REFERAT:

Obștea sătească, temelia formării statelor medievale

românești

Bălți 2021
 Obștea sătească reprezintă un fenomen social universal uman, în care fiecare membru
este înzestrat cu o proprietate cu drept ereditar. La unele popoare, obștea sătească a evoluat din
epoca antică, pe tot parcursul evului mediu, până în epoca modernă. Obștea a evoluat în perioada
antică la majoritatea comunităților orientale, iar în evul mediu întreaga europă este cuprinsă de
caracterul rural al vieții social economice în care s-a integrat și obștea, De asemenea, trebuie
recunoscut faptul că atât slavii, germanii și românii care au folosit această formă de organizare a
producției totuși și-au înscris și paricularitățile lor specifice.
La români, forma de organizare social-economică numită obște sătească este întâlnită
încă în statul lui Burebista, sec.I î.Hr, continuă în vremea lui Decebal, sec.I d.Hr și este una
dintre singurile forme de organizare social-economică după retragerea Aureliană din 275 și ea s-
a păstrat până în epoca modernă. În obște, există loturi arabile, nearabile și rezerva obștii, iar
ceea ce ține de păduri și pășuni sunt proprietatea întregii comunități. Rezerva obștii este
prelucrată de întreaga comunitate iar roada folosită fie pentru a își satisface necesitățile în
situația unor roade compromise, sau pentru achitarea impozitelor barbarilor.
Ca și fenomen social, obștea săteascăeste compusă din două elemente :
a) Colectivitatea – alcătuite din din cete de neam și mai rar familii individuale.
b) Teritoriul – compus din loturile arabile, nearabile, vatra și cimintirul.
Astfel, cetele de neam erau conservate într-un spirit al unității și continuității. Obștea, de
asemenea, este organizată în temeiul a trei principii:
a) Teritorial – care stabilește granițe binedefinite în cadrul obștii.
b) Agrar – care stabilește că membrii întregii comunități sătești pot fi numai cei care
practică agricultura sau agricultura este activitatea lor de bază.
c) Etno-lingvistic – care stabilește că doar vorbitorii aceleași limbi pot fi membri al acestei
obști, unul din principiile care a jucat un rol important în asigurarea continuității
specificului lingvistic a poporului român.
Baza juridică în cadrul obștii era constituită de „legea pământului”, fiind singura normă
legală acceptată în comunitate și a rămas practic neschimbată până în secolul XIX.
Infracțiunile erau judecate de către voievod. Unele fapte mai grave erau judecate de către
voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni și înțelepți iar cazurile deosebit de grave prin
adunarea întregului sat, care judeca conform legii pămîntului.
Începînd cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul
genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formîndu-se
prepondrent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de
formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui
proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, putem observa că multe dintre
elemente care le-am menționat s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale.
Obştea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a
poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producţiei a poporului
român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migraţii
a barbarilor, care a durat sute de ani, obştea sătească a reprezentat forma de rezistenţă a
poporului român în faţa unor posibile asimilări. Mai mult, majoritatea populaţiilor care au
intrat în contact direct cu obştile săteşti, au fost asilimilate de aceste. Şi nu în ultimul rînd,
obştea sătescă a constituit garantul existenţei şi perpetuării specificului românesc pe durata
mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea
adevăratelor valori ale neamului românesc.