nr. 13; Documente…, II, p. 223, nr. 251; Pr. Ioan
Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 262, nr. CCCXXV.

32
ei76, pe care şi Gheorghe Duca avea să-l numească mai târziu „vornicul din casa
Domnii Miali”77. Folosea un sigiliu inelar, având în stemă un cap de bour cu stea
între coarne, fără scut, în a cărui legendă se intitula & Go(s)po(j)da Kat(e)rina
Z(e)m(li) M(oldavs)k(oi) („doamna Caterina a Ţării Moldovei”)78. În
documente, purta titlul de gospojda gospodinuü Iò Evstratïe Dabija
voevoda („doamna domnului Io Eustratie Dabija voievod”)79. La ceas greu, dădea
sfat soţului său, aşa cum s-a întâmplat în 1664, după încercarea nereuşită a turcilor
de a cuceri cetatea Leva. Domnii Ţărilor Române, chemaţi şi ei să ia parte la
această campanie80, părăsiseră asediul, ca răspuns la întrebarea pe care tot ei şi-o
puseseră: „se poate ca în acelaşi timp să plătim şi haraci şi să participăm şi la
luptă ?”81. Temându-se de consecinţe, Grigore Ghica va alege calea refugiului, însă
Dabija vodă, sfătuit de boieri şi de doamna sa82, s-a întors la Belgrad, pentru a se
întâlni cu vizirul şi a da explicaţii. Şi, deşi existase temerea că el n-avea să mai fie
văzut viu, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Vizirul, „can mustrându-l oarece”83, l-a
reconfirmat în scaun şi le-a dat caftane, lui şi celor 12 boieri ai săi84.
În tot acest timp, doamna a continuat să se ocupe de creşterea, prin
cumpărături, a propriei averi85 şi de buna ei administrare, de remarcat fiind, în acest
sens, încuviinţarea dată ginerelui său, marele vistiernic Duca, de a-şi ţine vitele şi
de a face fân în satul ei, Iugani86.
Perioada aceasta de tihnă şi aşezare avea să se încheie curând. La 11 septembrie
1665, Eustratie vodă Dabija a trecut la cele veşnice. Vieţuirea lui de domn poate fi
rezumată aşa cum a făcut-o pitarul Handoca: „au fost purcegăndu la Uivar […],
apoi, dacî au vinit de la Uivar, s-au dus la Leva; dacî au vinit de la Leva, s-au dus
la Beligrad; dacî au vinit de la Beligrad, au trimis pe Ghinea cu Păladii stolnicul la

76
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, p. 506–507.
77
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1912,
p. 123, nr. 74.
78
Sorin Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2,
p. 296 şi fig. 7 de la p. 303.
79
V., de pildă, Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. 97, nr. 73.
80
N. Iorga, Studii şi documente…, IX, p. 138–140; idem, Studii şi documente…, XX, p. 165–171;
C. I. Karadja, Steagul românesc al lui Istrate Dabija voievod, în ARMSI, s. III, tom. XIX, 1937,
p. 75–87; v. şi idem, Tot despre steagul lui Istrate Dabija, răscumpărat de Guvernul român în 1937,
în RI, XXIV, 1938, 4–6, p. 119–122.
81
Cronici turceşti…, II, p. 330; v. şi ibidem, III, p. 141.
82
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 4; v. şi Ion Neculce, Opere, p. 199–200.
83
Cronica anonimă a Moldovei, 1661–1729 (Pseudo-Amiras), studiu şi ediţie critică de Dan
Simonescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 109.
84
Nicolae Costin, op. cit., p. 4.
85
Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 238, nr. 14; p. 239, nr. 15; p. 240,
nr. 16; p. 241, nr. 17; N. Iorga, Documente tecucene şi bârlădene din colecţia d-lui Jurgea-Negrileşti,
în BCIR, IV, 1925, p. 169, nr. 16; Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 267–268,
nr. CCCXXX; p. 269–270, nr. CCCXXXI.
86
BNR, Documente Istorice, I/179.

33
Udrii; dacî au vinit de la Udrii, Dabijia vodă au stâtut mort”87. A avut parte de
înmormântare domnească: „l-au dus cu toată boierimea, cu maré cinsté, de l-au
îngropat în mănăstirea lui, în Bârnova”88. Doamna a pus să i se dăltuiască o lespede
cu inscripţie slavă, care spune, în traducere: „Această piatră a făcut-o şi a
înfrumuseţat-o doamna Dafina, domnului său, înaintea ei răposat, Io Eustratie
Dabija voievod, domn al Ţării Moldovei, şi s-a aşezat în ruga sa, în noua mănăstire
numită Bârnova, în anul 7174 (1665), luna septembrie 11 zile, 2 ceasuri” (Fig. 3)89.
Pentru doamna Dafina începea ultima ei văduvie. N-a înţeles-o ca pe o vreme
a tânguirii şi resemnării. Dimpotrivă, a plecat la Constantinopol, împreună cu
ginerele său, vistiernicul rumeliot Duca. Acolo, apelând la ajutorul Ruseteştilor,
„Cupăresştii cei bătrâni”, cum îi numeşte Ion Neculce – pentru care avea şi
scrisoare de recomandare din partea unchiului lor, vornicul Toma Cantacuzino –, şi
cheltuind bani mulţi, a reuşit într-un sfârşit să obţină tronul Moldovei pentru el90. O
asemenea implicare a unei femei, fie ea şi fostă doamnă, în chestiunile politiceşti
nu era lucru obişnuit pentru vremea aceea. Atitudinea Dafinei, hotărârea cu care a
luat în mâinile ei soarta tronului Moldovei, aminteşte de figura doamnei Elisabeta
Movilă, însă fără latura ei tragică. Spre deosebire de înaintaşa sa, Dabijoaia a
obţinut ce a vrut şi şi-a văzut fiica cea mare şezând pe tronul ocupat de ea însăşi
până mai ieri. Vremile erau însă tulburi, iar Gheorghe Duca – lipsit de calităţile
potrivite unui bun conducător, astfel că, după câteva luni, el îşi pierdea tronul, greu
obţinut şi scump plătit.
Casa Ducăi vodă a plecat la Stambul, cu tot cu doamna văduvă: un document
de mai târziu avea să spună că, în domnia lui Iliaş Alexandru, „Măriia Sa, doamna
Dafina” nu era în ţară91. Deşi sursele nu o afirmă categoric de fiecare dată, este de
presupus că şi în pribegiile care au urmat, bătrâna Dafina şi-a însoţit fiica. Spre
această ipoteză conduce observaţia că prezenţa ei în Moldova este atestată doar în
perioadele când ginerele său s-a aflat la domnie. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1669,
când doamna a stat o vreme la Iaşi, cumpărând mai multe locuri de dughene şi de
case în acest târg92. Tot atunci, a dăruit un sat nepoatei sale de frate, Simina. În
actul de danie, în care se intitulează „doamna Ecaterina a răposatului Eustratie
Dabija voievod”, ea mărturiseşte: „am dat şi am dăruit a mea dreaptă ocină şi
moşie, sat întreg Pătrăşcanii, cu vecini şi cu mori, şi cu trei hăleştie, cu pio de
cioreci, şi cu tot venitul, ci este pre vale Smâlii, la ţinutul Tutovii. Acest sat, ci mai
sus să scrie, l-am dat nepoatei mele de frate, Siminii, fata frăţini-mieu, lui Gavril
Jorăi, ca să-i hie dumisale direaptă ocină şi moşie, dumisale şi cuconilor dumisale;
care acest sat, Pătrăşcanii, au fost despre partea domnu-mieu, Dabijii, dat danie de
la giupâneasa Măriei Sale, Anghelina Chicoşoaie; şi l-au fost dat şi la sfânta

87
N. Iorga, op. cit., p. 170, nr. 18.
88
Ion Neculce, Opere, p. 204–205.
89
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 213–214, nr. 609.
90
Ion Neculce, op. cit., p. 205–206; Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, în
Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, III, ediţia a II-a,
Imprimeria Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1874, p. 5.
91
N. Iorga, Documente tecucene…, p. 173, nr. 23.
92
Documente…, II, p. 223, nr. 251; p. 230, nr. 260; p. 242, nr. 270.

34
mănăstire, la Bârnova. Apoi am socotit şi mănăstirii am dat dughene aicea, în târg,
în Iaşi, că mai cu folos va hi”93. Dania aceasta către o rudă nu constituie un gest
unic: în 1665–1666, la puţină vreme după moartea Dabijei vodă, doamna Dafina îi
dăruise fratelui său, armaşul Constantin Jora, partea ei din satul Iugani, de la ţinutul
Cârligăturii94.
Repetatele absenţe din ţară ale doamnei au fost speculate de persoane care au
sperat că vor reuşi să pună mâna pe unele din moşiile dabijeşti. În 1671, Dafina şi
„seminţiile” răposatului ei soţ vor avea o pricină cu Necula, fiul popii Ursul din
Stoeşti, şi cu neamul acestuia, care plantaseră vie pe un loc aparţinând lui Eustratie
Dabija. Mai mult chiar, se declaraseră şi rude cu Dabijeştii, ca să nu le poată fi
contestat dreptul de stăpânire asupra respectivelor vii. Cazul a fost soluţionat în
urma unei anchete genealogice întreprinse de câţiva boieri, care au lăsat mărturie
despre procedura urmată: „am strănsu mulţi oameni şi boiari den Dabijeşti, şi încă
şi den surorile răpăosat Dabijei vodă, ş-am întrebat de le iaste rudă, să nu se
leapede. Deci săminţăia Dabijei vodă toată l-au întrebat, naintea noastră, den ce
moşu iaste, să-ş spue anume bătrănii şi saminţăia, să spue dreptu, şi de le va fi
săminţie, să-ş ţie viile fără nice o oprealeşte; iar Necula nice într-un chip samă n-au
putut da, nice moşii lui nu ştie cum-i chiamă şi den carii iaste”95. Un alt caz a avut
ca obiect satul Blăneşti, de la ţinutul Tecuci. Acesta fusese stăpânit de medelnicerul
Ghinea, care-l vânduse, în 1662, răposatului Dabija vodă, pentru 500 de lei. În
domnia lui Iliaş Alexandru, medelnicerul s-a plâns că el ar fi întocmit zapisul de
vânzare, dar n-ar fi primit banii. Vodă l-a crezut şi i-a întors satul, iar domnii care
au urmat, Ştefan Petriceicu şi Dumitraşco Cantacuzino, i l-au întărit. Apoi, în iulie
1676, în zilele lui Antonie vodă Ruset, postelnicul Iordache Ruset – devenit ginere
al Dafinei – l-a pârât pe medelnicerul Ghinea, care şi-a pierdut din nou satul, cu tot
cu actele domneşti de întărire, care au fost rupte. Blăneştii au ajuns astfel din nou
„pre mâna Mării Sale doamnii”. După câţiva ani, când Duca a fost mutat domn din
Ţara Românească în Moldova, „viind şi Măria Sa, doamna Dafina”, medelnicerul
s-a plâns că nu i s-ar fi făcut plata deplin. Şi, deşi Ghinea îşi primise banii de la
răposatul Dabija vodă, Dafina, văzându-l la „multă lipsă” şi ca să „n-aibă vătămare
de suflet”, i-a mai dat încă 500 de lei. Gestul creştinesc al doamnei nu l-a potolit
însă pe Ghinea, care, după moartea ei, găsind încă nişte drese ale Blăneştilor şi
„gândind că au perit zapisâle ce au fost făcut el”, s-a plâns divanului că ar fi fost
nedreptăţit şi că nu i s-ar fi dat toţi banii. Însă Iordache Ruset postelnicul a
prezentat drese care dovedeau că satul fusese vândut „cu preţ”. Fostul medelnicer
„n-au putut să mai zică nimică, căci adevărat l-au fost vândut”. A mărturisit totuşi
că „de lipsă am fost grăind cele ce nu să cădea” şi a recunoscut că postelnicul
Iordache l-a mai miluit „cu ce l-au îndurat Dumnezău”, altfel spus că a cumpărat

93
Ibidem, p. 224, nr. 253.
94
BNR, Documente Istorice, I/179.
95
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 317–318, nr. 13; idem, Anciens documents de droit
roumain, I, Paris-Bucureşti, 1930, p. 75–76, nr. XVIII.

35
satul, de la acelaşi vânzător, pentru a treia oară96. Mai interesantă decât aceste două
pricini îmi pare neînţelegerea dintre doamna Dafina şi doamna Safta a lui
Gheorghe Ştefan, începută la întoarcerea din pribegie a acesteia din urmă97 şi
transformată peste ani în proces. Totul a pornit de la stăpânirea asupra
Răcăciunilor, sat care aparţinuse cândva lui Gheorghe Ştefan şi care fusese
confiscat de Ştefăniţă vodă, fiul lui Vasile Lupu, pentru recuperarea unei sume de
bani. De la acest domn, îl cumpărase Eustratie Dabija. După moartea Dabijei vodă,
„lipsind şi doamna Mării Sale din ţară”, doamna Safta a luat satul „fără nici o
întrebăciune şi l-au stăpănit în voia ei”. În plus, văduva lui Gheorghe Ştefan avea
să declare în instanţă că, „după ce au venit ia din pribegie, i-au luat doamna Dafina
a răpăusatului Dabija vodă 1 carătă şi o au dus în curtia domneascî”. Martorii
aveau să susţină însă că „acia carătă, singură, de sine, doamna Safta, de bună voia
ei, o au trimis la curte şi acolia, în curtea domneascî, au rămas, nu numai aciaia, ce
era de nemicî, ce încă şi altele mai bune şi mai scumpe ale doamnei Dafinei, ce era
de treaba ei, încă le-au lăsat în curte domneascî şi acii s-au petrecut”. În fine,
doamna Safta avea să ridice pretenţii şi asupra podoabelor dăruite finei sale,
pretinzând că acestea fuseseră date de fapt doamnei Dafina, „ca să-i facî bine, să-ş
străngă satele ei de pre unde vor fi răsipite şi luate. Şi nice un bine nu i-au făcut, şi
cepragile le-au oprit”. Procesul, care avea să fie judecat în aceeaşi vară a anului
1676, i-a pus faţă în faţă pe doamna Safta şi pe Iordache Ruset postelnicul, care se
vede că-şi reprezenta soacra. Pe temeiul documentelor înfăţişate, satul Răcăciuni
s-a întors la stăpânii de drept, el urmând a reveni lui Iordache Ruset. În ceea ce
priveşte podoabele dăruite finei sale, doamna Safta era gata să jure strâmb, doar
pentru a le recăpăta. Dar postelnicul Ruset, văzând „cum iaste bucuroasă a miarge
să giure fără nici o cale şi a-şi pune sufletul pentru nemică, datu-i-au şi ceprazile
înnapoi la mănule ei, ca să nu mai aibă ce mai dzice altă”98. Istoria nu povesteşte
cum s-a soluţionat plângerea privind careta !
Mărturiile citate în procesele pentru Blăneşti şi Răcăciuni dovedesc indirect
că, în vremea când ginerele său a ocupat tronul muntenesc, doamna Dafina s-a aflat
şi ea la Bucureşti. În Ţara Românească, Gheorghe Duca a intrat în conflict cu
boierii Cantacuzini, susţinătorii lui de altădată. Pe unii i-a închis, alţii au reuşit să
96
Pentru toată pricina legată de acest sat: Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III,
p. 253, nr. CCCXVI; p. 253–254, nr. CCCXVII; p. 255–256, nr. CCCXVIII; p. 256, nr. CCCXIX;
p. 257, nr. CCCXX; p. 257, nr. CCCXXI; p. 257, nr. CCCXXII; p. 257–259, nr. CCCXXIII; p. 259–261,
nr. CCCXXIV; p. 261–262, nr. CCCXXV; p. 262–263, nr. CCCXXVI; N. Iorga, Documente
tecucene…, p. 168, nr. 13; p. 169, nr. 14, 15; p. 169–170, nr. 18; p. 170, nr. 19; p. 170–171, nr. 20;
p. 171–172, nr. 21; p. 173, nr. 23.
97
Deşi prezenţa doamnei Safta în Moldova începe să fie atestată abia în ianuarie 1665
(Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658), Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, p. 526, nota 91), revenirea s-a produs mai înainte,
altminteri ar trebui să admitem că doamna o botezase pe fiica Dabijeştilor, născută pe la 1662, când
aceasta avea mai bine de doi ani. Probabil că Safta s-a întors, ca şi cumnatul ei, Vasile hatmanul, încă
din toamna lui 1662 (ibidem, p. 420 şi nota 281; p. 525 şi nota 89).
98
P. P. Panaitescu, Un act relativ la procesul doamnei Safta…, p. 18–19; v. şi Petronel
Zahariuc, op. cit., p. 526, nota 91.

36
scape cu fuga peste munţi. Starea de tensiune a fost însă aplanată pentru moment
de „Dabijoaia, soacra Ducăi vodă”, şi de doamna Anastasia, care „au stătut tare
pentru dânşâi şi i-au slobozit”99. Se spune că la mijloc era o afacere amoroasă,
fiindcă doamna Anastasia „întreţinea legături de dragoste” cu unul dintre cei
persecutaţi, Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti100. Erau însă şi
încurcături financiare, de pe vremea când Duca, aflat în închisoare la Stambul, îl
rugase pe Şerban Cantacuzino să-l ajute întru obţinerea domniei în Ţara
Românească. În schimb, îi dăduse 10.000 de ughi, de care boierul muntean avea
nevoie pentru a-şi elibera rudele şi oamenii închişi de Grigore vodă Ghica. În cazul
în care Duca ar fi căpătat râvnitul tron, Cantacuzinul urma să-şi păstreze banii.
Şerban şi-a ţinut cuvântul şi Duca a ajuns domn la Bucureşti, însă, când au izbucnit
animozităţile, acesta din urmă, sfătuit şi de Iordache Ruset, i-a cerut fostului său
sprijinitor suma avansată101.
În acest răstimp, Dafina şi-a înzestrat102 şi şi-a căsătorit ultima fată cu
Iordache Ruset, „matca tuturor răutăţilor”103, care-l însoţise pe Gheorghe Duca la
Bucureşti şi care primise aici dregătoria de mare postelnic104. Nu mult după aceea,
în 1677, Maria, o copilă de abia 15 ani, avea să moară la naşterea sau curând după
naşterea fiicei sale, Safta105. Nici un izvor n-a păstrat amintirea nunţii ei, a morţii
pretimpurii sau a cortegiului funerar care i-a dus trupul spre a fi îngropat în
Moldova, alături de cel al tatălui ei, în biserica Mănăstirii Bârnova. Se ştie doar
ceea ce avea să însemneze Iordache Ruset în diata sa: „Eu, la moarte soţului mieu
celui dintăiu, am cheltuit ca la zece pungi de bani [bani] gata, numai o sută
sărindare am dat milostenii şi patrudzeci de strai şi alte cheltueli”106. Inscripţia de
pe piatra tombală a Mariei a fost redactată în limba greacă, textul fiind compus fie
chiar de postelnic, fie la comanda lui: „1677 octombrie 3. Mormântul acesta
cuprinde pe Maria, fiica vestitului domn al Moldovei Dabija, singur al lui copil, şi
fără vreme a răpit-o din tinereţe moartea, secerată fiind la vârsta de 15 ani. Puţin a
trăit laolaltă cu Gheorghe, om ales, din neamul domnesc al Ruseteştilor, şi l-a lăsat
văduv de trupul ei, iar sufletul ei a zburat spre nunta veşnică a cereştilor lăcaşuri.

99
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în vol. Cronicari munteni, I, ediţie îngrijită
de Mihail Gregorian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 435.
100
Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian,
cu o introducere de N. Iorga, Viaţa Românească, Bucureşti, 1929, p. 85.
101
V. A. Urechia, Un nou document de la Constantin Cantemir vodă, în ARMSI, s. II, tom.
XVII, 1894–1895, p. 197–200; CDM. S1, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1975,
p. 313, nr. 994.
102
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1914,
p. 195, nr. LXXXVI.
103
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 70.
104
Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti, I, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938, p. 35–42.
105
Safta avea să se mărite cu Ilie Catargiu: N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 49, nr. 226;
p. 96, nr. 87; Generalul R. Rosetti, op. cit., I, p. 52–53.
106
BAR, Documente Istorice, CCXXIV/93, f. 2r. Mulţumesc d-rei dr. Elena Bedreag pentru
amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie o fotocopie a diatei.

37
Nu plângeţi pe cea repede stinsă, ci, mai curând, fericiţi-o, că a scăpat de povara
trecătoarei vieţi”107.
Câteva luni după Maria, în vara sau toamna lui 1678, se stingea, tot în Ţara
Românească, şi fiul doamnei Dafina – spătarul Lupaşco Buhuş108, căruia, cu doi ani
înainte, principele Ardealului, Mihail Apaffy, îi acordase indigenatul109. Ca rudă
prin alianţă, fusese un apropiat şi un sprijinitor al lui Şerban Cantacuzino, care,
după moartea lui, a văzut că „n-are cine se mai pune pentru dânsul”110.
În cea de-a treia domnie a lui Gheorghe Duca în Moldova, o aflăm din nou pe
doamna Dafina la Iaşi. Deşi văduvă de 15 ani, ea continua să se intituleze „doamna
Ecaterina a răposatului Io Eustratie Dabija voievod”111. Urmărindu-i viaţa, este
surprinzător de constatat cu câtă uşurinţă s-a mişcat această femeie pe distanţe
mari. Un drum în capitala Imperiului Otoman nu era lucru tocmai simplu, iar anii
trebuie c-o încercau deja. Cu toate acestea, ea nu şi-a cruţat niciodată forţele când
soarta unui membru al familiei a depins de o călătorie. Având gânduri şi planuri
despre care sursele nu vorbesc întotdeauna, Gheorghe Duca decisese să-şi
căsătorească fiica, pe Ecaterina, cu un grec bogat, cu toate că fata era deja logodită
cu Ştefan, fiul lui Radu Leon Tomşa. Aflând, la Stambul, de noile urzeli
matrimoniale ale celui care ar fi trebuit să-i devină socru, Ştefan a făcut jalbă la
sultan şi firman la Duca vodă să-i dea fata de nevastă şi să i-o aducă la Ţarigrad. Iar
Duca, mergând acolo în 1681, pentru reînnoirea firmanului, „i-au căutat să ducă şi
pă fie-sa, cu moaşă-sa, Dabijoaie”112. Spun unii că domnul nu-l mai voia pe Ştefan
de ginere fiindcă era „can lipsit de minte”113; spun alţii că beizadeaua ar fi fost
„grozav la faţă”114. Care va fi fost adevărul, nu ştim. În tot cazul, feciorul de domn
a părăsit Ţarigradul împreună cu viitorul său socru, proaspăt învestit domn al
Moldovei şi hatman al Ucrainei, precum şi, fără îndoială, cu logodnica sa şi bunica
acesteia. La nunta care a urmat, „maré şi frumoasă”, au participat şi soli din Ţara
Românească, din Ţara Ungurească, din Ţara Leşească şi din Ţara Căzăcească,
aducători de daruri multe. „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzâci, şi
de giocuri, şi pelivani şi de puşcii. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţii
boiarii şi giupânesé înpodobiţi, şi toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic maré
purta un cap de danţu şi alt vornicu maré alt capu de danţu, înbrăcaţii cu şarvanalé
domnesştii. Numai mirili şi mireasa, fiindu ficiori de domnu, nu giuca în danţu pe
afară, numai ce giuca boiarii”115. La această explozie de bucurie, „cât nu era nuntă,
şi era minuné”116, a fost cu certitudine martoră şi doamna Dafina.

107
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 214, nr. 610.
108
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 293.
109
Ibidem, p. 296–299; Sever Zotta, O diplomă de nobil transilvan pentru un boier din
Moldova, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, august 1940, Bucureşti,
1940, p. 873–881.
110
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 211.
111
Documente…, II, p. 481, nr. 540.
112
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 454.
113
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 51.
114
Ion Neculce, Opere, p. 262.
115
Ibidem, p. 263.
116
Ibidem.

38
 Zilele de domn ale lui Gheorghe Duca se apropiau însă de sfârşit, întocmai ca
şi viaţa soacrei sale. Întorcându-se de la asediul Vienei, în 1683, Duca a găsit în
Moldova domn nou, pe Ştefan Petriceicu, de a cărui teamă nu îndrăznea să meargă
la Iaşi. Şi-a aflat adăpost la Domneşti, în ţinutul Putnei, în satul doamnei Dafina117,
unde existau curţi întărite şi o biserică, refăcută mai târziu118. Ruinele curţilor –
unde o mică oaste ar fi fost în stare să reziste unui asediu de câteva zile119 – puteau
fi încă văzute la începutul secolului XX, într-o grădină de lângă biserică120. Este
posibil ca la aceste curţi să se fi referit arhidiaconul Paul de Alep, care, văzându-le
în 1656, le considerase „un palat mare”121. De la Domneşti, în ziua de Crăciun,
Gheorghe Duca a fost luat şi dus în Polonia, de unde nu avea să se mai întoarcă
niciodată122. Bătrâna Dabijoaie nu pare să se fi aflat la moşie în zilele acelea; mai
degrabă, era plecată împreună cu doamna Anastasia, care-şi găsise refugiul mai
întâi la Focşani şi apoi la Brăila. De altfel, se ştie că, după luarea în captivitate a lui
Duca vodă, soţia lui, doamna Dafina şi ginerele acesteia, postelnicul Iordache
Ruset – soţul răposatei Maria – au stat „câtăva vreme” în Ţara Românească123. A
urmat plecarea doamnei Anastasia la Ţarigrad şi a postelnicului în Moldova. Se
pare că, între timp, relaţiile dintre soacră şi ginere se răciseră, poate şi pentru faptul
că acesta din urmă se recăsătorise. În diata sa, Iordache Ruset va relata cum, „din
pricina doamnei lui Dabija vodă, cu mijlocire şi îndemnări lui Şărban vodă şi a
celoralalţi, au venit Cerchez bei şi mi-au luat cinzeci de pungi de bani”124. Episodul
se petrecuse în Moldova, în văleatul 7195125, ceea ce poate să însemne fie că, în
1686–1687, Dafina mai trăia, fie că atunci doar se concretizase urzeala, pusă la cale
mai înainte, cât timp doamna fusese în viaţă. Dincolo de reperul cronologic,
important mi se pare amănuntul că doamna Dafina era în continuare solidară cu
Şerban Cantacuzino, ceea ce arată că atitudinea ei faţă de acesta, de pe când Duca
domnea în Ţara Românească, nu fusese dictată doar de împrejurări. Târziu, într-un

117
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 29.
118
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 225–227.
119
Ion Neculce, Opere, p. 279.
120
Marele dicţionar geografic al României, III, Stab. Grafic J. V. Socec, Bucureşti, 1900,
p. 189, sub vocea Domneşti. Pentru alte referinţe bibliografice legate de acest sat, v. Nicolae
Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia
Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, Bucureşti, 1974,
p. 259, sub voce.
121
Călători străini…, VI, p. 159.
122
Ion Neculce, Opere, p. 282.
123
V. A. Urechia, Un nou document de la Constantin Cantemir vodă, p. 197–200; CDM. S1,
p. 313, nr. 994.
124
BAR, Documente Istorice, CCXXIV/93, f. 2r. „Doamna lui Dabija vodă” nu putea să fie
Anastasia Duca, aşa cum a crezut generalul R. Rosetti (Familia Rosetti, I, p. 53, nota 5), ci mama ei.
125
Theodor Codrescu, Uricarul, XI, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1889, p. 212–213;
Ion Neculce, Opere, p. 309–310; Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis,
Moldaviae Principis, cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea, studiu introductiv de Andei Pippidi,
ediţie critică, traducere şi anexe de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, note şi comentarii de Andrei
Pippidi, indici de Ilieş Câmpeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 149, 151 (pentru
stabilirea succesiunii evenimentelor: p. 239, nota 206).

39
document din 29 mai 1695, i se spune „răpăosata doamna Dafina”126. Dacă ea va fi
rămas până la capăt alături de fiica sa, doamna Anastasia, este foarte posibil să fi
murit în refugiu şi să fi fost înmormântată în pământ străin, de unde nimeni,
niciodată, n-a mai adus-o în Moldova.
Izvoarele dezvăluie faptul că soaţa lui Dabija vodă a fost o femeie bogată. Îşi
moştenise sora, pe Alexandra, căsătorită în două rânduri, dar moartă fără copii127.
Avea suficienţi bani pentru a împrumuta rudelor aflate în nevoie, precum surorii
sale, Paraschiva128, şi avea resurse suficiente pentru a face danii pe la mănăstiri.
Chiar şi Duca vodă, despre care nu se poate spune cu nici un chip că ar fi fost
sărac, a „luat căteva pungi de bani şi odoare de la răpoasata doamna Dafina”, dintre
cele rămase de pe urma lui Eustratie Dabija şi care de drept trebuiau să ajungă la
„cucoana” Maria129.
Eustratie vodă lăsase prin testament Dafinei şi fiicei lor mai multe sate130,
unele dintre ele cumpărate împreună cu soţia sa încă de pe vremea când el era
vornic131. Patrimoniul continuase să se rotunjească şi după ce Dafina a ajuns
doamnă. Ca văduvă, „Măriia Sa, doamna Dafina, ce-au fostu a domnului,
răpousatului Evstratie Dabija voevoda, ce-au fost domnu Ţărăi Moldovei”, a făcut
schimburi132 şi a achiziţionat sate133, precum şi locuri, dughene şi pivniţe în Iaşi134.
O parte din această avere a devenit zestrea Mariei, moştenită, după moartea
ei, de copila acesteia din urmă135. Iordache Ruset avea, de altfel, să mărturisească,
în testamentul său, că primise ca zestre 30 de sate, pe care le-a dat mai departe
fiicei sale, Safta, la căsătoria ei cu logofătul Ilie Catargiu136.

126
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 318, nota 1.
127
Theodor Codrescu, Uricarul, XII, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1889, p. 307.
128
CDM, V, p. 149, nr. 575; Colecţia Achiziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, II (1686–1760),
întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu,
Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2008, p. 73, nr. 816.
129
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 111, nr. I.
130
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset…, p. 60–61.
131
N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 87, nr. 50; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii
domneşti…, p. 236, nr. 12; CDM, III, p. 78, nr. 269; Const. Solomon şi C. A. Stoide, Documente
tecucene, III, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1942, p. 17–18, nr. XVI; CDM, III, p. 82, nr. 287, 288;
p. 122, nr. 491; N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 315, nr. 6; p. 318, nota 1; Documente…, III,
p. 77, nr. 97; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, p. 193, nr. LXXXVI.
132
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. 127–128, nr. 101; v.
şi N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 40, nr. 185; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, p. 51–52,
nr. 36; idem, Ispisoace şi zapise, IV/1, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1914, p. 141–142, nr. 103.
133
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 318–319, nota 1.
134
Documente…, II, p. 223, nr. 251; p. 230, nr. 260; p. 242, nr. 270.
135
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 111, nr. I; p. 112, nr. II; Iulian Marinescu,
Documente relative la Maria Ruset…, p. 62–65, nr. II; p. 66–67, nr. III; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, IX, p. 190–195, nr. LXXXVI; Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 263–264,
nr. CCCXXVII.
136
Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti, I, p. 38. O cercetare nouă consacrată testamentului
lui Iordache Ruset: Elena Bedreag, Patrimoniu şi memorie în două testamente. Iordache Ruset şi
Nicolae Rosetti-Roznovanu, comunicare la al XVI-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi,
11 mai 2012. Pentru soarta moşiilor dabijeşti, ajunse mai târziu la fetele Saftei, v. N. Iorga, Studii şi
documente…, VII, p. 328, nr. 54, 55.

40
 O altă parte – nu mai puţin consistentă – s-a transformat în danii, îndreptate
spre mănăstiri, precum Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi137, în al cărei pomelnic
doamna este şi înscrisă138, Socola139, poate Aroneanu140, dar mai cu seamă
Bârnova141 (Fig. 4). Mănăstirea acesta fusese începută de Miron Barnovschi, dar,
din pricina morţii pretimpurii a ctitorului său, rămăsese neterminată. În testamentul
său, fostul domn scrisese că „sfânta monastire Bârnova, care iaste începută de noi,
vedem că după vremi ce stătură, alt nime nu va putea să o săvârşască, numai o
putere domnească. Pentru aceea, de va alege Dumnezeu un domn creştin ca acela
să o săvârşască, Dumnezeu să-i fie întru ajutor”142. „Puterea domnească” avea să
fie Eustratie Dabija şi se pare că nu întâmplător. Mergând pe firul încâlcitelor
genealogii, am arătat cu un alt prilej că Miron Barnovschi era văr primar cu tatăl
doamnei Dafina143, ceea ce înseamnă că ea moştenise dreptul de ctitorire la
Bârnova. De altfel, doamna avea să se declare ea însăşi copărtaşă la actul
ctitoricesc: „… svânta mănăstire Bârnovii, ce iaste în Codrul Iaşului, care fiindu
din temelie începută şi nu deplin zidită de răposatul Miron Barnovschi voievod, şi
stându aşa neisprăvită s-au trecut vremea şi au rămas şi până la vremea domnii
Mării Sale, domnului meu […], lui Evstratie Dabija voievod, carele, dinpreună şi
cu noi, dintru bună, dumnezeiască îndemnare, apucându-ne, am zidit biserica până
unde s-au sfârşit”144. Moartea lui Dabija vodă nu i-a mai îngăduit perechii domneşti
să înzestreze noul aşezământ cu toate cele necesare cultului. O recunoaşte tot
doamna: „iar cu alte, cât să cadu svintei mănăstiri podoabe şi aşezături, fiindcă l-au
apucat moarte, n-au apucat să o înpodobească şi să o întemeieze, ce noi, în viaţa
noastră, cându am avut vreme, ne-am nevoit şi o am împodobit şi o am întemeiat,
după putinţă, cu de toate câte trebuiescu unei svinte mănăstiri, până întru
desăvârşit”145. Din păcate, din toată zestrea de cărţi, veşminte şi vase a dăinuit doar
un potir, a cărui inscripţie a fost publicată de N. Iorga. Ea spune, în traducere:
„Acest potir l-au făcut Io Eustratie Dabija voievod şi doamna lui, Catirina, şi l-au
dat sfintei mănăstiri Bârnova, în anul 7174 (1665) august 10”146.

137
Documente…, III, p. 213, nr. 249.
138
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
139
Documente…, III, p. 97, nr. 116.
140
„Doamna Dafina şi neamul” apar în pomelnicul din 1829 al acestei mănăstiri (N. Iorga, op. cit.,
II, p. 179, nr. 488).
141
Documente…, II, p. 481–482, nr. 540; ibidem, III, p. 471, nr. 540; Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, IV, Acte interne (1726–1740), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi,
2001, p. 175–176, nr. 246; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, V, Acte interne (1741–1755),
editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 95, nr. 173; N. Iorga, Legături româneşti cu
Muntele Sinai. Observaţii la comunicarea d-lui M. Beza, în ARMSI, s. III, tom. XIII, 1932–1933,
p. 339–340; Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită
de Corneliu Istrati, II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 378, nr. 1136.
142
DRH, A, XXI, p. 426, nr. 333.
143
Maria Magdalena Székely, Note despre bisericile Sf. Vineri şi Tăierea Capului Sf. Ioan
Botezătorul din Iaşi, în SMIM, XIX, 2001, p. 37.
144
Documente…, II, p. 481, nr. 540.
145
Ibidem, p. 481–482, nr. 540.
146
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 215, nr. 612. Editorul a citit în inscripţie luna aprilie, ceea ce, în
combinaţie cu văleatul 7074, ar însemna aprilie 1666. Or, la acea vreme, Eustratie Dabija era mort de
şapte luni.

41
 Calitatea ei de ctitor făcea ca doamna Dafina să fie consultată înainte ca unele
sate, dăruite anterior Mănăstirii Bârnova de Eustratie Dabija, să fie vândute. Astfel,
constatând că satul Rădeşti de la ţinutul Tutovei, danie a răposatului Dabija vodă,
„de puţin folos iasti […] sfiintii mănăstiri”, egumenul Bârnovei, dimpreună cu
„Măria Sa, doamna Dafina”, au decis să-l vândă, iar cu banii obţinuţi să cumpere
nişte dughene la Iaşi, pe Uliţa Rusească, a căror exploatare era mai profitabilă147.
Dat fiind că Mănăstirea Bârnova era închinată la Sfântul Mormânt, hotărârea
„preastrălucitei” doamne şi a „preacinstitului” ei ginere, postelnicul Iordache
Ruset, a fost confirmată şi de Dositei, patriarhul Ierusalimului148.
Soţia Dabijei vodă este cunoscută şi ca donatoare a unei nebederniţe, păstrată
în prezent la Mănăstirea Neamţu, dar care trebuie să provină din tezaurul unui alt
aşezământ, poate chiar de la Mitropolia din Iaşi, de unde va fi fost luată şi dusă la
Neamţu de mitropolitul Veniamin Costachi149. Inscripţia ei brodată spune, în
traducere, doar atât: „Această nebederniţă este făcută de doamna Caterina a
domnului Io Istrati Dabija voievod, pentru iertarea păcatelor săvârşite în viaţă, în
anul 7173 (1664–1665)”150. Cel care a semnalat existenţa nebederniţei, diaconul
Ioan Ivan, a descris-o ca pe o piesă „executată în foarte bune condiţiuni”, figurile
personajelor, cu „trăsături artistice naturale” şi „expresii neforţate”, părând a fi fost
realizate „în vremea noastră”151.
Dintre daniile în obiecte făcute împreună cu soţul său ar mai fi de amintit o
Evanghelie copiată pentru Mănăstirea Caşin, în 1665, şi aflată astăzi la Ierusalim.
Conţinutul însemnării sale dedicatorii este, în traducere, următorul: „Cu voia
Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a scris această
Evanghelie din porunca domnului nostru, Io Istratie Dabija voievod, domn al Ţării
Moldovei, şi doamna sa Caterina, şi s-a dat în sfânta mănăstire numită Caşin, unde
este hramul Soborului Arhistrategului Mihail şi al lui Gavriil şi al celorlalte puteri
fără de trup, întru ruga sa şi întru pomenirea tatălui său şi a copiilor şi a părinţilor
lor. În anul 7173 (1665), luna ianuarie 16 zile”152. Un alt manuscris, avându-i
comanditari tot pe cei doi soţi şi ca beneficiar aceeaşi mănăstire, dar datat în 1675
şi despre care N. Iorga susţinea că pusese să fie fotografiat la Biblioteca Naţională
din Paris153, nu există. El s-a născut, pur şi simplu, dintr-o confuzie.

147
Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 183, nr. CXCVIII; v. şi ibidem, p. 181,
nr. CXCVI; idem, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu,
Bârlad, 1924, p. 152–153, nr. XCII; p. 119, nr. LXXII; Documente…, III, p. 80, nr. 99.
148
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 118–119, nr. LXXII.
149
Diacon Ioan Ivan, Contribuţie la istoria doamnei Ecaterina Dabija vodă, p. 135.
150
Ibidem, p. 134.
151
Ibidem, p. 135.
152
Marcu Beza, Urme româneşti la Ierusalim, p. 330, reluat în idem, Urme româneşti în
Răsăritul ortodox, p. 29; Ştefan S. Gorovei, Din nou despre Ghervasie de la Putna, p. 192–196 şi fig.
12 (cu citarea şi comentarea bibliografiei anterioare).
153
N. Iorga, Cronică, în RI, XV, 1929, 4–6, p. 176.

42
 Menţionarea lui Eustratie Dabija şi a soţiei sale în pomelnicul târziu al
schitului Runcu154 a creat impresia că ei ar fi fost ctitori ai aşezământului, însă, în
realitate, fondatorul este un mic boier moldovean din secolul al XVIII-lea,
medelnicerul Ionaşco Isăcescu155. Pe seama doamnei Dafina s-a pus construirea, la
Focşani, a unei biserici din lemn, cu hramul Sfânta Paraschiva, numită ulterior şi
Biserica Domnească156, dar temeiurile acestei atribuiri nu-mi sunt cunoscute.
În schimb, este de admis că la Ţigăneşti, în ţinutul Tecuciului – sat cumpărat,
pe părţi, de Eustratie Dabija şi de soţia lui157 –, vor fi existat nişte curţi, dacă nu
construite chiar de Dafina, măcar locuite de ea. Ceea ce nu înseamnă însă că
baştina doamnei era la Ţigăneşti, aşa cum s-a crezut158. Ruinele curţilor au existat
până destul de târziu, în veacul al XIX-lea. La 1885, Alexandru Papadopol-
Calimah scria că, „în grădina de la Ţigăneşti, se văd urmele ruinelor casei doamnei
Dafinei a lui Dabija vodă, unde pănă mai deunăzi sta în picioare o parte de zid
întreg al casei şi a unei bisericuţe, ruine pe care le-am vizitat de mai multe ori”159.
Logofătul Costache Conachi, ajuns stăpân al satului, compusese chiar, „în grădina
de la Ţigăneşti, din jăriştea caselor doamnei Dafinei a lui Dabija voievod”, o
elegie, inspirată de prăbuşirea, la 15 iulie 1838, a unui păr bătrân, „împărat grădinei
mele, urieş între copaci”, care rodise şi dăduse umbră „Dabijei vodă şi mie peste
unul şi pol vac”160.
Timid, doamna Dafina pătrundea pe tărâmul literaturii. La începutul anilor
1820, A. S. Puşkin avusese intenţia de a scrie două nuvele, pe baza unor tradiţii
orale moldoveneşti, pe care le consemnase în timpul şederii sale în Basarabia.
Textele, rămase în manuscris, par să se fi pierdut. Sunt cunoscute doar titlurile, aşa
cum au fost consemnate de prietenul lui Puşkin, I. P. Liprandi: Dafna şi Dabija,
legendă moldovenească din 1663 şi Duca, legendă moldovenească din secolul al

154
Constantin A. Stoide, Mănăstirea Runcu, în ALPR, 1933–1934 (Omagiu prof. G. Mihăilescu),
p. 147, nr. XXIV (la p. 133–134, autorul explică prezenţa lui Dabija vodă şi a doamnei Dafina în
pomelnicul de la Runcu prin înrudirea cu Buhuşeştii, care aveau moşii în zonă, dar greşeşte
considerând-o pe Maria fiică a vistiernicului Dumitru Buhuş şi pe Vasile Ruset – fiu al acesteia, din
căsătoria cu Iordache Ruset); C. Bobulescu, O pagină pentru Mănăstirea Runcului din judeţul Neamţ,
în AR, VIII, 1942, p. 253.
155
C. A. Stoide, Ştiri nouă despre Mănăstirea Runcu, în ALPR, 1934–1935 (In memoria prof.
Ion Negre), p. 44–48. Alte trimiteri bibliografice: Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic…,
p. 731, sub voce.
156
Monografia judeţului Putna, Tipografia şi Legătoria de Cărţi „Cartea Putnei” – Alex. P.
Alexandrescu, Focşani, 1943, p. 169; Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor
feudale din România, I – Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), I, cu o prefaţă de I. P.
S. S. Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Mitropolia Olteniei, f. l., 1970,
p. 313, sub voce.
157
Paul Păltănea, Neamul logofătului Costache Conachi, Editura Albatros, Bucureşti, 2001,
p. 34, nota 104. Pentru alte referinţe bibliografice legate de acest sat, v. Nicolae Stoicescu,
Repertoriul bibliografic…, p. 885, sub voce.
158
Alexandru Papadopol-Calimah, Scrisoare despre Tecuci, în CvL, XIX, 5, 1 august 1885,
p. 389; v. şi Marele dicţionar geografic al României, V, Stab. Grafic J. V. Socec, Bucureşti, 1902,
p. 678, sub vocea Ţigăneşti-Vechi.
159
Alexandru Papadopol-Calimah, op. cit., p. 389.
160
Logofătul Costachi Konaki, Părul căzut de vânt. 1838 iulie 15, în idem, Poesii. Alcătuiri şi
tălmăciri, ediţia a II-a, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, Iaşi, 1887, p. 204.

43
XVII-lea161. Mai apoi, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Alexandru şi Boleslav
Hasdeu aveau să publice două nuvele în limba rusă, cu titluri foarte asemănătoare
cu acelea ale povestirilor lui Puşkin, de unde ipoteza că cei doi autori ar fi utilizat o
copie a legendelor stilizate de poetul rus162. Cea de-a două legendă nu interesează
în acest context, pentru că ea priveşte domnia dezastruoasă a lui Duca vodă163.
Prima însă o are ca personaj principal pe Dafina, fiica – şi nu soaţa – lui Dabija,
domnul Moldovei. Ea era râvnită de arnăutul Duca, hotărât să-i câştige mâna, chiar
împotriva voinţei ei. Pentru aceasta, a pus la cale un plan necurat: a dat foc
palatului lui Dabija, pentru a putea apoi să se prezinte în calitate de salvator al
Dafinei şi al tatălui ei. Înşelat de curajul inventat al arnăutului, domnul Moldovei
i-a dat fata în căsătorie164.
Mai apropiat de adevărul istoric, Mihail Sadoveanu a schiţat în romanul său,
Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi vodă, un portret al Dafinei, pe cât de succint,
pe atât de evocator: „… a avut în ea criţă şi ştia să plece lumea din jurul ei; numai
vremurile au fost potrivnice şi ţara prea mică…”.
Este de înţeles, în aceste împrejurări, de ce lipsa unei reprezentări a doamnei
Dafina se resimte ca un fapt întristător. Au fost voci care au susţinut că portrete ale
ei ar exista totuşi. Marcu Beza a crezut că vede chipurile lui Eustratie Dabija şi
doamnei sale pe piciorul unei cruci – splendidă piesă de argintărie, ajunsă la
Ierusalim şi identificată ca donaţie a lui Dabija vodă după stema Moldovei şi după
şase iniţiale165. În realitate, cele două personaje, lucrate cu mult meşteşug, poate
într-un atelier din Transilvania, sunt Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Câteva
decenii mai târziu, N. Grigoraş va afirma că, în tabloul votiv din biserica Mănăstirii
Cetăţuia, ctitorie a lui Gheorghe Duca şi a Anastasiei, figurează şi chipul doamnei
Ecaterina-Dafina166. În locul indicat de autor, este pictat cu adevărat un personaj
feminin cu numele Ecaterina, dar aceasta este nu mama doamnei Anastasia, ci fiica
mai mare a Duculeştilor. Ecaterina-Dafina rămâne astfel, şi pe mai departe, o
doamnă fără de portret, iar din pricina lipsei informaţiilor referitoare la
împrejurările morţii şi înhumării sale, şi o femeie fără de mormânt.

161
E. Dvoicenco, Puşkin şi România. Viaţa şi opera lui Puşkin în Basarabia şi influenţa sa
asupra scriitorilor români, M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937, p. 15, 22 (nota 2), 33–35;
Eufrosina Dvoichenko-Markoff, Puškin and the Rumanian Historical Legend, în ASEER, 7, 1948, 2,
p. 145–147; Paul Debreczeny, The Other Pushkin. A Study of Alexander Pushkin’s Prose Fiction,
Stanford University Press, Stanford, 1983, p. 15.
162
G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1962, p. 288.
163
Valeriu Ciobanu, A. S. Puşkin şi literatura română, în vol. Relaţii româno-ruse în trecut.
Studii şi conferinţe, Bucureşti, 1957, p. 129–130.
164
Ibidem, p. 127–128.
165
Marcu Beza, Noi urme româneşti la Mănăstirea Sinai şi la Ierusalim, în „Boabe de grâu”,
V, 1934, 9, p. 556–558, reluat în idem, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, p. 106, 108, 109. Pentru
cruce, v. şi Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români
în colecţii din străinătate, serie nouă, III, India-Olanda, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
2011, p. 43, nr. 266. Despre portretele lui Eustratie Dabija: I. C. Filitti, Din iconografia noastră laică.
Chipurile lui Grigore I. Ghica şi Istrate Dabija, în CvL, LVI, 1924, p. 203–213, reprodus şi în idem,
Cercetări şi documente privitoare la istoria Principatelor Române, Bucureşti, 1935, p. 31–39;
V. Bogrea, Încă un portret al lui Eustratie Dabija, în AIINC, III, 1924–1925, p. 533 + 1 pl.
166
Nicolae Grigoraş, Mănăstirea Cetăţuia, cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Fericitului Părinte
Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1977, p. 49–50.

44
 Fig. 3. Piatra de mormânt a lui Eustratie vodã Dabija, din biserica Mãnãstirii Bârnova; decalc
(apud V. A. Urechiã, Din istoria secolului XVII, în RIAF, VII, 1894, fasc. I, pl. V).

Fig. 4. Biserica Mãnãstirii Bârnova (Arhiva Centrului de Cercetare ºi Documentare „ªtefan cel Mare”
al Sfintei Mãnãstiri Putna).
 PORTRET DE DOAMNĂ CU IBOVNIC.
ANASTASIA DUCA

În tabloul votiv din biserica Mănăstirii Cetăţuia, pe care a ctitorit-o împreună

cu soţul său, Gheorghe vodă Duca, doamna Anastasia apare într-un costum
somptuos, cu mânecile bordate cu blană, confecţionat din stofă orientală, ţesută cu
fir de aur. Pe cap are o pălărie mare, cu borul din zibelină, împodobită cu o egretă
de pene. La gât îi strălucesc mai multe şiraguri de perle, în urechi – cercei, iar pe
degete – inele cu pietre. Peste piept i se petrece un lanţ gros din aur, înfăşurat după
moda moldovenească (Fig. 5). Portretul de la Cetăţuia a fost pictat pe când
Anastasia era doamnă a Moldovei şi mamă a cinci copii, adică în momentul de
apogeu al vieţii sale. Drumul până acolo fusese însă lung şi, pentru a-l parcurge, ea
avusese nevoie nu numai de însuşiri excepţionale, ci şi de un sprijin consistent din
partea mamei sale, Ecaterina-Dafina, soţia răposatului domn Eustratie Dabija1.
Tatăl Anastasiei fusese marele vistiernic Dumitru Buhuş2, om bogat şi
dregător de cinste al Moldovei, care a închis ochii în 1647, pe când ea era doar o
copiliţă. Anastasia – numită aşa după bunica sa paternă, Nastasia Prăjescu (Buhuş)
– şi fratele ei, Lupu (Lupaşco), au rămas în grija mamei şi în legături strânse cu
fraţii din prima căsătorie a tatălui lor. În Vita Constantini Cantemyrii, Dimitrie
Cantemir afirma că mama lui, Aniţa, din neamul Bantăş, era „nepoată după mamă a
Anastasiei, soţia lui Duca vodă”3. Cercetarea genealogică a pus în lumină faptul că
cele două femei erau cu adevărat înrudite îndeaproape, chiar dacă nu în felul
înfăţişat de Cantemir4. Ca fiică a Varvarei şi nepoată a Aniţei născută Arapu, Aniţa
Bantăş (Cantemir) era nepoată de vară primară a doamnei Ecaterina-Dafina Dabija
şi deci vară de-a doua a Anastasiei5.
Anastasia avea ştiinţă de carte, după cum o dovedesc semnăturile sale, în
limba română şi în limba greacă, aşezate pe scrisori şi mărturii6, dar cât de

Studiul acesta înglobează comunicarea cu acelaşi titlu, prezentată la şedinţa Comisiei de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie – Filiala Iaşi (13 mai 2014).
1
V. portretul ei în chiar acest volum.
2
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 205.
3
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae Principis,
cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea, studiu introductiv de Andei Pippidi, ediţie critică, traducere şi
anexe de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, note şi comentarii de Andrei Pippidi, indici de Ilieş
Câmpeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 83.
4
Sever Zotta, Despre neamul Cantemireştilor, în IN, 8, 1930, p. 209.
5
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, în RA, an. L, 1973, vol. XXXV, nr. 3,
p. 505–506.
6
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, XI,
M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 193, nr. 135 („Nastasia, doamna Ţarii Moldovei şi a
Ocraniei”); Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de
Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000 (în continuare, Documente…, III), p. 78, nr. 97
(„Αναστασια δομνα”).

45
temeinică era învăţătura pe care o primise, nu se poate nici măcar presupune. S-a
căsătorit cu un grec „de neam prost”7, din Rumelia, venit de tânăr în Moldova şi
care, după o vreme petrecută într-o „dugheană la abăgerie”8, ajunsese să slujească
în casa lui Vasile vodă Lupu9. Se numea Duca10 şi era, după descrierea lui Anton
Maria Del Chiaro, „un tânăr de toată frumuseţea, inteligent şi iscusit”11, iar după
aceea a lui Dimitrie Cantemir, „un necioplit, lipsindu-i orice ştiinţă, dar foarte
prevăzător în faptă, şi de socotit cam printre cei mai rari din veacul său”12. Cu
fostul băiat de prăvălie alături, Anastasia şi-a dezvăluit şi dezvoltat propriile sale
aptitudini negustoreşti. Se povesteşte că doamna Ducăi vodă „cârciumăriia bucatele
din casă, pâinea, ori pe unde avea, şi băutura, şi plocoanele ce le veniia la beci”13.
Poate că informaţia este exagerată sau uşor maliţioasă, însă măcar o fărâmă de
adevăr tot trebuie să se ascundă îndărătul ei.
Eustratie Dabija, care „o au crescut-o” pe fata rămasă „săracă de tată-său”, i-a
dat ca zestre „ce au fost a ei de la tată-său şi de la maică-sa, doamna Dafina, i-au
dat tot”, iar din partea lui, „mult au dat haine şi odoare, ca un domn”14. Căsătoria
Anastasiei pare să fi fost celebrată în preajma datei de 8 aprilie 1662; atunci,
Eustratie vodă le-a dăruit, ei şi soţului ei, satul Bălăneşti din ţinutul Neamţului, „cu
curţi gata, cu pivniţe de piatră, şi cu vecini, şi cu tot venitul”, şi tot atunci Duca
apare pentru prima oară în dregătoria de mare postelnic15. Fostul mare cămăraş din
vremea lui Vasile Lupu şi vtori vistiernic în domnia lui Ştefăniţă devenea astfel
mare dregător. Trecând apoi de la marea postelnicie la marea vistierie, Duca va
atinge o poziţie socială la care poate nici nu visase vreodată. Iar ascensiunea nu i se
va opri aici.

7
Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu
o introducere de N. Iorga, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 84.
8
Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele
României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, III, ediţia a II-a, Bucureşti, 1874, p. 5.
9
TC, IV, 1935, 7, p. 98; L. T. Boga, Documente basarabene, XI, Tipografia Eparhială „Cartea
Românească”, Chişinău, 1930, p. 10, nr. IX; Ion Neculce, Opere, p. 205 („viindu aici în ţară de copil,
au slujit la Vasilie vodă în casă şi la alţi domni, pân-au agiunsu la boerie maré”); Dimitrie Cantemir,
Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice sau aliothmanice, de la primul început al
neamului, adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, I–II, prefaţa traducerii româneşti de acad.
Virgil Cândea, traducere românească şi indice de Dan Sluşanschi, ediţia a II-a, revizuită, Paideia,
Bucureşti, 2012, p. 321 („un ins de neam grecesc, din provincia din Rumelia numită “Аγραφα – în
popor Σκύρτος –, mai întâi slujitor al unui neguţător din Iaşi, primit apoi de către principele Vasile
printre cămăraşii săi, apoi înălţat la boierie de către fiul lui, Ştefan…”).
10
Pentru el: Marius Chelcu, Gheorghe Duca: „un negustor” pe tronul Moldovei, în vol.
Moldova şi economia de schimb europeană. Secolele XIV–XVIII, coordonator Viorel M. Butnariu,
Editura Panfilius, Iaşi, 2003, p. 121–138.
11
Anton-Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 84.
12
Dimitrie Cantemir, Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice…, p. 321.
13
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, II, ediţie critică de
Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, p. 156; v. şi Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei
Moldovei de la Stefan, sin Vasile vodă, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele
Moldaviei şi Valahiei, II, ediţia a II-a, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1872, p. 19.
14
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, în ArhGen, I, 1912, 7–8, p. 110, nr. I.
15
C. A. Stoide, Documente şi regeste nemţene de la Dabija vodă, în ALPR, 1935–1936,
p. 157–158, nr. X.

46
 În două rânduri, în 1663 şi 1664, când Dabija vodă s-a aflat în campanii
militare dincolo de hotarele Moldovei, Duca a fost unul dintre ispravnicii de
scaun16. Mai apoi, în toamna lui 1665, când bătrânul şi tihnitul Eustratie Dabija a
închis ochii, doamna Dafina şi-a luat ginerele şi a plecat la Ţarigrad. Acolo, cu
sprijinul eficient al Ruseteştilor şi cu multe pungi de galbeni, a căpătat firmanul de
domnie pentru el, în luna decembrie a aceluiaşi an17. Semnele erau încurajatoare:
„le iera tutoror cu biné, fiindu şi el din boiarii ţărâi domnit, cât nu să plângea nimé
nice dé o strâmbătate”18. În virtutea relaţiilor diplomatice dintre Gheorghe Duca şi
Mihail Apaffy, principele Ardealului, soţia acestuia din urmă, Ana Bornemisza, i-a
trimis doamnei Anastasia nişte daruri. Doamna i-a mulţumit printr-o scrisoare din
28 aprilie 1666, pe care a semnat-o cu mâna ei şi în care îşi spunea vicina
benevola19. O lună mai târziu, la 17 mai 1666, „doamna Anastasia a domnului Io
Duca voievod” dăruia postelnicului Iane Hadâmbul – „al nostru credincios slugă” –
satul Piscani de la ţinutul Tutovei, cu vecini şi cu tot venitul, „care sat ne iaste
driaptă ocină şi moşie de la răpăosatul Dabija vodă, dziastre”20. Dania a mai apucat
a fi întărită de Duca vodă21 care, în chiar aceeaşi lună, era mazilit, după o domnie
de numai o jumătate de an22. Poate că tot atunci, Anastasia i-a dăruit postelnicului
şi un ţigan, „den ţiganii doamnei”23. Neaşteptata veste a scoaterii din scaun l-a
ajuns pe Duca în timp ce era „la primblaré, cu toată casa şi boiarii lui pe Prut în
sus, la Berehoieşti, de-ş lua sama oilor ce ave din boiarie”24. Trimisul sultanului i-a
luat pe domnul mazil şi „toată casa lui” şi i-a dus la Stambul25, unde aveau să
ajungă înainte de 20 iunie 166626. Aşa a început întâia pribegie a doamnei Anastasia.
Duca avusese grijă să trimită la Poartă, încă mai dinainte, printr-un om de
încredere, suma de 15.000 de zloţi, cu nădejdea că, odată ajuns acolo, îşi va
16
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 39, nr. 32; p. 44, nr. 37; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1908, p. 169, nr. CLXXII; idem,
Ispisoace şi zapise, III/1, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1910, p. 236–237, nr. 178.
17
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, V/2, Bucureşti, 1886, p. 108, nr. CLXIX.
Autorul letopiseţului atribuit lui Nicolae Costin plasează venirea lui Duca la domnie în ianuarie 1665
(Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 5).
18
Ion Neculce, Opere, p. 206.
19
Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, IV, Eggenberger
Ferdinánd Akadémiai Könyvárusnál, Pesta, 1870, p. 313, nr. CLXXI.
20
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1912,
p. 34, nr. 22; N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1903, p. 39, nr. 182; v. şi Petronel Zahariuc, Istoria Mănăstirii Dealul Mare
(Hadâmbul) – de la întemeiere la începutul veacului al XVIII-lea, în vol. Mănăstirea Hadâmbu – 350
ani de istorie şi spiritualitate, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 54, 98, nr. X.
21
Gh. Ghibănescu, op. cit., III/2, p. 35, nr. 23; v. şi Petronel Zahariuc, op. cit., p. 54.
22
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 110, nr. CLXXIII; Ilie Corfus, Documente privitoare la
istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1983,
p. 280, nr. 179. Pentru această domnie a lui Gheorghe Duca: Constantin A. Stoide, Prima domnie
moldovenească a lui Gheorghe Duca vodă, în RIR, XV, 1945, 1, p. 36–73.
23
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 108, nr. XIV.
24
Ion Neculce, Opere, p. 207–208.
25
Ibidem, p. 208; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 6.
26
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 111, nr. CLXXV.

47
recăpăta tronul27. Dar lucrul acesta avea să se întâmple abia doi ani mai târziu, în
toamna lui 166828, după cheltuieli care depăşiseră orice aşteptare. La întoarcerea în
Moldova, Duca a găsit „ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită biné”29, numai
că el venise însoţit nu doar de familia sa, ci şi de o mulţime de greci – foşti
creditori, care-şi aşteptau acum răsplata, dar şi oameni simpli, în căutarea unui rost
şi puşi pe căpătuială. Aşa se face că, în această a doua domnie, Gheorghe Duca
„arătă-să la hiré mai aspru décât cum era cu domnia dintâiu”30. De „urâciunea”
grecilor şi din pricina dărilor apăsătoare, ţara s-a ridicat împotriva domnului său.
Răscoala orheienilor şi lăpuşnenilor, condusă de foştii medelniceri Mihalcea Hâncu
şi Apostol Durac, izbucnită la sfârşitul lui noiembrie 1671, a produs panică.
Domnul a fost închis de răzvrătiţi în curţile de la Iaşi31, iar doamna „a fugit în Ţara
Românească noaptea, cu multe jupânese şi însoţitori, şi a luat cu ea un tezaur
nesfârşit”32. Banii duşi cu sine de doamna Anastasia puteau fi cu adevărat
consideraţi astfel. Un raport din februarie 1672 vorbeşte despre „patruzeci de
săculeţi din piele plini cu ducaţi şi şaizeci cu scuzi”, care-i fuseseră confiscaţi de
turci33. Informat asupra evenimentelor, vornicul de Câmpulung îi scria birăului
Bistriţei că „domna cu boiarii s-au dus în Ţara Muntenească”34. N-a lipsit mult ca
Duca vodă să fie ucis; l-a salvat prezenţa la curte a reprezentantului Porţii, venit să
ia haraciul, căruia, după cum spune cronicarul, răsculaţii „n-au cutezat pentru bir a
face rău”35. Aşa că domnul a fost lăsat slobod şi gonit „cu mare ruşine din scaun de
la Iaşi”36. Fuga familiei domneşti şi a celor apropiaţi ei este confirmată şi de Ion
Neculce, care consemnează, în letopiseţul său, că Duca vodă „au ieşit din curtea
domnească cu toată casa lui ş-au purces în gios pre iaz”37. Ulterior, el a trecut peste
Dunăre38, cerând de la turci ajutor pentru liniştirea situaţiei din ţară. În cele din
urmă, cererea i-a fost satisfăcută: însoţit de luptători turci şi tătari, fratele dinspre
tată al doamnei Anastasia, serdarul Alexandru Buhuş39, refugiat şi el în Ţara

27
Ilie Corfus, Documente…, p. 280, nr. 179.
28
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. I/1, Bucureşti, 1886, p. 255,
nr. CCCLXXVII.
29
Ion Neculce, Opere, p. 211.
30
Ibidem.
31
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7.
32
Arhiepiscopul catolic Petru Parčević către cardinalii de la Roma: Călători străini despre
Ţările Române, VII, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 178.
33
Hurmuzaki-Hodoş, Documente privitoare la istoria românilor, XVI, Bucureşti, 1912, p. 9,
nr. XX.
34
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913,
p. 1344, nr. MMCCCCLXI; v. şi N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, Editura
Librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1900, p. 23, nr. CCIV.
35
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7.
36
Ibidem.
37
Ion Neculce, Opere, p. 212.
38
După unele informaţii, ar fi ajuns chiar în Ţara Românească (Nicolae Costin, op. cit., p. 7).
39
Pentru el, v. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui
Antioh Cantemir, 1661–1705, editat de C. Giurescu, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1913,
p. 16–25; C. Giurescu, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C.

48
Românească, i-a lovit pe răsculaţi şi i-a înfrânt40. Prin februarie 1672, Gheorghe
Duca era din nou pe tronul de la Iaşi41.
Cronicarul Radu Popescu, întotdeauna bine informat în privinţa istoriilor
ascunse şi picante, ştia că „doamna Duculeasă” – Anastasia, adică – stătuse „până a
fi acele turburări” la Drăgăneşti şi „daca s-au aşăzat domnu-său la scaun, s-au dus
la Iaşi”42. Informaţia nu este, aşa cum ar părea, un amănunt banal, iar introducerea
sa în letopiseţ nu este deloc nevinovată. Satul Drăgăneşti din Ţara Românească
aparţinea fostului spătar Şerban Cantacuzino, care avea acolo curţi şi o biserică
proaspăt construită43. Or, numele acestui boier – bărbat „foarte manierat şi de o
statură frumoasă şi impozantă”44, masiv, însă agil în mişcări45 – va începe să apară
de acum înainte din ce în ce mai des în biografia doamnei Anastasia.
În vremea aceasta, principatul din sudul Carpaţilor era şi el măcinat de o
confruntare, cea dintre Grigore vodă Ghica şi neamul Cantacuzinilor, adversari de
dată mai veche. Pentru a scăpa de prigoană, Şerban Cantacuzino s-a refugiat în
Moldova. Aici, a stat ascuns la Mănăstirea Hangu din munţii Ceahlău46, nu fără
ştirea Ducăi vodă, desigur47. Între timp însă domnii din amândouă Ţările Române
au fost obligaţi să se alăture oştirii turceşti în campania împotriva polonilor. În
trecerea sa prin Moldova, Grigore Ghica a cerut ca fugarul să-i fie predat şi şi-a pus
chiar oamenii să-l caute, însă în zadar. Gheorghe Duca a negat că boierul
cantacuzin s-ar afla în ţara lui şi nu minţea: Şerban trecuse deja munţii în
Transilvania, de unde avea să meargă mai departe, până la Adrianopol, în căutare
de sprijin la turci48.

Giurescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 283–288; Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare
la familia boierească Buhuş din Moldova, în ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 316–323; Gabriel
Ştrempel, Hatmanul Alexandru Buhuş şi mazilirea lui Antonie vodă Ruset, în vol. Sub semnul lui
Clio. Omagiu acad. prof. Ştefan Pascu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1974, p. 326–334.
40
Ion Neculce, Opere, p. 212; Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, p. 7.
41
Pentru toate aceste evenimente: C. A. Stoide, Un episod din domnia lui Gheorghe Duca.
Răscoala lui Hâncu şi Durac din 1671-2, în „Arhiva”, 1–2, 1936, p. 56–80; v. şi N. Grigoraş, Marea
răscoală populară din Moldova dintre 1671 şi 1672, în SCŞ, Istorie, XIII, 1962, 2, p. 209–239.
42
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în vol. Cronicari munteni, I, ediţie
îngrijită de Mihail Gregorian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 410–411.
43
Istoriia Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc),
în vol. Cronicari munteni, I, p. 203 (în continuare, Letopiseţul Cantacuzinesc); Radu Popescu,
op. cit., p. 435; G. Georgescu-Buzău, Moşiile lui Şerban Cantacuzino, în „Studii. Revistă de Istorie”,
22, 1969, 2, p. 299; Mariana Lazăr, Catastiful averii lui Şerban Cantacuzino, în RIS, I, 1996, p. 481.
44
Anton-Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 84.
45
Ibidem, p. 87.
46
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 198.
47
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 418; Cronica anonimă a Moldovei,
1661–1729 (Pseudo-Amiras), studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975, p. 114.
48
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 199; Radu Popescu, op. cit., p. 421; Cronica anonimă a
Moldovei…, p. 115–116.

49
 Celei de-a doua domnii a lui Duca vodă îi aparţine edificarea unei mănăstiri
pe dealul care străjuieşte Iaşii dinspre miazăzi49, între locuri plantate cu viţă de vie,
a căror cumpărare o începuse încă din prima domnie (Fig. 6). Mănăstirea Cetăţuia,
începută în 1669 şi isprăvită la 167250, închide, între zidurile sale de piatră, o
interesantă clădire fortificată, una dintre cele mai vechi construcţii laice din Iaşi51,
care păstrează, în tăcerea ei solemnă, amintirea doamnei Anastasia. Reşedinţa
domnească52 – pentru că despre ea este vorba –, amplasată pe latura de nord-est a
incintei, cuprinde, pe o lungime de circa 30 m, mai multe încăperi, împărţite între
subsol, parter şi un etaj. Primele două niveluri au fost amenajate şi utilizate ca
pivniţe. La etaj se ajunge urcând o scară exterioară. Aici, printr-un mic foişor, se
pătrunde într-o tindă boltită, din care se deschid două uşi. Cea din stânga dă într-o
sală mare, prevăzută cândva cu sobă şi care comunică, mai departe, cu o odaie
pătrată; amândouă au avut pardoseală din cărămidă şi au fost boltite. Uşa din
dreapta este a unei camere mari, odinioară şi ea boltită, pardosită şi dotată cu o
sobă. Din ea se pătrunde în aşa-numita „odaie a lui Vodă”, în care două picioare de
piatră marchează locul de amplasare a patului. De aici, printr-o scară îngustă în zid,
luminată printr-o ferestruică, se coboară într-o altă încăpere, boltită, de înălţime
joasă şi cu loc de vatră, cunoscută drept „iatacul doamnei”. La acelaşi nivel cu
iatacul, nevăzute din exterior, trei încăperi boltite, de mici dimensiuni şi formând
„un grup cu totul misterios şi întunecos”53, se strecoară între parter şi etaj. Intrarea
la ele se făcea printr-o uşă practicată în zidul de nord al reşedinţei, mascată cu
dibăcie de o ieşitoare cu pereţii din lemn. Chenarele uşilor şi ale ferestrelor sunt din
piatră profilată. Foişorul de la intrare se presupune a fi fost din lemn pictat şi
sculptat. În „odaia lui Vodă”, Alecu Russo mai văzuse, la 1842, resturi de pictură:
„Pe păreţi apar nişte flori roşii, zugrăvite cu puţină artă; însă aceste vestigiuri arată
că apartamenturile au fost acoperite cu frescuri, peste care s-a lăţit mai în urmă
varul vandalismului călugăresc”54. Reşedinţa domnească rămâne impresionantă nu
atât prin elementele ei de decor, cât prin soliditatea şi ingeniozitatea construcţiei.

49
Despre Mănăstirea Cetăţuia, v. Cetăţuia din Iaşi, în BCMI, VI, 1913, studiu alcătuit din
două părţi şi având doi autori: Virgil Drăghiceanu, Studiu arheologic, p. 145–180, şi Gh. Gh. Lupu,
Note arhitectonice, p. 181–194; Gh. Gh. Lupu, Cetăţuia din Iaşi, în BCMI, VIII, 1915, p. 97–121;
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Institutul de
Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 199–203; grupajul „Mănăstirea Cetăţuia. Trei veacuri
de la întemeiere (1672–1972)”, în MMS, XLVIII, 1972, 7–8, p. 498–600; Nicolae Grigoraş,
Mănăstirea Cetăţuia, cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1977; Dan Bădărău, Ioan Caproşu,
Iaşii vechilor zidiri până la 1821, ediţia a II-a, revăzută, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 223–
250. Pentru alte referinţe bibliografice, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor
şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca
Monumentelor Istorice din România, Bucureşti, 1974, p. 441–444.
50
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7; Ion Neculce, Opere, p. 211.
51
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 234.
52
O. Tafrali, Tainiţele palatului lui Duca vodă de la Mănăstirea Cetăţuia (Iaşi), în AA, 7–8,
1931–1932, p. 87–89; M. Stoian, Descrierea tainiţelor, în ibidem, p. 89–90; Corina Nicolescu, Case,
conace şi palate vechi româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 82.
53
Gh. Gh. Lupu, Cetăţuia din Iaşi, p. 111.
54
Alecu Russo, Palatul lui Duca vodă, în „Columna lui Traian”, V, 1874, 1, p. 1; idem,
Scrieri, cu o prefaţă de G. Bogdan-Duică, Minerva, Bucureşti, 1910, p. 92.

50
 În efortul de ridicare a ansamblului de la Cetăţuia, doamna Anastasia s-a
implicat activ. Mărturie sunt scrisorile adresate de Nacu, vornicul de Câmpulung,
birăului de la Bistriţa, scrisori care conţin cereri insistente pentru cuie de şindrilă:
„mă rog Mării Tale să le cumpere aceşti oameni ai noştri şi de sărg să le aducă mai
curănd la noi. Că au tremis Măriia Sa domna să le trimit mai de sirg, şi bani au
tremis, tot polturaci, bani ungureşti”55. Pare că doamna Anastasia îl silea pe vornic
întru cumpărarea cuielor („avem forte strănsore mare de Măreia Sa, de la domna,
prentru cuile”), arătându-se, în acelaşi timp, grozav de strânsă la pungă („noo ne
iaste o pagubă mare forte, şi cu bani, şi cu cuile, şi nu ne ţine Măriia Sa domna în
samă noo”)56.
Daniile în obiecte şi ţesături liturgice către Cetăţuia au început deodată cu
punerea pietrei de temelie. Din nefericire, puţine odoare au supravieţuit până astăzi.
Episcopul Melchisedec a publicat inscripţia unui orar din catifea vişinie, brodat cu
fir de aur, care are, în traducere, următorul conţinut: „Acest orar l-au făcut Io Duca
voievod şi doamna sa, Nastasia, şi l-au dat la nou-zidita mănăstire Cetăţuia, în anul
7177 (1668–1669)”57. O altă inscripţie, de data aceasta a unui potir, a fost culeasă
de N. Iorga. În traducere, ea glăsuieşte astfel: „Acest potir l-au făcut Io Duca
voievod şi doamna sa, Nastasia, şi l-au dat la sfânta mănăstire Cetăţuia, în anul
7178 (1669–1670)”58.
Se pare că tot în a doua domnie a lui Gheorghe Duca, Anastasia a construit,
la Agapia din Deal, „beciuri cu casî”, după cum spune pisania aşezată pe poarta de
intrare59 şi poate chiar şi o biserică de lemn, în locul celei vechi, risipite60.
Dar tronul Ducăi vodă începea să se clatine. Pornit să asedieze cetatea
Cameniţei, sultanul a trecut prin Moldova, făcându-şi tabără la Ţuţora61. De aici, a
venit în plimbare la Iaşi, iar Gheorghe Duca l-a întâmpinat cum s-a priceput mai
bine, făcându-i tot soiul de daruri scumpe62. L-a dus chiar şi în dealul Cetăţuii, la
mănăstirea lui63. Totuşi, domnul Moldovei nu pare să-şi fi îndeplinit aşa cum se
cuvenea obligaţiile faţă de oastea otomană în campanie64, iar sultanul s-a mâniat65.

55
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1339, nr. MMCCCCLIII; v. şi N. Iorga,
Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, p. 14, nr. CLXXXVII.
56
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1342, nr. MMCCCCLVIII; v. şi N. Iorga, op. cit.,
II, p. 15, nr. CLXXXVIII.
57
Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice
din Moldova, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1885, p. 274.
58
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Atelierele Grafice Socec & Comp., Bucureşti,
1908, p. 130, nr. 360.
59
Idem, Inscripţii din bisericile României, I, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”,
Bucureşti, 1905, p. 29, nr. 65.
60
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic…, p. 22.
61
N. Iorga, Quelques renseignements contemporains sur la campagne du Sultan Mohammed
IV en Pologne, în RHSEE, IV, 1927, 4–6, p. 126–130.
62
Ion Neculce, Opere, p. 215.
63
Ibidem, p. 216.
64
O analiză a cererilor otomane în timpul campaniei din 1672, la Bogdan Murgescu, Cererea
militară otomană şi piaţa românească. Un studiu de caz: 1672, în idem, Ţările Române între Imperiul
Otoman şi Europa creştină, Polirom, Iaşi, 2012, p. 127–134.
65
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 48; Dimitrie Cantemir, Istoria creşterilor şi a
descreşterilor Curţii othmanice…, p. 179.

51
S-au adăugat nemulţumirea boierilor, „care au jăluit pe Duca vodă la împărăţie
foarté taré”66, uneltirile lui Grigore Ghica al Ţării Româneşti, care nu-l iertase
pentru ajutorul dat lui Şerban Cantacuzino, precum şi alte pricini mai mărunte67.
Toate laolaltă au contribuit la mazilirea lui Duca vodă. Încă o dată, domnul s-a aflat
la un pas de moarte. Ameninţarea era serioasă, de vreme ce a circulat chiar zvonul
că el fusese ştrangulat68, dar nu se ştie dacă această veste falsă va fi ajuns şi la
urechile doamnei Anastasia. În cele din urmă, Duca „şi-au scos capul cu dare de
bani”69 şi cu două blănuri splendide, de vulpe neagră, oferite sultanului şi
vizirului70. În aprilie 1673, un reprezentant al Porţii, însărcinat să-l ridice pe
domnul Moldovei, ajunsese la Cameniţa71. Şi astfel, Duca vodă a fost dus „cu toată
casa lui de iznoavă la Ţarigrad, mazâl la Poartă”72. Familia domnească lăsa în urma
ei nu numai un tron gol şi speranţe risipite, ci şi un mormânt proaspăt: la 13
septembrie 1672, închisese ochii una dintre fete, Maria, care a mai apucat a fi
îngropată în biserica Mănăstirii Cetăţuia. Mormântul ei este acoperit cu o piatră, a
cărei inscripţie în limba greacă spune, în traducere: „Aici se odihneşte doamna
Maria, fiica lui Ioan Duca voievod, anul lui Hristos 1672, septembrie 13”73.
Numele copilei avea să fie trecut în pomelnicele a două dintre ctitoriile părinţilor
săi, Mănăstirea Sfântul Ioan Zlataust74 şi Biserica Albă (Mitropolia)75, alături de
acela al unui frate, Ştefan, a cărui moarte nu este înregistrată de alte izvoare.
În capitala imperiului, mai vechile cunoştinţe s-au reîntâlnit şi solidarităţile
de odinioară s-au reînnodat. Cu bani mulţi, Grigore vodă Ghica izbutise să obţină
exilarea Cantacuzinilor refugiaţi la turci, însă căutarea şi aflarea lor s-a vădit destul
de dificilă. Ajungând cu cercetarea şi în casa lui Duca, ceauşii l-au găsit pe Şerban
Cantacuzino tocmai în pod76, unde pare că se ascunsese „şi din alte motive decât
frica împăratului”77. Cum fum fără foc nu iese, de ce n-am crede, la urma urmei, că
Anastasia avea o legătură nu tocmai legiuită cu Şerban Cantacuzino ?! Faptul era,
se pare, de cunoştinţă mai mult sau mai puţin publică. Opinia potrivit căreia
informaţia despre această legătură este „neîntâlnită în nici un izvor intern şi

66
Ion Neculce, Opere, p. 216.
67
Hurmuzaki-Hodoş, Documente…, XVI, p. 9, nr. XX.
68
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IX/1, Bucureşti, 1897, p. 267, nr.
CCCLXXI.
69
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 8.
70
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 419; v. şi Ion Neculce, Opere, p. 217–218.
71
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 268–269, nr. CCCLXXV.
72
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 8; v. şi ibidem, p. 17.
73
N. Iorga, Inscripţii…, I, p. 13, nr. 32 (cu data eronată de 17 septembrie).
74
Ibidem, II, p. 132, nr. 367.
75
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane
din Iaşi, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. XLVII.
76
Ion Neculce, Opere, p. 231.
77
N. Iorga, Despre Cantacuzini. Studii istorice bazate în parte pe documentele inedite din arhiva
d-lui G. Gr. Cantacuzino, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. CX.

52
prezentă numai la Del Chiaro”78 nu corespunde realităţii. Sunt surse care vorbesc
despre ea de-a dreptul şi sunt surse care o fac în manieră aluzivă. Ginerele lui
Şerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, o afirmă tranşant în Scurtă povestire
despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor: „Şerban, spurcând
(cum umblă vorba nu puţin la munteni) patul domnului Duca…”79. În biografia
părintelui său, acelaşi autor strecoară doar o frază, construită însă în aşa fel încât
referirea este cât se poate de transparentă: „Între domnul Ţării Româneşti, Şerban,
şi cel al Moldovei, Duca, se iscase către această vreme, din anume pricini mai de
taină (al căror loc nu este aici), un de nestins pojar de vrăjmăşie…”80.
Recunoştinţa lui Şerban Cantacuzino, averea lui Gheorghe Duca şi
participarea ineficientă a lui Grigore Ghica la campania turcească din Polonia,
sfârşită cu dezastrul de la Hotin, au atras schimbarea domnului din Ţara
Românească şi desemnarea lui Duca drept înlocuitor al lui Ghica vodă. În
decembrie 1673, în ziua Sfântului Nicolae, Gheorghe Duca, familia şi susţinătorii
lui ajungeau la Bucureşti81. Altă ţară, alţi oameni, alte obiceiuri. Solidarităţile de
altădată începeau a se zdruncina, lovite de realităţi neaşteptate şi copleşitoare. Duca
vodă, prins în urzeala strânsă a conflictelor dintre puternicele familii de boieri
munteni şi fiind el însuşi „iubitor de argint şi prea lacom de bani”82, s-a îndepărtat
treptat de Cantacuzini, ajungând în cele din urmă să-i persecute şi să-i închidă, aşa
cum făcuse şi înaintaşul lui la tron. Acum însă Cantacuzinii aveau sprijinitori chiar
în familia domnească: „Dabijoaia, soacra Ducăi vodă”, şi doamna Anastasia „au
stătut tare pentru dânşâi şi i-au slobozit”83; alteori, „numai să pune doamna şi cu
frateli doamnei, Lupaşco spătarul”84. Poziţia lui Lupaşco Buhuş se explică prin
aceea că, în urma căsătoriei cu Safta, fiica marelui vistiernic Iordache Cantacuzino,
el devenise rudă prin alianţă a acestui neam. Dar în cazul doamnei Anastasia, va fi
fost vorba despre o implicare directă în viaţa politică sau despre manifestarea
publică a unor sentimente ? Răspunsul va ieşi curând la lumină.
Gheorghe Duca n-a avut parte de o şedere tihnită în scaunul de la Bucureşti.
Într-un an, a trebuit să se alăture campaniei sultanale din Ţara Căzăcească, apoi, în
două rânduri, să meargă împreună cu turcii asupra polonilor; în sfârşit, într-un alt
an, a fost convocat la asediul neizbutit al cetăţii Cehrin, de pe Nipru85. Potrivit
aluziilor lui Anton Maria Del Chiaro, în tot acest timp, Şerban Cantacuzino, ajuns

78
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a
Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare (1717 şi 1718), cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea,
ediţie critică, cu studiu introductiv, note şi comentarii de Paul Cernovodeanu, în colaborare cu Alvina
Lazea, Emil Lazea şi Mihai Carataşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 106, nota 5.
79
Ibidem, p. 77.
80
Idem, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 99.
81
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 201.
82
Ibidem, p. 202.
83
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 435.
84
Ion Neculce, Opere, p. 251.
85
Pentru evenimentele din aceşti ani, cu implicarea lui Duca vodă, care nu era însă, cum crede
autorul, domn al Moldovei: Dariusz Kołodziejczyk, Ottoman Podillja: The Eyalet of Kam’’janec’,
1672–1699, în HUS, XVI, 1992, 1–2, p. 94.

53
logofăt, s-a străduit să alunge singurătatea doamnei86, mai ales că aceasta şi mama
ei fuseseră lovite de o nenorocire. Sora dinspre mamă a Anastasiei, Maria, de
puţină vreme măritată cu postelnicul Iordache Ruset, a murit în 1677 şi a fost
înmormântată în Moldova, unde domnea Antonie vodă Ruset, nimeni altul decât
unchiul lui Iordache. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, câteva luni mai
târziu, a închis ochii şi fratele bun al doamnei, spătarul Lupaşco Buhuş.
În vara lui 1678, lui Gheorghe Duca i s-a cerut să participe la un nou asediu
al cetăţii Cehrin. Plecând din ţară, vodă a lăsat ispravnici de scaun o seamă de
boieri, între care şi pe Şerban Cantacuzino87, însărcinat să se ocupe şi de terminarea
curţilor domneşti din Bucureşti88. Se pare că, în lipsa domnului, logofătul Şerban ar
fi fost chemat de marele vizir, pentru a i se încredinţa domnia Ţării Româneşti,
lucru pe care el îl aştepta de mai multă vreme. Alte surse spun însă că acesta ar fi
fost doar un zvon răuvoitor, născocit de adversari. În tot cazul, Duca a fost
înştiinţat asupra situaţiei şi, din tabăra unde se afla, a poruncit ca logofătul să fie
arestat. Nu prevăzuse însă că Anastasia, împărţită între un soţ care era domn şi un
iubit care râvnea la tron, era în stare să-şi lase deoparte datoriile de soţie şi de
doamnă, pentru a-şi salva ibovnicul. Porunca de pedepsire a ajuns la Bucureşti în
ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe când Şerban Cantacuzino se afla la
masă cu o seamă de boieri, pe care-i invitase să ia prânzul împreună. Avertizat
asupra primejdiei de doamna Anastasia, cu care „întreţinea legături de dragoste”89,
logofătul a luat 12 servitori credincioşi şi, călări, s-au refugiat în pădurea
Cotrocenilor, de unde au apucat drumul Adrianopolului90. Sunt şi izvoare care dau
un scenariu uşor diferit, din care rolul doamnei Anastasia lipseşte cu desăvârşire91.
Este însă lucru sigur că logofătul a văzut, în salvarea sa de urgia Ducăi vodă, un
semn de la Dumnezeu şi, în chip de mulţumire pentru această minune, a zidit
Mănăstirea Cotroceni, cu hramul Adormirea Maicii Domnului92. În ceea ce priveşte
atitudinea doamnei Anastasia, „ibovnică a lui Şerban Cantacuzino”93, ea a fost
dezaprobată de boierii munteni, inclusiv de membri ai familiei Cantacuzino.

86
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
87
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 204–205; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti,
p. 442.
88
Ion Neculce, Opere, p. 251; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 17.
89
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
90
Ibidem, p. 85–86.
91
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 205–206; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti,
p. 445; Ion Neculce, Opere, p. 251–252; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 18.
92
Istoria Cotrocenilor în documente (secolele XVII–XX), coordonatori Carmen Păsculescu-
Florian, Marian Constantin, Editura Sigma, Bucureşti, 2001, p. 35; Mariana Lazăr, „Spre folosul
acestei sfinte case”. Constituirea şi evoluţia domeniului Mănăstirii Cotroceni (secolele XVII–XIX),
Editura Istros, Brăila, 2012, p. 21–22. Alegerea celuilalt hram al aşezământului, Sfinţii Serghie şi
Vah, a fost pusă pe seama evlaviei speciale a lui Şerban Cantacuzino faţă de cei doi sfinţi, datorată tot
salvării sale miraculoase, aşezată, de această dată, la 7 octombrie, în chiar ziua lor de prăznuire
(Elisabeta Negrău, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O perspectivă
artistică, Lumen, Iaşi, 2011, p. 138).
93
Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, publicată şi adnotată de N. Iorga,
Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. 211.

54
Banul Mihai Cantacuzino, de pildă, avea să-l citeze în această privinţă pe Dimitrie
Cantemir, fără să conteste în vreun fel asprele-i cuvinte: „Şerban Cantacuzino,
iubindu-se cu doamna Duchii voievod (care această faptă la Valahia nu puţină
necinste este), această paranomie, după ce s-a descoperit aievea, temându-se el de
pedeapsă, a fugit la Constantinopol”94.
Izvoarele istorice nu povestesc nimic despre felul în care Gheorghe Duca şi
Anastasia au rezolvat această problemă delicată, care încetase a mai fi una strict
casnică. S-ar zice totuşi că, de atunci înainte, Şerban Cantacuzino, „dublul rival”95,
n-a mai făcut parte din viaţa doamnei. În ceea ce-l priveşte pe Duca, la momentul
respectiv, el pare să fi fost mult mai interesat de domnia Moldovei. Încă de la
Cehrin îi iscodise pe boierii moldoveni, cu întrebări precum aceasta: „Antonie vodă
este mazâl, ce pe cine vor pofti, ca să siléscă ca să-l scoaţă la domniă ?”96. Şi,
într-adevăr, peste puţină vreme, Antonie Ruset a fost mazilit, iar cu ţinerea scaunului
au fost însărcinaţi doi boieri, Alexandru Buhuş şi Ghenghea vornicul, dintre care
primul era chiar fratele dinspre tată al doamnei Anastasia.
Odată cu desemnarea lui Şerban Cantacuzino ca domn al Ţării Româneşti şi
cu scoaterea lui Antonie Ruset din Moldova, Gheorghe Duca a fost mutat la Iaşi,
unde a sosit la 6 decembrie 1678, în ziua Sfântului Nicolae97. Ocupa pentru a treia
şi ultima oară tronul moldovenesc98. Relaţiile dintre cei doi domni n-au fost dintre
cele mai prietenoase. La întoarcerea de la Nipru, unde participaseră, alături de turci
şi tătari, la construirea a două cetăţi, Duca vodă l-a poftit pe Şerban Cantacuzino la
un ospăţ, la Iaşi. Iniţial, acesta din urmă a acceptat invitaţia, însă, în ziua stabilită, a
pornit spre ţara lui şi n-a mai venit la masă. Pricina pare să fi fost refuzul Ducăi de
a preda nişte boieri munteni care-şi aflaseră refugiul în Moldova. Cum pregătirile
toate erau făcute, ospăţul a avut totuşi loc, chiar şi în absenţa oaspetelui: „Duca
vodă încă ş-au strânsu boiarii lui, de s-au ospătat în toată zioa acéia, cu zicături, cu
tunuri”99.
Cronicarul ne informează că, în 1679, „fiind biserica cea Albă de lângă
feredee, în Iaşi, bătrănă şi vechiă, de demult şi răsipită, a stricat-o Duca vodă de tot
şi a zidit-o din pajişte, cum este acum, cu de toate împodobită, cum se vede; însă
mai vărtos o făcu doamna Ducăi vodă, Anastasia, punându-i hramul Stratenia
Domnului nostru Iisus Christos, la care întâi era hramul Nascerei Sfântului Ioan
Botezătorul; şi au fost ispravnic Pătraşcu jicnicerul”100. Rolul important al doamnei
Anastasia în refacerea Bisericii Albe de la Iaşi este confirmat şi de alte surse101. Un

94
Ibidem, p. 252.
95
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
96
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 15.
97
Ibidem, p. 18.
98
Pentru această ultimă domnie a lui Gheorghe Duca: Demetrius Dvoichenko-Markov,
Gheorghe Duca Hospodar of Moldavia and Hetman of the Ukraine, 1678–1684, în BS, 31, 1990, 1,
p. 73–86.
99
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 448.
100
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 20.
101
Pentru alte trimiteri bibliografice referitoare la acest edificiu, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul
bibliografic…, p. 456–460.

55
document din 1682 povesteşte cum Biserica Albă, „stându pustie şi năruită den
temelii câţiva ani, Mărie Sa, doamna Anastasiia a luminatului domnului nostru, Io
Duca voievoda, cu mare osârdie şi cu mare cheltuială a Mării Sale, n-au lăsat acéea
svântă şi vestită rugă aice, în oraş în Iaşi, să stea pustie şi cădzută, ce cu mare
cheltuială a Mării Sale, răsâpind zidurile céle vechi, cădzute şi năruite, până în
temelié şi de iznoavă începută, din temeliia-i zidului cu maare cheltuială şi cu
osârdiia a Mării Sale, s-au zidit acéea svântă besérică cu multu mai întemeiată şi cu
podoabă atocma cu mănăstirile céle de frunte în oraş, cum să şi véde, adăugând
osirdiia cătră osirdie Mării Sale spre svântă besérică acéea, pentru ţintirimul acei
svinte rugi să fie mai largu şi mai deşchis”102. Anastasia însăşi avea să-şi descrie
actul de ctitorire astfel: „… svânta Mitropolie cea bătrână a ţărăi, din târgu din Iaşi
[…], fiind mică, socotit-am pentru un ţintirim de o besérecă stricată ce s-au numit
Beséreca Albă, unde au fost hramul Svântului Ioan […], aproape de Mitropoliia
cea veche, să facem pre acel ţintirim de beserecă stricată altă svântă Mitropolie
ţărăi, mai mare şi mai deschisă […], suptu hramul Stréteniia Domnului. Şi după
mila putérnicului şi înduratului Dumnedzău cârmuindu-ne şi agiutându-ne de o am
şi obârşitu, şi o-mpodobitu, şi o am îndzăstratu […] cu veşminte de odoare…”103.
Noua zidire a primit, ca danii de la doamna Anastasia, sate moştenite de ea, dar şi
locuri de casă pe Uliţa Mare, obţinute prin cumpărare sau prin schimb, astfel încât
noul aşezământ a avut şi un cimitir pe măsură104. În 1683, se arată că doamna a
făcut Biserica Albă mitropolie105.
Poate că iniţiativa ctitoricească va fi avut, între altele, şi raţiuni personale.
Vistiernicul Dumitru Buhuş deţinuse case în Iaşi, chiar lângă Biserica Albă106. În
plus, el dăruise Mitropoliei un loc de moară în gârla Jijiei, urmând „să să
pomenească dumnealui şi giupâneasa dumisale şi părinţii dumisale la svântulu
jărtăvnicu cu ctitorii cei mai denainte”107. În virtutea dreptului ctitoricesc, unii
dintre fiii vistiernicului – fraţi dinspre tată ai doamnei Anastasia – s-au îngropat la
Biserica Albă: stolnicul Miron Bucioc, cu jupâneasa sa, Tudosca, şi coconii lor,
logofătul Neculai Buhuş, cu fiica lui, Ileana cămănăroaia, şi copiii ei, Irina
vorniceasa şi Ursu Buhuş108. Pentru sufletele tuturor acestora, doamna a dăruit
Mitropoliei un loc de case moştenit de la tatăl ei109. Buhuşeştii au continuat să se
înmormânteze şi după aceea în necropola uneia dintre cele două biserici vecine
(Naşterea Sfântului Ioan şi Întâmpinarea Domnului). Câteva dintre pietrele lor de
mormânt au ajuns, în cele din urmă, în biserica Sfântul Gheorghe, zidită în cea de-a

102
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 509, nr. 574 (în continuare, Documente…, II).
103
Ibidem, III, p. 75–76, nr. 97.
104
Ibidem, II, p. 509–510, nr. 574; p. 512, nr. 576; p. 512–513, nr. 577; p. 514–515, nr. 578;
p. 522–523, nr. 587; p. 591, nr. 672; ibidem, III, p. 67–68, nr. 85; p. 75–78, nr. 97; p. 102, nr. 120.
105
Ibidem, II, p. 522, nr. 587.
106
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 250, nr. 185; p. 360, nr. 278 (în continuare,
Documente…, I).
107
Ibidem, p. 362, nr. 282.
108
Ibidem, III, p. 77, nr. 97, v. şi Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 310 şi nota 6.
109
Documente…, III, p. 77, nr. 97.

56
doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de mitropolitul Gavril Calimachi, spre a
servi drept catedrală mitropolitană110.
Pomelnicul Mitropoliei, aşa cum a fost el alcătuit la 1681–1682, începe cu
numele lui Eustratie vodă Dabija şi cel al soţiei sale, doamna Ecaterina, urmate, în
ordine, de Duca, doamna Anastasia şi copiii lor. În secţiunea consacrată morţilor,
sunt menţionaţi: Cărstea şi Nastasia (Buhuş, bunicii paterni ai doamnei), Dumitru
(Buhuş, tatăl ei), împreună probabil cu doi fii (Andrei şi Iacov), Maria (fiica lui
Dabija vodă), Ştefan şi Maria (copiii lui Duca vodă), Ionaşco şi Simina (Jora,
bunicii materni ai doamnei Anastasia), Nicula şi Alexandra (unchiul şi mătuşa ei
dinspre mamă), precum şi alte persoane, aparţinând mai cu seamă neamului
Costin111 (Fig. 7). Demn de remarcat este faptul că aceleaşi nume, în exact aceeaşi
ordine, se regăsesc şi în pomelnicul Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust; excepţie fac
doar numele bunicilor materni şi ale unchiului şi mătuşii dinspre mamă112. Este
dovada că aceste două pomelnice au fost întocmite, cam la aceeaşi vreme, chiar de
doamna Anastasia, care-şi cunoştea bine înaintaşii şi rudele, vădind astfel o
conştiinţă genealogică nu foarte obişnuită în epocă.
Din biserica doamnei Anastasia, „toată zidită de piatră, cu puţină artă şi nu
tocmai încăpătoare”113 nu s-a mai păstrat nimic. Afectată de cutremure, cu bolţile
şubrezite, a încetat a mai fi lăcaş de cult şi, din 1821, a fost transformată în
depozit114. Pe locul ei, în 1833, a început construcţia celei de-a doua catedrale, care
a distrus-o complet. Lucrări efectuate de-a lungul timpului au scos la lumină, ici şi
colo, rămăşiţe din vechile fundaţii115. Din păcate, în cursul cercetărilor arheologice,
întreprinse cu câţiva ani în urmă, nu s-au putut obţine date planimetrice,
stratigrafice sau de altă natură, care să contureze o imagine a ceea ce trebuie să fi
fost biserica doamnei. Cele câteva fragmente de fundaţii care au fost identificate, ar
putea fi atribuite, cu oarecare probabilitate, acestui edificiu116.
Chemat la Poartă pentru reînnoirea domniei, în vara lui 1681, Gheorghe Duca
a primit şi demnitatea de hatman al Ucrainei117, fiind însărcinat de turci cu

110
Este vorba despre lespezile funerare aparţinând vistiernicesei Zamfira († 1687), Mariei,
soţia logofătului Constantin Buhuş († 1703) şi copiilor acesteia, Catrina şi Andrei († 1686–1687):
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 172–173, nr. 463; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf.
Gheorghe, „Mitropolia Veche” din Iaşi, în „Monumentul”, XIII, partea 1, Lucrările Simpozionului
Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”, ediţia a XIII-a, Iaşi, 2011, volum coordonat de Mircea
Ciubotaru, Aurica Ichim şi Sorin Iftimi, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 329.
111
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei…, p. XLVII.
112
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
113
Constantin Erbiceanu, op. cit., p. XLVI.
114
Ibidem, p. L; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf. Gheorghe…, p. 329,
nota 39.
115
Constantin Erbiceanu, op. cit., p. XLVI; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, op. cit.,
p. 329–330.
116
Datorez aceste informaţii d-lui dr. Cătălin Hriban, membru al echipei de cercetare, căruia îi
mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi le-a pus la dispoziţie, în condiţiile în care rezultatele
săpăturilor nu sunt încă publicate.
117
Pentru această călătorie a lui Gheorghe Duca şi pentru ceremonia de învestitură la Poartă:
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 160–161, nr. CCXLVIII; N. Iorga, Călători, ambasadori şi misionari în
ţările noastre şi asupra ţărilor noastre, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, Bucureşti, 1899, p. 15–20.

57
administrarea teritoriilor dintre Nistru şi Nipru, pe care le dobândiseră recent118. De
la Stambul, Duca s-a întors nu numai cu firman şi cu un tui în plus, ci şi cu soţ
pentru fiica sa cea mare. Ştefan, fiul fostului domn muntean Radu Leon Tomşa, era
logodit cu Ecaterina încă din vremea celei de-a doua domnii moldoveneşti a lui
Duca. Logodna fusese atunci prilej de serbări fastuoase în Ţara Românească: „au
făcut multe ospéţe şi jocuri, care să potriviia cu o nuntă domnească, iar nu logodnă.
Strâns-au toată boierimea ţărâi, cu toate jupânésile şi au întinsu corturile în deal
dăspre Mihai-vodă, în drumul Cotrăcenilor: acolo făcea ospeţe în toate zilele.
Adus-au pehlivani de cei ce joacă pă funii, şi de alte lucruri”119. Dat fiind că relatări
similare, privitoare la celebrarea logodnei la Iaşi nu există, nu pot decât să subscriu
la cuvintele cronicarului Radu Popescu: „în Moldova nu ştim ce va fi făcut Duca
vodă”120. Ştim, în schimb, că, între timp, acesta îşi schimbase gândurile şi alesese
să-şi dea fata după Iordache Muselim, un grec bogat de la Ţarigrad. Se spune că
Ştefan nu mai era pe placul lui Duca fiindcă, îmbolnăvindu-se, „lipsise şi din
minte, eară mai pre urmă se îndreptase”121. Totuşi, chiar dacă „umbletul lui nu-l
arăta a fi deplin înţălept”122, Ştefan nu era dispus să cedeze prea uşor: a făcut jalbă
la divanul împărătesc şi a cerut să i se facă dreptate, iar vizirul, în urma judecăţii, a
poruncit Ducăi vodă să-şi respecte cuvântul dat odinioară123. Astfel, cu toată
mâhnirea, Duca a trebuit să-şi mărite fata124.
Ecaterina a avut parte de o nuntă domnească, a cărei pregătire începuse încă
înainte de 14 septembrie125 şi care a fost celebrată în ziua de 9 octombrie126. Tatăl
miresei l-a poftit şi pe principele Ardealului, Mihail Apaffy, care n-a venit în
persoană, dar a trimis o delegaţie, condusă de nobilul Francisc Gyulay, purtătoare
şi de daruri127. Pentru toate, Duca vodă avea să mulţumească într-o scrisoare din 31
octombrie128.

118
N. Iorga, Ucraina moldovenească, în ARMSI, s. II, tom. XXXV, 1913, p. 354; Ion Eremia,
Hătmănia domnilor Moldovei la est de Nistru (1681–1703), în RIM, 1994, 1, p. 20–29; Daniel Flaut,
Gheorghe Duca – hatman al Ucrainei, în vol. Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu
istoricului Tahsin Gemil, coordonatori Daniel Flaut, Iolanda Ţighiliu, Ovidius University Press,
Constanţa, 2003, p. 313–318.
119
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 400.
120
Ibidem, p. 401.
121
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 21.
122
Ibidem.
123
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 51.
124
Cristian Luca, Documentary Notes Relative to the Kinships of Levantines and Venetians
with the Princely Families from Wallachia and Moldavia (16th–17th Centuries), în vol. Românii în
Europa medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor
Spinei, volum îngrijit de Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea, Editura Istros, Brăila, 2008, p. 664–665.
125
Szilágyi Sándor, Monumenta Comitialia regni Transylvaniae. Erdélyi országgyűlési
emlékek történeti bevezetésekkel, XVII, A. M. Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatala, Budapesta, 1894,
p. 230–231, nr. LVIII a (invitaţia la nuntă adresată de Gheorghe Duca principelui Ardealului, la 14
septembrie 1681); v. şi Hurmuzaki-Bogdan, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II/3,
Bucureşti, 1900, p. 140–141, nr. LXXIII (scrisoarea din 20 septembrie 1681, trimisă de Alexe Balaban
regelui Poloniei, în care se vorbeşte, printre altele, despre pregătirile de nuntă de la curtea Moldovei).
126
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 191, nr. 133, nota editorului.
127
Ibidem, p. 189–191, nr. 133.
128
Szilágyi Sándor, Monumenta Comitialia…, XVII, p. 231–232, nr. LVIII b.

58
 Nu se poate şti cât de nătâng va fi fost în realitate acest ginere al Duculeştilor.
Este drept că semnătura îi era ciudată – amestec de litere slavone şi greceşti129.
Totuşi, izvoarele îl arată legat de familia soţiei sale, căreia i-a transmis dreptul de
ctitorire asupra Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi, vechea zidire, cu temelie
înaltă, de piatră, a Tomşii vodă. La 1683, Ştefan Radul voievod, cum îşi spunea el
însuşi, mărturisea: „fiindu eu de moşie, n-am lăsat pomana strămoşu-mieu să se
pustiiască, fiind şi eu în ţară, ce-am rugat pre părintele mieu, pre Măriia Sa, Duca
vodă, de au făcut această sfântă besérică pre acest loc, carea-i iaste hramul
Svântului Ioan Zlataust, cu toată cheltuiala Mării Sale”130. După alte surse, biserica
ar fi fost construită din temelii chiar de Ştefan beizadea, ginerele Ducăi vodă131. În
realitate, banii trebuie să fi fost ai domnului Moldovei132, ca şi iniţiativa de a
închina aşezământul la Adriano de la Arghirocastro, în Rumelia, în schimbul
Mănăstirii Hlincea, pe care domnul o dăduse Mănăstirii Cetăţuia, „mai mult pentru
moşiile ce are pin pregiur”133. În pomelnicul grecesc al Mănăstirii Sfântul Ioan
Zlataust – care începe, ca şi cel de la Mitropolie, cu Eustratie vodă Dabija şi
doamna Ecaterina –, figurează cu toţii: „Io Duca voievod, Anastasia doamna,
Constantin voievod, fiul lui Duca voievod, Io Ştefan voievod, fiul lui Radu
voievod, Ecaterina doamna, fiica lui Duca voievod” şi restul copiilor134.
La puţină vreme după nunta Ecaterinei, Gheorghe Duca şi doamna, ginerele
lor, boieri, jupânese, copii şi „multe gloate” au plecat în Ucraina, la Nemirov135.
Acolo, vodă a numit un hatman al cazacilor şi a rânduit administrarea teritoriului.
Mai mult chiar, a pornit şi construirea a două case domneşti cu beciuri de piatră,
unele la Peştere, lângă Nemirov, şi altele la Ţiganovca, pe malul Nistrului136. A
început, de asemenea, să adune stupi, vaci, oi, pluguri de boi, să-şi facă velniţă de
horilcă şi de bere, căci avea, se pare, gând ascuns să se mute cândva, cu toată casa
lui, în Ucraina, de unde ar fi fost mai uşor să se tragă spre Moscova137. Întoarsă în
Moldova, familia domnească n-a zăbovit mult la Iaşi, pentru că a plecat într-o nouă
călătorie. De această dată, Gheorghe Duca, însoţit de asemenea de „toată casa lui,

129
ANR, M-rea Sf. Ioan Gură de Aur, XVI/3; v. şi Documente…, II, p. 525, nr. 589, nota 1.
130
Documente…, II, p. 525, nr. 589; v. şi ibidem, p. 525–526, nr. 590; ibidem, III, p. 392, nr. 445.
131
Ibidem, II, p. 534, nr. 604; p. 535, nr. 605; p. 541, nr. 614; v şi Petronel Zahariuc, Date noi
despre două vechi mănăstiri ieşene: Clatia şi Dancu, în AIIX, XLIII–XLIV, 2006–2007, p. 676,
reluat în idem, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 57.
132
Cătălina Chelcu, O biserică din secolul al XVII-lea: Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi, în
„Monumentul”, VIII, Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”, ediţia a
VIII-a, Iaşi, 2006, volum coordonat de Silviu Văcaru, Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu Lefter, Editura
Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2007, p. 33. Pentru alte referinţe bibliografice, v. şi Nicolae Stoicescu,
Repertoriul bibliografic…, p. 465–466.
133
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 24.
134
Melchisedec, Notiţe…, p. 259; N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
135
Nicolae Costin, op. cit., p. 21; v. şi Cronica anonimă a Moldovei…, p. 52; Ion Neculce,
Opere, p. 263.
136
Nicolae Costin, op. cit., p. 21; v. şi N. Iorga, Ucraina moldovenească, p. 356–357; idem,
Legăturile românilor cu ruşii apuseni şi cu teritoriul zis „ucrainian”, în ARMSI, s. II, tom.
XXXVIII, 1916, p. 770.
137
Nicolae Costin, op. cit., p. 21.

59
cu ginerei şi cu ficiorei lui”, cu boieri şi curte, au mers la Prăjeşti, în ţinutul
Neamţului, unde au rămas două sau trei săptămâni, „înblându pe la vânaturi şi pe la
alte sate a lui”138. De la Prăjeşti, alaiul domnesc a plecat la Selişte, unde fusese
poftit de postelnicul Constantin Ciobanu. A rămas şi aici două zile, după care s-a
întors „la Iaşii, la scaon”139.
A fi domn la Moldova nu însemna însă doar a organiza nunţi, a face călătorii
şi a merge la vânători, mai ales într-o epocă în care Imperiul Otoman era mai
mereu în stare de război. Aşa că, în 1683, atât Duca vodă, cât şi Şerban
Cantacuzino au fost chemaţi de turci să participe la asediul Vienei. La 24 aprilie,
domnul Moldovei părăsea Iaşii, luând-o cu sine pe doamna Anastasia, de care s-a
despărţit la Focşani. Sub zidurile cetăţii Beciului, animozităţile dintre domnii
Ţărilor Române au răbufnit, iar „pacea şi dragostea cea mincinoasă ce o ţinea
într-ascunsu”, au ieşit la iveală140. Şerban vodă l-a chemat pe Duca la judecata
vizirului, acuzându-l că ar fi luat din Ţara Românească, pe când fusese domn acolo,
mai multe pungi cu bani. Duca a fost lăsat să plece de la Belgrad doar după ce s-a
angajat ca, în termen de 100 de zile, să verse respectiva sumă în vistieria
împărătească141.
În ţară, doamna Anastasia, rămasă la Iaşi, scria, la 26 iunie 1683, Anei
Bornemisza, soţia principelui Mihail Apaffy, pe care o numea domina ac soror
charissima. Ruga să i se trimită, prin credinciosul său, căpitanul Boros, ştiri despre
oastea turcească şi despre soţul său, despre care nu mai ştia nimic de multă vreme,
din pricina distanţei mari care-i separa. Scrisoarea se încheia cu obişnuitele formule
de politeţe şi cu titlul doamnei: Addictissima soror et vicina benevola, Anastasia
palatina ac principissa Terrarum Moldaviae et Ukrainae, urmate de semnătura
manu propria, în limba română: „Nastasia, doamna Ţarii Moldovei şi a
Ocraniei”142. Epistola a fost întărită cu o pecete octogonală, în care se mai
desluşesc încă stemele reunite ale celor două Ţări Române: capul de bour, flancat
de lună şi de soare, şi pasărea cruciată. Legenda a fost citită şi reîntregită după cum
urmează: Gospo(j)d(a) Nastasie Z(emli) M(o)l(do)vla(hiskoi) („doamna
Nastasia a Ţării Moldovlahiei”)143 (Fig. 8). Peste ani, Anastasia va folosi aceeaşi pecete,
cu care va întări, de pildă, un document din 1695, în domnia fiului ei, Constantin144.
Între timp, în Moldova intraseră tătarii, care jefuiseră ţara cumplit. Unul
dintre boierii care-l însoţise pe Duca, viitorul domn Constantin Cantemir, a cerut
îngăduinţă să se întoarcă acasă, să-şi caute familia bejenită şi să-şi recupereze
măcar o parte din averea prădată. S-a întors şi, pe când se străduia să dreagă
dărâmăturile casei şi să-i scoată din păduri pe oamenii care fugiseră din faţa

138
Ion Neculce, Opere, p. 264.
139
Ibidem.
140
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 457.
141
Ion Neculce, op. cit., p. 271; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 26–27;
Radu Popescu, op. cit., p. 457.
142
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 193, nr. 135.
143
Sorin Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2,
p. 297 şi fig. 10 de la p. 303; v. şi N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 620.
144
Documente…, III, p. 78, nr. 97.

60
tătarilor, doamna Anastasia a poruncit caimacamilor să-l prindă şi să-l întemniţeze
„până la fericita întoarcere a lui vodă”145. Nu interesează aici rosturile şi resorturile
unei atari hotărâri şi nici felul în care povestea s-a desfăşurat mai departe, ci doar
faptul că, în lipsa soţului ei, doamna dădea porunci, aşa cum făcuse şi mama ei, pe
când Eustratie vodă Dabija era plecat la asediul cetăţii Újvár.
Într-un sfârşit, turcii au fost înfrânţi sub zidurile Vienei, iar domnii români au
început pregătirile pentru întoarcerea acasă. Gheorghe Duca a apucat spre Ardeal,
cu gând de a trece munţii în Moldova, însă, cum spune Radu Popescu, „ţara nu o au
găsit precum o au lăsat”146. În absenţa lui, Ştefan Petriceicu, sprijinit de poloni şi
cazaci, intrase în ţară. Pe la 13 sau 14 noiembrie147, doamna Anastasia, această
femeie mult prea obişnuită cu pribegiile, îşi luase toată casa şi, „încărcându-se cu
tot ce au avut”, părăsise Iaşii148. Înainte de plecare, ea a încredinţat egumenului
Macarie de la Cetăţuia nişte şifturi de postav, pe care acesta avea să le vândă, iar cu
banii obţinuţi, să cumpere o pivniţă cu dughene pentru Mănăstirea Sfântul Ioan
Zlataust149. Datorită acestui egumen ştim că doamna voia să se ducă „în gios” şi că
era însoţită de vameşul Cârstea şi de cămăraşul Proca150. Soţia intrigantului boier
muntean Staico Bucşanu paharnicul151, refugiată la Breţc, îl informa, la 15
noiembrie 1683, pe căpitanul Sigismund Boier: „soţia lui Duca vodă a plecat din
scaun la Galaţi şi soţul meu încă este cu Măria Sa”152. Păzitorii scaunului – care
ştiau că locuitorii Moldovei, sătui de Duca vodă, treceau rând pe rând de partea lui
Ştefan Petriceicu – o însoţiseră pe doamnă până la Vaslui, de unde s-au tras apoi
spre Ardeal, pentru a se pune şi ei la adăpost. Dintre toţi boierii a rămas cu ea doar
marele spătar Toader Palade, întâmplător sau nu, cumnat cu Miron Băcioc, fratele
dinspre tată al doamnei Anastasia153. Împreună au ajuns până la Bârlad, unde se
gândiseră să rămână. I-a ajuns însă din urmă postelnicul al doilea Ioan Costin, pe
care-l lăsaseră de strajă la Iaşi, şi cu toţii au hotărât să coboare de la Bârlad mai
spre sud, întrebându-se dacă ar fi mai prudent să meargă spre Galaţi sau spre
Focşani. În cele din urmă, s-au decis pentru Focşani şi au trecut Siretul pe la
Mărceşti. Într-o scrisoare către marele logofăt al Patriarhiei, Ioan Cariofil, din
16 decembrie 1683, mitropolitul Neofit al Adrianopolului amintea în treacăt şi fuga
doamnei lui Duca vodă la Focşani154. Însă pribegii „n-au făcut zăbavă” aici, ci au
purces mai departe, spre Brăila, unde s-au şi aşezat155.

145
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 209.
146
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 457.
147
Const. A. Stoide, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683–1684,
în AIIAI, XIII, 1976, p. 77.
148
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 27.
149
Documente…, II, p. 530, nr. 599.
150
Ibidem.
151
Marius Păduraru, Un intrigant politic: marele paharnic Staico Bucşanu (Merişanu), în vol.
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, II, Simetria, Bucureşti, 2011, p. 532–549.
152
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 200, nr. 139.
153
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XVI, Atelierele Grafice Socec
& Comp., Societate Anonimă, Bucureşti, 1909, p. 193, nr. 41.
154
Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, II, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, p. 80, nr. 974 (36).
155
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 27.

61
 Despre noua stare de lucruri Duca aflase din vreme. Înainte de despărţire,
Şerban Cantacuzino i-ar fi spus: „«Ia, că în Ţara Moldovii să aude că au eşit léşi.
Blem pe la mine, că îţi iaste şi doamna la Brăila, şi-i şidea câtăva vréme acolo, şi te
voi griji de conace, şi până vii videa cum a mai fi. Şi de acolo te vii putea
chivernisi şi vei merge cu temei»”156. La Alba Iulia, unde a făcut popas şi unde a
fost primit cu cinste de principele Mihail Apaffy, Duca a fost de asemenea sfătuit
să nu treacă degrabă în Moldova, ci să mai aştepte şi să meargă apoi cu o oaste de
câteva mii de cătane, care să-l ducă până la scaun157. Şi unii dintre boierii care
fuseseră la Viena, precum vornicul Gavriliţă Costachi, erau de părere că este mai
cuminte ca vodă să intre cu oaste în Moldova, pentru a-i goni pe leşi, sau, de nu, să
treacă pentru o vreme în Ţara Românească, „unde era şi doamnă-sa”158. În ciuda
tuturor sfaturilor şi avertismentelor, dar şi „pentru scumpătatea lui, ca să nu
cheltuiască bani cu acia oaste”159, Gheorghe Duca s-a pornit totuşi spre Moldova,
dimpreună cu logofătul Miron Costin, cu hatmanul Alexandru Buhuş şi cu
postelnicul Constantin Ciobanul. După ce au trecut munţii pe la Oituz, Duca şi-a
continuat drumul prin Moldova, în timp ce doamna Anastasia a rămas la Focşani,
fără ca cei doi soţi să se întâlnească160. Ajungând la Domneşti, în ţinutul Putnei, la
moşia doamnei Dafina, Duca s-a instalat „în casăle ciale boereşti”, iar însoţitorii săi
„pe la casăle sătianilor”161. Acolo i-au aflat oamenii trimişi împotriva lor de Ştefan
Petriceicu, în ziua de Crăciun, „în vrémea ce-au şedzut Duca vodă la masă”162.
Hatmanul Buhuş apucase să-şi salveze jupâneasa şi trei copii, pe care i-a dus la
Focşani. Acolo, întâlnindu-se cu sora sa, i-ar fi spus: „Dă, Măria Ta, bani, să facem
slujitori, să mergem să scoatem pe Măria Sa vodă din mâna neprietenilor”163. Însă
doamna Anastasia, cu un spirit practic neştirbit de gravitatea împrejurărilor, l-ar fi
îndemnat să „meargă întâi să-l scoaţă, şi apoi va da”164. Aşa că, de la Focşani, lui
Gheorghe Duca i-a venit într-ajutor doar propriul său ginere, Ştefan, însoţit de
câţiva seimeni şi de slugi ale boierilor care se găseau în prejma doamnei Anastasia.
Dar nici credinţa lui Ştefan, nici înţelepciunea şi vitejia hatmanului Buhuş n-au mai
ajutat la nimic. Luptători erau puţini, iar curţile, deşi îngrădite cu „bolovani
groşi”165, erau deja înconjurate de leşi, de moldoveni şi de cazaci. După tratative
care în final n-au dus la nimic, Duca s-a predat166.

156
Ion Neculce, Opere, p. 272.
157
Ibidem, p. 273.
158
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53, v. şi Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…,
p. 28.
159
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53.
160
Ion Neculce, op. cit., p. 271.
161
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53.
162
Ibidem, p. 54.
163
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 31.
164
Ibidem.
165
Ibidem.
166
Pentru evenimentele care au premers şi au determinat căderea Ducăi vodă: Const. A. Stoide,
Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze…, p. 71–85.

62
 Fostul domn a fost dus spre nordul Moldovei şi, după un popas la Mănăstirea
Dragomirna, a fost trimis „în Ţeara Leşească, la robie”, în târgul Liovului167. Între
timp, Anastasia plecase în Ţara Românească168. Sperase poate că va găsi sprijin în
ibovnicul de odinioară, căruia şi ea îi salvase pielea în câteva rânduri. Ion Neculce
ştia că doamna „au înblat mult pentru Duca vodă, ca să-l răscumperé de la leşi”169
şi că, în cele din urmă, s-a ajuns la o înţelegere. Duca urma să fie eliberat de poloni
în schimbul unei sume de bani, care diferă de la o sursă la alta: 70 de pungi170, 100
de pungi şi ceva „scule”171, 180 de pungi172. Faţă de acestea, Dimitrie Cantemir
avea şi alte informaţii, primite poate de la tatăl său, bătrânul Constantin Cantemir.
Potrivit acestuia, „doamna Ducăi vodă, cum se afla cu fiii ei la Brăila […], auzind
de soarta soţului, îl încunoştiinţează pe sultan despre nenorocirea şi ursita domnului
şi, făgăduind o mare sumă de bani, îl cere domn pe fiul ei mai mare”173. Şi, adaugă
principele, „ar fi făcut turcii aceasta (fiindcă Duca era ţinut la ei drept un om
credincios), dacă nu ar fi aflat că fiul era prea tânăr şi n-ar fi ştiut că tulburările
acelei vremi cereau un bărbat în putere şi priceput la treburile domniei”174.
Acestea au fost circumstanţele în care Anastasia şi copiii au plecat în capitala
împărăţiei turceşti. Duca i-a trimis la soţia sa pe Anastasie vistiernicul şi pe
Spandoni cămăraşul de rafturi, care trebuiau s-o anunţe despre nevoia lui de bani.
Se spune că vistiernicul ar fi fost oprit din drum de Şerban Cantacuzino, care voia
să pună mâna pe scrisoarea Ducăi. Purtătorul ei ar fi făcut însă în aşa fel încât s-o
încredinţeze cămăraşului, care ar fi trecut Dunărea pe la Giurgiu şi ar fi ajuns la
Stambul, unde a înmânat cartea doamnei Anastasia. Vistiernicul, asupra căruia nu
se găsise nici un fel de document, ar fi fost în cele din urmă eliberat de domnul
Ţării Româneşti şi ar fi luat şi el drumul Ţarigradului. Acolo, doamna Anastasia a
reuşit să strângă banii, „tot galbeni de aur”175, numai că „au umblat can’cet (den ce
pricină, ia va şti)”176. A cusut banii în veşmintele purtate de oamenii trimişi de
soţul său, care au apucat calea de întoarcere, împreună şi cu vistiernicul. La
Bistriţa, Anastasie şi vameşul Apor István, sfătuindu-se şi cu alţi „domni”, au decis
ca, pentru mai mare siguranţă, să ţină banii pe loc şi să trimită la Liov nişte „boieri
ungureşti”, care să rămână în gaj, în locul lui Duca. După eliberarea acestuia, banii
urmau să fie trimişi în Polonia, iar ungurii să fie lăsaţi şi ei să plece. Dar Duca n-a
mai apucat să vadă făcându-se schimbul. Lovit, în noaptea de 24 spre 25 martie
1685, de un atac de apoplexie, el s-a stins o săptămână mai târziu, în seara zilei de
31 martie. Nici unul dintre cei nouă copii şi nici doamna Anastasia nu i-au fost

167
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 31; v. şi raportul ambasadorului Domenigo
Contarini, din 13 februarie 1684 (Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 311, nr. CCCCXXXV).
168
Nicolae Costin, op. cit., p. 223.
169
Ion Neculce, Opere, p. 284.
170
Ibidem.
171
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.
172
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 32.
173
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 101–103.
174
Ibidem, p. 103.
175
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 32.
176
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.

63
alături177. Doar negustorul Alexe Balaban, grec din Rumelia, „heamşeră cu Duca
vodă, de la un loc”178, fusese rânduit de regele Poloniei să rămână lângă el. La
autopsie, medicii i-au găsit 27 de calculi la vezica biliară, doi calculi la rinichiul
stâng, plămânii „arşi de sete” şi inima mărită179. A fost îngropat în biserica
Adormirii din Liov, „în sclipul gropniţei lui Alexe Balaban”180. Banii trimişi de
doamna Anastasia au rămas la Bistriţa, de unde au fost luaţi de unguri, care „i-au
mâncat toţi”181.
Desigur că gurile rele n-au lipsit şi moartea Ducăi vodă a fost pusă pe seama
lui Şerban Cantacuzino, care l-ar fi otrăvit prin mijlocirea unor poloni182. Metoda
nu era nici nouă, nici neobişnuită, dar la ce i-ar mai fi folosit acum domnului
muntean eliminarea omologului său din Moldova ? Scrisoarea trimisă
ierodiaconului Hrisant Notara, la 27 iulie 1685, îl arată mai degrabă impresionat de
moartea rapidă şi neaşteptată a fostului său adversar şi preocupat de soarta doamnei
Anastasia, ajunsă la Ţarigrad: „Aţi aflat, credem, şi de moartea bietului Duca
voievod, care a murit de dambla, şi nici n-a avut vreme să se spoveduiască: cum a
căzut, i s-a şi închis gura, nici împărtăşania n-a putut-o lua cu simţ în el; şi ne-a
părut rău de dânsul, săracul, şi mai ales pentru această moarte năprasnică, care şi pe
duşmanul nostru să-l ferească Dumnezeu de o osândă ca aceea. Şi s-o aibă în ochi
aceia care m-au zăbovit în afacerea scoaterii lui din robie ! Poate, de eram la mijloc
noi, cu multe zile înainte ar fi fost slobod şi, de-l aştepta moartea, să fi murit la casa
lui ! Dar sărmana doamna lui, cum a petrecut ? Nu cumva a fost supărată de
împărăţie ori de împrumutători ? Oare aceia cărora le-a făcut bine se vor gândi la
dânsa câtuşi de puţin şi-i vor sta la îndemână, ori numai pentru fericire trăieşte
prietenia şi în nenorocire piere ? De dânsa ne e jale mai mult. De-ar lucra pronia lui
Dumnezeu în inimile celor puternici, să aibă milă de dânsa şi s-o apere de cursele
uneltitorilor ! Să avem scrisoare de la Învăţătura Ta, ca să aflăm de sănătatea
ei…”183. Nu se poate şti cât de reale erau regretele lui Şerban vodă şi nici dacă el
fusese într-adevăr împiedicat să se implice în eliberarea lui Gheorghe Duca. Un
lucru este însă cert: bărbatul acesta o iubea pe Anastasia, la care se gândea cu
afectuoasă grijă şi pe care voia s-o ştie sănătoasă şi în siguranţă.
Dar ea ? „Mai mult bătrână decât tânără” şi urmărită de creditori, văduva
Ducăi vodă intra în etapa de „osândă şi ocară” a vieţii sale184. Traiul la Stambul al
familiei pribege este dificil de urmărit. Ion Neculce spune că doamna avea alături
doi feciori şi patru fete185, însă numărul copiilor trebuie să fi fost ceva mai mare.
Căsătorită era doar Ecaterina. Despre soţul acesteia, Ştefan, se ştie că a locuit o
177
Nicolae Costin, op. cit., p. 33.
178
Ibidem.
179
Ibidem, p. 32–33.
180
Ibidem, p. 33.
181
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.
182
Ibidem; Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire…, p. 91 şi nota 108 de la p. 134–135.
183
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XIV/1, Bucureşti, 1915,
p. 258–259, nr. CCCXXV.
184
Ion Neculce, Opere, p. 285.
185
Ibidem.

64
vreme – dimpreună şi cu ea, desigur –, într-o casă a lui Şerban Cantacuzino,
moştenită de Constantin vodă Brâncoveanu. S-ar zice că avem aici dovada
sprijinului direct pe care domnul Ţării Româneşti l-a dat fostei sale ibovnice, însă
nu se poate preciza dacă ginerele doamnei Anastasia a ocupat respectiva locuinţă
încă de la începutul refugiului sau abia mai târziu, când Şerban vodă era deja mort,
iar casa intrase în stăpânirea Brâncoveanului. Oricum, în 1692, acesta din urmă
avea să-i ceară lui Ştefan să părăsească locuinţa, căreia îi pricinuia pagube şi pe
care el voia să o repare. Promitea ca această decizie să nu afecteze relaţiile dintre
ei, fiul lui Radu Leon Tomşa având a se bucura şi în continuare de sprijinul lui
Constantin vodă186. În jurul mamei lor rămăseseră ceilalţi copii, necăsătoriţi:
Constantin, Matei, Ştefan, Ileana, Alexandra, Maria, Safta şi Anastasia, pe care
pomelnicul Mitropoliei îi înregistra printre cei vii, la 1681–1682187.
Anul naşterii lui Constantin nu este cert. Dimitrie Cantemir spune că, în
1683, el ar fi avut 12 ani188, ceea ce înseamnă că se născuse în 1671189, în timpul
celei de-a doua domnii în Moldova a părintelui său. După Ion Neculce, la urcarea
pe tron (care pentru el însemna anul 1691), Constantin ar fi fost un „om tânăr, ca
de” 16–17 ani190. S-ar fi născut deci pe la 1674–1675, în vreme ce Duca vodă
domnea în Ţara Românească. Indiferent care din cele două aprecieri se va vădi
justă, la moartea tatălui său, Constantin era un copilandru, aflat la vârsta învăţăturii.
Iar învăţătura lui a fost cu adevărat temeinică. Dascăli i-a avut pe Ioan Comnen, pe
ieromonahul Azarie Cigala şi pe Spandonis, profesor la şcoala din Fanar191. Încă de
foarte tânăr, Constantin era „om cărturar şi învăţat”192. Ajunsese să aibă o
bibliotecă, în care se găseau opere ale unor autori greci şi bizantini193. Stăpânea mai
multe limbi – elină, latină, neogreacă şi italiană –, în care mai târziu va redacta
scrisori şi va compune opere teologico-filosofice194. Era, se pare, şi un bun

186
Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, II, p. 86, nr. 974 (59); Constantin
Brâncoveanu. Documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2014, p. 66–67.
187
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 172, nr. 461.
188
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 103.
189
Ibidem, p. 230, nota 105.
190
Ion Neculce, Opere, p. 348.
191
D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, publicate sub îngrijirea lui
Constantin C. Giurescu, de Ariadna Camariano şi Nestor Camariano, II, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, p. 423 şi urm., nota 1.
192
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 58. Potrivit caracterizării lui Ion Neculce, Constantin
Duca „era domnu cu înţelepciuné, şi la mânie lui grăia tot cu cinsté şi cu îngăduială, nu cu răstituri,
prostatic. Şi era un om foarte învăţat biné la carte” (Ion Neculce, op. cit., p. 358). Ceea ce corespunde
cu portretul schiţat de autorul cronicii atribuite lui Nicolae Costin: „domn de carte preaînvăţat”,
„foarte înţelept şi preaînvăţat la cartea elinească, negrabnic la mănie, nerstitor” (Nicolae Costin,
Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 41).
193
Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, p. 9.
194
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XIV/1, p. 259–261, nr. CCCXXVII; Nestor Camariano,
Catalogul manuscriselor greceşti, II, p. 198, nr. 974 (163); Paul Cernovodeanu, Din legăturile lui
Constantin Duca, domnul Moldovei, cu lordul William Paget, între 1693 şi 1695, în AIIAI, XVI,
1979, p. 517–518, nr. 2, 3, şi p. 515, nota 13; Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 9; D. Russo,
Studii istorice greco-române, II, p. 420–423.

65
vorbitor, de vreme ce, în Istoria ieroglifică, apare sub înfăţişarea Vidrei
oratorice195. De altfel, dincolo de rivalităţi, Dimitrie Cantemir a recunoscut vasta
cultură a acestui om, care „nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti”196 şi
care se vădise „mai bun ştiutor al limbii vechi greceşti decât oricine altul, şi
învăţăcel al lui Spandonios în filosofie”197. Desigur că, în orientarea lui Constantin
spre studiu, un rol decisiv l-a avut mama sa, care trebuie să fi suportat şi
cheltuielile – nu mici – pe care le presupunea şcoala la Ţarigrad.
Pe acest erudit fiu de domn, înzestrat cu atâtea podoabe spirituale, Constantin
vodă Brâncoveanu şi-l dorea ginere. S-au purtat discuţii şi, în cele din urmă, s-a
ajuns la logodnă, celebrată în prezenţa reprezentantului lui Brâncoveanu, spătarul
Mihai Cantacuzino, şi a unor boieri pribegi care se aflau atunci la Poartă. S-a făcut
„maré cheltuială ţărâi – avea să comenteze Ion Neculce –, cu multe podoabe, can şi
fără treabă, precum era ţara atunce, slabă: cai, rafturi, corturi, 200 de siimeni cu
hainé şi cu leafă şi alteli multe cheltuele, fără treabă şi fără ispravă”198.
În timpul aceleiaşi pribegii, prin mijlocirea patriarhilor Calinic al
Constantinopolului şi Dositei al Ierusalimului199 – cunoştinţe vechi ale familiei lui
Duca –, avea să fie logodită şi Maria, o fiică botezată astfel în amintirea fetiţei
moarte la 1672. Logodnicul era Antioh Cantemir200, care pe atunci se afla la
Stambul, trimis la Poartă de tatăl său, Constantin Cantemir, domnul Moldovei201.
Cele două alianţe matrimoniale angajate dezvăluie lumea în care se mişcau doamna
Anastasia şi copiii ei. Legăturile dintre familia Ducăi vodă şi cârmuitorii Bisericii
Ortodoxe, pe de o parte, şi cei care ocupau tronurile Ţărilor Române, pe de altă
parte, nu erau rupte, ci dimpotrivă. S-ar zice chiar că domnii din Ţara Românească
şi Moldova cultivau cu bună ştiinţă aceste relaţii, cinstind cum se cuvine pe văduva
şi orfanii unuia dintre predecesorii lor. Este cu atât mai greu de înţeles decizia pe
care doamna Anastasia a luat-o în privinţa propriei sale vieţi.
Prin mijlocirea patriarhului de Constantinopol, se pare, ea s-a căsătorit cu
Liberaki Gherakari, descendent al clanului Iatraki, un aventurier grec care slujise
mai multor stăpâni şi care obţinuse din partea turcilor titlul de „bei la Mani”, într-un
moment în care aceştia nădăjduiau că fostul pirat îi va ajuta să recucerească
Peloponezul de la veneţieni202. Amăgită că Gherakari avea să-şi constituie un
principat al său, aşa cum de altfel el însuşi visa, Anastasia l-a sprijinit cu bani. Nu
este sigur că ea ar fi ajuns vreodată în Peloponez, unde locuitorii o socoteau
195
Pentru valoarea simbolică a acestui animal: Bogdan Creţu, Inorogul la Porţile Orientului.
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Studiu comparativ, II. Bestiae Diaboli, Institutul European, Iaşi,
2013, p. 440–447.
196
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu şi I. Verdeş, studiu
introductiv de Adriana Babeţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 42.
197
Idem, Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice…, p. 226.
198
Ion Neculce, Opere, p. 349.
199
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 173.
200
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 42.
201
Ion Neculce, Opere, p. 381.
202
Pentru acest personaj şi incredibila lui biografie: Mihai Dim. Sturdza, Dictionnaire historique et
généalogique des grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 227–228;
idem, Anastasia Buhuş, în vol. Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească…, II, p. 577–578.

66
prinţesă „ungară”. Nestatornic cum fusese toată viaţa lui, grecul a părăsit-o, după
ce „ş-au făcut cheful”203, şi şi-a continuat seria de aventuri, înşelându-i când pe
veneţieni, când pe turci. Şi-a aflat sfârşitul la Brescia, pe la 1695. „Iar ia, la
bătrâneţé, au rămas şi săracă, şi ocărâtă de voroava oamenilor, şi cu o casă plină de
copii”204.
Soarta aceasta avea însă să se schimbe. După zece ani petrecuţi în pământ
străin, Anastasia a reuşit să se întoarcă în Moldova. S-a întâmplat aceasta în 1693,
la urcarea pe tron a fiului ei, Constantin, de multă vreme dorită şi urzită de fosta
doamnă205. În numirea lui Constantin Duca, un rol important l-a jucat domnul Ţării
Româneşti, Constantin Brâncoveanu, care făgăduise să acopere el toate cheltuielile
domniei206. La puţină vreme după învestirea lui Constantin, Ileana, sora domnului,
s-a căsătorit cu Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin. Cu acest prilej, mirele a
devenit hatman. Însoţirea aceasta fusese pusă la cale cu câţiva ani mai înainte207,
încă de pe când doamna Anastasia şi copiii se aflau la Stambul, iar Miron Costin
mai era în viaţă. El îşi trimisese fiul la Ţarigrad, însă acesta apucase să ajungă doar
până la Bârlad208. Acolo l-au prins oamenii lui Constantin vodă Cantemir care,
după ce l-a tăiat pe cronicar, i-a băgat fiii la închisoare. Povestea a avut totuşi un
final fericit. Constantin i-a făcut surorii sale o nuntă „frumoasă, domnească”, la
care a luat parte şi doamna Anastasia, „cu alte fete mai mici”209. Aceste fete trebuie
să fi fost Alexandra, Maria (logodnica lui Antioh Cantemir), Safta şi Anastasia.
În acest timp, la curţile de la Iaşi şi Bucureşti se făceau pregătiri pentru încă o
nuntă: aceea a lui Constantin cu Maria, fiica lui Constantin Brâncoveanu210.
Petrecută de părinţi până la Afumaţi, „cu jale de despărţire”211, mireasa a fost
trimisă în Moldova cu bunica sa paternă, cu boieri, jupânese „şi cu multe gloate”212.
La Iaşi, alaiul nupţial a fost primit „cu cinste şi cu pompe mari”213. Oaspeţii au fost
găzduiţi pe la curţile boiereşti şi negustoreşti, iar mireasa, în casele vornicului
Vasile Costachi. Au petrecut timp de trei săptămâni, „cu mare pofăli şi podoabé şi

203
Ion Neculce, op. cit., p. 285.
204
Ibidem.
205
Paul Cernovodeanu, Arhiva diplomatică a lordului William Paget (1637–1713), în RA, LII,
1975, vol. XXXVII, nr. 1, p. 83; idem, Din legăturile lui Constantin Duca…, p. 514 şi nota 6.
206
Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă
despre Brâncoveanu), în vol. Cronicari munteni, II, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 304 (în continuare, Cronica anonimă despre Brâncoveanu).
207
Paul Păltănea, Ştiri inedite despre familia domnitorului Antioh Cantemir, în AIIAI, XXVI,
1989, p. 706.
208
Ion Neculce, Opere, p. 336–337.
209
Ibidem, p. 351.
210
Pentru semnificaţia acestei căsătorii, din perspectiva structurilor de înrudire: Ştefan S.
Gorovei, Mihai Sorin Rădulescu, Constantin Basarab Brâncoveanu. Strămoşii, înrudirile şi calea
spre tron, în AIIX, XXVII, 1990, p. 232 şi anexa 5.
211
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 306.
212
Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării
Rumâneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au
încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta în zilele Mării Sale s-au întâmplat, în
vol. Cronicari munteni, II, p. 65.
213
Ibidem.

67
cu feluri dé feluri de muzice şi de pelivănii, de miraré în târgu în Iaşi”214. Nunta
domnească, „după obicéiu”, s-a celebrat în ziua de 5 noiembrie a anului 1693215, la
Mănăstirea Golia216, iar veselia care a însoţit-o „cu anevoie este a să povesti”217.
Ion Neculce avea să-şi amintească: „pe aceia vréme […], eram tânăr postelnic şi
mergem cu alţii postelnici înpréună, cu toegeli a mână, pe gios, înainte
domnului”218.
În afara nunţilor domneşti, erau însă şi alte ceremonii de organizat şi alte
datorii de îndeplinit. Neuitându-le nici pe acestea, Constantin Duca l-a trimis la
Liov pe serdarul Ion Costin pentru a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale lui
Gheorghe Duca. Aduse în ţară, oasele au fost purtate de la Iaşi la Mănăstirea
Cetăţuia, cu slujbă arhierească, la care a participat şi sfatul domnesc219, şi au fost
înhumate în cripta de pe latura sudică a pronaosului bisericii, pe care vodă şi-o
pregătise din vreme şi care fusese decorată cu scena Deisis220. Din păcate, pe piatra
care a pecetluit mormântul „nu s-a putut indica nici anul înmormântării, necum
vreo altă inscripţie amintitoare”221. La 24 februarie 1694, când lucrarea era
împlinită, Constantin Duca a trimis o scrisoare membrilor Stavropighiei din Liov,
prin care le mulţumea, împreună cu mama sa, pentru tot ajutorul pe care li-l
dăduseră222.
Mormântul de la Cetăţuia al Ducăi vodă a fost violat din vechime. Săpăturile
arheologice, întreprinse în perioada interbelică, n-au mai scos la iveală decât puţine
oase, un fragment de stofă cu fir şi resturile unui pumnal cu lamă de fier, mâncat de
rugină223.
În primăvara anului 1694, la câteva luni după nuntă, soţiei lui Constantin
Duca i s-a făcut dor de părinţi şi de casă şi a poftit să plece în Ţara Românească. În
această călătorie, doamna Maria a fost însoţită de soacra sa, de boieri mari cu
jupânesele lor, de boieri mai mici şi de slujitori. La sosire, în ziua de 13 mai, au
fost întâmpinaţi de doamna Marica a lui Constantin Brâncoveanu, de coconii
domneşti, de boieri, de jupânese şi slujitorime, care le-au ieşit înainte la Colentina
şi care i-au dus „cu cinste şi mare pompă până la curtea domnească”224. Doamna
Anastasia şi nora ei au rămas la Bucureşti vreme de două săptămâni, „ospătându-să
şi veselindu-să unii cu alţii”225. Apoi, petrecute din nou până la Colentina, s-au
întors cu tot alaiul în Moldova226.

214
Ion Neculce, Opere, p. 354.
215
Radu Greceanu, op. cit., p. 65.
216
Ion Neculce, op. cit., p. 355.
217
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 306.
218
Ion Neculce, op. cit., p. 355.
219
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 40.
220
Irineu Crăciunaş, Pictura bisericii de la Mănăstirea Cetăţuia, în MMS, XLVIII, 1972, 7–8,
p. 510.
221
Virgil Drăghiceanu, Studiu arheologic, p. 151.
222
Hurmuzaki-Bogdan, Documente…, supl. II/3, p. 232–233, nr. CV.
223
O. Tafrali, Mormintele familiei voievodului Gheorghe Duca de la Mănăstirea Cetăţuia, în
AA, 9–10, 1933–1934, p. 39.
224
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 65–66.
225
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 474.
226
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 307.

68
 Cât timp fiul ei s-a aflat pe tron, doamna Anastasia a continuat să se
îngrijească de ctitoria sa, Biserica Albă, sediul Mitropoliei Moldovei, căreia i-a
făcut danii227. Mănăstirilor Sfântul Ioan Zlataust228 şi Cetăţuia229 le-a dat câte ceva
din stăpânirile moştenite de la mătuşa sa dinspre mamă, Alexandra, moartă fără
copii. Alexandra şi soţul ei, Necula vistiernicul, ceruseră, pe patul de moarte, să fie
înmormântaţi la Cetăţuia, dar, neputându-se face aceasta din pricina vremii rele,
doamna a lăsat sarcina în seama egumenului. Mănăstirii Bârnova i-a închinat nişte
ţigani230 şi, pentru acelaşi aşezământ, a dat mărturie că o parte a satului Rădeşti,
dăruită de răposatul Dabija vodă, fusese vândută de egumen cu învoirea „maicii
meli, răpăosatii doamnii Dahinii”, pentru a se putea cumpăra nişte dugheni în Iaşi.
În documentul de mărturie se intitulează „doamna Anastasâia, a răpăosatului domn
Ducăi vodă, ce au fost domn Ţărâi Moldovii şi Ucrainii”231.
Gândul doamnei nu stătea însă doar la ctitoriile sale. Se pare că ea intervenea
şi în treburile ţării, ceea ce l-a făcut pe Ion Neculce să însemneze că „să amesteca
şi ea la răutăţi”232. Profitând de poziţia pe care o avea („fiindu-i în putinţă, căci era
fiiu-său domnu”233), Anastasia a revendicat moşii care aparţinuseră lui Eustratie
Dabija şi mamei sale, moşii care ajunseseră de drept la comisul Ilie Catargi, soţul
Saftei, fiica răposatei ei surori, Maria. Pentru aceasta, a trebuit să tăinuiască
existenţa testamentului lui Dabija vodă, despre care nu putea să nu aibă ştiinţă.
Explicaţia dată ulterior de Antioh vodă Cantemir („… că şi dumneaei doamna
Anastasiia de-ar hi vădzut acea diiată ce-au fost făcut răpoasatul Dabijea vodă de
aşedzari, nici dumneaei nu s-ar hi încutedzat să se mai amésteci a mai tragi ceva
peste acea diiată”234) pare mai degrabă o încercare de a găsi justificări unui gest de
neconceput. Anastasia a obţinut astfel satul Răcăciuni de la ţinutul Putnei235,
precum şi alte ocini, pentru care Ilie Catargi nu avea acte, „fiind căsătorit de
curând”, iar uricele moşiilor fiind păstrate de socrul său, vornicul Iordache Ruset,
care se afla în pribegie, în Ţara Leşească236.
În situaţii diferite şi în momente la fel de diferite, izvoarele o prezintă pe
doamna Anastasia sub înfăţişarea unei femei zgârcite şi hrăpăreţe sau, cum ar fi
spus cronicarul, lacome la avuţie237. Nu-i mai puţin adevărat însă că şi nevoile
familiei domneşti erau mari. Despre Gheorghe Duca se arată că avea „casă grea, cu

227
Documente…, III, p. 75–78, nr. 97.
228
Ibidem, p. 72–73, nr. 92; v. şi ibidem, p. 279, nr. 306.
229
Teodor Balan, Documente bucovinene, III, Editura Consiliului Eparhial al Mitropoliei
Bucovinei, Cernăuţi, 1937, p. 84–85, nr. 67.
230
Documente…, III, p. 73, nr. 93.
231
Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D.
Lupaşcu, Bârlad, 1915, p. 181–182, nr. CXCVII; la p. 182–183, nr. CXCVIII: mărturia ierarhilor şi a
boierilor privitoare la aceeaşi vânzare. V. şi idem, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria
de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad, 1924, p. 151–153, nr. XCII; Documente…, III, p. 80, nr. 99.
232
Ion Neculce, Opere, p. 375–376.
233
Documente…, III, p. 264, nr. 295.
234
Ibidem, p. 264–265, nr. 295.
235
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 110, nr. I.
236
Documente…, III, p. 264, nr. 295.
237
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 18.

69
maré cheltuială, şi nu cheltuia ca un domnu, după putinţa ţărâi, şi vrea să cheltuiască ca
un craiu”238. Nici în vremea fiului lucrurile nu se vor schimba: şi Constantin „ave
casă grea şi îmă-sa, Nastasâia, cu atâte feté au încărcat mulţimé dé datorie”239.
Cu toate calităţile lui intelectuale, cu toate legăturile, sprijinitorii şi banii pe
care-i avea, Constantin Duca va fi mazilit după doi ani şi jumătate de domnie. Şi-a
luat „doamna sa şi toată casa sa”, deci şi pe propria mamă, şi s-a aşezat „la casa lui
cu pace în Ţarigrad”240. Pacea n-a durat mult. Mai întâi, i-a murit sora, Maria,
logodnica lui Antioh Cantemir. Acesta, ajuns domn în locul lui Constantin Duca, a
trimis să-i fie adusă de la Ţarigrad, „să-i fie doamnă. Ce-i şi vini vesştea pecum au
murit; şi avu maré păreri de rău dé acea vesşté”241. Astfel, mai rămâneau nemăritate
trei fiice: Alexandra, Safta şi Anastasia. Safta se va căsători cu Iordache
Hrisoscoleu, devenind înaintaşa bogatului neam de boieri cu acest nume din
Moldova şi Ţara Românească242. Nu ştiu ce soartă au avut celelalte două fete.
Alexandra va fi murit înainte de 20 iunie 1700, dată la care ea nu apare alături de
mama şi fraţii săi243. În schimb, Anastasia mai era în viaţă încă şi la 15 martie
1711244. Tot la fel, îmi este necunoscut destinul băieţilor, Matei şi Ştefan. Primul
pare să fi închis şi el ochii înainte de 20 iunie 1700245. Cel din urmă, „beizadea
Ştefăniţă”, a fost revendicat ca înaintaş al familiei Leon246, dar n-am reuşit încă să
stabilesc autenticitatea acestei filiaţii. În timpul celei de-a doua domnii a lui
Constantin Duca, Ştefan va stăpâni, împreună cu fratele său, satul Răcăciuni, luat
de la vornicul Iordache Ruset247. Trăia încă la 15 martie 1711248.
În 1697, soaţa lui Constantin, lovită de ciumă, s-a prăpădit în plină tinereţe,
lăsând în urmă un cocon, pe Şerban249. O fiică a lor, născută în 1695, murise de
mică250. La insistenţele lui Constantin Brâncoveanu, Şerban a fost trimis în Ţara

238
Ion Neculce, Opere, p. 264.
239
Ibidem, p. 350.
240
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 83.
241
Ion Neculce, op. cit., p. 381.
242
Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită
de Corneliu Istrati, II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 681–682, nr. 1504;
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Editura Ministerului de Instrucţie,
Bucureşti, 1904, p. 277–279, nr. 11, 12; AIR, I, 1864, 11, p. 84; Mihai Dim. Sturdza, Dictionnaire
historique et généalogique…, p. 267.
243
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
244
BAR, Documente Istorice, DCXCV/94.
245
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
246
AIR, I, 1864, 11, p. 84; Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru,
I, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1940, p. 273; v. şi p. 89, nr. 28; ibidem, II, Bucureşti, 1943,
p. 48, nr. 149.
247
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 1112, nr. I.
248
BAR, Documente Istorice, DCXCV/94.
249
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 89; Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 325.
250
Dan Berindei, Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu şi locul lor în societatea românească.
Genealogie şi istorie, în vol. Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu,
Florin Constantiniu, secretar de redacţie: Andrei Busuioceanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989,
p. 281 şi tabelul I, reluat în idem, Genealogie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013, p. 29
şi tabelul I.

70
Românească, spre a fi crescut de bunicii săi251. În 1742, acest Şerban va fi atestat ca
biv vtori paharnic252 şi apoi ca medelnicer253. S-a stins fără copii. După moartea
Mariei, Constantin Duca s-a recăsătorit cu o Eufrosina254, fără a-şi uita însă fiul.
Adresându-se, în 1710, patriarhului Hrisant, aflat pe atunci în Muntenia, Constantin
îi mulţumea pentru toate veştile şi „mai ales pentru cele despre fiul nostru, Şerban,
pe care Domnul Dumnezeu, prin dumnezeieştile-ţi rugăciuni, să-l ţină sănătos,
înaintând în tot binele, şi să ne învrednicească şi pe noi, cu învoirea şi socotinţa şi a
părintelui nostru şi bunicului său, să-l vedem cât de curând”255. Cu Eufrosina,
Constantin a avut doi fii supravieţuitori. Primul s-a născut pe când el era din nou
domn al Moldovei şi a fost botezat în 1701, de cneazul Dimitrie Goliţân, sol
moschicesc, întors de la Ţarigrad256. S-a spus că Duca ar fi plătit cu tronul această
legătură, căreia adversarii i-au atribuit un sens politic, pe care probabil că nu-l
avusese257. Acesta trebuie să fie băiatul despre care Ion Neculce scria că se dusese
„la muscali”258. Al doilea fiu a văzut lumina zilei în 1703, la Măcin, pe când
părinţii lui se îndreptau spre Adrianopol, de unde aveau să fie trimişi în surghiun, la
Cavala259. Cred că acest băiat este identic cu acela care va trăi mai târziu „la
Ţarigrad, cu mari lipsă”260. Constantin Duca, el însuşi, a murit la Stambul, în sărăcie261.
În vara anului 1700, doamna Anastasia se găsea la Ţarigrad, de unde,
împreună cu trei dintre copiii ei, îi scriau împăratului Leopold I, cerându-i să
dispună ca ardelenii să le înapoieze banii („dieciotto milla cechini”) pe care ea îi
trimisese ca răscumpărare pentru Duca vodă. Jalba este semnată de „umilissima,
diuotissima, osservandissima serva, Anastasia, vedoua del quondam Gio. Duca,
prencipe di Moldovia, insieme coi miei orfani”, Constantin, Safta şi Ştefan262.
Probabil că în urma acestei cereri, în Transilvania s-a efectuat o anchetă, vizând
atât stabilirea felului în care dispăruseră banii, cât şi identificarea celui vinovat263.
Nu cred că rezultatele ei au mai ajuns la petiţionară.
Doamna Anastasia a răposat la o dată necunoscută264, la capătul unei vieţi
pline, marcată de ascensiuni spectaculoase şi de căderi bruşte. Ca şi în cazul mamei

251
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 325–326.
252
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, p. 200, nr. 633 (i se întăreşte o parte din satul
Zlătari, „cumpărătură moşu-său, Ducăi vodă”); p. 201, nr. 634; p. 435–436, nr. 1195; Ioan C. Filitti,
Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1919, p. 261.
253
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, p. 728, nr. 1549.
254
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XIV/1, p. 424, nr. CCCCXLIX.
255
Ibidem.
256
Ion Neculce, Opere, p. 433; v. şi ibidem, p. 437; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei
Moldovei…, p. 47.
257
N. Iorga, Histoire des relations russo-roumaines, Editura Ziarului „Neamul Românesc”,
Iaşi, 1917, p. 108; v. şi idem, Istoria relaţiilor române, antologie, ediţie îngrijită şi note de Florin
Rotaru, traducere de Anca Verjinschi, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 200.
258
Ion Neculce, op. cit., p. 446.
259
Nicolae Costin, op. cit., p. 50.
260
Ion Neculce, op. cit., p. 446.
261
Ibidem.
262
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
263
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1492–1494, nr. MMDCCCXXV, MMDCCCXXVI.
264
La 15 martie 1704, era deja răposată (C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 110, nr. I).

71
ei, mormântul nu i se ştie. Acela care o aştepta în biserica Mănăstirii Cetăţuia, în
nişa de pe latura de nord a pronaosului, sub scena Izvorul vieţii265, a fost descoperit
gol, cu bolta criptei intactă şi fără semne că ar fi fost folosit vreodată266. Este la
îndemână a presupune că doamna va fi fost îngropată în ctitoria sa, Mitropolia cea
veche, însă nu există nici o dovadă că moartea ar fi ajuns-o în Moldova. De altfel,
urmele paşilor săi dispar după 1700. Dacă în prima domnie a fiului său, prezenţa ei
se făcuse îndeajuns de simţită în ţară, nici un izvor nu o atestă aici în timpul celei
de-a doua domnii a lui Constantin. Nu este exclus deci ca doamna Anastasia să-şi fi
aflat sfârşitul la Ţarigrad267, întocmai ca şi fiica şi nora sa. Poate că şi ea va fi murit
de ciumă, epidemie care în toamna lui 1700 lovise din nou Constantinopolul268.
Risipirea neamului şi averii lui Duca vodă îşi are cauzele şi explicaţiile sale
logice. Dar, dincolo de ele, este dificil a îndepărta gândul că blestemul zguduitor cu
care se încheie diata lui Eustratie Dabija269, document ignorat cu bună ştiinţă de
doamna Anastasia, ca şi acelea aruncate de atâţia năpăstuiţi asupra lui Gheorghe
Duca270, nu vor fi căzut pe copaci. Despărţiţi pentru totdeauna într-o zi de
primăvară a anului 1683, Duca vodă şi soţia lui „nu s-au mai adunat – cum spune
cronicarul –, nici se vor mai aduna până la a doua venire a lui Christos”271. Ei vor
rămâne însă de-a pururi împreună, pomeniţi în ctitoriile lor, în ale căror ziduri şi-au
înveşnicit numele. Iar chipurile lor vor privi, veacuri de-a rândul, din fresca
Mănăstirii Cetăţuia. El, aşa cum îl descrisese Ion Neculce, „om nu prea nalt şi gros,
burduhos şi bătrân. Numai îş cernea barba”272. Ea, înaltă, mlădie şi frumoasă, aşa
cum o va fi văzut şi Şerban Cantacuzino, când îi căzuse dragă.

265
Irineu Crăciunaş, Pictura…, p. 511.
266
O. Tafrali, Mormintele…, p. 40.
267
C. Gane era şi el de părere că Anastasia a murit la Constantinopol (C. Gane, Identitatea
Mariei Iordachi Ruset, p. 109).
268
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 363, nr. DXVII.
269
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset, fata lui Evstratie Dabija voevod, în
ArhGen, II, 1913, aprilie–iunie, p. 61.
270
Ion Neculce, Opere, p. 267.
271
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 25.
272
Ion Neculce, op. cit., p. 282.

72
Fig. 5. Tabloul votiv din biserica Mãnãstirii Cetãþuia (Arhiva Centrului de Cercetare
ºi Documentare „ªtefan cel Mare” al Sfintei Mãnãstiri Putna).

Fig. 6. Biserica Mãnãstirii Cetãþuia (Arhiva Centrului de Cercetare ºi Documentare

„ªtefan cel Mare” al Sfintei Mãnãstiri Putna).
 Fig. 7. Pomelnicul Mitropoliei Moldovei din catedrala de la Iaºi; decalc (apud V. A. Urechia,
Din istoria secolului XVII, în RIAF, VII, 1893, fasc. I, pl. IV).

Fig. 8. Sigiliul doamnei Anastasia (apud Andrei Veress,

Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei ºi Þãrii
Româneºti, XI, M. O., Imprimeria Naþionalã, Bucureºti, 1939,
p. 193, nr. 135).
 PORTRET DE GRUP.
FEMEI CU MESERII ÎN IAŞII VEACULUI AL XVII-LEA

Zapisul datat 14 iunie 1658, întocmit cu prilejul vânzării unor case din Iaşi,
este, la prima vedere, unul cât se poate de obişnuit: în el se indică obiectul
tranzacţiei, se precizează suma plătită şi se citează numele martorilor; la locul
cuvenit, aceştia îşi pun peceţile şi semnăturile ori numai amprentele digitale1. Un
amănunt atrage totuşi atenţia, făcând actul în cauză deosebit faţă de altele similare.
Vânzătoarea – Aniţa, pităriţă domnească – declara că-şi vinde casa, cu tot locul ei,
lui Statie schimbătorul2 şi jupânesei acestuia, „de mi-am cumpărat altă casă, că ce
ne era strâmtu, şi dumisale şi mie”. Această a doua locuinţă se afla, pare-se, în
locul numit Măji (piaţa de peşte), după cum reiese dintr-un izvor de mai târziu, în
care Aniţa figurează ea însăşi ca martor şi în care sunt menţionate nişte case „din
Măje”, „între Ionaşcu Untul şi Aniţa pităriţa”3. Femeia avea doi fii, pe care, în
documentul amintit, îi denumeşte în chip diferit, fără îndoială pentru a scoate în
evidenţă deosebirea de vârstă dintre ei: cel dintâi, Ionaşco, era „ficiorul miu”, iar
cel de-al doilea, Constantin, „cuconul miu”. Constantin era, aşadar, un copil mic,
dar nu un prunc, în vreme ce Ionaşco atingea sau poate chiar depăşea anii
adolescenţei4. Mama şi aceşti doi băieţi, de vârste diferite, nu mai încăpeau sub
acoperişul casei lor din Târgul Vechi, având nevoie de un altul, mai cuprinzător,
care să le îngăduie o vieţuire comodă. Este drept că nu ştim cum va fi arătat casa
scoasă la vânzare, dar chiar şi aşa rămâne foarte interesantă invocarea, la mijlocul
veacului al XVII-lea, a ideii de confort ca motiv al unei tranzacţii imobiliare. În
societatea tradiţională, coabitarea unui număr mare de persoane într-un spaţiu
restrâns, în condiţii cel mai adesea promiscue, era o realitate care nu deranja pe
nimeni5. Să surprindă, oare, zapisul semnalat zorii unei schimbări de mentalitate în

Studiul acesta utilizează o parte din informaţiile şi concluziile cuprinse în comunicarea Femeia
în spaţiul public. Studiu de caz: Iaşii până la 1700, prezentată la şedinţa Comisiei de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie – Filiala Iaşi (12 martie 2008).
1
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 507, nr. 450 (în continuare,
Documente…, I). În acelaşi an, la 22 septembrie, Statie schimbătorul avea să vândă această casă
postelnicului Iane Hadâmbul (ibidem, p. 509, nr. 453; întărirea domnească la 6 mai 1676: Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 408, nr. 450; în continuare, Documente…, II).
2
Statie era unul dintre zarafii greci din Iaşi. Avea ştiinţă de carte şi semna greceşte „Σταθην
Γηεοργηο” (Documente…, I, p. 509, nr. 453).
3
Ibidem, II, p. 366, nr. 398 (17 martie 1673).
4
Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1966,
p. 79, 87.
5
V., spre comparaţie, situaţia locuinţelor, aspectul caselor şi condiţiile de trai ale femeilor din
Sussex, din Londra medievală şi din Veneţia secolului al XVI-lea: Mavis E. Mate, Daughters, Wives,
and Widows After the Black Death: Women in Sussex, 1350–1535, Boydell Press, Woodbridge, 1998,

73
această privinţă ? Şi să fie o întâmplare că această nouă concepţie despre modul de
trai era afirmată de către o femeie ?
Dar, la urma urmei, cine era această Aniţa ? În afară de faptul că era pităriţă
domnească şi că avea doi fii, nu se mai ştie nimic despre ea. Numele unui eventual
soţ ori al tatălui copiilor săi nu apare niciodată, de aceea nu mi se pare întru totul
hazardată ipoteza că pităriţa era văduvă. Oricum, ea nu era sau nu fusese soţia unui
pitar, pentru că, într-un atare caz, ar fi fost numită „pităreasă”, iar atributul
„domnească” nu şi-ar mai fi avut rostul6. Nici rude de sânge sau prin alianţă ale
Aniţei nu sunt pomenite de documente. Casa pe care o scosese la vânzare îi
aparţinea („casă a mea”), dar nu ca bun moştenit, ci pentru că o cumpărase ea
însăşi mai înainte („cari casă o am cumpăratu eu”). Femeia lucra, desigur, la pităria
domnească7, aflată pe Uliţa Mare, mai jos de Mitropolie8. Probabil că în felul
acesta îşi câştiga existenţa pentru sine şi copiii săi, descurcându-se singură, fără
ajutorul aparent al vreunui apropiat, şi trăind doar împreună cu fiii ei9. Nu se ştie în
ce consta răsplata pentru ceea ce făcea, dar este lucru sigur că la producerea pâinii
pentru necesităţile curţii domneşti participau, încă mai din vechime, şi femeile10. În

p. 135–153; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives. Women, Law, and Economy in Late
Medieval London, Oxford University Press, New York, 2007, p. 137–140; Paola Pavanini, Abitazioni
popolari e borghesi nella Venezia cinquecentesca, în SV, V, 1981, p. 63–126.
6
Aniţa, pităriţa domnească, nu trebuie confundată cu o omonimă, atestată, la 12 martie 1663,
împreună cu soţul său, Ştefan pitarul, şi cu cei trei fii ai lor, Solomon, Toderaşcu şi Alexandru
(Arcadie M. Bodale, Noi documente moldoveneşti din arhiva Metohului Sfântului Mormânt din
Constantinopol (1618–1857), în AŞUI, Istorie, LII–LIII, 2006–2007, p. 54–55, nr. 14).
7
Din acest motiv, nu poate fi întâmplător că, între martorii zapisului din 1658, figurează şi
„Ţopa ce-au fostu pitar” (Documente…, I, p. 507, nr. 450).
8
Ibidem, II, p. 261, nr. 285; p. 407, nr. 450. Acest loc nu trebuie confundat cu mahalaua din
apropierea Mănăstirii Golia, unde aveau să se aşeze producătorii de pâine şi care, în izvoare din
veacul al XVIII-lea, începe a fi numit Chităria: Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, V, Acte
interne (1741–1755), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 404, nr. 633 (în
continuare, Documente…, V); v. şi Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Fundaţia Regele
Carol I, Bucureşti, 1939, p. 276; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara
Românească şi Moldova în Evul Mediu, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 186; Istoria oraşului
Iaşi, redactori responsabili Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, I, Editura Junimea, Iaşi, 1980,
p. 124–125 (cap. redactat de V. Neamţu).
9
Pentru împrejurări similare, întâlnite la Veneţia, la începutul epocii moderne: Monica
Chojnacka, Women, Men, and Residential Patterns in Early Modern Venice, în JFH, 25, 2000, 1,
p. 13–18; eadem, Working Women of Early Modern Venice, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore-Londra, 2001, p. 12–21.
10
Şi mai târziu, în secolul al XVIII-lea, existau la Iaşi pităriţe, precum: Anuţa (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 530, nr. 603; în continuare, Documente…, III); Măricuţa şi Antonia
(Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, IV, Acte interne (1726–1740), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 6, nr. 9; în continuare, Documente…, IV); Mărica (ibidem,
V, p. 332, nr. 551); Vasâlca (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, VI, Acte interne (1756–1770),
editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2004, p. 372, nr. 406; în continuare, Documente…,
VI), dar şi Nazaria, „ce era domnească, de jitniţă” (ibidem, IV, p. 6, nr. 9; p. 114, nr. 159). Potrivit
condicii de orânduieli a lui Grigore vodă Ghica (1775), dările plătite de pităriţe îi reveneau
cămănarului (N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXII, Editura Ministerului
de Instrucţie Publică, Bucureşti, 1913, p. 23).

74
Istoria industriilor la români, N. Iorga semnala o menţiune din 1559, privind
trimiterea la Braşov, de către Alexandru Lăpuşneanu, a două femei, care trebuiau
să deprindă meşteşugul frământării pâinii (Venit Pythayr, familiaris Alexandri
Wayvode, adducens duas mulieres que pinsere similos addiscere habebant)11.
„Aceasta e cea dintâi dovadă – adăuga istoricul – de ucenicie a noastră în acest
domeniu la saşi, deprinşi cu o hrană mai puţin îmbielşugată poate, dar mai
îngrijită”12. În 1564, Alexandru Lăpuşneanu avea să scrie din nou braşovenilor,
rugând să nu i se mai trimită pitarii ceruţi anterior, pentru că, între timp, găsise în
ţară o pităriţă, de a cărei pricepere se arăta pe moment mulţumit (cuius arte hoc
tempore contenti sumus)13.
Documentele oraşului Iaşi înregistrează, din cea de-a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi apoi în tot veacul al XVII-lea, un număr tot mai mare de
femei, ale căror nume sunt însoţite de un substantiv desemnând o meserie. S-ar
părea că asistăm la o pătrundere accentuată a femeilor în activităţile meşteşugăreşti
şi comerciale ale târgului, ceea ce n-ar fi deloc surprinzător. În Europa apuseană,
încă de pe la începutul veacului al XIV-lea se manifestase – timid, e adevărat –
„profesionalismul feminin”14, vizibil mai ales în domeniul comerţului şi, parţial, în
acela al meşteşugurilor. Totuşi, până spre mijlocul respectivului secol, între
ocupaţiile caracteristice bărbaţilor şi cele rezervate femeilor a existat o separaţie
netă: cele dintâi corespundeau sferei publice, cele din urmă – sferei private15.

11
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XI, Bucureşti, 1900, p. 801; N. Iorga,
Istoria industriilor la români, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 176.
12
N. Iorga, op. cit., p. 176.
13
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XV/1, Bucureşti, 1911, p. 604,
nr. MCXXVII.
14
Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, I, traducere,
prefaţă şi note de Maria Carpov, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 401.
15
Aspecte privitoare la diviziunea muncii în funcţie de sex, precum şi la constituirea unui
domeniu de activitate eminamente feminin, au fost tratate într-un număr impresionant de lucrări, cu
puncte de vedere nu o dată divergente. Pentru perioada avută aici în vedere, util s-a vădit apelul la:
Eileen Power, Medieval Women, edited by M. M. Postan, Cambridge University Press, Cambridge,
1995, p. 45–67; Elise Boulding, Familial Constraints on Women’s Work Roles, în „Signs”, 1, 1976, 3,
p. 95–117; Michael Roberts, Sickles and Scythes: Women’s Work and Men’s Work at Harvest Time,
în HWJ, VII, 1979, 1, p. 3–28; Diane Hutton, Women in Fourteenth Century Shrewsbury, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, edited by Lindsey Charles and Lorna Duffin, Croom
Helm, Beckenham, 1985, p. 83–99; Michael Roberts, “Words They Are Women, and Deeds They Are
Men”: Images of Work and Gender in Early Modern England, în ibidem, p. 122–180; John Guillory,
Dalila’s House: Samson Agonistes and the Sexual Division of Labor, în vol. Rewriting the
Renaissance. The Discourses of Sexual Difference in Early Modern Europe, edited by Margaret W.
Ferguson, Maureen Quilligan, and Nancy J. Vickers, The University of Chicago Press, Chicago,
1986, p. 106–122; Judith C. Brown, A Woman’s Place Was in the Home: Women’s Work in
Renaissance Tuscany, în ibidem, p. 206–224; Chris Middleton, The Familiar Fate of the Famulae:
Gender Divisions in the History of Wage Labour, în vol. On Work. Historical, Comparative and
Theoretical Approaches, edited by R. E. Pahl, Basil Blackwell, Oxford-New York, 1988, p. 21–46;
Women at Work in Spain: From the Middle Ages to Early Modern Times, edited by Marilyn Stone,
Carmen Benito-Vessels, Peter Lang, New York, 1998; Merry E. Wiesner, Women and Gender in
Early Modern Europe, second edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2000, p. 102–142;
Marjorie Keniston McIntosh, Working Women in English Society, 1300–1620, Cambridge University
Press, Cambridge, 2005.

75
 Veacuri de-a rândul, dincolo de graniţe politice şi confesionale, femeia a fost
definită doar prin raportare la familie, mai exact la bărbaţii din cadrul ei (tată, fraţi,
soţ, fii). Cu sânge nobil sau de condiţie umilă, ea îşi împlinea rostul doar în
interiorul familiei, prin căsătorie şi prin maternitate, cu toate implicaţiile acesteia
din urmă16. Singurele îndeletniciri care îi erau îngăduite, în afara celor legate de
creşterea şi educarea copiilor, se circumscriau casei şi gospodăriei, al căror ritm
trebuia să îl stabilească şi să îl respecte ea cea dintâi. „Idealul masculin nedesluşit”
era de „a păzi şi a ţine femeile ocupate în interiorul caselor”17, de a nu le lăsa să
stea degeaba, astfel încât, prinse de dimineaţa până seara, ele să nu mai aibă vreme
pentru a visa, a râde sau a cleveti. Munca femeilor avea două caracteristici
fundamentale: nu se termina niciodată şi era menită să satisfacă întotdeauna
nevoile celorlalţi18. Femeile de condiţie modestă îndeplineau obligaţiile casnice fie
singure, fie ajutate de fiicele ori nurorile lor. În plus, în funcţie de vârstă şi de
starea de sănătate, participau şi la cultivarea pământului, la treburile gospodăreşti
de pe domeniul seniorului şi, în cazul soţiilor de meşteşugari, la lucrările din
atelier. La nivelul elitei, femeile organizau, coordonau şi supravegheau activităţile
de la curte, făcând ele însele unele lucruri care nu presupuneau un efort fizic prea
mare. Le revenea tot ceea ce ţinea de „administrarea cotidiană a proviziilor” şi de
„circulaţia internă a fluxurilor de bunuri dirijate de bărbat dinspre exterior spre casă”19.
În concluzie, femeia medievală nu se putea plânge de plictiseală. Dacă isprăvea de
trebăluit prin casă, se mai găsea întotdeauna ceva de tors, de ţesut, de cusut.
Dar, cu toate că îi ocupa mai tot timpul, pe parcursul întregii sale vieţi active,
munca femeii nu era percepută ca o necesitate economică şi socială, ci, mai
degrabă, ca o datorie care îi revenea în calitate de urmaşă a Evei. Ca atare, munca
ei nu se bucura de nici o apreciere, ci, dimpotrivă, era tratată cu mai puţin respect şi
cu mai puţină preţuire decât aceea a bărbaţilor20. Nici măcar femeile care lucrau în
ateliere de prelucrare a textilelor, organizate pe unele domenii, nu erau privite ca
muncitoare, pentru că lucrul nu se desfăşura continuu, după un program, ci
răspunzând necesităţilor, iar producţia nu era destinată comercializării, ci
consumului local. Arareori, în cazul unui surplus, stăpânul recurgea la schimb şi în
situaţii cu totul excepţionale marfa se vindea pe bani. Aşa s-a ajuns să se conchidă
că „societatea medievală nu preţuieşte munca unei femei”21.

16
Clarissa W. Atkinson, The Oldest Vocation. Christian Motherhood in the Middle Ages,
Cornell University Press, Ithaca-Londra, 1991.
17
Christiane Klapisch-Zuber, Femeile şi familia, în vol. Omul medieval, coordonator Jacques
Le Goff, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Polirom,
Iaşi, 1999, p. 281.
18
Shulamith Shahar, The Fourth Estate. A History of Women in the Middle Ages, revised
edition, translated by Chaya Galai, Routledge, Londra-New York, 2003, p. 189–190.
19
Christiane Klapisch-Zuber, op. cit., p. 281.
20
Judith M. Bennett, Medieval Women, Modern Women: Across the Great Divide, în vol.
Culture and History, 1350–1600. Essays on English Communities, Identities and Writing, edited by
David Aers, Harvester Wheatsheaf, Londra, 1992, p. 152 şi nota 24 de la p. 169.
21
Cécile Béghin, Entre ombre et lumière: quelques aspects du travail des femmes à Montpellier
(1293–1408), în „Médiévales”, 30, 1996, p. 51.

76
 Singurul beneficiu al femeii de pe urma unui lung şir de ani de muncă era de
ordin moral şi venea odată cu bătrâneţea. „În interiorul casei – scria Emmanuel Le
Roy Ladurie –, femeia munceşte din greu, cu siguranţă. Însă, fiind cea care are
grijă de foc, de apă, de lemne, de fân, de coacerea pâinii şi de torsul lânii, ea
dispune, datorită acestui fapt, de o parcelă de putere intimistă şi casnică. Când
îmbătrâneşte, are, lăsând soţul de o parte, compensaţii sigure în celelalte persoane
ale familiei”22.
Cu timpul, văduvele23 şi fetele provenite din familii sărace au început a-şi
face loc într-un spaţiu în care, până atunci, monopolul fusese deţinut de bărbaţi,
devenind cârciumărese, hangiţe, precupeţe. Ele erau cele care duceau la târg
legume, ouă, lapte, unt sau brânză, produse în propria gospodărie, tot prin grija lor.
În domeniul textilelor, munca femeilor şi-a schimbat şi ea caracterul, mai cu seamă
după ce atelierele senioriale au fost înlocuite de manufacturi casnice. S-a constatat
că, în Franţa, în Anglia, în oraşele italiene şi în cele germane, femeile erau primite
în unele corporaţii (de regulă, mai puţin prestigioase) şi că, treptat, activităţile lor
s-au diversificat24. Cum atelierele şi prăvăliile se aflau în vecinătatea imediată a
casei, femeile puteau să-şi îndeplinească şi datoriile domestice, de care nu erau
scutite25. În acest fel, familii întregi au fost angrenate într-un sistem de producţie
care funcţiona concomitent şi paralel cu economia urbană. Într-o majoritate
covârşitoare, femeile lucrau alături de soţi şi de copii, lor revenindu-le de obicei şi
sarcina de a vinde produsele obţinute. Totuşi, chiar şi în cadrul economiei familiale,
munca bărbatului era aceea „recunoscută şi definitorie” pentru gospodărie26.
Confruntaţi cu dezvoltarea micilor manufacturi casnice, care nu se supuneau
regulamentelor de breaslă şi care erau văzute ca structuri de producţie rivale,
meseriaşii din oraşe, organizaţi în corporaţii, au căutat să-şi impună controlul

22
Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou…, I, p. 401.
23
Antonia Fraser, Vasul mai slab. Destinul femeii în Anglia secolului al XVII-lea, traducere
din limba engleză de Raphael Cristian Cîrlig, Curtea Veche, Bucureşti, 2012, p. 92–109; Derek
Keene, Tanners’ Widows, 1300–1350, în vol. Medieval London Widows, 1300–1500, edited by
Caroline M. Barron and Anne F. Sutton, Hambledon Press, Londra, 1994, p. 1–27; Mavis E. Mate,
Daughters, Wives, and Widows…, p. 94–134; Cécile Béghin-Le Gourriérec, La tentation du veuvage.
Patrimoine, gestion et travail des veuves dans les villes du Bas-Languedoc aux XIVe et XVe siècle, în
vol. La famille, les femmes et le quotidien (XIVe–XVIIIe siècle), textes offerts à Christiane Klapisch-
Zuber et rassemblés par Isabelle Chabot, Jerome Hayez et Didier Lett, Publications de la Sorbonne,
Paris, 2006, p. 163–180 (aici, p. 177–179). Pentru văduvele din Transilvania: Enikő Rüsz-Fogarasi,
Statutul juridic al femeii în familiile burgheze din Clujul secolului al XVI-lea, în CAI, II, 2003, 1 (3),
p. 7–16; eadem, Câteva aspecte privind statutul văduvelor în Cluj în perioada premodernă, în vol.
Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate,
editor Laurenţiu Rădvan, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 53–66. Cartea
lui Dan-Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Polirom, Iaşi, 2008, urmează direcţii
care nu interesează cercetarea de faţă.
24
Kay E. Lacey, Women and Work in Fourteenth and Fifteenth Century London, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, p. 24–82; David Herlihy, Opera muliebria. Women and
Work in Medieval Europe, Temple University Press, Philadelphia, 1990.
25
Claudia Opitz, Contraintes et libertés (1250–1500), în vol. Histoire des femmes en Occident,
II. Le Moyen Âge, sous la direction de Christiane Klapisch-Zuber, Perrin, Paris, 2002, p. 385.
26
Judith M. Bennett, Medieval Women, Modern Women…, p. 152.

77
asupra lor. Chiar şi aşa însă, din punct de vedere practic, liniile de demarcaţie
dintre producţia gospodărească şi aceea de piaţă au rămas vagi27. Pentru a
contrabalansa importanţa crescândă a gospodăriilor angrenate în activităţi
meşteşugăreşti, în care femeile aveau un rol însemnat, s-a ajuns la sprijinirea şi
promovarea muncii organizate şi calificate, mai bine plătită şi rezervată bărbaţilor.
Pe această cale, femeile şi-au pierdut până şi domeniile tradiţionale în care se
manifestaseră până atunci şi au rămas să îndeplinească munci auxiliare, mai puţin
apreciate, care nu necesitau calificare şi care erau, în consecinţă, mai prost
remunerate28.
Procesul acesta, care a dus la limitarea libertăţii de mişcare a femeilor şi a
accesului lor în bresle29, mergând până la excluderea din corporaţii, în secolul al
XVI-lea, are rădăcini mult mai profunde. Ele trebuie căutate în trecut, în chiar acel
Ev Mediu30 pe care unii cercetători îl consideră „vârsta de aur” a femeii31. Este
drept că, pe atunci, femeia avea capacitatea de a-şi controla şi administra singură
averea sau de a conduce afaceri32, însă, în fond, ea era socotită o fiinţă slabă şi
vulnerabilă. Rolurile sociale şi economice erau şi ele diferite: bărbatul era menit să
muncească în afara casei, pentru a-şi întreţine familia, în vreme ce femeia avea
responsabilităţi în cadrul gospodăriei. Sau, folosind o remarcă a lui Georges Duby,
„bărbaţilor le revenea acţiunea exterioară şi publică; femeile se aflau în mod
normal instalate în interior”33. Pe măsură ce discursul juridic şi cel teologic, mai
întâi catolic, apoi şi protestant – care subliniau, în egală măsură, diferenţa dintre
sexe şi inferioritatea femeii –, s-au structurat, devenind mai coerente, femeia a
început să-şi piardă capacitatea de a dispune de propria sa avere, ceea ce a dus
implicit şi la restrângerea posibilităţilor ei de a conduce o afacere sau de a face
negoţ. Restrângerea accesului femeii la unele ocupaţii, diviziunile şi inegalităţile au
fost puse de unii specialişti în legătură cu urbanizarea şi cu dezvoltarea economiei

27
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work in Manufacturing: Guilds, Households,
and the State in Central Europe, 1648–1870, în AHR, 90, 1985, 5, p. 1123.
28
Diane Hutton, Women in Fourteenth Century Shrewsbury, p. 83–99.
29
Martha C. Howell, Women, Production, and Patriarchy in Late Medieval Cities, University
of Chicago Press, Chicago, 1986, p. 9–46, 124–184. Pentru situaţia diferită înregistrată în cadrul
breslelor din Anglia: Judith M. Bennett, op. cit., p. 159–160.
30
Chris Middleton, Women’s Labour and the Transition to Pre-industrial Capitalism, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, p. 181–206; James B. Collins, The Economic Role of
Women in Seventeenth-Century France, în FHS, 16, 1989, 2, p. 436–440; Jacqueline Eales, Women in
Early Modern England, 1500–1700, UCL Press, Londra-Bristol, 1998, p. 70–81.
31
Caroline M. Barron, ‘The Golden Age’ of Women in Medieval London, în RMS, XV, 1989,
p. 35–58.
32
Judith C. Brown and Jordan Goodman, Women and Industry in Florence, în JEH, 40, 1980,
1, p. 73–80; Kathryn L. Reyerson, Women in Business in Medieval Montpellier, în vol. Women and
Work in Preindustrial Europe, edited by Barbara A. Hanawalt, Indiana University Press,
Bloomington, 1986, p. 117–144; Lise Collange, Deux femmes d’affaires du Quattrocento: Alessandra
Macinghi Strozzi et Caterina Sforza, în MA, CIX, 2003, 2, p. 295–311; Barbara A. Hanawalt, The
Wealth of Wives…, p. 160–184.
33
Georges Duby, Pentru o istorie a femeilor în Franţa şi în Spania. Concluziile unui colocviu,
în idem, Evul Mediu masculin. Despre dragoste şi alte eseuri, traducere de Constanţa şi Stelian
Oancea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 129.

78
orăşeneşti de tip capitalist, în vreme ce alţii au explicat-o prin factori de cu totul
altă natură, precum, de pildă, ciclul de viaţă feminin34, morala religioasă35, valoarea
simbolică a muncii femeii36 şi, mai presus de toate, concepţia patriarhală despre
organizarea societăţii37. În concluzie, deşi declinul poziţiei economice a femeii în
veacul al XVI-lea este vizibil şi de netăgăduit, despre o „vârstă de aur” a femeii,
specifică Evului Mediu, nu se poate vorbi38. Transformarea atitudinilor şi a
practicilor faţă de munca feminină trebuie văzută nu ca un salt brusc, ci ca un
proces neîntrerupt şi gradual. Specificul acestei munci şi condiţiile în care ea s-a
desfăşurat au fost în linii generale aceleaşi, ele caracterizându-se, pe durata lungă,
prin continuitate şi nu prin schimbare39. Astfel, rolul economic al femeii în general
şi acela al femeii din oraşe în special40, la sfârşitul medievalităţii şi începutul
modernităţii, trebuie privit din perspective multiple, cu atenţie sporită la nuanţe şi
la aspectele particulare.
Cercetarea de pionierat întreprinsă de Alice Clark – publicată într-o carte
devenită clasică41, deşi evident influenţată de ideile socialiste şi de teoriile

34
P. J. P. Goldberg, Women, Work and Life Cycle in a Medieval Economy: Women in York
and Yorkshire, c. 1300–1520, Clarendon Press, Oxford, 1992.
35
Merry E. Wiesner, Working Women in Renaissance Germany, Rutgers University Press,
New Brunswick, 1986.
36
Ibidem.
37
Martha C. Howell, Women, Production, and Patriarchy…, p. 178–184; Judith M. Bennett,
Medieval Women, Modern Women…, p. 164–165.
38
Chris Middleton, Women’s Labour…, p. 181–206; Diane Hutton, Women in Fourteenth
Century Shrewsbury, p. 83–99; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a Market Town: Exeter in
the Late Fourteenth Century, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe, p. 145–164.
39
Judith M. Bennett, op. cit., p. 150–165; eadem, Ale, Beer, and Brewsters in England.
Women’s Work in a Changing World, 1300–1600, Oxford University Press, New York-Oxford, 1996,
p. 147.
40
În legătură cu rolul economic al femeilor în oraşe: Margret Wensky, Die Stellung der Frau
in der stadtkölnischen Wirtschaft im Spätmittelalter, Böhlau Verlag, Köln-Viena, 1980; Natalie
Zemon Davis, Women in the Crafts in Sixteenth-Century Lyon, în FS, 8, 1982, 1, p. 46–80; Grethe
Jacobsen, Women’s Work and Women’s Role: Ideology and Reality in Danish Urban Society, 1300–1550,
în SEHR, 31, 1983, 1, p. 3–20; Mary Prior, Women and the Urban Economy: Oxford, 1500–1800, în
vol. Women in English Society, 1500–1800, edited by Mary Prior, Methuen, Londra, 1985, p. 93–117;
Diane Hutton, op. cit., p. 83–99; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a Market Town…, p. 145–164;
Martha C. Howell, Women, the Family Economy, and the Structures of Market Production in Cities of
Northern Europe during the Late Middle Ages, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe,
p. 198–222; P. J. P. Goldberg, Female Labour, Service and Marriage in the Late Medieval Urban
North, în NH, 22, 1986, 1, p. 18–38; Merry E. Wiesner, Women’s Work in the Changing City
Economy, 1500–1650, în vol. Connecting Spheres. Women in the Western World, 1500 to the Present,
edited by Marilyn J. Boxer and Jean H. Quataert, Oxford University Press, New York, 1987, p. 64–74;
Diane Willen, Women in the Public Sphere in Early Modern England: The Case of the Urban
Working Poor, în SCJ, XIX, 1988, 4, p. 559–575; Liliane Mottu-Weber, L’évolution des activités
professionnelles des femmes à Genève du XVIe au XVIIIe siècle, în vol. La donna nell’economia, secc.
XIII–XVIII, a cura di Simonetta Cavaciocchi, Le Monnier, Florenţa 1990, p. 345–357; Isabelle
Chabot, La reconnaissance du travail des femmes dans la Florence du bas Moyen Âge. Contexte
idéologique et réalité, în ibidem, p. 562–576; Sandy Bardsley, Women’s Roles in the Middle Ages,
Greenwood Press, Westport, 2007, p. 68–79.
41
Alice Clark, Working Life of Women in the Seventeenth Century, new edition, with a new
introduction by Amy Louise Erickson, Routledge, Londra-New York, 2006.

79
economice de aceeaşi sorginte, la modă în epocă42 – a dovedit că, în veacul al
XVII-lea, ocupaţiile femeii erau departe de a mai fi strict casnice, limitate la
industria domestică, ceea ce a atras, după părerea autoarei, şi devalorizarea acestei
munci. Două sunt ramurile principale în care munca femeii a devenit acum
necesară din punct de vedere economic şi social: industria textilă, în care se
afirmase şi în secolele anterioare, şi agricultura (în special creşterea animalelor şi
grădinăritul), în vederea obţinerii de mărfuri pentru târg. Prin excepţie, femeia
putea fi întâlnită şi în alte sectoare, precum comerţul la mari distanţe, industria grea
sau marea finanţă43. Implicarea ei în producerea de bunuri şi în domeniul serviciilor
a dat naştere unui anume simţ al independenţei. Banul nu mai stătea doar în punga
bărbatului, de unde ieşea cel mai adesea cu zgârcenie, ci se aduna, în sume mici, şi
în sipetul femeii. Deşi în orice ramură se găsea ceva de lucru pentru femei, despre
egalitate nu putea fi vorba: la acelaşi volum de muncă şi la aceeaşi calitate a
muncii, ele erau întotdeauna plătite mai prost decât bărbaţii44. În plus, aveau ca
întotdeauna obligaţii de soţii şi de mame. Nevestele de meşteşugari, chiar dacă nu
mai puteau să ajute la bunul mers al atelierului, trebuiau să-şi îndeplinească
obligaţiile gospodăreşti, pentru că doar cele cu dare de mână erau în stare să
angajeze alte femei, mai sărace, ca slujnice. În acelaşi timp, pe măsură ce soţii lor
şi-au sporit averea, femeile din clasele de mijloc şi superioare au renunţat la poziţia
lor economică şi s-au retras în interiorul propriilor gospodării. Bărbaţii au rămas să
domine piaţa muncii, în vreme ce femeile au încetat a mai fi productive, chiar şi în
industria casnică. Doar văduvele45 au continuat să se manifeste mai activ, întrucât,
cel mai adesea, banii câştigaţi de ele constituiau principalul, dacă nu singurul venit
cu care se puteau întreţine casa şi copiii orfani.
Decalajul dintre Ţările Române şi Europa occidentală, manifestat pe mai
toate planurile, a făcut ca, în lumea noastră, antrenarea femeilor în activităţi
economice din afara propriei gospodării să înceapă ceva mai târziu. Documentele
oraşului Iaşi – o categorie bine definită de surse – oferă desluşiri în această
privinţă, însă informaţiile trebuie analizate cu extremă minuţie şi prudenţă. În
acelaşi timp, tentaţia generalizării, riscantă şi adesea dăunătoare, trebuie înlăturată.

42
Barbara A. Hanawalt, Women and the Household Economy in the Preindustrial Period: An
Assessment of Women, Work, and Family, în JWH, 11, 1999, 3, p. 11.
43
Pamela Sharpe, Gender in the Economy: Female Merchants and Family Businesses in the
British Isles, 1600–1850, în „Social History/Histoire Sociale”, 34, 2001, 68, p. 283–306; eadem,
Gender at Sea. Women and the East India Company in Seventeenth-Century London, în vol. Women,
Work and Wages in England, 1600–1850, edited by Penelope Lane, Neil Raven and K. D. M. Snell,
The Boydell Press, Woodbridge-Rochester, 2004, p. 64–66.
44
Carole Shammas, The World Women Knew: Women Workers in the North of England
during the Late Seventeenth Century, în vol. The World of William Penn, edited by Richard S. Dunn
and Mary Maples Dunn, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1986, p. 110–111; Judith M.
Bennett, Medieval Women, Modern Women…, p. 161–162.
45
Pentru veacul al XVIII-lea: Olwen Hufton, Women without Men. Widows and Spinsters in
Britain and France in the Eighteenth Century, în vol. Between Poverty and the Pyre. Moments in the
History of Widowhood, edited by Jan Bremmer and Lourens van den Bosch, Routledge, Londra-New
York, 1995, p. 122–151.

80
 Exploatând modelul apusean, femeile cu meserii de la noi ar trebui căutate
precumpănitor în rândul văduvelor şi mai ales în atelierele ori dughenele din
vecinătatea propriilor case. Acolo le vom găsi de altfel şi ulterior, în veacul al
XVIII-lea46, şi tot acolo le văzuse şi arhidiaconul Paul de Alep, care consemnase:
„în toate aceste ţări femeile vând cu amănuntul toate alimentele”47 şi sarea48.
Femeile din satele învecinate veneau la târg cu „lucruri de mâncare”, pe care, fără
îndoială, tot ele le produceau, dar atestarea acestui obicei depăşeşte, din păcate,
limita superioară a secolului al XVII-lea49. În schimb, existenţa la Iaşi, în Târgul de
Jos, a unui loc „unde simtu precupéţele”50 dovedeşte nu numai că femeile făceau
comerţ, ci şi că ele dispuneau de un spaţiu propriu acestei îndeletniciri. Pentru
perioada care ne interesează, Evlia Celebi nota că, la Iaşi, „în dughene stau femeile
şi fetele lor şi îşi oferă mărfurile spre cumpărare, după placul şi socotelile lor”51.
Cu acest mănunchi de observaţii preliminare, să ne întoarcem la documentele
ieşene şi la lumea lor de cârciumărese şi precupeţe. Cârciumăritul era o ocupaţie
relativ frecventă în rândul femeilor52, atestată ca atare şi în surse din Europa

46
Documente…, VI, p. 145, nr. 165. Zapise din deceniile trei şi patru ale secolului al XVIII-lea
îl atestă pe un Ene (Iani), fiul lui Mârzea, neguţător, ginere al Mariei Sănduleasa neguţătoriţa (ibidem,
IV, p. 51, nr. 63; p. 55, nr. 69; p. 86, nr. 118). Tatăl neguţătoriţei se numea Miha, ceea ce ar putea indica
originea grecească a familiei. Soţul Mariei, Sandul Mani (Manea), fusese negustor – de unde, probabil, şi
atributul ei – şi murise înainte de 16 februarie 1722; fiul lui, Păntelei, fusese botezat de mitropolitul
Ghedeon al Moldovei (ibidem, III, p. 537, nr. 615). O Zamfira precupeaţă, care locuia în mahalaua
Muntenimii şi îşi vindea casa cu locul ei, era soţia unui Vasile cojocarul: Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, IX, Acte interne (1791–1795), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 20007,
p. 47, nr. 45 (în continuare, Documente…, IX); ibidem, V, p. 449, nr. 699. În schimb, Tomuleasa
neguţătoriţa, care, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, deţinea dughene pe Uliţa Podului
Hagioaiei (ibidem, p. 497–498, nr. 763), se numea Alexandra (Sanda) şi era soţia unui negustor – Toma
Alevra (ibidem, IV, p. 99, nr. 136). Tatăl ei, Ştefan Slănină, care o înzestrase cu o pivniţă de piatră pe
Podul Hagioaiei, cu dugheană de cârciumă (ibidem, p. 99, nr. 136), pare să fi murit înainte de 15
decembrie 1691, când jupâneasa lui trebuia să primească 500 de lei în contul unor „blane ce s-au luat în
dzilile Ducăi vodă şi a lui Dumitraşco vodă, pentru treaba domniei” (ibidem, III, p. 21–22, nr. 25). În
ceea ce-l priveşte pe Toma Alevra, el era fiul negustorului Gheorghe Alevra şi al Zoiţei (ibidem, p. 43,
nr. 52; p. 86, nr. 105; p. 115, nr. 134; p. 148–149, nr. 176; p. 287, nr. 316; p. 372, nr. 423). Despre
Neculăiasa neguţătoriţa, care deţinea un loc în apropierea bisericii Sfântul Nicolae (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, X, Acte interne (1796–1800), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2007, p. 109, nr. 109; p. 316, nr. 339; în continuare, Documente…, X) şi despre
neguţătoriţa din Târgul de Sus, care primea milă de la Mănăstirea Sfântul Spiridon (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, VII, Acte interne (1771–1780), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei,
Iaşi, 2005, p. 148, nr. 131; în continuare, Documente…, VII), nu am reuşit să găsesc alte informaţii.
47
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 57.
48
Ibidem, p. 141.
49
Documente…, VII, p. 244, nr. 221; p. 337, nr. 266.
50
Ibidem, II, p. 242, nr. 270.
51
Călători străini…, VI, p. 484.
52
În catastiful Iaşilor din 1755 sunt înregistrate mai multe crâşmăriţe (cârciumăriţe): Safta,
Tudosca, „cârciumăriţa lui Buzilă”, şi Maria Botezătoaia din mahalaua Hagioaiei; Sanda, „crâşmăriţă
lui Neculai Cogălnicean”, din mahalaua Strâmba; Maria din mahalaua Frecău; Aniţa, Ioana, Irina,
Maria, altă Irina, arătată şi ca „precupaţă”, Paraschiva şi o altă Paraschiva, toate din mahalaua
Rusească (Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, editate de Ioan Caproşu şi Mihai-Răzvan
Ungureanu, I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 25–27, 32, 39, 46, 48, 50,
51; în continuare, Documente statistice…, I). Acestora li se adaugă mai târziu crâşmăriţă Ilinca

81
apuseană53. Cea mai veche menţiune a unei asemenea femei datează din ultimii ani
ai veacului al XVI-lea, când, pentru o datorie neachitată, Todosca, văduva
hatmanului Andrei, vindea vornicului Ilea Băcioc casele Ozanei, „cârciumăriţa
din Iaşi”54. La câteva decenii distanţă de Ozana a trăit Marula crâşmăriţa, soţia unui
Bilaşco, moartă înainte de 23 decembrie 1665. Cârciuma îi asigura probabil un
venit îndestulător, de vreme ce Marula putea chiar să dea bani cu împrumut celor
aflaţi la nevoie. Lipsită de copii, ea s-a lăsat în grija unei nepoate, Soltana Mare
Boiereasă55, căsătorită întâi cu Mare Boier şi apoi cu Iani Papalaci56. Contextul
onomastic pare să sugereze originea străină, probabil grecească, a acestor persoane.
Contemporană cu Marula, Tecla crâşmăriţa vindea, împreună cu Aniţa cea
şchioapă, jitnicerului Hristodor nu mai puţin de 20 de dughene, cu tot cu locul lor,
pe Uliţa Sârbească, lângă meserniţe, dughene care aveau să fie vândute apoi de
fratele lui Hristodor cu o sumă importantă: 500 de lei57.
Că femeile din Iaşi, ca şi cele din occidentul Europei, se îndeletniceau cu
vânzarea şi poate chiar cu producerea băuturilor58 se vede şi din alte mărturii59.
Este îndeajuns de cunoscut cazul Arhipoaiei, rachieriţa de pe Podul Vechi, a cărei
fată, Aniţa, fusese luată de bătrânul Dumitraşco vodă Cantacuzino „ţiitoaré, de o
purta în vedeală între toată boerimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta. Şi o purta cu
sălbi de galbeni şi cu hainé dé şahmarand, cu şlic dé sobol şi cu multe odoară
înpodobită. Şi – adăuga Ion Neculce, neuitând să sublinieze apăsat şi ironic
originea Aniţei – era tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de
rachieriţă”60. La rândul lor, documentele oraşului Iaşi o atestă pe Antimia
vinărsăriţa, proprietară a unei case pe Uliţa Hagioaiei, chemată ca martor,
împreună cu fiul ei, Ganea, la vânzarea unei case din vecinătate61. Editând
documentul, Gh. Ghibănescu a adăugat acest comentariu: „Vinars ne arată că
negustorii cari cumpără şi acei cari slujesc drept marturi ca vecini erau ardeleni,
căci şi azi în Transilvania se zice la rachiu vinars”62.

(Documente…, VII, p. 272, nr. 222) şi „baba Zoiţa, fiind crâşmăriţă lui Costandin, fămei fiindu
trecută de ani”, martor la o cercetare în apropierea Mănăstirii Bărboiului (Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, VIII, Acte interne (1781–1790), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi,
2006, p. 471, nr. 376; în continuare, Documente…, VIII).
53
Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 387; James B. Collins, The Economic Role of
Women…, p. 461–462.
54
Documente…, I, p. 64, nr. 41.
55
Ibidem, II, p. 97, nr. 99; p. 97–98, nr. 101.
56
Ibidem, p. 467, nr. 522; p. 518, nr. 582.
57
Ibidem, p. 198, nr. 226; p. 318, nr. 343; p. 408, nr. 450.
58
Judith M. Bennett, Ale, Beer, and Brewsters in England…, mai ales p. 14–36.
59
La Dochiţa rachieriţa, soţia unui Enache, face referire un document cu bogate ştiri
genealogice (Documente…, V, p. 111–112, nr. 197). Rachieriţele Ghiniţa, din mahalaua Hagioaiei, şi
Lupa, din mahalaua Trapezănească, sunt înregistrate în catastiful Iaşilor din 1755 (Documente
statistice…, I, p. 28, 41). Ilinca rachieriţa avea casă pe Uliţa Hagioaiei (Documente…, VII, p. 648,
nr. 500). Sanda rachieriţa figurează ca martor în hotarnica unei case din Muntenimea de Jos; alături de
amprenta digitală, numele său este însoţit de substantivul „olăriţa” (ibidem, VIII, p. 225–226, nr. 175).
60
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 291.
61
Documente…, II, p. 389–390, nr. 428.
62
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, V, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1908, p. 91.

82
 Tot în calitate de martor, într-un zapis privind casa preotului de la biserica
Sfântul Nicolae de pe Uliţa din Afară, numită şi Sfântul Nicolae cel Sărac, apare o
„Măricuţa bărăriţa”63.
Cu ocazia unei pricini legate de nişte dughene de pe Uliţa Tărbujenească, era
invocat un zapis din zilele lui Vasile Lupu, în care, printre martori, figura şi
„Ihnătoaie săbieriţa”64. S-ar putea crede că aceasta era o făuritoare de săbii şi că
deci Iaşii nu erau cu nimic mai prejos decât un mare oraş din Apus, Strasbourg de
pildă, unde, încă de la jumătatea secolului al XV-lea, existau femei cu meserii,
unele dintre ele eminamente masculine, care necesitau şi pricepere, dar şi forţă
fizică: fierar, orfevru, vizitiu, negustor de grâu, grădinar, croitor, dogar65. Ideea ar
prinde mai mult contur dacă se ţine seama şi că, pentru aceeaşi pricină, făcându-se
o cercetare la „bătrânii uliţii”, a fost chestionată şi „Mărica Ihnătoie sebiiriţa cea
bătrână, care iaste şi în zapisul cel bătrân”66. Dar adevărata identitate67 a acestei
femei o stabileşte un uric de la Radu vodă Mihnea, din 1626, care îl înregistrează,
ca martor la o vânzare, pe „Ignat săbier din Iaşi”68. Cum Mărica Ihnătoaia trăia în
vremea lui Vasile Lupu, iar în 1666 era deja „bătrână”, mi se pare mai presus de
îndoială că ea era, în realitate, soţia săbierului Ignat69.
Informaţiile despre Bejeneasa şelăriţa, martor la vânzarea unui loc de casă în
Podul Vechi70, trebuie puse în legătură cu cele culese dintr-un zapis, în care este
amintit un loc de casă cu pivniţă, „care loc iaste după casa lui Bejan şelar pre Podul
Vechiu”. Între martorii actului acestuia apar şi Bejeneasa „cu ficiorul ei, Vasilie”71,
ceea ce indică, fără putinţă de tăgadă, că femeia era, de fapt, căsătorită cu şelarul
Bejan, personaj cunoscut altminteri72. Se mai poate spune că el avea cu adevărat
case în Podul Vechi73, că prenumele şelăriţei era unul rar – Simdziana74 – şi că fiul
său, Vasilie, era dezmierdat Vasiliţă75.

63
Documente…, II, p. 586, nr. 665.
64
Ibidem, p. 126, nr. 141.
65
Margaret L. King, Femeia Renaşterii, în vol. Omul Renaşterii, coordonat de Eugenio Garin,
traducere de Dragoş Cojocaru, prefaţă de Maria Carpov, Polirom, Iaşi, 2000, p. 254; v. şi Claudia
Opitz, Contraintes et libertés…, p. 391–392.
66
Documente…, II, p. 128, nr. 144.
67
Pentru o altă Mărica Ihnătoaia, soţia negustorului Ignat (Ihnat) Manoleţ, donatoare, în 1628,
a unui Tetraevanghel la biserica Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi: Maria Magdalena Székely, Ctitori
mari şi ctitori mici la biserica Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi, în vol. Contribuţii privitoare la istoria
relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV–XV, editat de Petronel
Zahariuc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 83–90.
68
Documente…, I, p. 211, nr. 159.
69
Văduvă a unui săbier trebuie să fi fost şi Tofana săbieriţa, care, împreuna cu fiica sa şi cei
doi nepoţi, vindea propriului ginere o dugheană în Târgul de Jos (ibidem, VII, p. 656, nr. A).
70
Ibidem, II, p. 5, nr. 4.
71
Ibidem, I, p. 518, nr. 464.
72
Ibidem, p. 496, nr. 436; p. 501, nr. 442.
73
În legătură cu o altă Bejeneasa, care a trăit la Iaşi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
şi care a avut o fiică, Ileana, şi, probabil, un fiu, pe popa Ştefan: Maria Magdalena Székely, Structuri
de înrudire în Iaşii secolului XVII, comunicare la Al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică,
Iaşi, 16 mai 2008.
74
Documente…, II, p. 6, nr. 6; p. 407, nr. 450.
75
Ibidem, p. 6, nr. 6.

83
 Un exemplu relativ bine documentat de meserie practicată la modul real de o
femeie vine din direcţia meşteşugurilor textile. Legătura dintre femei şi
confecţionarea de veşminte trebuie să fi fost foarte veche76, dar atestarea sa în
documentele Iaşilor este târzie77. Un act o pomeneşte pe Parasca, fiica prisăcarului
Baciul, ale cărei fete fuseseră „cosătoare în casă la doamna lui Vasilie vodă”, fără
a preciza însă la care dintre cele două doamne ale lui Vasile Lupu. Una dintre fetele
„cosătoare” pare să fi devenit soţia vornicului de târg Gheorghe78. O Maria
(Marica) croitoriţa, cumpărătoare şi apoi vânzătoare a unei case79, se număra
printre martori în zapise din anii ’70 şi ’80 ai veacului al XVII-lea80 şi chiar şi într-un
testament, acela al vornicului de poartă Andrei Săpoteanul81. Dintre rudele Maricăi
este cunoscut doar un ginere, Gligoraşco82.
Într-o mărturie a vornicilor de poartă, cu privire la alegerea unor locuri de
casă de pe Uliţa Mare, aparţinând Mănăstirii Dealul Mare din Codrii Iaşilor, se
preciza: „acélea locuri să alégem den gios, despre Iorga ţârcovnicul, şi den sus,
despre Podul Vechiu, despre locul ii Ghiorghease băcăliţei”83. Între martori se afla
„Măricuţa Gheorghiiasa”, care, neştiutoare de carte, îşi adeverea semnătura cu
amprenta digitală. Casele acestea, de la răscrucea Uliţei Mari cu Podul Vechi84,
aparţinuseră unui Gheorghie bacalul, călăraş de Ţarigrad la 164785, care le
cumpărase, împreună cu soţia sa, cu un an înainte, pentru 160 de lei86. Gheorghie,
un grec din Arghirocastro, avea să dăruiască înaintea morţii, Mănăstirii Adormirea
Maicii Domnului din locul baştinei sale, două dughene lipite de casa lui din Iaşi87.

76
Pentru practicarea acestei meserii în Europa de apus: Merry E. Wiesner, Spinsters and
Seamstresses: Women in Cloth and Clothing Production, în vol. Rewriting the Renaissance…,
p. 191–205.
77
Din veacul al XVIII-lea ne parvin informaţii despre: Safta Istrătoaia croitoriţa, văduva lui
Istratie croitorul (Documente…, IV, p. 2, nr. 3; p. 124–125, nr. 176; p. 228, nr. 314); o „cusătoare”
anonimă, care a făcut o „cămeşă femeiască” surorii lui Ion Neculce (ibidem, p. 43, nr. 56); Maria
Costăndăchioaia, croitoriţa din mahalaua Muntenimii, văduva lui Costandachi croitorul (ibidem,
p. 72, nr. 94; p. 80, nr. 109; ibidem, VIII, p. 436, nr. 342; p. 449, nr. 358); Paraschiva „cusătoari”
(ibidem, V, p. 315, nr. 529; ibidem, VI, p. 4, nr. 5); Maria croitoriţa, văduva lui Neculai croitorul
(ibidem, V, p. 490, nr. 753); Aniţa croitoriţa, care plătea bezmen bisericii Sfântul Nicolae (ibidem,
p. 509, nr. 778); Stana, „ţiganca cusătoare” (ibidem, VI, p. 381–382, nr. 419); Măriuţa croitoriţa,
văduva lui Chiriac croitorul, de pe Uliţa Hagioaiei (ibidem, VII, p. 57, nr. 62) şi o altă Maria
croitoriţa, din mahalaua Fânăriei (ibidem, VIII, p. 489–491, nr. 392).
78
Documente…, II, p. 132, nr. 149.
79
Ibidem, IV, p. 232, nr. 322.
80
Ibidem, II, p. 413, nr. 456; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, VIII, Tipografia „Dacia” P. &
D. Iliescu, Iaşi, 1913, p. 126, nr. XCVII.
81
Documente…, II, p. 470–471, nr. 526.
82
Ibidem, p. 589, nr. 669; ibidem, III, p. 39, nr. 45; p. 164, nr. 194; p. 166, nr. 196.
83
Ibidem, II, p. 236, nr. 265; v. şi ibidem, V, p. 559–560, nr. 835; ibidem, VI, p. 13–14, nr. 16;
p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221.
84
Ibidem, II, p. 254–255, nr. 279; p. 407, nr. 450; p. 485, nr. 543.
85
Ibidem, I, p. 412, nr. 337; p. 419–420, nr. 348 (ca martor la acest zapis, Gheorghe foloseşte
un sigiliu inelar, conţinând un scut heraldic timbrat de o cască cu lambrechini şi o coroană cu trei
fleuroni); p. 481, nr. 420.
86
Ibidem, p. 407, nr. 333.
87
Ibidem, p. 495, nr. 436; p. 500–501, nr. 442. La aceste acte de danie, printre martori se
numără şi naşul lui Gheorghie şi al soţiei sale – Necula, bacal şi el, şi tot grec (semnează Νηκολας,
respectiv Νηκολας μπακαλοις).

84
A murit după 17 aprilie 1658, data ultimei sale atestări88. N-a avut copii cu soţia sa,
Mărica, fata lui Precop din Bârlad89. Jupâneasa i-a supravieţuit destui ani şi, după
moartea lui Gheorghie, a început a fi numită ea însăşi Gheorghiasa băcăliţa90. La o dată
necunoscută, văduva a dăruit Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust, un loc „alăturea cu Uliţa
Podului Vechi”91. Un document târziu, din 1760, aminteşte viile de la Şorogari ale
„Gheorghiesei neguţitoriţii”, dar cred că aici este vorba despre un alt personaj92.
O femeie implicată în treburile târgului a fost şi priscorniţa Anghelina,
martor la o danie, alături de fiii ei, „Ion, sân priscorniţi” şi „Silion, sân priscorniţei”93.
Nu se ştie dacă termenul priscorniţă defineşte o meserie propriu-zisă sau, mai
degrabă, o ocupaţie neremunerată, un fel de ajutor dat bisericii, în schimbul
pomenirii94. Cum actul care o atestă pe Anghelina priveşte o danie către preotul de
la Sfântul Ioan Zlataust, este de bănuit că ea era priscorniţă la această biserică95.
Ipoteza este sprijinită de documente ulterioare, care scot în evidenţă legătura
strânsă dintre o priscorniţă şi biserica pe lângă care aceasta slujea, legătură
concretizată şi în schimburi de stăpâniri, înţelegeri sau chiar danii reciproce. Aşa,
de pildă, în 1786, Ioana Moviloaia, priscorniţă la biserica Sfinţii Athanasie şi
Chiril, hotăra ca, la moartea sa, casa şi toate câte se vor afla împrejurul ei să revină
lăcaşului, pentru că preoţii şi ctitorii lui îi dăduseră o bucăţică din locul bisericii, ca
să-şi facă o casă „cu patru despărţituri într-însa, cu hoară prin mijloc şi cu
pivnişoară de lemnu pe didesuptul casilor şi cu locuşor denainte casilor”96.

88
Ibidem, p. 503, nr. 444 (semnează greceşte, Γηωργις, în calitate de martor).
89
Ibidem, p. 407, nr. 333. Mărica a avut un nepot, Cârstea (ibidem, II, p. 236, nr. 265; v. şi
p. 164, nr. 184; ibidem, V, p. 559, nr. 835; ibidem, VI, p. 14, nr. 16; p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221).
90
Pentru comparaţie, s-ar putea utiliza exemplul de mai târziu al Soltanei băcăliţa, care vindea,
împreună cu fiii săi, egumenului Mănăstirii Barnovschi, lemnul unei dughene; ea era soţia (poate
văduva) lui Enea bacalul (ibidem, IV, p. 105, nr. 146). Tot la fel, o Parascheva băcăliţa, răposată
înainte de 26 aprilie 1781, fusese soţia lui Andrei băcalbaşa (ibidem, VIII, p. 35, nr. 17). Că prin
termenul „băcăliţă” se înţelegea în mod curent soţia unui bacal, se remarcă şi din cele consemnate de
paharnicul Costandin Sion despre Călin sân Chirilă (Kirilovici), „croitor, bacal”, care, cumpărându-şi
un decret de serdărie, „s-au făcut şi cucon, nu numai el, ce încă şi copiii, şi băcăliţa lui se numeşte
cuconiţa Mărcuţa” (Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, text ales şi stabilit, glosar şi
indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S.
Gorovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 141).
91
Documente…, V, p. 550, nr. 829; v. şi ibidem, p. 560, nr. 835; ibidem, VI, p. 14, nr. 16;
p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221.
92
Ibidem, VI, p. 249, nr. 287.
93
Ibidem, II, p. 385, nr. 421.
94
Ioan-Augustin Guriţă, Personalul auxiliar al bisericilor ieşene în secolul al XVII-lea, în vol.
Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene…, p. 185.
În secolul al XVIII-lea, Luţa priscorniţa este martor într-un zapis de vânzare (Documente…,
III, p. 366, nr. 414). O alta, priscorniţa Sanda, cumpăra o casă pe Uliţa Sârbească (ibidem, V, p. 523,
nr. 798). Fiul ei, Niculai, era arătat ca „sân lui Gavrilu vorniculu din Larga” (ibidem, VI, p. 216, nr.
252), ceea ce înseamnă că priscorniţa fusese soţia acestuia din urmă. La recensământul din 1774, o
priscorniţa Marica era văduvă şi locuia în mahalaua Frecău şi Trapezănească (Documente statistice…,
I, p. 111), iar Nastasia, femeie săracă, trăia în mahalaua Muntenimii de Mijloc (ibidem, p. 125). În
fine, o Maria priscorniţa este citată între martori la o vânzare în mahalaua Muntenimii de Sus
(Documente…, VII, p. 329, nr. 265).
95
Ioan-Augustin Guriţă, op. cit., p. 185–186.
96
Documente…, VIII, p. 420, nr. 333.

85
 Dacă despre familia Anghelinei datele lipsesc, nefiindu-ne cunoscute decât
numele băieţilor săi, în cazul unei alte priscorniţe se poate reconstitui chiar o mică
structură de înrudire. Un act din 1693 priveşte vânzarea către Cârstea căpitan de
darabani, a două dugheni, a unei pivniţe de piatră şi a unui loc de dugheană „despre
casa Alexandrii prescorniţăi”, cu tot locul lor, pe Uliţa Podului Vechi, între locul
lui Iane Hadâmbul şi „între locul Alexandrii prescorniţăi”. Între martorii zapisului
era citat şi „Neacşul, ginerele prescorniţii”97. După patru ani, în legătură cu aceeaşi
vânzare, Neacşul apare din nou ca martor, dar, de data aceasta, fără raportare la
soacra sa98. Lămuririle genealogice ni le aduce un zapis din 1702, prin care Neacşul
şi soţia lui, Despa, fata Alexandrei, femeia lui Bejan săhăidăcariul de pe Podul
Vechi, au vândut un loc de dugheană, „den păretile casăi nostre, de patru palme în
laturi pân-în dughenile dumnealui nănaşului Cârstii vornicului”, chiar acestuia din
urmă şi jupânesei sale, Maria99. Aşadar, Alexandra priscorniţa era soţia lui Bejan
săhăidăcarul şi mama Despei, căsătorită cu Neacşul. Cârstea vornicul era naşul lor.
Documentele oraşului Iaşi au păstrat informaţii şi despre Bejan săhăidăcarul şi
neamul său: el era fiu al lui Ştefan Ciuciulii şi frate al lui Mihăilachi100. Aşa cum o
atestă izvoarele până în cel de-al XVIII-lea veac, familia lui Bejan avea casă pe
Uliţa Podului Vechi. Era, probabil, moştenirea lui, pentru că şi părintele său apare
în acte referitoare la persoane sau stăpâniri din aceeaşi zonă101. Un asemenea act –
o diată – dezvăluie şi meseria lui Ştefan Ciuciulea: aceea de croitor102. Nu se ştie cu
ce se îndeletnicise tatăl lui, însă, după cum par să o indice sursele, şi acesta locuise
în Iaşi, pentru că, pe la mijlocul veacului al XVII-lea, când marii boieri au făcut o
cercetare pentru o pricină legată de un loc de pe Podul Vechi, printre „oamenii
buni, uliceani şi neguţitori şi egumeni” chestionaţi s-a numărat şi „Ştefan, feciorul
Ciuciului”103. Identificarea martorului prin părintele său poate constitui o dovadă că
şi acesta din urmă era sau fusese o persoană cunoscută în mediul în care se făcea
ancheta. Informaţiile de care dispunem nu ne îngăduie să aflăm la ce biserică era
priscorniţă Alexandra; în schimb, ele dovedesc faptul că această femeie intrase,
prin căsătorie, într-o familie de meşteşugari, atestaţi direct sau indirect ca locuitori
ai târgului măcar de la finele secolului al XVI-lea.
Apariţia, într-un alt document, a unei zugrăviţe, Alexandra pe numele ei104, a
fost considerată o dovadă că femeile „unelteau şi negoţul şi meşteşugurile”105. În
fapt, Alexandra era soţia lui Neculai, zugrav domnesc106, un meşter priceput, însă

97
Ibidem, III, p. 53, nr. 62 („Neacşul zăt Alexandrii prescorniţii”, în locul unde ar fi trebuit să
se afle amprenta digitală).
98
Ibidem, p. 112, nr. 130.
99
Ibidem, p. 168, nr. 199.
100
Ibidem, II, p. 559, nr. 636.
101
Ibidem, p. 455, nr. 508; p. 460, nr. 516; p. 473, nr. 530.
102
Ibidem, p. 473, nr. 530.
103
Ibidem, I, p. 455, nr. 394.
104
Ibidem, II, p. 503, nr. 567; ibidem, III, p. 3, nr. 4; p. 83, nr. 102.
105
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 127.
106
Documente…, II, p. 404, nr. 446.

86
necunoscător de carte107. Alexandra avusese o casă în mahalaua Curelari, pe care o
vânduse unui tovarăş de meşteşug al soţului ei – Ştefan zugravul108. În 1685, ajunsă
la vârsta bătrâneţilor, zugrăviţa avea să vândă „o casă ce-au fostu mai bătrână şi cu
altă căşciorî ce iasté făcută în locul grajdului, amândoao alăture”. La acea dată,
Alexandra pare să fi fost văduvă şi lipsită de copii, întrucât cumpărătoarea casei se
obliga să o lase „să şaadză în casă” şi să o „socotească” până la moarte109.
Când un oarecare Enachie şi soţia sa, Măria, fiica Sandei, vindeau o vie în
fundătura Copoului, tocmeala se făcea în faţa unor martori, între care „a dumisale
mătuşii mele Saftei bănăriţii”. S-ar putea crede că Safta se ocupa ea însăşi cu
bănăritul, dacă o însemnare de pe spatele filei a doua a documentului n-ar aduce
precizarea lămuritoare: „De vii, ot Enachi şi Sanda, nepoata banariului”110. Safta
era deci soţie a unui bănar.
Într-un zapis de vânzare – redactat cu multe greşeli de limbă – sunt citaţi între
martori: Ştefan tălpălariul, Pavăl „siimanul, talpălari” şi „Gligoraşco talpalariţă”.
Mai jos, în dreptul amprentei digitale, ultimul nume apare complet şi în forma lui
corectă: „Măria Gligoraşceasă”111. De aici s-ar putea trage concluzia că femeia era
tălpălar, mai ales dacă avem în vedere şi un alt act, în care, hotărnicindu-se locul
deţinut de breasla mişeilor în Târgul de Sus, este menţionată „casa Gligorăşoaie
opincăriţii”112. În plus, în catastiful Iaşilor din 1755, apare şi o altă femeie cu
această îndeletnicire, Aniţa tălpălăriţa de pe Uliţa Feredeielor113. Dar în situaţia de
mai înainte adevărul era altul şi despre el ne vorbeşte un document referitor la o
casă din Mahalaua Tălpălărească, vândută „dinnaintea dumisale lui Gligoraşco
starostelui de tălpălari, ficiorul lui Nicoară”114. Ca şi alteori, Maria tălpălăriţa115
era, în realitate, căsătorită cu tălpălarul Gligoraşco, ajuns la un moment dat chiar
staroste al acestei bresle116.
Documentele explorate până acum nu susţin, cel puţin pentru Iaşi, ipoteza că
o femeie putea deveni staroste de breaslă. Exemplul adus cândva în discuţie de
Eugen Pavlescu nu este, din păcate, ilustrativ în acest sens117. Este drept că o
Agahiţa Păscăloaie spunea despre sine că a „fostu stărăstoaie de neguţători de târg

107
În zapisele în care apare ca martor, numele său este însoţit de amprenta digitală (ibidem,
p. 175, nr. 199; p. 404, nr. 446). Despre el: C. A. Stoide, Ştiri despre câţiva zugravi moldoveni din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în MMS, XXXV, 1959, 7–8, p. 422–423.
108
Documente…, II, p. 503, nr. 567; C. A. Stoide, op. cit., p. 424.
109
Documente…, II, p. 544, nr. 617.
110
Ibidem, p. 580–581, nr. 659.
111
Ibidem, III, p. 42–43, nr. 51.
112
Ibidem, p. 137, nr. 159. Despre o altă opincăriţă, Paraschiva, martor la o diată, nu pot spune
dacă era soţia unui opincar sau dacă practica ea însăşi acest meşteşug (ibidem, p. 501, nr. 575).
113
Documente statistice…, I, p. 65.
114
Documente…, II, p. 506, nr. 570.
115
Ea nu trebuie confundată cu o altă Maria tălpălăriţa, „mahalagiţă”, martor la un zapis din
1780 (ibidem, VII, p. 575, nr. 445).
116
V. şi Şt. Olteanu, Un aspect al producţiei meşteşugăreşti în oraşele din Moldova în secolul
al XVII-lea (prelucrarea pieilor), în „Studii. Revista de Istorie”, X, 1957, 3, p. 94; idem şi Constantin
Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova…, p. 177.
117
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 216–217.

87
de Iaşi”118, dar această formulă trebuie pusă numaidecât alături de aceea cuprinsă în
alte documente: „giupâneasa lui Pascal, ce-au fostu staroste de neguţători” sau
„giupânéasă, anume Agafiia, ce-au fostu a răposatului Passcal, starosté de
neguţători”119. Comparaţia vădeşte că „stărăstoaia” nu fusese ea însăşi conducător
al breslei negustorilor, ci doar soţia starostelui. Acesta se numea Pascal şi era
negustor grec120, cunoscător de carte, atestat ca staroste la 1659121 şi ca fost staroste
începând din 1664122. A murit înainte de 12 iunie 1669, lăsându-şi soţia văduvă şi
fără copii, însă dându-i învăţătură, „la datul sufletului său şi cu limbă de moarte”,
să dăruiască din moşiile pe care le agonisiseră împreună şi din cele moştenite123.
Jupâneasa avea să facă întocmai, dăruind lui Iane neguţătorul, „om strein”, pe care
ea-l „încăsătorise”, o pivniţă de piatră şi trei dughene, situate pe Uliţa Târgului
Vechi, moştenite de la părinţii săi124. Din păcate, nici actele acestei donaţii şi nici
altele nu trădează identitatea părinţilor Agahiţei. Chiar dacă familia ei va fi fost
străină, este cert că înaintaşii săi se stabiliseră la Iaşi măcar de o generaţie, dacă
apucaseră să devină stăpâni de dughene. Există, totuşi, un element care ar putea
contribui cândva la descoperirea neamului Agahiţei: sigiliul acesteia, mobilat cu un
vultur bicefal şi având legenda „& Agahita. 1655”125. Cum multe dintre
persoanele care, în Moldova, au utilizat ca însemn pasărea imperială au fost deja
studiate126, o investigaţie în această direcţie ar putea eventual aduce o lumină şi în
privinţa strămoşilor jupânesei.
Astfel, prin mici incursiuni genealogice, de pe lista de meserii asociate, la o
primă şi superficială vedere, cu numele unor femei, dispar acelea de săbier, şelar,
zugrav, bănar, tălpălar sau opincar. Este o dovadă că doar cercetările speciale ar
putea stabili, în viitor, cu mai multă precizie, statutul unor femei din Iaşi, legate de
meserii specifice bărbaţilor, precum: Măria bărbieriţa127, o potcovăriţă, al cărei
118
Documente…, II, p. 423, nr. 466.
119
Ibidem, p. 228, nr. 259; p. 250, nr. 276.
120
Ibidem, I, p. 411, nr. 336; ibidem, II, p. 402, nr. 444.
121
Ibidem, I, p. 510, nr. 455.
122
Ibidem, II, p. 63, nr. 61; p. 85, nr. 89; v. şi ibidem, I, p. 404, nr. 328; p. 405, nr. 329; p. 425,
nr. 355; p. 427, nr. 358; ibidem, II, p. 181, nr. 206; p. 376, nr. 410.
123
Ibidem, II, p. 228–229, nr. 259.
124
Ibidem, p. 229, nr. 259; p. 250, nr. 276.
125
Ibidem, p. 230, nr. 259.
126
Petronel Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale moldoveneşti, I, în ArhGen, IV
(IX), 1997, 1–2, p. 264–266; Maria Magdalena Székely, Paleologii din Moldova, în vol. De potestate.
Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2006, p. 525–536; Sorin Iftimi, Animalele în heraldica boierească din Moldova (secolele XIV–XVIII),
în Lumea animalelor. Realităţi, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria Magdalena Székely,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 414–416.
127
Măria bărbieriţa avea case la începutul Uliţei Făinei, „înpotriva Picioragăi”, şi un loc pe
Uliţa Nouă, alături de Mălanca (Documente…, I, p. 402, nr. 325; p. 403, nr. 326; p. 405, nr. 330;
p. 436–437, nr. 368 şi nota 1; DRH, A, XXVIII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 196, nr. 249;
p. 220, nr. 279; p. 366, nr. 426). Poate că tot ea stăpânise şi vii la Iaşi, menţionate abia la 1793
(Documente…, IX, p. 199, nr. 222). Faptul că, pe la 1638–1639, un bărbier din Suceava primea, în
schimbul serviciilor sale, o fotă şi o năframă (Suceava. File de istorie. Documente privitoare la
istoria oraşului, 1388–1918, I, ediţie de documente întocmită de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ştefan
Ceauşu, Ioan Caproşu, Gavril Irimescu, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989,

88
nume nu este cunoscut, dar care avea un fiu, Efrim128, Irina băieşiţa129, Ştefana
căldărăriţa130, Aniţa săponăriţa131, Profira cizmăriţa132 ori o abăgeriţă anonimă133.

p. 273, nr. 143), nu constituie, aşa cum crezuse N. Iorga, „cea dintăi pomenire a bărbiereselor în
izvoarele istoriei” (N. Iorga, Medici şi medicină în trecutul românesc. Conferinţă ţinută la Societatea
Studenţilor în Medicină, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 30; v. şi
ibidem, ediţie îngrijită, adnotată şi indice general de Irina Croitoru, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2013, p. 44, nota 93).
Cel dintâi bărbier atestat la Iaşi este Tudor, în primii ani ai veacului al XVII-lea
(Documente…, I, p. 88–89, nr. 62). Lui îi urmează, până la 1645: Albul (ibidem, p. 191, nr. 140); Ilia,
Voico şi Enachie (ibidem, p. 308, nr. 230; p. 351, nr. 267, 268), precum şi Vasilie Gânscă, ajuns şi
staroste de bărbieri (ibidem, p. 351, nr. 267, 268).
În primii ani ai secolului al XVIII-lea, se vorbeşte despre o Ileana bărbieriţa, proprietară a unei
dughene (ibidem, III, p. 290, nr. 320), şi despre Costina bărbieriţa, soţie a unui Matei şi soră a
Angheluşei, proprietară a unei case construite chiar de ea (ibidem, p. 320, nr. 356; p. 539–540,
nr. 619; p. 541, nr. 622). La 1755, catastiful Iaşilor o înregistrează pe Sanda bărbieriţa din mahalaua
Hagioaiei, femeie săracă (Documente statistice…, I, p. 21), iar un zapis aproape contemporan, pe
Măranda bărbieriţa (Documente…, VIII, p. 369, nr. 288; v. şi p. 667–668, nr. 536, cu informaţia că
Măranda era fiica Ioanei Chelboaia). O structură de înrudire interesantă, care şi-ar putea vădi utilitatea
într-o cercetare viitoare a statutului Măriei bărbieriţa, se găseşte într-o mărturie din 1741: Angheluşa,
fata unei bărbieriţe nenumite, este arătată ca nepoată de soră a Mutei, fata lui Gligoraş bărbierul
(ibidem, V, p. 61, nr. 112). Or, despre Gligoraş bărbierul se ştie că a avut un fiu, Neculai, şi două
fiice, Irina Muta şi Catrina (ibidem, IV, p. 1–2, nr. 3), ceea ce înseamnă că mama Angheluşei se
numea Catrina. Ar fi de văzut dacă ea moştenise meseria părintelui său ori a fost căsătorită cu un bărbier.
128
Acest Efrim avea casă pe Uliţa Strâmbă (Documente…, I, p. 426, nr. 356).
Numărul potcovarilor din Iaşi, înregistrat în documente până la 1649, este relativ mare,
începând cu Ursu (ibidem, p. 81–82, nr. 56) şi continuând cu Ambrohie (ibidem, p. 351, nr. 267);
Ionaşco Sucevan (ibidem, p. 370, nr. 289; p. 407, nr. 332, 333); Ştefan, a cărui fată, Irina, apare la
1648 (ibidem, p. 419, nr. 347), sau Gligorie (ibidem, p. 419, nr. 347; p. 427, nr. 358). În 1640, este
menţionat şi Gligorie, potcovarul domnesc (ibidem, p. 375, nr. 293).
129
Documente…, II, p. 64, nr. 62. Irina avea un fiu, Arpentie, şi deţinuse un loc de casă în
Uliţa Nouă, „pân-în Uliţa den Afară”.
Pentru secolul al XVII-lea, îmi sunt cunoscuţi doar Petrea băiaşul (ibidem, I, p. 292, nr. 214) şi
Ivan feredeuşul, „meşterul Măriei Sale, Ion vodă”, rob al lui Vasile Lupu, care s-a dus „la Ţarigrad la
Vasilie vodă şi acolo s-au săvârşit” (ibidem, p. 514, nr. 459; ibidem, II, p. 281, nr. 302).
Chiar dacă izvoarele nu o afirmă în chip explicit, este mai presus de orice îndoială că serviciile
din ferdeiele destinate femeilor – precum cel frecventat, de pildă, de ţiitoarea lui Dumitraşco vodă
Cantacuzino (Ion Neculce, Opere, p. 291) – erau asigurate de persoane de sex feminin.
130
Documente…, II, p. 134, nr. 151.
Un Vasilie căldărariul este menţionat ca martor în 1640 (ibidem, I, p. 364, nr. 285).
În secolul al XVIII-lea, trăiau Andrei abăgeriul şi soţia lui, Sanda, fata Chelsiei căldărăriţa
(ibidem, IV, p. 130, nr. 185; v. şi ibidem, V, p. 227, nr. 416; ibidem, X, p. 404, nr. 48). Interesant este
cazul înfăţişat într-un document în care sunt citate două zapise: în primul, din 1768, o casă din
mahalaua Căcainei era cumpărată de un Toader mesărciul şi soţia sa, Vasilca; în cel de-al doilea, casa
din Căcaina era vândută de Vasilca căldărăriţa (ibidem, VIII, p. 225, nr. 175), ceea ce ar însemna că
soţia meserciului era căldărăriţă.
131
Documente…, II, p. 389, nr. 428.
Cel dintâi săpunar din Iaşi atestat în acte este Gligorie Sorăci (ibidem, I, p. 401, nr. 322),
urmat, în ordine cronologică, până la 1675, de Ştefan (ibidem, p. 456, nr. 395) şi de Gligorie, al cărui
ginere, Costachi croitorul, trăia la 1675 (ibidem, II, p. 389, nr. 428).
O săpunăriţă cu nume necunoscut stăpânise cândva un loc de casă în mahalaua Tălpălărie, loc
care avea să fie din nou vândut la 1721 (ibidem, III, p. 530, nr. 603). O alta, Catrina, avusese casă în
mahalaua Feredeielor şi o vânduse lui Pavăl bărbierul, despre care se spunea, la 1776, că „au murit şi
casa din vrémea moscalilor s-au strâcat” (ibidem, VII, p. 236, nr. 220). Mai târziu, este atestată o

89
 Sondajul întreprins acum asupra documentelor oraşului Iaşi, în căutarea
femeilor cu meserii, impune metoda de urmat într-o asemenea examinare. Sub
raport terminologic, sufixul –iţă poate să indice atât o femeie angrenată în
producţia de bunuri sau în comerţul târgului (pităriţă, cârciumăriţă, vinărsăriţă,
bărăriţă, croitoriţă, priscorniţă), cât şi pe soţia unui meseriaş, slujbaş sau neguţător
(săbieriţă, şelăriţă, băcăliţă, zugrăviţă, bănăriţă, tălpălăriţă, după modelele mai
evidente: armăşiţă, călărăşiţă, căpităniţă, cupăriţă, diaconiţă, fustăşiţă, iconomiţă,

Maria săpunăriţa, dimpreună cu fiul ei, Ioniţă (ibidem, VIII, p. 225, nr. 175; v. şi p. 636, nr. 503).
Pentru desluşiri, ar fi, poate, utilă o paralelă cu informaţiile cuprinse într-un document din 1757:
Văsăica soponăriţa vindea o casă în Ţigănime, lângă Bahlui, nepotului său, Dragomir. Văsăica era
văduva lui Moisă soponarul (pentru el, v. şi ibidem, IV, p. 229, nr. 315) şi avea cumnat pe Lazăr
soponarul (ibidem, VI, p. 75, nr. 87; v. şi p. 292, nr. 339). La rândul său, nepotul Dragomir era tot
soponar (ibidem, p. 119, nr. 135; p. 168, nr. 193; p. 215, nr. 251). În acest caz, se vede că producerea
săpunului era o „afacere de familie”, întinsă pe cel puţin două generaţii. La fel stăteau lucrurile şi în
familia unei Maria, soţia lui Ioan călăraş de Ţarigrad, care se declara fiică a lui Ioniţă săponariul şi
nepoată a lui Ioan săponariul; mama sa, Ioana, era şi ea numită „săponăriţă” (ibidem, IX, p. 166–168,
nr. 183; ibidem, X, p. 74, nr. 73).
132
Documente…, II, p. 464, nr. 520.
Începând din 1631, când sunt înregistraţi ca martori Bejean starostele de cizmari şi Focşea
cizmarul (ibidem, I, p. 294, nr. 216), şi până în 1679, documentele îi mai amintesc pe: Ionaşco Babici
(ibidem, p. 527, nr. 476); grecul Toader (ibidem, p. 390, nr. 310; p. 433, nr. 364: semnează „Θεοδορος
τζησμαρις”); Oprea (ibidem, p. 399, nr. 321; p. 407, nr. 332, 333; p. 412, nr. 337; ibidem, II, p. 179,
nr. 204; p. 180, nr. 205; p. 319, nr. 343); Dănăilă, fiul Maricăi Pârloaia (ibidem, I, p. 411, nr. 336);
Ghiorghie (ibidem, p. 449, nr. 386; ibidem, II, p. 178, nr. 203); Iacob, fiul Oprei – poate acelaşi cu cel
de mai sus (ibidem, I, p. 481, nr. 420; p. 487, nr. 428; p. 494, nr. 435; ibidem, II, p. 407, nr. 450);
Tănasie (ibidem, I, p. 509, nr. 453; ibidem, II, p. 408, nr. 450); Hilip, Stan şi Apostol (ibidem, II, p.
66, nr. 64; p. 67, nr. 66); Neniul şi Ionaşco, ginerele lui Toader cizmarul – poate grecul de mai sus
(ibidem, p. 76, nr. 79; p. 96–98, nr. 99, 101; p. 117, nr. 128; p. 195, nr. 223); Ion, staroste de cizmari
(ibidem, p. 147, nr. 163); Ifrim (ibidem, p. 154, nr. 173); Nenov (ibidem, p. 196, nr. 224); Sâmbotin
(ibidem, p. 407, nr. 450); Sava (ibidem, p. 441, nr. 490); Vasilie şi Leondar (ibidem, p. 460, nr. 517;
p. 464, nr. 520). În acelaşi interval, ca cizmari domneşti sunt atestaţi: Gheorghie (ibidem, I, p. 426, nr. 356);
Neaniul şi Stan (ibidem, p. 449, nr. 386), precum şi Ion (ibidem, p. 514, nr. 459).
Nu-mi este cunoscut statutul Sandei Ivăneasa cizmăriţa (ibidem, VIII, p. 217, nr. 167). În
schimb, o Aniţa cizmăriţa era cu certitudine soţia lui Vasile cizmarul (ibidem, VII, p. 231, nr. 213).
133
Documente…, II, p. 465, nr. 520.
Prima atestare documentară a unui abăger din Iaşi, Brezda, datează din 1648 (ibidem, I, p. 422,
nr. 351). Apoi, până în 1679, mai sunt menţionaţi: Hriste (ibidem, II, p. 9, nr. 9); Ivan (ibidem, p. 47,
nr. 45); Ursul (ibidem, p. 282, nr. 302); Leondari (ibidem, p. 300, nr. 327; p. 402, nr. 444); Vasilie,
Dima şi Istratie (ibidem, p. 385, nr. 421); Stan (ibidem, p. 403, nr. 445); Andrieş, Pătraşco,
Dumitraşco şi Iordachi (ibidem, p. 465, nr. 520).
O Măria Toderiasa, care vânduse, împreună cu fiii săi, două dughene în Târgul de Jos, este
numită în însemnările de pe zapisul de vânzare, „Măriuţa abăgeriţa” sau, pur şi simplu, „abăgeriţa”
(ibidem, III, p. 421–422, nr. 476; v. şi p. 454–455, nr. 520; ibidem, IV, p. 11, nr. 17). Ea era soţia lui
Toader abăgeriul (ibidem, III, p. 422, nr. 476; ibidem, IV, p. 52, nr. 64). În două zapise ulterioare,
figurează, printre martori, o Fana abăgeriţa (ibidem, V, p. 243, nr. 435) şi o Ilinca abăgeriţa (ibidem,
p. 446, nr. 695). Aceasta din urmă, fiică a unei Aniţa şi nepoată a lui Gheorghe cupeţul, stăpânea o
seamă de dughene în Iaşi (ibidem, VI, p. 451–452, nr. 510), avea casă în apropierea bisericii Sfinţii
Theodori şi era văduva unui abăger (ibidem, V, p. 452–453, nr. 702), mai exact a lui Ilie (ibidem, VI,
p. 451, nr. 510). Ilinca abăgeriţa trebuie să fie una şi aceeaşi cu Iliiasa abăgeriţa, vânzătoarea unor vii
la Miroslava (ibidem, p. 429, nr. 475; pentru viile de la Miroslava ale abăgerului Ilie: ibidem, IV,
p. 167–168, nr. 233; ibidem, V, p. 276, nr. 482). Numele unei alte abăgeriţe, Safta, răsare dintr-o listă
de cheltuieli întocmită la 1765 (ibidem, VI, p. 544, nr. 624).

90
isprăvniciţă, polcovniciţă, seimeniţă, stegăriţă, trâmbiceriţă, tufecciţă, uşeriţă, vătăjiţă,
vătămăniţă).
Ca elemente de control şi termeni de comparaţie s-ar putea utiliza cazuri mai
noi şi mai bine documentate, din secolul al XVIII-lea, când în acte se strecoară şi
câte o zlătăriţă134, olăriţă135, ierbăriţă136, lăcătuşiţă137, făclieriţă138, butnăriţă139,
bucătăriţă140, nălbăriţă141, ceaprăgăriţă142, sacagiţă143, brăhăriţă144, doftoriţă145,
butnăriţă146, teslăriţă147, borşăriţă148, grădinăriţă149, pâslăriţă150, măturăriţă
sau măturătoare151, chingăriţă152, telaliţă153, lemnăriţă154, doftoroaie155,
târsănăriţă156, cofetăriţă157, mătăsăriţă158, işlicăriţă159, pescăriţă160, olăriţă161,
pietrăriţă162, blănăriţă163, sau fierăriţă164. Pentru unele dintre acestea există probe
că erau soţii sau văduve ale unor meşteri ori negustori165. Din păcate, sărăcia
134
Documente…, III, p. 282–283, nr. 310.
135
Ibidem, p. 292, nr. 324.
136
Ibidem, p. 298, nr. 330.
137
Ibidem, p. 341, nr. 384.
138
Ibidem, IV, p. 85, nr. 117; ibidem, VI, p. 234, nr. 270.
139
Ibidem, X, p. 401, nr. 41.
140
Ibidem, V, p. 212, nr. 395; p. 490, nr. 754; Documente statistice…, I, p. 62, 70.
141
Documente…, VII, p. 658, nr. D.
142
Ibidem, V, p. 438, nr. 683; p. 582–583, nr. 858; ibidem, VI, p. 153, nr. 176; ibidem, VII,
p. 92, nr. 101.
143
Ibidem, V, p. 518, nr. 791.
144
Ibidem, p. 591, nr. 865.
145
Documente statistice…, I, p. 38.
146
Ibidem, p. 53.
147
Ibidem, p. 56; Documente…, VI, p. 478, nr. 547.
148
Documente…, VI, p. 259, nr. 300.
149
Ibidem, p. 309, nr. 359.
150
Ibidem, X, p. 471, nr. 131; ibidem, VIII, p. 480, nr. 383.
151
Ibidem, VI, p. 522, nr. 602; ibidem, VII, p. 270, nr. 221; p. 364, nr. 266; ibidem, IX, p. 339, nr. 350.
152
Ibidem, VI, p. 736, nr. 835.
153
Ibidem, p. 757, nr. 865; ibidem, VII, p. 226, nr. 206.
154
Ibidem, X, p. 171, nr. 186.
155
Documente statistice…, I, p. 105.
156
Ibidem, p. 100; Documente…, VIII, p. 471, nr. 376.
157
Documente statistice…, I, p. 108, 110.
158
Ibidem, p. 118; Documente…, VIII, p. 319, nr. 251.
159
Documente…, VII, p. 169, nr. 154; ibidem, X, p. 12, nr. 6.
160
Ibidem, VII, p. 393, nr. 296; ibidem, IX, p. 58, nr. 58.
161
Ibidem, VIII, p. 224, nr. 174; p. 226, nr. 175; ibidem, IX, p. 238, nr. 252; p. 283, nr. 298.
162
Ibidem, VIII, p. 546, nr. 432.
163
Ibidem, p. 701, nr. 571.
164
Ibidem, X, p. 66, nr. 70.
165
Ibidem, III, p. 265, nr. 296; p. 371, nr. 422; p. 140, nr. 163; p. 319, nr. 355 (Andreiasa
făclieriţa); ibidem, p. 286, nr. 314; p. 301, nr. 334; p. 141, nr. 164; p. 148, nr. 175 (Dimoaia blănăriţa);
ibidem, IV, p. 13, nr. 19 (Maria zlătăriţa); ibidem, p. 15, nr. 22; p. 105, nr. 146 (Irinuţa făclieriţa);
ibidem, V, p. 163, nr. 300; p. 163–164, nr. 301; p. 168, nr. 306; p. 246–247, nr. 441 (Mierla olăriţa);
ibidem, VIII, p. 278, nr. 206; p. 639–641, nr. 506; p. 674, nr. 548 (Maria solonăriţa); ibidem, p. 550,
nr. 435 (Zmaragda blănăriţa); ibidem, p. 633, nr. 499 (Elena cofetăriţa); ibidem, IX, p. 233, nr. 248
(Catrina ceasornicăriţa); ibidem, X, p. 92, nr. 86; p. 217, nr. 234 (Ilinca butnăriţa); ibidem, p. 174–175,
nr. 191; p. 239–240, nr. 264; p. 276–277, nr. 294 (Maria ciubotăriţa); ibidem, p. 332–333, nr. 362
(Ioana butnăriţa).

91
izvoarelor din secolul al XVII-lea împiedică adesea investigaţia genealogică. În
aceste situaţii, stabilirea uliţei sau mahalalei în care se găseau casele şi dughenele
respectivelor femei, succesiunea stăpânirilor şi vecinătăţile ar fi folositoare în
încercarea de recompunere a structurilor de înrudire şi de solidaritate.
Femeile de moravuri uşoare – care n-au făcut obiectul acestei reconstituiri –
aveau şi ele meseria lor, din care câştigau bani166. Fiinţele acestea, care bântuiau
prin crâşmele Iaşilor, cu capul descoperit şi părul despletit, îmbrăcate în rochii
pestriţe din atlaz, din stofă de mătase şi de catifea, încălţate în papuci cu tocurile
înalte şi bătute cu cuie prevăzute cu capete mari, aurite167, îşi aşteaptă în continuare
cercetătorul interesat168.
Izvoarele examinate pun în lumină asemănările mărunte, dar şi diferenţele
majore dintre Moldova veacului al XVII-lea şi alte ţări contemporane ei, în ceea ce
priveşte munca femeilor. La noi, femeile au ieşit pe piaţa muncii foarte târziu, la o
vreme când în Occident se înregistra deja o restrângere a activităţilor lor lucrative.
Etapa manufacturilor casnice, de pildă, lipseşte cu totul din izvoarele ieşene, deşi
realitatea ca atare trebuie să fi existat. Este mai presus de îndoială că şi aici au
funcţionat ateliere, în care bărbaţii din familie lucrau împreună cu soţiile, fiicele
sau surorile lor. Însă confruntări între aceşti meseriaşi şi aceia organizaţi în
corporaţii nu pot fi imaginate, din simplul motiv că breslele din Moldova au apărut
într-o altă etapă. În egală măsură, nu putem vorbi nici despre un declin al poziţiei
economice a femeilor în veacul al XVI-lea sau despre o limitare a accesului lor la
unele ocupaţii, pentru că însăşi menţionarea participării lor la viaţa economică a
Iaşilor datează de-abia din cea de-a doua jumătate a respectivului secol.

166
Ruth Mazo Karras, Women’s Labors: Reproduction and Sex Work in Medieval Europe, în
JWH, 15, 2004, 4, p. 153–158.
167
Călători străini…, VI, p. 485; v. şi ibidem, p. 423, 735.
168
Prostituţia în oraşe este un subiect de cercetare bogat reprezentat în istoriografia
occidentală: Bronislaw Geremek, Les marginaux parisiens aux XIVe et XVe siècles, traduit du polonais
par Daniel Beauvois, Flammarion, Paris, 1976, p. 253–290; Jacques Rossiaud, Prostitution, jeunesse
et société dans les villes du sud-est au XVe siècle, în „Annales. ESC”, 31, 1976, 2, p. 289–325;
Richard C. Trexler, La prostitution florentine au XVe siècle: patronages et clientèles, în „Annales.
ESC”, 36, 1981, 6, p. 983–1015; Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 416–423; Jacques Rossiaud, La
prostitution médiévale, Flammarion, Paris, 1988; Elizabeth S. Cohen, “Courtesans” and “Whores”:
Words and Behavior in Roman Streets, în WS, 19, 1991, p. 201–208; Ruth Mazo Karras, Common
Women. Prostitution and Sexuality in Medieval England, Oxford University Press, New York-Oxford,
1996; Elizabeth S. Cohen, Seen and Known: Prostitutes in the Cityscape of Late-Sixteenth-Century
Rome, în RS, 12, 1998, 3, p. 392–409; Ruth Mazo Karras, Sex and the Singlewoman, în vol.
Singlewomen in the European Past, 1250–1800, edited by Judith M. Bennett and Amy M. Froide,
University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1998, p. 127–145; eadem, Prostitution and the
Question of Sexual Identity in Medieval Europe, în JWH, 11, 1999, 2, p. 159–177; Joëlle Rollo-
Koster, From Prostitutes to Brides of Christ: The Avignonese Repenties in the Late Middle Ages, în
JMEMS, 32, 2002, 1, p. 109–144; Lotte van de Pol, Der Bürger und die Hure. Das sündige Gewerbe
im Amsterdam der Frühen Neuzeit, Campus Verlag, Frankfurt am Main, 2006; Dagmar M. H. Hemmie,
Ungeordnete Unzucht. Prostitution im Hanseraum (12.–16. Jahrhundert): Lübeck – Bergen –
Helsingør, Böhlau Verlag, Köln, 2007; Leah Lydia Otis, Prostitution in Medieval Society: The
History of an Urban Institution in Languedoc, University of Chicago Press, Chicago, 2009. Pentru
modalităţile prin care societatea a căutat să ajute femeile sărace, astfel încât acestea să nu ajungă a se
prostitua: Monica Chojnacka, Women, Charity, and Community in Early Modern Venice: The Casa
delle Zitelle, în RQ, 51, 1998, 1, p. 68–91; eadem, Working Women of Early Modern Venice, p. 124–127.

92
 Nivelul simbriei169, aspect fundamental în încercarea de a determina
importanţa socială a muncii femeilor, nu poate fi estimat, din pricina lipsei de surse
specifice. În cazul crâşmăriţelor, de pildă, nu se ştie dacă ele erau angajate de un
boier sau de o mănăstire pentru a vinde băuturi ori dacă dughenele în care lucrau le
aparţineau lor sau familiilor lor. În accepţiunea generală, „muncă” înseamnă
implicit „muncă plătită”170, însă mă întreb dacă pentru spaţiul nostru n-ar fi
operantă o extindere a noţiunii, aşa încât ea să cuprindă toate îndeletnicirile
femeilor, nu numai cele remunerate, ci şi, de pildă, cele care aduceau scutiri de
dări, pentru că şi acestea aveau un semnificativ rol social.
Acceptarea femeilor în bresle171, chestiune extrem de complicată, nu numai
pentru istoriografia română172, care atinge, în egală măsură, domeniul istoriei sociale,
al istoriei economice şi pe cel al mentalităţilor, rămâne pe mai departe o problemă
deschisă. Un lucru este însă cert: principalii producători şi vânzători de bunuri din
Iaşi au fost, în tot secolul al XVII-lea şi în cel următor, bărbaţii, poate şi pentru că
principiul diviziunii muncii în funcţie de sex va fi fost mult prea bine statornicit.
Eşantionului supus acum analizei îi sunt proprii activităţi potrivite unei
femei, măcar din punctul de vedere al efortului fizic pe care îl presupuneau:
frământarea pâinii, comerţul, vânzarea şi (poate şi) fabricarea băuturilor, coaserea
veşmintelor, prepararea prescurilor. De altfel, în fundamentala sa lucrare,
Economia breslelor în Moldova, Eugen Pavlescu a observat că „negustoria şi
meşteşugurile erau accesibile femeilor”173. Cu timpul, spectrul acestor ocupaţii s-a
lărgit. După mijlocul secolului al XVIII-lea, încep a fi menţionate femeile în casă174
(a căror existenţă trebuie să fi fost însă mult anterioară, după cum o dovedesc
măcar referinţele la „slujnice” din letopiseţul lui Ion Neculce175, dar şi paralela cu
Occidentul176) şi mai ales lucrătoarele de la spitalul Sfântul Spiridon, angajate ca

169
Sandy Bardsley, Women’s Work Reconsidered: Gender and Wage Differentiation in Late
Medieval England, în PP, 165, 1999, p. 3–29.
170
Louise A. Tilly, Joan W. Scott, Les femmes, le travail et la famille, traduit de l’américain
par Monique Lebailly, Éditions Payot & Rivages, Paris, 2002, p. 11; v. şi Jean H. Quataert, The
Shaping of Women’s Work…, p. 1123–1124 şi nota 4.
171
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 127–130.
172
Maryanne Kowaleski and Judith M. Bennett, Crafts, Gilds, and Women in the Middle Ages:
Fifty Years after Marian K. Dale, în „Signs”, 14, 1989, 2, p. 474–488.
173
Eugen Pavlescu, op. cit., p. 127.
174
Documente…, V, p. 457, nr. 708.
175
Ion Neculce, Opere, p. 352, 373.
176
Jean Pierre Gutton, Domestiques et serviteurs dans la France de l’Ancien Régime, Aubier,
Paris, 1981; Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 157–162 (cu observaţia că, în Anglia secolului al
XVII-lea, o treime din familii aveau servitori); Susan Mosher Stuard, To Town to Serve: Urban
Domestic Slavery in Medieval Ragusa, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe, p. 39–55;
Christiane Klapisch-Zuber, Women Servants in Florence during the Fourteenth and Fifteenth
Centuries, în ibidem, p. 56–80; Dennis Romano, The Regulation of Domestic Service in Renaissance
Venice, în SCJ, 22, 1991, 4, p. 661–677; Madonna J. Hettinger, Defining the Servant: Legal and
Extra-Legal Terms of Employment in Fifteenth-Century England, în vol. The Work of Work:
Servitude, Slavery, and Labor in Medieval England, edited by Allen J. Frantzen and Douglas Moffat,
Cruithne Press, Glasgow, 1994, p. 206–228; Olwen Hufton, Le travail et la famille, în vol. Histoire
des femmes en Occident, III. XVIe–XVIIIe siècle, sous la direction de Natalie Zemon Davis et Arlette
Farge, Perrin, Paris, 2002, p. 29–32; Domestic Service and the Formation of European Identity.

93
femei în casă, pentru a face pâine, a spăla177, a îngriji bolnavii178 ori a prepara
bucate179. Dar acestea aparţineau lumii sărace a târgului180. Lipsite de mijloace
materiale, singure, bătrâne, ele erau silite să facă anumite treburi în schimbul unei
simbrii, a unei perechi de ciubote sau a unei scutiri de dări. Transformaseră, cu alte
cuvinte, „munca pentru folosul personal” în „muncă pe bani”181. Spre deosebire de
acestea, semenele lor din veacul al XVII-lea erau femei cu ceva stare. Stăpâneau
dughene ori case, cu care făceau diverse tranzacţii, şi s-a putut proba că una dintre
ele dădea bani cu împrumut.
În ciuda faptului că nu ştiau carte, ele constituiau o prezenţă activă în spaţiul
public. Erau socotite persoane respectabile şi cu autoritate, care puteau fi citate ca
martori, fie singure, fie însoţite de fiii lor. Pe scurt, faptul că erau producătoare sau
vânzătoare de bunuri nu le plasa într-o categorie socială inferioară, demnă de tot
dispreţul, ci, dimpotrivă, le aşeza între membrii de cinste ai comunităţii, aşa cum se
întâmpla, de exemplu, cu femeile întreprinzătoare din Europa apuseană182.
Şi la noi, ca şi aiurea183, acceptarea de către societate a femeilor care-şi
câştigau singure existenţa a presupus, desigur, depăşirea unor bariere mentale şi
chiar a unor restricţii de natură religioasă, mai ales că, în această privinţă, Biserica
ortodoxă era mai puţin concesivă în comparaţie cu Biserica catolică şi, mai ales, cu
diversele culte şi secte protestante184.
Unele, dacă nu toate femeile cu meserii din Iaşii secolului al XVII-lea, par să
fi fost văduve la momentul atestării lor185. Chiar dacă numele soţilor sunt cunoscute
arareori, este puţin probabil ca ele să fi fost celibatare, de vreme ce aveau copii şi
chiar gineri. Or, a crede că, în totalitatea lor, copiii lucrătoarelor erau bastarzi, ar fi
desigur exagerat ! Nu se poate stabili însă dacă respectivele femei desfăşuraseră
activităţi aducătoare de bani şi în răstimpul când soţii lor trăiseră şi nici dacă
începuseră prin a-i ajuta pe ei să-şi exercite meseria, ca „parteneri indispensabili”186,
sau dacă se orientaseră spre muncile extracasnice silite de împrejurări, după moartea
bărbaţilor.

Understanding the Globalization of Domestic Work, 16th–21st Centuries, Antoinette Fauve-Chamoux

ed., PeterLang, Berna, 2004; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives…, p. 186–198. Pentru
profesiunea de menajeră, specifică societăţii britanice moderne: Gilly Lehmann, The Birth of a New
Profession: The Housekeeper and her Status in the Seventeenth and Eighteenth Centuries, în vol. The
Invisible Woman. Aspects of Women’s Work in Eighteenth-Century Britain, edited by Isabelle
Baudino, Jacques Carré, Cécile Révauger, Ashgate, Aldershot-Burlington, 2005, p. 9–25.
177
Documente…, VI, p. 316, nr. 368.
178
Ibidem, p. 549, nr. 626; p. 717, nr. 810; ibidem, VII, p. 282, nr. 233; ibidem, VIII, p. 389,
nr. 302.
179
Ibidem, VII, p. 49, nr. 59; p. 83, nr. 95.
180
Pentru Anglia secolului al XVII-lea, s-a constatat că surorile medicale erau recrutate de
asemenea din clasele defavorizate, salariile lor fiind „jenant de mici” (Antonia Fraser, Vasul mai
slab…, p. 211).
181
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work…, p. 1123.
182
Antonia Fraser, op. cit., p. 384.
183
Claudia Opitz, Contraintes et libertés…, p. 395–398.
184
Antonia Fraser, op. cit., p. 384–386.
185
În ceea ce priveşte situaţia similară din Anglia: ibidem, p. 386–388.
186
Louise A. Tilly, Joan W. Scott, Les femmes, le travail et la famille, p. 95.

94
 Din sursele ieşene ale veacului al XVIII-lea se observă că, printre femeile cu
slujbe, se găseau şi unele care nu erau autohtone sau care nu erau creştine. O
işlicăriţă şi o telaliţă evreice187, ori o cusătoare şi o telaliţă ţigănci188 constituie
repere de la care s-ar putea porni în căutarea originii etnice sau a religiei femeilor
cu meserii din secolul anterior, mai ales că, în unele cazuri, există deja indicii că
acestea proveneau din familii alogene ori că erau căsătorite cu străini. Autohtone
sau nu, ele se mişcau oricum într-o lume din ce în ce mai împânzită de greci,
specializaţi în negoţ, dar şi în unele meşteşuguri, şi care acţionau nu numai în
virtutea solidarităţii de breaslă, ci şi a celei etnice189.
Comparaţia cu secolul al XVIII-lea, pentru care documentele atestă un număr
crescând de femei cu meserii, sugerează că, în veacul anterior, în Moldova nu se
înregistrase, precum în Occident, o devalorizare a muncii acestora, ci dimpotrivă.
Chiar acceptând ideea că istoria femeii şi mai ales aceea a muncii femeii ar trebui
reconstituită mai mult în termeni de continuitate decât de transformare, nu se poate
nega faptul că orientarea femeilor din Iaşi spre îndeletniciri lucrative corespunde,
pe de o parte, cu o tot mai pronunţată specializare a muncii, cu înmulţirea şi
diversificarea meşteşugurilor, cu organizarea breslelor190 şi, pe de altă parte, cu
dezvoltarea târgului, ca centru de producţie şi de consum191. Societatea se schimba
şi avea nevoie să folosească din plin capacităţile de producţie ale tuturor membrilor
săi192. Cum fenomenul este mult anterior eliberării robilor ţigani, el nu se poate
explica simplist, doar prin necesitatea înlocuirii unei forţe de muncă anulate cu o
alta. Îmi pare că nici căutarea unei mâini de lucru mai ieftine şi mai puţin
pretenţioase nu este o motivaţie suficientă. De altfel, este de remarcat că ocupaţiile
femeilor studiate aici nu erau dintre acelea care presupuneau forţă fizică şi muncă
brută, ci pricepere şi meşteşug. Sectoarele în care îşi desfăşurau ele activitatea erau
identice cu cele în care se ilustrau şi femeile din Apus193, adică alimentaţia şi micul
comerţ194. Lipsa unor industrii – precum cea a mătăsii sau a dantelei din Occident195 –
187
Documente…, VII, p. 169, nr. 154; p. 226, nr. 206; ibidem, X, p. 12, nr. 6.
188
Ibidem, VI, p. 381–382, nr. 419; p. 757, nr. 865.
189
Maria Magdalena Székely, Ctitori mari şi ctitori mici…, p. 86–87.
190
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 89; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban,
Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova…, p. 235–236; Istoria oraşului Iaşi, p. 141–145.
191
Pentru procesul de urbanizare în Moldova şi pentru structurile urbane până în secolul al
XVI-lea: Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu (sfârşitul sec. al XIII-lea –
începutul sec. al XVI-lea), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 323–467;
despre Iaşi, în acelaşi răstimp: ibidem, p. 535–543.
192
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work…, p. 1133.
193
Peter Earle, The Female Labour Market in London in the Late Seventeenth and Early
Eighteenth Centuries, în EcHR, 2nd ser., XLII, 1989, p. 328–353; Judith M. Bennett, Medieval
Women, Modern Women…, p. 156–157 şi nota 45 de la p. 171.
194
Referitor la angrenarea femeilor din Occident în activităţi comerciale, v. Sue Wright,
‘Churmaids, Huswyfes and Hucksters’: The Employment of Women in Tudor and Stuart Salisbury, în
vol. Women and Work in Pre-industrial England, p. 100–121; Rodney Hilton, Women Traders in
Medieval England, în idem, Class Conflict and the Crisis of Feudalism. Essays in Medieval Social
History, The Hambledon Press, Londra, 1985, p. 205–215; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a
Market Town…, p. 145–164; Cécile Béghin, Entre ombre et lumière…, p. 46–47; Claudia Opitz,
Contraintes et libertés…, p. 380–381, 383–386; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives…,
p. 198–207.
195
Marian K. Dale, The London Silkwomen of the Fifteenth Century, în EcHR, 1st ser., IV,
1933, 3, p. 324–335; Kay Lacey, The Production of ‘Narrow Ware’ by Silkwomen in Fourteenth and

95
a întârziat însă angrenarea femeilor de la noi în munci specifice celui de-al treilea
domeniu caracteristic, astfel că, în sectorul textil, au rămas să se manifeste doar
croitoriţele.
Pentru Iaşii celui de-al XVII-lea veac, deplasarea treburilor feminine din sfera
privată în cea publică suprapune trecerea de la structurile economice şi mentale de tip
feudal la acelea de tip capitalist. Angrenarea femeilor în viaţa economică a târgului,
chiar limitată ori difuză, individualizarea muncii lor şi recunoaşterea valorii ei sociale
reprezintă un indicator al modernităţii. Identificarea acestui reper îmi pare importantă şi
cred că verificarea relevanţei lui pentru spaţiul românesc, prin examinarea situaţiei din
alte târguri moldoveneşti şi, într-o etapă ulterioară, şi munteneşti, ar putea constitui un
punct de pornire pentru o nouă abordare a chestiunii începutului epocii noastre
moderne. S-ar putea proba în acest fel dacă şi în ce măsură antrenarea femeilor în
producţia domestică de mărfuri şi în micul comerţ a contribuit la apariţia şi dezvoltarea
fenomenului de protoindustrializare, văzut ca o formă premergătoare sau iniţială a
industrializării196. În ciuda dificultăţilor pe care o asemenea întreprindere le presupune,
cred că o viitoare cercetare a femeilor care, trecând dincolo de gardul propriei
gospodării, s-au implicat în activităţi din sfera publică – domeniu eminamente
masculin în epoca medievală – ar putea aduce contribuţii noi la istoria burgheziei
româneşti şi ar putea data cu mai multă acurateţe apariţia ei197.
În Iaşii veacului al XVII-lea, cu uliţele prăfoase şi murdare, aflate într-o
neorânduială desăvârşită, cu dughene, acareturi şi case sărăcăcioase din lemn,
aşezate în coasta unor impunătoare biserici de zid, în târgul acesta cu iz vechi, pe
care Mihail Sadoveanu îl vedea ca pe un „amestec de chinovii, de curţi, de căsuţe,
de dugheni, gloduri, toloace şi medeanuri”, femeile de la tejghele, din spatele
tarabelor ori din ateliere, cu părul împletit şi răsucit pe cap198, strâns sub năframe
albe199, cu fustele lor din mătase colorată şi şorţ albastru pe deasupra200,
reprezentau, în mod paradoxal, lumea care începea să se mişte şi să se schimbe, în
căutare nu numai de bani şi bunuri, ci şi de un standard de viaţă mai înalt, de un trai
confortabil, în locuinţe mai largi şi mai potrivite cu nevoile unei femei moderne şi
ale familiei sale.

Fifteenth Century England, în TH, 18, 1987, 2, p. 187–204; Maryanne Kowaleski and Judith M. Bennett,
Crafts, Gilds, and Women…, p. 480–488; Cécile Béghin, op. cit., p. 48; Pamela Sharpe, Dealing with
Love: The Ambiguous Independence of the Single Woman in Early Modern England, în GH, 11, 1999, 2,
p. 209–232; Olwen Hufton, Le travail et la famille, p. 34–36.
196
Franklin F. Mendels, Proto-industrialization: The First Phase of the Industrialization
Process, în JEH, 32, 1972, 1, p. 241–261.
197
În această privinţă, pentru multe observaţii de fineţe şi substanţă, rămâne de neocolit cartea
lui Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Humanitas, Bucureşti, 2006.
O abordare nouă, din perspectivă genealogică, punând accent mai ales pe neamurile de mari vameşi şi
de negustori: Petronel Zahariuc, Sugestii genealogice pentru o cercetare a începuturilor burgheziei
româneşti, în RIS, IV–VII, 1999–2002, p. 26–36. Referitor la situaţia din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului următor: Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în
Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea).
Preliminariile unei istorii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 264–344.
198
Călători străini…, VI, p. 27.
199
Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 595.
200
Ibidem, VI, p. 485.

96
 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

AA = Arta şi Arheologia
AHR = American Historical Review
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”
AIR = Arhiva Istorică a României
ALIL = Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară
ALPR = Anuarul Liceului „Petru Rareş” Piatra Neamţ
ANM = Arhivele Naţionale Maghiare
ANR = Arhivele Naţionale ale României
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice
ASEER = The American Slavic and East European Review
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
BAR = Biblioteca Academiei Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Istorice a României
BNR = Biblioteca Naţională a României
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BS = Balkan Studies
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române
CAI = Caiete de Antropologie Istorică
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti
CDM. S1 = Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale. Supliment I
CI = Cercetări Istorice
CL = Cercetări Literare
CNA = Cronica Numismatică şi Arheologică
CvL = Convorbiri Literare
DIR = Documente privind istoria României
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
DRH A = Documenta Romaniae Historica, seria Moldova
DRH B = Documenta Romaniae Historica, seria Ţara Românească
EcHR = Economic History Review
FHS = French Historical Studies
FS = Feminist Studies
GH = Gender & History
GlB = Glasul Bisericii
HUS = Harvard Ukrainian Studies
HWJ = History Workshop Journal
IN = Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă)
JEH = Journal of Economic History
JFH = Journal of Family History
JMEMS = Journal of Medieval and Early Modern Studies
JWH = Journal of Women’s History

379
 MA = Moyen Âge
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
NH = Northern History
PP = Past & Present
RA = Revista Arhivelor
RER = Revue des Etudes Roumaines
RESEE = Revues des Etudes Sud-Est Europeennes
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen
RI = Revista Istorică
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie
RIM = Revista de Istorie a Moldovei
RIR = Revista Istorică Română
RIS = Revista de Istorie Socială
RMS = Reading Medieval Studies
RQ = Renaissance Quarterly
RS = Renaissance Studies
Rsl = Romanoslavica
SCJ = Sixteenth Century Journal
SEHR = Scandinavian Economic History Review
SJANI = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi
SJANS = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
SMMIM = Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Medie
SV = Studi Veneziani
TC = Teodor Codrescu
TH = Textile History
WS = Women’s Studies

380
 CUPRINS

Cuvânt-înainte ........................................................................................................................... 5

I. MOLDOVA, sec. XVII (Maria Magdalena Székely)

1. Portret de jupâneasă cu pandantiv. Todosia Nicoriţoaia ........................................... 9
2. Portret de doamnă fără de portret. Ecaterina-Dafina Dabija .................................... 25
3. Portret de doamnă cu ibovnic. Anastasia Duca ......................................................... 45
4. Portret de grup. Femei cu meserii în Iaşii veacului al XVII-lea ................................. 73
Ilustraţii

II. ŢARA ROMÂNEASCĂ, sec. XVII–XVIII (Violeta Barbu)

5. Elina Cantacuzino: Doamna „prea frumoasă la suflet şi la trup” ............................. 97
6. Maria Mamucca della Torre-Kálnoky: contesa de la fruntariile imperiilor ............... 149
7. Femei, jupânese şi doamne în căutarea dreptăţii ....................................................... 187
Ilustraţii

III. TRANSILVANIA, sec. XVII–XVIII (Kinga S. Tüdős)

8. O doamnă pentru vremuri noi: Sara Bulcesti-Székely-Haller (Kinga S. Tüdős şi
Violeta Barbu) ........................................................................................................... 241
9. Fidelitatea moştenirii secuieşti: Lázár Erzsébet, doamna contelui Kálnoky ............. 269
10. Datorie şi iubire: Mindszenti Krisztina, contesă Csáki ............................................ 291
11. Doamnele gospodine din Ţinutul Secuiesc şi grădinile lor ....................................... 321
Ilustraţii

IV. PRINCIPATELE ROMÂNE, sec. XIX (Angela Jianu)

12. Dora d’Istria: un dar făcut Europei ......................................................................... 331
13. Ermiona Asachi-Quinet şi „republica inteligenţelor” .............................................. 339
14. Maria Rosetti: iubire şi exil ...................................................................................... 349
15. Femei în exil: spaţiu, timp, text ................................................................................ 357
Ilustraţii

Abstract .......................................................................................................................... 365

Abrevieri bibliografice ................................................................................................... 379

381
382