La momentul apogeului de dezvoltare a statului roman, el includea in sine un număr

foarte mare de teritorii iar pe lângă asta un șir lung de popoare, religii, culturi și nu putem vorbi
despre o cultură religioasă romană distinctă, o consecință a toleranței religioase din Roma antică.
Dar, religia păgână originală a romanilor nu doar că a existat dar și a avut o mare influiență
asupra vieții romane chiar și în acele perioade, când religia în țara legiunilor invincibile și a
răscoalelor gladiatorilor a trăit modificări majore cu influiențe din alte culturi.
Este important de menționat că religia romană antică era într-o legătură strânsă cu viața
socială și politică. În primul rând, intituțiile religioase nu existau aparte de toate celelalte, preoții
romani formau diferite asociații cu propriile culturi și scopuri, cum ar fi predicțiile și profețiile
augurilor sau pontifii care monitorizau respectarea legilor sacre de către alte colegii. Clerici
puteau deveni patricienii,în alte cazuri plebeii dar ei nu erau în Roma o „castă” aparte, cum în
Europa din perioada Evului Mediu, cu o viață și lume aparte, sanul era asemănător cu un post de
slujbă, Cezar, de exemplu, la timpul său era flamen. Desigur, culturi aparte, precum virginele
vestale defineau viața membrilor pentru totdeauna, dar asta nu era o regulă răspândită
pretutindeni.
În al doilea rând, politica romană era peternic sacralizată, de facto ședințele senatului
erau un fel de ritual iar așa evenimente ca declarația triumfului nici nu necesită comentarii. De
asemenea, erau sacralizate și funcțiile publice de stat, inițierea ca magistrant era literalmente o
„inițiere” cu toate ritualurile necesare, la fel și războaiele se începeau și se încheiau în
conformitate cu profețiile necesare și corecte.
Cultura religioasă(și nu numai religioasă) latină, s-a format mai mult nu sub influiența
culturii grecești dar mai mult a culturii Etruscilor, un popor ce locuia pe peninsula Apenină, ce
și-a construit o civilizație destul de dezvoltată încă înaintea romanilor. Pe lângă un șir de rituri
adaptate de la ei, romanii au păstrat și cărți al Etruscilor care erau dedicate interpretărilor a
diferitor fenomene care se percepeau ca manifestări sau semne divine, de exemplu, era un
„dicționar” întreg dedicat pentru descifrarea tiparelor de fulgere. Simbolizmul și semnificația
profețiilor Etruscilor era atât de important pentru cultura romană, că până la momentul ca
republica iar mai târziu imperiul a început expansia sa în toate părțile, zeitățile latine erau
impersonale și fără înfățișare, fiind reprezentate prin fenomene în sine, spre exemplu focul era
întruchiparea lui Vesta, Marte era reprezentat prin suliță etc. Deja doar când romanii cuceresc
polisurile grecești și asimilează cultura lor, zeitățile încep a fi personalizate. De menționat, dacă
în cazul grecilor, ei luam anumite personaje divine și îi numeau responsabili pentru diferite
fenomene, romanii sacralizau anume fenomenele în cauză, iar câteodată acestea puteau fi niște
lucruri destul de abstracte, cum ar fi societatea romană sau legile romane, iar odată cu
dezvoltarea acelei societăți romane se dezvoltau și zeitățile cu funcțiile lor, per exemplu Jupiter
care inițial era zeu al agriculturii și a roadei, a devenit cu timpul cel mai important zeu din
panteon, literalmente zeul legii.
Viața socială în roma era și ea în mare parte sacralizată, ca și într-un șir al altor culturi,
dar în Roma antică asta se vedea mult mai clar. Acolo existau așa zeități mici, sau mai degrabă
duhuri, cum ar fi Lares, Penații și alții, care erau considerați ca protectori a anumitor familii, sau
a oamenilor în parte.
 Deci, romanii sacralizau legea, statul, fenomenele naturale și totul ce îi înconjura, de aici
s-a format următoarea situație, romanii se referau la divin ca la ceva juridic-utilitar, cel mai
elocvent exemplu este titlul de „Rex sacrorum”, care avea o funcția de a fi întruchiparea
divinului pe pământ dar nu avea vre-o putere, ca atare. Aceasta își găsăște explicația anume în
geneza religiei antice romane și este în strânsă legătură cu sacralizarea a lumii din împrejur,
romanii mitologizând propria istorie și nu diferențiau epocile în istorică și eroică ca la greci, iar
zeii nu erau niște personaje undeva pe Olimp care răspundeau pentru ceva, dar concret erau
prezenți în lumea romană. Romanii existau în lumea zeilor care care îi înconjurau peste tot iar
asta se manifesta pentru ei mult mai mult ca pentru alte culturi. Acest fapt se observă bine prin
lipsa genealogiei mitologice, pentru formarea căreia este nevoie de un perioadă cronolgică destul
de lungă, iar mitologia romană își ia începutul odată cu înființarea orașului Roma în secolul VIII
Î.Hr. Desigur, în perioada mai târzie al republicii, acelați Cezar se considera ca urmaș al zeiței
Venus, dar asta era mai mult ca o metodă de legitimizare a puterii sale și a statului.
Romanii locuiau în lumea zeilor, ei nu aveu un Olimp sau Asgard abstract, zeii erau în
jurul lor, viața lor fiind mult mai amplă. Ca concluzie evidentă, este faptul că religia romei
antice, nu este o copie a religiei grecești, cum ar considera mulți, ea este inedită și după
proveniența sa, cît și după aspectul său. Iar opinia mea personală constă în faptul că anume un
așa tip de gândire, anume așa o mentalitate religioasă romană, în mare parte, a contribuit la
succesele politice, militare, culturale etc. Ei nu pur și simplu locuiau într-o lume plină de zeități,
ei trăiau în perioada istorică și eroică fără a le delimita, ei însuși și erau eroii epocii, iar având așa
o gândire, cred că și acțiunile întreprinse sunt mai sigure și pe o scară mai largă.