UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZARE: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

Nedeia mocănească

                                              Studenți: Bularca Andreea Cristina

Buzăianu Oana Ștefania
Carcea Mădălina
                    Grupa: 16LF371
                                        Prof. Coordonator: Prof. univ. dr. Silviu Coposescu

Brașov
2020
Cuprins

Introducere.................................................................................................................................3
1. Cultura................................................................................................................................4
2. Căsătoria.............................................................................................................................5
3. Legenda şi istoria Târgului de Fete de pe Muntele Găina..................................................6
4. Nedeia mocănească (Sântilia) din orașul Covasna.............................................................9
4.1 Metodologie folosită.......................................................................................................9
4.2 Istoric al sărbătorii Sântilia...........................................................................................10
4.3 Sărbătoarea în ziua de azi..............................................................................................12
5. Anexe................................................................................................................................15
Bibliografie..............................................................................................................................17
Introducere

Antropologia culturală este ştiinţa despre om, ca purtător şi creator de valori culturale,
o disciplină complexă, cu un pronunţat caracter interdisciplinar care, la ora actuală, deţine un
loc bine meritat în cadrul disciplinelor social-umaniste, cu teorie şi metode proprii. Definită
de cele mai multe ori ca ştiinţă a alterităţii sau ştiinţă a explorării diversităţii umane,
antropologia a parcurs un drum lung până la dobândirea caracterului ei de ştiinţă de sine
stătătoare. [ CITATION Pri04 \l 1048 ]
În acest sens, unul dintre întemeietorii antropologiei canadiene, Sir Daniel Wilson, se
referă într-una din lucrările sale1 la antropologie, însă cu un puternic accent asupra
problemelor de natură fizică şi biologică. Wilson defineşte antropologia ca ştiinţă a omului
(Science of Man), care face referire la istoria naturală a omenirii, care în clasificarea generală
a cunoaşterii deţine primul loc ca şi ramură a zoologiei ori ştiinţă a fiinţelor vii. Într-un sens
mai larg, Wilson identifică diverse ştiinţe, cu statut propriu, în cadrul domeniului cunoaşterii,
cum ar fi anatomia şi fiziologia (cu rolul de a analiza structura şi funcţiile corpului uman),
psihologia (care urmăreşte procesele derulate la nivelul minţii umane), filologia (sau
principiile generale ale limbajului, urmărind în acelaşi timp şi relaţiile existente între limbile
anumitor rase ori naţiuni), etica (sau ştiinţa morală care defineşte îndatoririle ori regulile care
îl ghidează pe om în raporturile sale cu ceilalţi semeni), iar în cele din urmă, sociologia şi
ştiinţa despre cultură (care urmăresc dezvoltarea unor manifestări specifice precum arta,
ştiinţele, opiniile, credinţele, obiceiurile, legile şi instituţiile).
După unele definiţii mai recente, antropologia culturală este o ştiinţă comparativă,
care cercetează toate societăţile, antice şi moderne, simple ori complexe. Sau, în alt caz,
antropologia culturală este percepută ca ramură a antropologiei generale, care se focalizează
asupra modelelor de viaţă ale unei societăţi. Într-un alt caz, antropologia culturală poate fi
definită ca ştiinţă care urmăreşte să ofere o imagine completă şi sistematică asupra umanităţii.
Ph. Whitten şi D.A.K. Hunter definesc antropologia ca fiind o cale sau mai de grabă o sumă
de diverse modalităţi prin care fiinţele umane şi rudele lor primatele sunt studiate.
Dilema antropologie culturală - antropologie socială, generată în primul rând la
nivelul palierului terminologic, a fost clarificată printre alţii şi de Claude Lévi-Strauss, acesta
identificând predilecţia Marii Britanii pentru termenul de antropologie socială (având în
vedere pe de o parte, că James G. Frazer ocupase prima catedră din Anglia şi care purta acest
nume, iar pe de altă parte, prezenţa preocupărilor lui Alfred R. Radcliffe-Brown pentru
relaţiile sociale şi structura socială.
 1. Cultura

Pentru început trebuie precizat faptul că există trei perspective majore ale
antropologiei culturale, care au reprezentat elementul central în demersul interdisciplinar. În
primul rând, antropologia este o ştiinţă socială, alături de sociologie, economia generală,
politologia şi psihologia socială. Punctul comun din această perspectivă îl reprezintă individul
şi societatea, elemente care constituie obiect de studiu şi pentru celelalte discipline amintite
anterior. Cea de a doua perspectivă, biologică, face ca antropologia să devină apropiată
ştiinţelor naturii, prin studiul particularităţilor fizice ale oamenilor. În al treilea rând,
antropologia poate fi privită şi ca parte a disciplinelor umaniste, astfel antropologia filosofică
putând fi definită ca studiu filosofic al omului. Antropologul american W.A. Haviland
propune o ilustrare schematică destul de simplistă, dar sugestivă, a poziţiei antropologiei
culturale în sistemul generos caracteristic antropologiei generale, fiind în acelaşi timp fidel
disputei terminologice mai sus menţionate, între britanici şi americani. Cert este că Haviland
aduce la egalitate antropologia fizică şi antropologia culturală, căreia i se subordonează
etnologia sau antropologia socioculturală. O altă structurare a antropologiei generale este
propusă de alţi doi antropologi americani, Ph. Whitten şi D.E.K. Hunter, care ni se pare mai
potrivită şi în cadrul căreia pot fi defalcate cinci ramuri majore, echitabil amplasate pe acelaşi
palier: antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia culturală şi
antropologia aplicată.
Antropologia fizică este definită ca istorie naturală a hominizilor în extinderea lor în
timp şi spaţiu. Sarcinile ei sunt multiple, urmărind în primul rând ca în sfera hominizilor să
realizeze distincţia între forme dispărute şi forme recente, pe care să le analizeze şi să le
caracterizeze din perspectiva răspândirii geografice, indiferent dacă este vorba despre specii,
subspecii, varietăţi sau tipuri. În perioada de început a antropologiei, preocupările au vizat în
general fundamentele biologice ale rasei.
O altă sarcină o reprezintă reconstituirea antropogenezei, prin intermediul stabilirii
relaţiei existente între diferiţi hominizi şi formele înrudite. În cadrul antropologiei fizice
poate fi sesizat, de asemenea, un puternic caracter interdisciplinar, existând legături puternice
cu domenii precum geografia, etnologia, preistoria, geologia, paleontologia şi demografia.
În antropologie, evoluţioniştii vor fi cei dintâi care vor demara o analiză mai
aprofundată a înţelesului noţiunii de cultură. În acest context, Edward B. Tylor, pornind de la
culturile primitive, va lansa o teorie generală a culturii şi o definiţie (asupra căreia vom reveni
întrun capitol următor), dezvăluindu-se ca o unitate globală, compusă din manifestări de viaţă
precum mitologia, limbajul, practica animistă, riturile şi ritualurile, ceremoniile şi instituţiile
sociale.
Aproximativ aceeaşi traiectorie teoretică va fi urmată şi de Franz Boas şi Bronisław
Malinowski în demersul lor de teoretizare a culturii. Alţi antropologi percep cultura ca un
sistem (Ruth Fulton Benedict) iar difuzioniştii (şcoala germană a cercurilor culturale, şcoala
britanică şi şcoala difuzionismului cultural american) îşi dedică o mare parte a preocupărilor
studierii culturii. Sociologic vorbind, în cadrul culturii se poate face distincţia între o cultură
obiectivă, compusă din seturi de norme juridice, descoperiri din domeniul ştiinţei şi cultele
religioase; o cultură instituţională, reprezentată de foruri superioare cum ar fi statul sau
biserica (percepută aici ca o formă organizată a vieţii religioase) şi cultura personală. Din
aceeaşi perspectivă, poate fi identificată o cultură materială (percepută ca oricare fel de
manifestare fizică a vieţii unui popor); cultură nematerială (însumând cunoştinţele, opiniile,
valorile, normele şi obiceiurile - convenţii ale vieţii cotidiene: tabu-urile, legile, simbolurile,
limba şi gesturile. În cele din urmă, se cuvine amintită definiţia culturii propusă de celebrul
Jakob Burckhardt, autorul nu mai puţin celebrei lucrări Die Kultur der Renaissance in Italien.
Astfel, Burckhardt era de părere că numim cultură, suma activităţilor spiritului, ce au loc în
mod spontan şi nu pretind că au o valoare universală şi nici un caracter obligatoriu.

2. Căsătoria

În majoritatea societăţilor interacţiunea dintre bărbaţi şi femei înseamnă mai mult

decât actul sexual ocazional sau servirea mesei împreună. Relaţiile dintre bărbaţi şi femei
sunt, de fapt, o parte integrantă din aproape toate aspectele vieţii sociale. Datorită
semnificaţiei acestor relaţii şi a dispoziţiei noastre de a impune ordine, fiecare societate şi-a
creat instituţii pentru reglementarea acestor relaţii. Acestea sunt cuprinse în categoria
căsătorie: legătura sexuală şi economică legitimă dintre bărbaţi şi femei. În unele societăţi
această definiţie include şi legătura dintre membri aceluiaşi sex.
Căsătoria este formalizată prin diferite mijloace în diferite societăţi, dar în toate
cazurile există un act sau ritual recunoscute public. Actul poate fi unul foarte simplu. După
alegerea viitoarei soţii, un tânăr Tapirape va traversa piaţa satului cu un braţ de lemne de foc
pe care îl va depune la casa viitoarei soţii pentru a anunţa astfel căsătoria (Wagley, 1977:
157). Apoi îşi va muta hamacul alături de al acesteia şi va deveni astfel membru al casei ei.
Societăţile săteşti agricole au uneori ceremonii mai elaborate. La populaţia Kgatla din
Bechuanaland, sudul Africii (Schapera, 1940), ceremonia începe cu o logodnă care poate
dura doi sau trei ani, în timpul căreia cei doi sunt numiţi “soţ” şi “soţie” şi se fac schimburi de
daruri. Viitorul soţ are voie să se culce cu viitoarea soţie. (înainte de creştinare acest lucru se
făcea în mod deschis; acum trebuie să aibe loc în mod secret). Înaintea nunţii mireasa îşi
petrece mult timp singură în cort. Doar “ajutoarea” acesteia, de obicei fiica unchiului sau
mătuşii pe linie maternă, are voie să o vadă. In această perioadă viitoarea mireasă trebuie să
se îngraşe mâncând carne, cereale şi bând lapte. Înaintea nunţii mireasa şi mirele sunt
descântaţi pentru a fi protejaţi de vrăjitorie sau alte rele. Mireasa şi însoţitoarele ei merg apoi
la casa croitoresei unde se îmbracă în rochia de nuntă. Apoi părinţii acesteia îl cheamă pe
viitorul ginere la casa croitoresei trimiţându- o cană de bere. Dacă nu există o slujbă
religioasă, o ruda mai în vârstă le spune mirilor să se ia de braţ, iar procesiunea se va întoarce
acasă la mireasă. În cazul căsătoriilor creştine, nuntaşii merg de la casa croitoresei la biserică,
unde cuplul este căsătorit; după ceremonie se reîntorc la casa miresei. După o masă festivă
prelungită, nuntaşii merg la casa mirelui unde are loc o altă sărbătorire. Inainte ca cei doi să
fie consieraţi căsătoriţi legitim, tranzacţiile cu privire la preţul miresei trebuiesc îndeplinite.

3. Legenda şi istoria Târgului de Fete de pe Muntele Găina

”Ține moț de hastă straiță/Să mă hâț (joc) cu hastă moață/Până mă hâțai cu

moața/Se duse moțul cu straița!”…
Una dintre cele mai importante şi mai inedite sărbători  ale moților are loc în perioada
21-22 iulie 2018, în comuna Avram Iancu din Munții Apuseni. Este vorba despre Târgul de
Fete de pe Muntele Găina, o serbare populară moțească cu o vechime de sute de ani, a cărui
amploare și renume a depășit demult granițele țării noastre. Conform tradiției, Târgul de Fete
de pe Muntele Găina, zis și Muntele Dragostei,  are loc în cel mai apropiat sfârşit de
săptămână de ziua Sfântului Ilie, care este sărbătorit pe data de 20 iulie.
Dacă pe vremuri fetele veneau la târg pentru a fi pețite de feciori și se cununau chiar
pe Muntele Găina, în zilele noastre târgul este prilej pentru moți și turiști de pe alte meleaguri
de a petrece, a participa la concursuri de dansuri și gastronomie, concerte și spectacole
populare și de a admira creațiile meșterilor populari.
 Încărcată de misticism și ipoteze, originea acestui târg, pierdută în negura timpului, nu
face decât să ne fascineze ”creând și acum  în juru-i acel indefinit mister în care legenda și
realul se întrețes la modul necesar și firesc”.
Legenda Târgului de Fete de pe Muntele Găina
Una dintre legendele Muntelui Găina spune că aici locuia o crăiasă ce avea o găină
care făcea ouă de aur, iar îndrăgostiţii care veneau să-şi mărturisească dragostea primeau câte
un ou de aur.
Se spune că era odată, sus în Munţii Apuseni, o găină ce făcea ouă de aur. Moţii se
mirară cât se mirară, şi-au început s-o ocrotească, să-i închine cântece. În tot timpul anului ea
rămânea acolo sus fără să poată fi văzută, dar o dată pe an, de Sfântu Ilie, când moţii
obişnuiau să se întâlnească laolaltă dând prilej copiilor să se întâlnească şi să se cunoască,
găina noastră cobora, curioasă din fire, din cuibul ei nevăzut. Cobora cam până la Crucea
Iancului, bătea o dată din aripi şi se transformă într-o zână fermecătoare. Se apropia de tinerii
căsătoriţi ţinând un ou de aur în palme şi îl oferea acestora pentru fericire şi viaţa lungă. Aşa
au trecut ani şi ani, oamenii erau atât de fermecaţi de găina cu ouă de aur, încât au pus
numele acelui loc, Muntele Găina.
Dar nu toţi oamenii erau la fel, erau unii care vroiau ouăle de aur ale găinii doar
pentru ei. Astfel într-un an pe când găina era coborâtă din cuib, cum avea obiceiul de Sfântu
Ilie, câţiva vizitatori au urcat la cuibul găinii, ajutaţi fiind de diavol pentru că nu era cu
putinţă pentru un om obişnuit să-l dibuiască, şi au luat toate ouăle de aur din cuib. Odată
reîntoarsă la cuib şi văzând cele petrecute zâna noastră a bătut o dată din aripi, s-a prefăcut în
găină şi a zburat pe un alt munte, la Roşia Montană. Oricât s-au rugat oamenii, ea nu s-a mai
întors. Dar nici moţii nu şi-au pierdut speranţa şi se întâlnesc an de an, de Sfântu Ilie într-un
festival al iubirii şi încrederii, pe Muntele Găina cu speranţa că odată şi odată zâna fermecată
va coborî din nou …
Istoricii susţin că apariţia târgului s-a datorat necesităţii de comunicare între oamenii
acestor locuri, care trăiau în aşezări izolate şi risipite. Târgul a antrenat, alături de relaţiile
economice între locuitorii de pe Văile Arieşului şi Crişurilor, şi relaţii matrimoniale. Se spune
că fetele nemăritate veneau pe munte cu familiile lor și își instalau aici un cort cu zestre spre
deliciul feciorilor, care la rândul lor se pregăteau cu cele mai alese daruri pentru viitoarele
mirese.
Momentul-cheie era reprezentat de târguirea fetelor. Fata aleasă era invitată la joc şi
apoi cântărită pe o scândură, la capătul celălalt fiind pusă zestrea. Nu s-a întâmplat niciodată
ca vreo fată care a participat la acest târg să nu îşi fi aflat perechea, iar moţii cred că perechile
care şi-au unit destinele în acest loc „magic” au parte de fericire şi noroc. Târgul a făcut
posibilă întâlnirea şi căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, iar cununia se oficia direct pe
munte, în timpul nedeilor, de unde şi numele Târgul de fete. Ceremonia era însoţită de
cântece şi jocuri.
Despre târgul de fete de pe Muntele Găina vorbeşte şi Ion Rusu Ardeleanu în cartea sa
“Moţii” scriind: ”În cea dintâi duminecă după Sân-Petru liniștea din Găina încetează pentru o
zi. Este ziua fantasticului târg de fete, în vederea căruia din zorii zilei curg de pe toate văile și
dealurile moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare, ca să ia parte la acest
târg, unde cântecele lăutarilor asurzesc pădurile.
Dis de dimineață, doi delegaţi din partea moţilor din Vidra de sus şi doi din partea
moţilor crişeni din Bulzeşti se întâlnesc, schimbă câteva vorbe de salut şi trag o linie de
despărţire între moţi şi crişeni în timpul târgului de pe coama muntelui.  Linia este trasă astfel
că moţii se aşează cu merindele în partea de către răsărit, iar crișenii în partea de către apus.
Până pe la ora 10.00 dimineaţa toţi sunt ocupaţi cu vânzarea şi cumpărarea uneltelor
de casă şi agricole fabricate de ei după specialitatea locului.  După ce s-a terminat
cu târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească la iarbă verde şi să se adune în
jurul lăutarilor care cântă lângă un butoi cu vin ori cu rachiu de cireșe. Apoi, deodată se
încinge jocul peste întreg târgul şi vezi grupuri separate formate din moţi şi crişeni care, în
sunetul viorilor, clarinetelor, cimpoaielor și fluierelor, joacă hora, adresându-se unii altora
prin felurite chiuituri satirice, strigând crișanul către moț:
”Ține moț de hastă straiță
Să mă hâț (joc) cu hastă moață.
Până mă hâțai cu moața,
Se duse moțul cu straița!
Iar moțul îi răspunde:
Măi, crișene, lapte în teoc
Adă fata să ți-o joc
De nu țio-i juca-o bine,
Intre smerii în ea și-n tine!”

În zilele noastre, Târgul de Fete de la Muntele Găina nu mai are acelaşi scop, însă
tradiția se păstrează iar moții, împreună cu invitaţii sau turişti de pe alte meleaguri, ies an de
an în cea mai apropiată duminică de Sfântul Ilie sus pe munte, unde petrec, paticipă la
concursuri şi admiră sau chiar duc cu ei acasă un suvenir din creațiile meşterilor pupulari.
 Pregătirile pentru sărbătoare se realizează cu câteva zile înainte, iar plecarea spre
munţi are loc în jurul orei patru dimineaţa. Deschiderea evenimentului se face de către
vestitele tulnicărese de la Avram Iancu, urmând apoi programul artistic al participanţilor.
Deși această manifestare etno-culturală a fost atestată documentar în anul 1816, ea are
probabil o vechime mult mai mare.
Târgul de pe Muntele Găina a fost înregistrat de Consiliul Judeţean Alba ca marcă la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi reprezintă un pol al turismului folcloric pentru
judeţul Alba şi centrul Transilvaniei.

4. Nedeia mocănească (Sântilia) din orașul Covasna

4.1 Metodologie folosită

Metoda de cercetare folosită pentru a analiza această sărbătoare este observația.

Aceasta este de fapt, o acțiune în care noi cunoaștem, examinăm un obiect sau un proces și de
a face constatări sau critici asupra ceea ce am privit cu atenție. ,,Astăzi se acceptă
cvasiunanim că a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar şi „a inventa“ şi „a construi
realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981). Percepţia, procesul psihic pe care se bazează
observaţia, „pune în acţiune memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea
emoţională etc.” [ CITATION Che01 \l 1048 ]
Așa dar, observația se bazează în mare parte pe percepția individului care o
desfășoară. Modul în care vor fi observat și mai apoi descrise evenimentele din cadrul unui
proces, va fi influențat de credințele, valorile sau cultura individului. Observație este
metodică, adică are la bază o teorie, este integrală deoarece realitate poate fi înțeleasă doar în
totalitatea sa, este sistematică deoarece desfășurarea ei presupune un plan definit și este
analitică deoarece presupune desfacerea unui fenomen în elementele lui altcătuitoare și
examinarea fiecărui element în parte. Observația în mod general, este desfășurată în mod
vizual, deoarece cele mai multe informații care ne pot ajuta sunt cele văzute cu ochiun, însă
sunt și alte simțuri care ne pot ajuta să ducem la bun sfărșit observația, precum: sensibilitatea
acustică, tactilă, termică, olfactivă.
 4.2 Istoric al sărbătorii Sântilia

Obiceiurile, fiind parte integrantă, permanentă şi neeliminabilă a modului de trai al

oamenilor, făcând parte dintr-un sistem care nu a fost până acum schimbat, continuă să-şi
păstreze, în mare parte, funcţiile şi formele vechi. Realităţi culturale complexe, în care modul
de expresie artistic este doar o parte a întregului lor sincretic, ele nu sunt atât de expuse
procesului de trecere spre bunuri de consum, pe care îl constatăm la cântece şi dansuri în
special. Momente hotărâtoare din viaţa omului, naşterea, căsătoria, moartea, se cer marcate şi
astăzi prin obiceiuri, după cum se cer marcate şi zilele însemnate ale anului, cele legate de
solstiţiu sau echinox, de trecerea de la un anotimp la altul şi, în legătură direct cu aceasta, cele
legate de anumite practice gospodăreşti, de anumite munci. Astăzi, când cântecele şi
dansurile se creează tot mai puţin în mediile rurale, dar se performează tot mai mult în
spectacole şi concerte, devenind bunuri de consum cultural, obiceiurile, dând dovadă de o
mare tenacitate, continuă să trăiască cu rosturi şi forme tradiţionale. Mai mult chiar, în unele
locuri şi în anumite situaţii trec printr-o fază de înflorire deosebită, explicabilă prin noile
conotaţii pe care le capătă şi prin potenţarea caracterului lor ceremonial.
Cu ani în urmă, la Voineşti, sărbătoarea se desfăşura pe parcursul mai multor zile. O
dată pe an se făcea o coborâre mare a celor de la munte, în sat, la Sântilie. Ziua întâi se
petrecea de obicei în familie. In ziua a doua- “examen de catehizaţie” (slujba la biserică,
predică, spovedanie şi cuminecare), apoi adunarea la casa preotului. Restul zilei şi în zilele
următoare se mergea la horă, unde băieţii fac cunoştinţă cu fetele de măritat. Treceau din nou
pe la preot şi, cu binecuvântarea lui, urcau din nou la munte, de unde nu se mai întorceau
până la Sântilia viitoare.
Cu o săptămână înainte se începeau pregătirile necesare pentru nedeie. Casa se văruia
frumos, toate lucrurile se spălau şi se puneau în ordine, curtea se mătura “frumos ca o
oglindă”. Se aduceau şi se ornau porţile cu ramuri de brad sau stejar. La nedeie alergau şi mic
şi mare, tânăr şi bătrân; fetele şi feciorii, legaţi să-i ţii, şi tot ar scăpa să participe la nedeie.
“Crapă să se ducă la nedeie”, după expresia unor localnici. Fie omul cât de strâmtorat, se
zbate cu săptămâni înainte, “ca să nu se facă de râs şi să fie şi el în rândul lumii”. Nedeia
trebuie să se facă pentru că “aşa am apucat din bătrâni”. Aici se întâlneau rudele, se împăcau
pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Toţi
erau îmbrăcaţi în portul lor cel sărbătoresc.
Mocanii se adunau în mijlocul satului, “sub nuc la Neta”, “în răspinteni”. Feciorii
plecaţi la ciobănie în diverşi munţi, coborau în grupuri cântând şi chiuind:
 “Haideţi fetelor la joc
Şi puneţi-mi busuioc
Busuiocul la chimir
Şi tot mândru să mă ţin
Garoafă la pălărie
Să jucăm la Sântilie”
*
“Garoafă la pălărie
Hai feciori la Sântilie.
Măi ciobani de la mioare
Lăsaţi oile la vale,
Puneţi neagra pălărie
Şi le-ochiţi la Sântilie.”
De obicei, spiritul ospitalier faţă de tânărul ales era foarte dezvoltat la vizita făcută
pentru a o invita pe fată la Sântilie. Era poftit în casă şi cinstit cu bucate alese; băiatul aducea
păpuşa de caş, pregătită cu migală şi pricepere- semn că feciorul are gânduri serioase şi că
vrea să o cunoască mai bine. Fata îi dă băiatului busuioc şi îi prinde o floare în piept.
După amiază se organizau horele, unde veneau numai fetele aduse de feciori, iar
celelalte stăteau în afara petrecerii şi se uitau de după gard. Fetele duse la joc aşteptau întâi să
se prindă feciorul în horă, apoi se prindeau şi ele, întotdeauna după fecior, acesta fiind gestul
acceptării. După hora feciorilor, la care toată lumea era atentă să vadă fiecare fată după cine
s-a prins, urmau alte hore la care se prindeau şi cei căsătoriţi şi bătrânii, care dădeau culoare
dansului prin strigături. Focul cu care se juca făcea să duduie pământul. Vârstnicii veneau cu
“mescioarele”şi se aşezau pe margine, alternând odihna cu dansul.
Jocurile care se jucau în aceste zile erau Sârba, Chindia, Ciobănaşul, Oiţa, Breaza,
Mânioasa, Brâul, Căluşarul.
In aceste zile avea loc şi peţitul, care avea aceeaşi formă simbolică pe care o găsim în
oraţiile de nuntă din toate zonele etnografice ale ţării. Imediat după Sântilie începeau nunţile.
Din acest punct de vedere, Sântilia de la Voineşti se aseamănă cu Târgul de fete de pe
muntele Găina, prin faptul că era un punct de plecare în viitoare căsătorii. Însă avea şi un
caracter economic, datorită negoţului care se făcea aici cu oi şi produse lactate sau alte
mărfuri specifice zonei montane.
 4.3 Sărbătoarea în ziua de azi

Sântilia din zilele noastre are loc în pitoreasca “Vale a Zânelor”, în organizarea
Asociaţiei Cultural Creştine Justinian Teculescu (care şi-a asumat această sarcină prin statut),
la umbra brazilor seculari care au fost, poate, martori muţi ai atâtor frumoase datini din
această zonă, de-a lungul timpului. Obiceiul Sântiliei a fost transpus într-un spectacol regizat,
care respectă, simbolic, ceremonialul unei nunţi ţărăneşti tradiţionale.
Decorul: o casă gătită aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu
ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. Actorii principali ai ceremonialului în
care vor îndeplini anumite roluri: mirele, mireasa, socrii, naşii, lăutari şi nuntaşi.
Toţi aceştia sunt tineri, oameni ai locului, care pentru o zi ies din realitatea cotidiană
şi din timpul ei şi intră într-o alta, spectaculoasă, plină de semnificaţii. Obiceiurile, dansurile,
strigăturile- toate acestea nu le sunt străine, fiind ştiute din moşi-strămoşi şi repetate an de an,
la fiecare nuntă tradiţională sau la fiecare Sântilie. Mirele şi mireasa sunt aleşi dintre tinerii
care urmează a se căsători în acel an sau în următorul, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a
ceea ce îi aşteaptă în curând.
După binecuvântarea primită de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă, în faţa
Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, potrivit datinii, alaiul mirelui, cu tineri călări,
îmbrăcaţi în costume populare, care chiuie să-şi vestească sosirea, ajunge la Casa nedeii, unde
are loc „cerutul miresei”-colăcăria, unul din cele mai frumoase momente ale întregului
ceremonial.
Poezia oraţiei cuprinde ocări în stil popular, pline de umor, care stârnesc hazul
ascultătorilor; prezentarea alaiului se face în formă fabuloasă, de alai de vânătoare sau de
oştire, desfăşurarea acestuia fiind descrisă în culori vii, care dau amploare poeziei; mireasa
apare ca o căprioară sau ca o zână, şi, în orice caz, ca o floare care trebuie sădită în altă parte,
în altă grădină, imagine care simbolizează însăşi căsătoria. Simbolul acesta este aşezat
compoziţional în mijlocul oraţiei, făcând ca accentul să cadă asupra lui ca element esenţial.
De la atmosfera fabuloasă a alaiului se trece, pe nesimţite, la prezentarea plină de
umor a tratativelor. Mesajul împăratului, „cartea latinească”, este, de fapt, plosca cu vin.
După sfârşitul oraţiei, colăcerul închina şi dădea plosca socrului, iar tinerii descălecau.
Urmează „hora miresei”- nuntaşilor li se prind flori de nuntă în piept. Mireasa iese în
mijlocul horei, colacul i se ţine deasupra capului şi se stropeşte cu vin, mai apoi acesta este
rupt şi împărţit tuturor, ca toţi să ia parte la bucuria tinerilor. În anii trecuţi, se auzeau
strigături precum: „Ce mai lună luminoasă/ şi ce mireasă frumoasă!/ Ce mai soare luminos/ Ş
ce mai mire frumos/ Cununiţă de argint/ Tinerii s-au potrivit/ Şi la ochi şi la sprâncene/ ca doi
puişori la pene”
Mirele era furat de către tineri şi adus înapoi la horă abia după ce mireasa îl
răscumpăra.
Spectacolul Sântiliei se continuă cu unele obiceiuri ale adevăratei nunţi tradiţionale de
la Voineşti: conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi,
deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „ia-ţi mireasă ziua bună/ de la tată, de la
mumă… ), obicei care constă în aşezarea de către naşă a voalului pe capul miresei, iar pentru
amuzament, mirele plasează pe capul miresei tot felul de obiecte: o basma, o pălărie, o
lingură sau alte obiecte.
Nu este uitat nici bărbieritul mirelui, de către cel mai bun prieten, cu un brici de lemn,
care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat.
Un alt obicei îl reprezintă descălţatul naşilor de către miri. Mirele o descalţă pe naşă,
iar mireasa pe naş, fiecare încercând să-şi dovedească abilitatea. Cel care termina primul, se
spunea că va conduce viitoarea familie. Descălţatul este aranjat în aşa fel încât mireasa
întotdeauna reuşeşte să scoată prima pantoful. Apoi, naşul împreună cu mireasa, iar mirele cu
naşa, dansează pe paie aprinse, cu rol de purificare şi fortificare, invitându-i pe nuntaşi la
dans şi petrecere.
Nu lipseşte Hora Sântiliei (moment în care feciorii dăruiesc fetelor „păpuşile” de caş,
iar fetele, în schimb, le dăruiesc busuiocul), unde se prind toţi nuntaşii şi mulţi dintre
spectatori, după care oamenii din poiană sunt delectaţi cu întrecerile între tineri: trântele
ciobăneşti şi ridicarea pietroiului. Pentru a-şi dovedi puterea şi isteţimea, şi pentru a face o
bună impresie fetelor, flăcăii îşi măsoară forţele într-o trântă ciobănească. Câştigător este
declarat cel care îşi doboară toţi adversarii, şi primeşte ca recompensă cel mai frumos berbec.
Învingătorul concursului de ridicare a pietroiului, greu de aproximativ 120 kg şi pictat în
culorile tricolorului, primeşte din partea organizatorilor un miel. Urmează apoi programul
artistic de cântece şi dansuri populare, de obicei de înaltă ţinută.
Nici latura economică nu a fost neglijată, nedeia fiind un prilej pentru ca produsele
specifice zonei (pastrama, bulzul pe jar, jindiţa, caşul afumat, brânza la burduf, urda, etc) să
îşi susţină faima dobândită de-a lungul timpului. În premieră (şi salutăm această iniţiativă a
organizatorilor), pe Poiana Nedeii nu au intrat decât comercianţi de produse tradiţionale! Şi
tot în premieră, Asociaţia Cultural Creştină Justinian Teculescu a creat un frumos stand-
expoziţie, decorat cu obiecte vechi de sute de ani, tradiţionale, care au aparţinut bunicilor şi
străbunicilor voineştenilor de astăzi, iar pe toată durata Sântiliei, aici au putut fi admirate
fotografii de epocă, imagini etnografice deosebite, nobilă zestre redescoperită în sertarele şi
tablourile bunicilor, dovezi ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale voineştene.
Astfel, izvorâtă din vechi tradiţii populare, reînviată și organizată în forme noi,
Nedeia Mocănească a voineștenilor nu este numai a locului, cum erau nedeile de altădată, ci a
ţării întregi, a Neamului. Este naţională şi prin ceea ce subliniază, prin momentele deosebite
pe care le marchează şi prin modul specific naţional, românesc, în care realizează această
marcă. Este naţională prin esenţa ei, prin forţa ei spirituală, dar şi prin rezonanţa pe care a
căpătat-o în viaţa culturală de azi a ţării, prin locul pe care îl ocupă în cultura contemporană
românească. Prin Sântilia voineștenilor, organizatorii își doresc să contribuie la cultivarea
valorilor spațiului strămoșesc, ca mod de a păstra spiritul și ființa națională, să insufle tinerei
generații dragostea de tradiții și de Neam.
5. Anexe
Bibliografie

Bohannan, P., & Middleton, J. (1968). Marriage, family, and residence. New York: Natural History
Press.

Boudon, R. (1997). Tratat de sociologie. Bucureşti: Ed. Humanitas.

Chelchea, S. (2001). TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ . București: ŞCOALA NAŢIONALĂ DE

STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE .

Drăgan, I. (1969). Sociologia franceză contemporană. Bucureşti: Ed. ştiinţifică.

Giddens, A. (1990). Sociology. Cambridge: Polity Press.

Goodman, N. (1999). Introducere în sociologie. Bucureşti: Ed. Lider.

Goody, J. R. (1977). Production and reproduction: A comparative study of the domestic domain.
Cambridge: CambridgeCambridge University Press.

Goody, J. R. (1985). The development cycle in domestic groups. Cambridge: Cambridge University
Press.

Gusti, D. (1965). Pagini alese. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.

Haviland, W. A. (1989). Anthropology. New York: Holt, Rinehart and Winston.

Howard, M. C. (1989). Contemporary Cultural Anthropology. New York: Harper Collins.

Kottak, C. P. (1991). Anthropology. The Exploration of Human Diversity. New York: McGraw Hill.

Lévi-Strauss, C. I. (1978). Antropologia structurală. Bucureşti: Ed. Politică.

Mihu, A. (2000). Antropologie culturală. Napoca Star, 14-18 .

Mocan, M. (2011). Ţara Moţilor – elemente de monografie.

Pribac, S. (2004). Orientări şi curente în Antropologia culturală. Timișoara: Editura Universităţii de

Vest.

Rusu Abrudeanu, I. (1928). Moţii: calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit ; studiu istoric-politic.
Cartea Românească.

Whitten, P., & Hundter, D. E. (1990). What is Anthropology? Anthropology. Contemporary

Perspectives, 3.

Wilson, D. (1885). Anthropology. Toronto.

Zack, N. (2001). Philosophical aspects of the AAA Statement on Race. A.T., 445.