Magistraturi

Argument
Pentru lucrarea de licență am ales să vorbesc despre magistraturile existente în cadrul

statului roman. Am ales acest subiect, având în vedere faptul că am dorit să realizez o lucrare mai
puțin obișnuită. Chiar dacă aceste magistraturi nu mai există, sub aceeași denumire, în cadrul
statelor moderne, consider că este esențial să cunoaștem modul în care era organizat un stat în
Antichitate, pentru a vedea modul în care structurile organizatorice statale au evoluat și au ajuns
în forma actuală.
În istorie universală, statul roman și-a lăsat o puternică amprentă în modul în care aceasta
a evoluat. Încă din Antichitate, putem observa o cultură și o civiliziție aparte în cadrul acestui
stat, care a ajuns să domine întreaga Europă, alături de de statul grec.
Roma a fost un leagăn al civilizației, încă din Antichitate. Orașul, care există și astăzi în
Italia, este o dovadă vie a modului de viață pe care îl avea poporul roman. Există numeroase
descoperiri arheologice și istorice care atestă existența unei civilizații deosebite pentru acele
timpuri.
Astfel, am considerat că este important să analizez modul în care au apărut anumite
instituții, pentru a se oberva aspectele comune, precum și modul în care au evoluat până în
prezent.
De asemenea, sistemul de drept romano-germanic este unul dintre cele două mari sisteme
de drept existente la nivel mondial, alături de sistemul anglo-saxon. Din familia dreptului
romano-germanic, fac parte printre altele: dreptul francez, dreptul italian, dreptul elvețian, dreptul
românesc, dreptul german, dreptul spaniol etc.
În cadrul statului roman s-a născut cea mai importantă operă legislativă a Antichității,
”Codul lui Iustinian”, care a fost prima dintre cele patru colecții de legi cunoscute astăzi sub
denumirea de ”Corpus iuris civilis”.
Într-o perioadă plină de războaie și tot felul de conflincte existente între diferite clase
sociale, romanii au fost capabili să creeze instituții administrative, precum și norme de drept care
continuă să fie de actualitate și în timpurile noastre, bineînțeles, cu amendamentele necesare.
Pentru aceste lucruri, romanii merită un loc special în cadrul istoriei universale, precum și în
50
cadrul istoriei dreptului.
Pe parcursul lucrării, voi încerca să prezint magistraturile existente în statul roman,
arătând atât care erau punctele forte, precum și minusurile acestor instituții, dar și personalitățile
marcante care au avut un rol în apariția sau modificarea acestora.
50
Capitolul I.
Împrejurările în care au apărut magistraturile
1. Trecerea de la regalitate la republică
Pe parcursul evoluției sale istorice, statul roman a cunoscut trei forme principale de
organizare: regalitatea, republica și imperiul.
În istorie, fondarea cetății Roma este plasată în anul 753 Î. Hr. , fiind binecunoscută
legenda lui Romulus și Remus. Așa cum relatează o serie de mari istorici, printre care Titus
Livius sau Vergiliu, Romulus în urma unei încăierări cu fratele său, Remus, îl ucide pe acesta și
devine primul rege al Romei.
Însă, aceasta este doar legenda întemeierii celebrei cetăți, realitatea fiind încă neclară. O
serie de studii arheologice au arătat faptul că spațiul unde a fost edificată cetatea Roma era locuit
cu mult înainte de anul 753 Î. Hr. Astfel, spre exemplu, s-au descoperit anumite vestigii la poalele
colinei Capitoliu, ce datează din secolul XVI Î. Hr.1.
De asemenea, se suține și ideea conform căreia etruscii ar fi înteiemat Roma, fapt ce ar
rezulta din însăși numele cetății, care ar fi de origine etruscă și care ar proveni de la o zeiță a
alăptării (Ruma)2.
În perioada regalității, a apărut un conflict aprig între patricieni și plebei, datorită
discriminărilor care existau între cele două clase sociale, atât în plan politic, cât și economic sau
juridic.
Pe plan politic, exista o discriminare a plebeilor, care nu aveau acces la toate instituțiile
existente în cadrul acestui regim. Ei aveau acces doar la funcții din cadrul unor instituții de rang
inferior, funcțiile superioare fiind accesibile doar patricienilor.
În plan juridic, inegalitatea apărea ca urmare a aplicării normelor juridice. În acele
1
J. –N. Robert, Roma, Editura All, București, 2002, traducere de Simona Ceaușu, p. 23.
2
Ibidem, p. 24.
50
timpuri, nu existau norme scrise, ci existau cutume, care nu erau accesibile poporului. Aceste
cutume erau ținute în secret de către pontifi, aceștia fiind aleși doar de către patricieni. Astfel,
atunci când apărea un conflict între un patrician și un plebeu, aceștia trebuiau să se adreseze unui
pontif, pentru a afla normele juridice aplicabile aplicabile respectivei materii. Având în vedere
modul în care erau desemnați pontifii, existau suspiciuni cu privire la răspunsurile date de aceștia,
în sensul în care aceștia ar da răspunsuri favorabile patricienilor1.
În plan economic, disproporția dintre patricieni și plebei se manifesta prin faptul că,
pâmânturile care aparțineau teritoriilor cucerite de către romani intrau în proprietatea statului, cu
titlul de ager publicus (denumire dată terenurilor publice ce aparțineau cetății Roma). Ulterior,
aceste pământuri erau repartizate spre folosință doar patricienilor, plebeii fiind excluși de la acest
drept.
În plan organizatoric, în timpul regalității, statul roman se baza pe trei unități statale:
regele, Senatul și adunările poporului.
Adunările poporului în această perioadă erau două, și anume: comitia curiata și comitia
centuriata. Nu vom insista acum asupra acestor adunări ale poporului, urmând să analizăm aceste
organisme într-o secțiune următoare.
Senatul era un organism existent și în timpul regalității, însă hotărârile acestuia nu erau
obligatorii pentru rege. Așadar, în această perioadă, Senatul avea mai mult un rol consultativ,
regele nefiind obligat să respecte deciziile luate de acest organ. În cazul în care exista o vacanță a
tronului, Senatul numeau interreges, fiecare din aceștia urmând a exercita un mandat de 5 zile.
Interrex acea drept atribuție convocarea poporului, în vederea alegerii unui rege nou care să
ocupe tronul vacant2.
Organul central, în perioada regalității, era bineînțeles regele. Regele se afla în fruntea
sistemului instituțional ce exista în timpul Romei regale. Atribuțiile regelui de întemeiau pe
potestas (puterea legitimă), acesta fiind ales de către popor. Regele îndeplinea trei funcții
fundamentale: funcția religioasă, funcția politico-militară și funcția judiciară3.
Pe plan religios, regele era considerat o ființă sacră, care intermedia relațiile dintre zeități
și oamenii de rând. De asemenea, regele era cel care putea să aprobe introducerea unor culte
religioase noi sau cel care împărțea zilele în zile faste și zile nefaste. Regele era cel care desemna
1
E. Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 208.
2
C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, retipărire după ”Edițiunea a III-a, revăzută și adăugită”,
București, 1932, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 34.
3
E. Cizek, Istoria Romei, Editura Paideia, București, 2002, p. 34.
50
vestalele, adică preotesele care se îngrijeau de focul sacru, permanent aprins, al zeiței Vesta.
Cea mai importantă funcție pe care o îndeplinea regele era aceea politico-militară. Întrucât
deținea imperium, regele era conducătorul suprem al armatei romane. Această prerogativă nu
putea fi transferată unei alte persoane decât în situații cu totul excepționale. Regele era singurul
care putea să declare război unui alt teritoriul, precum și singurul care putea încheia pacea cu alte
teritorii. Politica internă era condusă tot de rege, care nu era obligat să consulte Senatul în
vederea obținerii unei păreri cu privire la modul în care ar trebui să se desfășoare sau să evolueze
treburile interne ale regatului.
Cu privire la funcția judiciară, regele era principalul judecător al Regatului. El era
competent să soluționeze o serie de litigii, precum conflinctele dintre diferitele ginți ori
contractele încheiate prin depunere de jurământ.
Regele își desemna succesorul la tron încă din timpul vieții, pe baza legăturilor de sânge.
Alegerea ulterioară a acestuia era o simplă formalitate1.
Dintre regii care s-au succedat în perioada 753-509 Î. Hr. îi putem aminti pe: Romulus,
care este considerat primul rege și întemeietorul cetății Roma, Serviu Tulliu, care a adus o serie
de reforme în organizarea statului2 sau pe Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei.
Perioada regalității a luat sfârșit în anul 509 Î. Hr. , moment în care, în urma unei revolte
populare, ultimul rege de origine etruscă, Lucius Tarquinius Superbus, a fost alungat. Ca urmare
a alungării ultimului rege, a fost instaurat un nou regim politic, Roma devenind Republică. Acest
regim politic a luat sfârșit în anul 27 Î. Hr. , când a fost Roma a devenit Imperiu.
În timpul Republicii, Roma s-a dezvoltat extrordinar, ajungând unul dintre cele mai
importante state ale Antichității, cunoscând și o exapansiune teritorială deosebită. În cadrul
acestui sistem politic, un loc foarte important îl avea Senatul.
Pe plan social, conflictele dintre plebei și patricieni au continuat, însă, având în vedere
protestele plebeilor și concesiile făcute de către patricieni, s-a ajuns la un nivel de înțelegere între
cele două clase sociale. Ca urmare a dezvoltării economice a Romei au apărut două noi categorii
sociale: cavalerii și nobilii3.
Nobilii erau acea clasă sociale din cadrul cărora proveneau înalții magistrați ai Republicii.
Aceștia au apărat cu ardoare sistemul de tip republican, datorită faptului că ei erau cei care
dețineau principalele funcții de conducere ale statului.
1
Ibidem, p. 35.
2
Pt. detalii, a se vedea C. Stoicescu, op. cit. , pp. 36-38.
3
E. Molcuț, op. cit. , pp. 28-29.
50
Cavalerii reprezentau acea categorie care se îmbogățise ca urmare a practicării de comerț
și a desfășurării unor afaceri. În această categorie intrau negustorii, bancherii etc.
Între negustori și nobili au apărut anumite tensiuni sociale și politice, din dorința de a
deține puterea. Aceste tensiuni au dat naștere unor războaie civile, care au dus în final la căderea
Republicii.
De asemenea, în această perioadă au apărut proletarii. Proletarii erau persoane sărace, care
își pierduseră averea ca urmare a războaielor. Acești proletari erau cetățeni romani și aveau
dreptul de a vota. Proletarii alegeau să vină la Roma, întrucât statul le dădea periodic alimente,
pentru a putea supraviețui. Treptat, voturile proletarilor au început să fie cumpărate, nobilii și
cavalerii profitând de starea de sărăcie a acestora.
Clasa socială a sclavilor nu a dispărut nici în această perioadă. Ba mai mult, economia se
baza în principal pe munca sclavilor.
În plan politic, în timpul republicii apăreau trei factori: Senatul, magistrații și adunările
poporului. Spre deosebire de perioada regalității, adunările generale erau în număr de patru:
comitia curiata, comitia centuriata, comitia tributa și concilium plebis.
Senatul era, în timpul republcii, factorul de echilibru în stat. El se ocupa de administrarea
provinciilor, administrarea tezaurului, coordona politica externă a statului. În această epocă,
membrii Senatului erau aleși de către consuli, existând și persoane care își aveau de drept locul în
Senat. Spre deosebire de perioada regalității, în timpul republicii, senatorii erau aleși din
rândurile patricienilor, dar și din rândurile plebeilor 1. De regulă, consulii consultau Senatul
înainte de a lua anumite hotărâri importante.
Magistrații erau demnitari de rang înalt ai statului, ei având atribuții administrative,
juridice și militare. Asupra acestora vom reveni într-un capitol următor.
2. Principalele organe elective
Sistemul instituțional al statului roman s-a dezvoltat trepat, trecând de la un sistem destul
de rudimentar care exista în perioada regalității, perioadă în care regele deținea puterea absolută,
celelalte organisme existente având doar un rol consultativ, la un sistem instiuțional bine
dezvoltat în perioada Republicii. Fiecare organ avea atribuții bine delimitate, atribuții care s-au
modificat pe parcursul timpului.
1
C. Stoicescu, op. cit. . p. 40.
50
În cele ce urmează vom prezenta principalele organe elective care existau în cadrul
statului roman. Dacă în timpul regalității au existat doar două asemenea organe, respectiv comitia
curiata și comitia centuriata, în timpul republicii, ca urmare a faptului că plebeii au dobândit
anumite drepturi politice, numărul organelor elective a ajuns la patru, acestea fiind: comitia
curiata, comitia centuriata, comitia tributa și concilium plebis.
2.1. Comitia curiata
Întrucât era imposibil ca tot poporul să participe la procesul decizional, s-a hotărât ca
votul să aparțină formelor de organizare a persoanelor, din cadrul statului roman.
La începutul regalității, în cadrul statului roman existau trei triburi: Ramnes sau
Ramneses, Tities sau Titinses și Luceres. La rândul lor, fiecare trib era alcătuit din format din
zece curii1, iar fiecare curie era formată din zece ginți. La nivelul acestor grupuri, deciziile se luau
cu majoritatea voturile exprimate de către oamenii ce intrau în alcătuirea acestora.
Curiile s-au grupat, formând astfel cea mai veche adunare a poporului. Astfel, a apărut
comitia curiata ca adunare a poporului, susținându-se că această adunare ar exista chiar dinainte
de formarea statului roman2.
În perioada regalității, această comitie era alcătuită din toți bărbații adulți ai cetății, cu
excepția plebeilor și a sclavilor.
Într-o formă inițială, această adunare purta denumirea de comitia calata, adică chemată de
rege. Acesta dispunea chemarea curiilor pentru a asculta deciziile ce se luaseră cu privire la
calendar. Ulterior, aceste comitii calate se vor aduna sub presedinția lui pontifex maximus, pentru
a discuta probleme de ordin religios, probleme cu privire la calendar ori probleme de ordin
juridic. În acest fel, comitiile calate s-au transformat în comitiile curiate.
Marii istorici ai lumii antice, precum Titus Livius sau Dionysios din Hallicarnas, susțin ca
această adunare a poporului a fost înființată de către Romulus. Cu toate acestea, așa cum arătat,
există și indicii care ar arăta că acest organism ar fi existat încă dinaintea întemeierii cetății
Roma, de către Romulus.
Comitia curiata nu se bucura de inițiativă legislativă, ci doar aprobau, prin aclamații,
propunerile legislative ale regelui. Deși, teoretic, această adunare îl învestea pe rege, era o numire
1
Așa cum se arată, termenul de ”curia” provenea de la termenul de origine indoeuropeană ”kowiriya” (a se
vedea E. Cizek, op. cit. , p. 36).
2
L. Bârzu, R. Ursu, F. Bohaltea Mihuț, Istoria Romei Antice, Editura Fundatiei ”România de Mâine”,
Bucuresti, 2004, p. 28.
50
formală, neavând posibilitatea de a a-l alege pe rege sau de a refuza numirea unui anumit rege.
Atunci când declara război, regele obținea acceptul comitiei curiate. Acest accept echivala cu un
acord al poporului în vederea începerii unui conflict armat cu un anumit popor. Această adunare
vota și încheierea păcii.
De asemenea, comitia curiata ratifica testamentele, ori îi îngăduia unui cap de familie,
care nu avea moștenitori naturali, să își desemneze un moștenitor, astfel încât tradițiile familiei
sale să nu se piardă odată cu moartea acestuia 1. Această comitie avea și atribuții de a ratifica
procedurile de adopție.
În materie judecătorească, adunarea curiată se ocupa de judecarea crimelor grave comise
de către populație.
O puternică lovitură a fost dată comitiei curiate de către regele Servius Tullius. Acesta a
schimbat organizarea statului gentilic, împărțind populațiea în cinci clase, în funcție de avere.
Astfel, a fost creată și comitia centuriata, care a preluat treptat din atribuțiile care aparțineau
comitiei curiata.
Una din cele mai importante atribuții ale comitiei curiata era cea de învestire a
magistraților superiori cu imperium, prin intermediul unei lex curia de imperio. Deși devenise
formală această învestire, magistrații nu puteau să își desfășoare atribuțiile specifice anterior
acestui moment.
În perioada republicii, au primit dreptul de a fi membrii ai comitiei curiata și plebeii2.
Așadar, așa cum se poate observa, aceste adunări populare și-au pierdut treptat din
importanță și din atribuții. Însă, cu toate acestea, comitiile curiate nu au fost niciodată desființate,
continuând să existe și în timpul principatului. Acest fapt se datora tradiționalismului și
formalismului roman.
Pe parcursul perioadei republicii, comitia curiata se întrunea în prima zi a fiecărei luni, în
vederea stabilirii calendarului religios aferente acelei luni, precum și de două ori pe an pentru a
ratifica testamentele.
2.2. Comitia centuriata
Așa cum arătam și mai sus, în perioada regelui Servius Tullius s-a produs o importantă
reformă militară și fiscală a statului roman. Astfel, s-a trecut de la o organizare de tip gentilic la o
1
L. Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, Istoria Greciei și a Romei Antice, Universitatea Creștină
”Dimitrie Cantemir”, București, 2003, p. 215.
2
L. Bârzu, R. Ursu, F. Bohaltea Mihuț , op. cit. , p. 45.
50
organizarea a populației bazate pe avere.
Fiecare dintre aceste clase, cu excepția ultimei clase, care era scutită de efectuarea
serviciului militar, era divizată într-un număr variabil de centurii1.
La origine, centuriile au fost unități militare. Exista centuria infanteriei grele, centuria
cavalerilor etc. Comandatul unei centurii purta denumirea de centurion, iar persoana responsabilă
cu votul purta denumirea de rogator2.
Acesta reformă a avut și un important impact și sub aspect politic. Astfel, cu ocazia
votului, fiecare centurie beneficia de un singur vot, indiferent de numărul de membrii
componenți. În acest fel, votul persoanelor mai sărace conta mai puțin, având în vedere că cele
mai mari centurii erau alcătuite din clasele sărace ale populației. Astfel, se ajungea ca aristocrația
bogată să dețină cele mai importante funcții în cadrul cetății.
Populația romană era împărțită în 193 de centurii, după cum urmează:
Equites/Cavaleri Total
Iuniores Seniores
(cetăţenii cei mai bogaţi) 18 centurii (6+12)
Clasa I
40 centurii 40 centurii 80 centurii
(cens minim 100.000 aşi)
Clasa a II-a
Clasa a III-a
Clasa a IV-a
1
P. Grimal, Civilizația romană, vol. 1, Editura Minerva, București, 1973, traducere de Eugen Cizek, pp. 24-
25.
2
L. Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, op. cit. , p. 215.
50
Clasa a V-a
Ca urmare a formării acestor centurii și a mobilizării lor, a luat naștere comitia centuriata.
Deși la început a avut atribuții limitate, treptat, această adunare populară a dobândit atribuții tot
mai importante, atingând un maxim în timpul republicii. Astfel, Cicero, în lucrarea ”De Legibus”,
vorbea despre comitia centuriata ca fiind ”adunarea cea mare”.
Persoanele sărace din Roma, care nu aveau nicio avere erau scutite de a efectua serviciul
militar. Toate aceste persoane erau adunate în cadrul unei singure centurii.
Așa cum se arată în literatura de specialitate1, votul se realiza în ordinea claselor, iar în
cadrul primei clase, primii care votau erau cavalerii și cetățenii. De asemenea, atunci când se
atingea votul majoritar (respectiv 97), votarea se oprea. În acest fel, până și clasa a doua ajungea
destul de rar să voteze, în timp ce ultima clasă nu ajungea să voteze niciodată.
La începutul perioadei Republicii, comitiile centuriate aveau mai mult un rol militar,
ocupându-se de mobilizarea și recrutarea soldaților. Treptat însă, acestea au dobândit atribuții din
ce în ce mai importante. Spre exemplu, acestea au dobândit anumite atribuții politice, fiind
organele care puteau declara război și care se ocupau de împărțirea pământurilor cucerite. De
asemenea, așa cum arată Cicero, în lucrările sale ”De divinatio” și ”De legibus”, aceste adunări
aveau și atribuții judecătorești, de a numi magistrații, precum și atribuții legislative.
Centuriile erau convocate în afara incintei Romei, pe Câmpul lui Marte, având în vedere
faptul că militarii nu aveau dreptul de a pătrunde în interiorul cetății. Convocarea se realiza de
către un magistrat superior, care și prezida adunarea.
Pe parcursul Republicii, comitiile centuriate au căpătat atribuții electorale tot mai
importante. Astfel, aceste adunări populare erau cele care îi alegeau pe magistrații superiori,
precum consulii sau pretorii. În principiu, aceste comitii erau prezidate de către unul dintre
magistrații superiori.
La începutul perioadei Republicii, procedura de vot a magistrațiilor era destul de simplă.
Consulii (sau ceilalți magistrați superiori) în exercițiu îi desemnau pe candidații care urmau să
exercite funcțiile, iar comitiile aveau două opțiuni: fie îi votau pe candidați, fie îi respingeau prin
aclamații. În vederea validării rezultatului votului, nu era necesar să se întrunească un anumit
1
E. Cizek, op. cit. , p. 60.
50
cvorum.
În plan legislativ, comitiile centuriate se ocupau de votarea legilor cele mai importante ale
cetății Roma. Cu toate acestea, adunările populare nu aveau drept de inițiativă, ori dreptul de a
propune amendamente unei legi1. Aceste legi deveneau obligatorii pentru întreg poporul roman.
În ceea ce privește atribuțiile judecătorești, comitiile centuriate judecau în materie penală,
îndeosebi infracțiunile de înaltă trădare sau de paricid2. De asemenea, aceste adunări aveau
posibilitatea de a retrage unei persoane cetățenia romană. Comitiile centuriate aveau și atribuții
de a judeca apeluri, iar printr-o lege Valeria, din 300 Î. Hr. , a fost reglementată procedura de apel
în fața acestei adunări populare3.
În sec. II Î. Hr. a existat o reformă în cadrul centuriilor. Astfel, fiecare clasă avea un
număr egal de centurii de tineri și de seniori. Ca urmare a acestei reforme, adunarea centuriată
avea următoarea structură organizatorică4:
Clasa Iuniores Seniores Total centurii
Cavalerii - - 18
Clasa I 35 35 70
Clasa a II-a 35 35 70
Clasa a III-a 35 35 70
Clasa a IV-a 35 35 70
Clasa a V-a 35 35 70
Tot în sec. II Î. Hr. , a fost introdus votul secret, atât pentru alegeri, cât și în cadrul
completelor de judecată, iar ceva mai târziu și în materia votării legilor.
În perioada Imperiului, rolul adunărilor centuriate s-a redus consideral, acesta rezumându-
se doar la confirmarea formală a magistraților care erau desemnați de către o adunare preliminară,
alcătuită exclusiv din senatori. În această perioadă, poporul nu mai participa la aceste adunări,
comitiile curiate având în alcătuirea lor doar 30 de lictori, care jucau rolul unor reprezentanți ai
poporului, fără însă ca aceștia să ia decizii de o importanță covârșitoare.
1
M. Guțan, Drept privat roman, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 13.
2
L. Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, op. cit. , pp. 216-217.
3
4
50
2.3. Comitia tributa
În timpul Republicii, la Roma a existat și comitia tributa. Aceastea, spre deosebire de

comitiile centuriate, avea în componența lor populația civilă de la Roma. De asemenea, aceste
comitii civile se întruneau în interiorul Romei.
În literatura vremurilor, istorici precum Titus Livius sau Dionysios din Halicarnas au
susținut în anul 471 Î. Hr. , însă existența acestor adunări populare a fost atestată oficial în anul
466 Î. Hr.
La început, comitiile tribute grupau cetățenii în funcție de domiciliul lor, adică în funcție
de triburile din care proveneau. Ca urmare a reformei lui Servius Tullius, existau patru triburi
urbane: Palatina, Esquilina, Collina și Suburana. Începând cu anul 495 Î. Hr. acestor patru triburi
li s-au adăugat și cele 17 triburi rustice1, astfel încât numărul acestora a ajuns la 21. Numărul
acestor triburi a crescut constat, atingând un maxim de 35 de triburi, în jurul anului 241 Î. Hr.
Ulterior acestei date, teritoriile reunite erau atașate triburilor deja existente. Între triburile urbane
și cele rustice (rurale) existau diferențe mari cu privire la numărul de votanți, în sensul că triburile
urbane grupau un număr mai mare de votanți.
Comitiile tribute se delimitau clar de comitiile centuriate. Așa cum am arătat deja,
comitiile tribute erau alcătuite din civili, în timp ce, cele centuriate erau alcătuite din militari.
Comitiile tribute erau considerate mai democratice, spre deosebire de cele centuriate, care treptat
deveniseră oligarhice și se bazau pe averea membrilor.
De regulă, aceste adunări populare erau prezidate de către un magistrat superior sau de
către un edil curul. Mai târziu, și tribunii plebei au dobândit dreptul de a convoca comitiile tribute
și de a prezida lucrările acestora2.
Comitiile tribute aveau atribuții în materie legislativă, electorală, dar și atribuții de ordin
juridic.
În materie electorală, cele mai importante atribuții constau în alegerea unor magistrați
inferiori (spre exemplu, edilii plebei sau questorii), dar și în alegerea unor magistrați care aveau
un statut excepțional, precum triumvirii sau decemvirii care se ocupau de problemele agrare.
Însă, cele mai importante atribuții ce reveneau comitiilor triubute erau cele în materie
legislativă. Aceste adunări votau legi care, în majoritatea lor, erau inspirate de către tribunii
plebei. Treptat, legile votate de către comitia tributa au devenit mai numeroase decât cele care
1
M. Guțan, op. cit. , p. 13.
2
50
erau adoptate de către comitiile centuriate.
În materie juridică, comitiile tribute judecau în materie penală, însă infracțiunile mai
puțin grave, având în vedere faptul că infracțiunile grave erau judecate de către comitiile
centuriate. De regulă, aceste adunări populare judecau acele infracțiuni care prevedeau ca
pedepse aplicarea unor amenzi. În materie de apel, instanțele de drept comun erau comitiile
centuriate, comitiile tribute judecând doar anumite cauze în apel.
Având în vedere faptul că aceaste adunări se întruneau în interiorul Romei, la ședințe
veneau îndeosebi oamenii din interiorul Romei, cei care locuiau în Italia sau în provinciile
romane, de regulă, nu se deplasau pentru a asista la lucrăriile acestor comitii. Prin urmare, având
în vedere faptul că nu se putea vota prin corespondență sau local, ci doar în cadrul adunărilor,
personal, destul de rar existau persoane care să se deplaseze la Roma pentru a vota anumite
măsuri care se dispuneau de către comitiile tribute.
Așa cum se arată, având în vedere faptul că Senatul nu putea participa la votarea ce se
organiza în cadrul acestei adunări, iar senatorii trebuiau să se supună legilor adoptate de comitiile
tribute, acestea nu erau privite prea bine de către senatori, care reprezentau aristocrația romană și
nu doreau să piardă pârghiile puterii1.
În cadrul comitiilor tribute, fiecare trib avea dreptul la un vot. În vederea alegerii
magistrațiilor, era numit magistrat acela care obținea majoritatea absolută a voturilor. În materia
votării legilor, votul continua și după momentul în care se atingea majoritatea.
După sfârșitul Republicii, activitatea comitiilor tribute s-au redus considerabil, deși au
continuat să își păstreze anumite compentențe care însă erau mai mult formale și foarte limitate
ca număr. Ultima lege votată de către aceste adunări populare a fost o lege agrară, din timpul în
timpul împăratului Nerva (96-98)2.
2.4. Consiliul plebei
Ca urmare a faptului că plebeii nu se bucurau de drepturi politice sau religioase, au existat

numeroase conflicte între aceștia și plebei. Urmare a acestor conflicte, deseori plebei părăseau
Roma și se refugiau pe Aventin sau pe Muntele sacru. În procesul de negociere, plebeii au reușit
să dobândească anumite drepturi, reușind să obțină dreptul de a avea anumite organe.
Astfel, începând cu anul 494 Î. Hr. aceștia au obținut dreptul de a avea o adunare proprie,
precum și magistrați proprii (tribuni și edili, care se ocupau cu gestiunea trezorerie ce aparținea
1
J. J. Rousseau, Contractul social, traducere de N. Dașcovici, Editura Mondero, București, 2007, p. 125.
2
50
plebei și care era depozitată pe colina Aventin).
În cadrul acestei adunări, participau doar persoanele care aveau statul de plebeu, fiind
astfel excluși patricienii. Tocmai din acest motiv, denumirea acestei adunări populare era de
concilium plebis, iar nu acela de comitia plebis, întrucât comitiile îi reuneau pe toți membrii
poporului roman, fără diferențe de statul social.
Prin intermediul acestei adunări, plebea își alegea proprii magistrați, respectiv pe tribunii
plebei și pe edili. La începutul Republicii, aceștia nu erau considerați magistrați ai statutului
roman. Ba mai mult, deciziile adunărilor plebei (scita) îi privireau doar pe plebei, neaplicându-se
pentru toți cetățenii romani. Însă, prin Lex Hortensia, adoptată în anul 287 Î. Hr. , deciziile
adoptate de conciliile plebei (plebiscitele) au dobândit o forță egală cu legile care proveneau de la
comitiile centuriate ori de la cele tribute, devenind astfel obligatorii pentru întregul popor roman,
chiar și pentru categoriile care nu participau la luarea acestor decizii.
Din acest motiv, patricienii nu priveau cu ochi buni consiliul plebei, ei considerând că
este de neacceptat să se supună deciziilor unui organism în cadrul căruia ei nu aveau niciun fel de
acces.
Consiile plebei nu trebuie confundate cu comitiile tribute, existând anumite diferențe
importante între cele două organe. În primul rând, efectivele de votanți care participau în cadrul
acestora era distinct. În timp ce în cadrul adunăriilor tribute participau toți cetățenii romani, în
cadrul consiliilor plebei participau doar plebeii, cu excluderea particienilor. De asemenea,
conciliul putea fi convocat și prezidat doar de către reprezentanții plebeilor, respectiv de către
tribunii plebei și de către edilii militari. În ultimul rând, de cele mai multe ori, nu se consultau
auspiciile pentru a vedea dacă este oportun sau nu să se dispună întrunirea conciliului plebei,
apelându-se rar la consultarea zeilor.
Se susține că după instaurarea imperiului, consiliul plebei a fost absorbit de către
adunările tribute1.
După cum se poate observa, statul roman avea o organizare complexă, îndeosebi pentru
momentul de care vorbim (epoca Antichității). Poporul avea posibilitatea de a participa la
deciziile importante care priveau desfășurarea diferitelor evenimente care priveau viața cetății.
Deși aristocrația încerca să dețină un monopol al puterii, am observat că existau și organe în
cadrul cărora aceștia nu aveau acces.
Cu toată complexitatea sistemului de conducere care funcționa în Roma, nu se poate vorbi
1
Ibidem, p. 219.
50
despre o funcționare a principiului separării puterilor în stat 2. Acest fapt se datorează, în primul
rând, faptului că Senatul roman era cel mai important organ al Republicii, acesta deținând
atribuții în controlul tuturor puterilor care existau în stat.
Capitolul II.
Magistraturile ordinare
2
50
Magistraturile erau funcții publice, care erau exercitate de anumite persoane care purtau
denumirea de magistrați. Spre deosebire de perioada regalității, când exista un singur magistrat,
regele, care deținea ample puteri și un magistrat temporar, care purta denumirea de interrex, și a
cărui principală atribuție era aceea de a convoca comitiile centuriate pentru a fi votat un nou rege
care să conducă Roma, în timpul Republicii magistraturile erau numeroase și variate, fiecare
magistrat având atribuții bine stabilite, astfel încât să se evite eventualele abuzuri de putere ale
acestora.
Vom începe prin a prezenta o clasificare a magistraturilor și a magistraților în funcție de
mai multe criterii, ca mai apoi să prezentăm principalele caracteristici ale magistraturilor.
Un prim criteriu de clasificare este acela al perioadei de timp pentru care erau aleși
magistrații. Astfel, potrivit acestui criteriu, putem diferenția între magistraturile obișnuite
(ordinare), care reprezentau regula (spre exemplu, consulatu sau tribunatul) și magistraturile
extraordinare (dictatura sau cenzura). Magistrații ordinari aveau un mandat de un an, în timp ce
magistrații extraodinari aveau un mandat mai lung sau mai scurt de un an (spre exemplu,
magister equitum avea un mandat de 6 luni).
Potrivit unui alt criteriu, în funcție de prestigiu se distingea între magistrații curuli (spre
exemplu, pretorul sau dictatorul) și cei necuruli (spre exemplu, edilul plebei sau quaestorul).
Diferența consta în aceea că, în timp ce magistrații curuli aveau dreptul de a purta togă pretextă și
de a sta pe scaunul curul, magistrații necuruli purtau o togă obișnuită și puteau sta doar pe
subsellium (o bancă joasă, fără spătar)1.
Având în vedere că nu toți magistrații dețineau imperium, se distingea între magistrați cu
imperium (spre exemplu, consulul sau pretorul) sau magistrați care nu dețineau imperium (spre
exemplu, tribunul plebei). Imperium conferea dreptul magistraților de a lua auspiciile, fapt care
conferea o serie de prerogative acestora, precum dreptul de a fi comandant militar sau dreptul de
a convoca Senatul sau adunările populare. Imperium era acordat la începutul mandatului de
magistrat, de către comitia curiata, prin lex curiata.
În funcție de organul care îi alegea pe magistrați, putem diferenția între magistrați
superiori (majori) și magistrații inferiori (minori). În timp ce magistrații superiori erau aleși de
către comitiile curiate ori de către cele centuriate, magistrații inferiori erau aleși de către comitiile
tribute. În cadrul magistraturilor superioare erau incluse, spre exemplu pretura sau cenzura, în
timp ce, din cadrul magistraturilor inferioare făceau parte tribunatul sau edilitatea.
1
J.-C. Fredouille, Dicționar de civilizație romană, ”Larousse”, traducere de Șerban Velescu, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2000, p. 123.
50
În cadrul magistraturilor, deși fiecare din acestea confereau atribuții diferite, existau
anumite trăsături comune.
a) Colegialitatea
Cu excepția magistraturilor extraordinare, magistrații obișnuiți funcționau în cadrul unor

colegii. În cadrul fiecărei magistraturi există mai mulți magistrați care se supraveghează și se
controlează reciproc, fără însă a avea atribuții diferite1. Aceste măsuri au fost luate pentru a evita
eventualele abuzuri de putere ale unor magistrați care ar fi dorit să conducă într-un mod tiranic și
să își exercite atribuțiile fără niciun fel de control.
Pentru a se evita existența unor conflicte între magistrații care funcționau în cadrul
aceleiași magistraturi, s-au adoptat două soluții: fie s-a decis ca aceștia să exercite funcțiile prin
rotație, fie s-a decis ca ei să își împartă competențele, în mod amiabil sau prin tragere la sorți2.
b) Anualitatea
Magistrații ordinari erau aleși pentru o perioadă fixă, de un an. În schimb, magistrații
extraordinari erau aleși fie pentru 6 luni (dictatorii), fie pentru 18 luni (cenzorii). Realegerea unui
magistrat în aceeași funcție sau într-o funcție superioară era posibilă doar după ce trecea o
anumită perioadă de timp. Însă, începând cu anul 327 Î. Hr. , a devenit posibilă prelungirea
mandatului unui magistrat, sub forma unei promagistraturi3.
c) Lipsa de remunerație
Pe perioada exercitării magistraturii, magistrații nu primeau sume de bani cu titlul de

salariu, magistraturile fiind considerate o onoare, iar nu un serviciu plătit. Prin această măsură, se
dorea ca aceștia să fie independenți și imparțiali. Cu toate acestea, urmare a acestei măsuri, erau
favorizate persoanele bogate, care își permiteau să nu primească o remunerație pe perioada
exercitării funcțiilor.
d) Deținerea de potestas
În cazul magistraților, prin potestas se desemna puterea exercitată oficial. în cadrul

funcției deținute. Acest exercițiu al puterii se putea manifesta în mai multe moduri: posibilitatea
de a da ordine și de a emite hotărâri care erau obligatorii pentru toți cetățenii, dreptul de a apela la
1
2
J.-C. Fredouille, op. cit. , p. 123.
3
L . Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, op. cit. , p. 227.
50
forța coercitivă, pentru ca ordinele sale să fie aplicate, posibilitatea de a bloca deciziile unui coleg
sau ale unui magistrat inferior, atunci când considera că acestea erau nelegale.
e) Dreptul de a lua auspicii
Magistrații aveau atât dreptul, dar și obligația, de a consulta voința zeilor înainte de a
pune în aplicare o decizie luată, ori înainte de a dispune convocarea uneia dintre adunările
populare exitente.
f) Necesitatea unui cens minim
Pentru a putea candida pentru exercitarea unei anumite magistraturi, un cetățean trebuia să
aibă un anumit cens (o anumită avere). În secolul II Î. Hr. , acest cens minim era de 400.000 de
sesterți1.
La început, magistrații în funcție își desemnau succesorii în funcție, iar aceștia erau numiți
ca urmare a aclamațiilor populare. Ulterior, începând cu secolul III Î. Hr. , s-a trecut la alegerea
magistraților de către adunările populare. În perioada de început a Republicii, nu era necesar ca
un candidat să își anunțe oficial candidatura pentru o anumită magistratură și nici să se prezinte
fizic în vederea alegerii. Treptat, candidații au început să își anunțe candidatura și să desfășoare
campanii electorale, în cadrul cărora încercau să adune voturi de la toți cetățenii.
Începând cu anul 432 Î. Hr. au fost promulgate legi împotriva corupției și fraudelor
electorale și au fost chiar înființate instanțe speciale care să judece aceste infracțiuni. Cu toate
acestea, în ultima perioadă a Republicii, corupția electorală a devenit o obișnuință. Candidații
cumpărau voturi, falsificau urnele de vot sau intimidau votanții2.
Multă vreme votul cu privire la alegerea magistrațiilor a fost un vot deschis și oral. Abia
la sfârșitul secolului II Î. Hr. s-a trecut la votul secret, prin introducerea în urne3.
Magistraturile cuprindeau fides și pietas. Astfel, magistrații trebuiau să fie loiali cetății
Roma, precum și misiunilor încredințate în această calitate. Pietatea îi obliga pe magistrați să
asiugre respectarea tradițiilor, precum și să conserve și să cultive cutumule care proveneau de la
strămoși.
Un magistrat ales era inamovibil, astfel încât nu putea fi destituit. Cu toate acestea, el nu
se bucura de imunitate, astfel încât putea fi tras la răspundere pentru faptele sale. La sfârșitul
1
Ibidem, p. 228.
2
Ibidem, p. 230.
3
50
mandatului, magistratul își părăsea de bună voie funcția. Însă, așa cum am arătat, mandatul unui
magistrat se putea prelungi, în aceste cazuri el purtând denumirea de promagistrat.
Instituția magistraturilor a continuat să existe și după instaurarea Imperiului, însă puterea
și atribuțiile magistraților s-au redus considerabil, funcțiile îndeplinite anterior de magistrați fiind
preluate de către funcționarii imperiali1.
1. Edictele magistraților
Noțiunea de izvor formal de drept desemnează forma pe care normele juridice o îmbracă
în momentul în care produc efecte juridice. Această formă este strâns legată, în opinia romanilor,
de organul care a emis respectivele norme juridice 2. Astfel, putem vorbi despre următorele
izvoare formale ale dreptului roman: cutumele care provin de la strămoși, legile care provin de la
întreg poporul (legile erau adoptate de către adunările populare, în cadrul cărora se regăseau
reprezentanții întregului popor roman), plebiscitele care provin de la plebe (acestea erau adoptate
de către conciliile plebei, în care se regăseau doar reprezentanți ai plebeilor), senatele-consultele
care provin de la Senat, constituțiile imperiale care provin de la împărați. edictele care provind de
la magistrați și jurisprudența care provine de la jurisconsulți.
Așadar, edictele magistraților au reprezentat un izvor important pentru dreptul roman.
Potrivit unei definiții3, edictul magistratului reprezenta programul publicat de către
magistrat în momentul instalării sale în funcție și prin care arăta cetățenilor principiile de drept pe
care urma să le aplice.
Acest edict era redactat pe album și era afișat în For. Edictul redactat în acest mod și
afișat se numea perpetuu, întrucât urma să se pe durata întregului mandat al magistratului. Cu
toate acestea, existau și anumite edicte care erau emise pe parcursul exercitării mandatului, în
vederea soluționării anumitor situații speciale (spre exemplu, edictele date cu ocazia unor zile de
sărbătoare). Acestea din urmă purtau denumirea de edicte neprevăzute.
Fiecare magistrat care dobândea o astfel de funcție era liber să își structureze edictul așa
cum credea de cuviință. Însă, treptat, magistrații au început să preia din edictele antecesoriilor lor
dispozițiile care se dovediseră utile în soluționarea anumitor probleme. Acest corp al edictelor,
care devenise stabil, a purtat denumirea de edictum vetus. În schimb, dispozițiile noi, prin care
1
2
3
C. Stoicescu, op. cit., p. 49.
50
fiecare magistrat încerca să îmbunătățească cuprinsul edictului antecesorului său, purta
denumirea de edictum novum.
Dintre edictele care proveneau de la magistrații superiori și inferiori, un rol important în
dezvoltarea acestui izvor de drept l-au avut edictele magistrațiilor judiciari (quaestorii, edilii,
guvernatorii și, în special, pretorii)1. În acest fel, dreptul creat ca urmare a edictelor emanate de la
pretori a purtat denumirea de drept pretorian.
Având în vedere faptul că magistrații erau învestiți cu onoruri (honores), totalitatea
normelor de drept și a instituțiilor de drept ce a izvorât din activitatea acestora a purtat denumirea
de jus honorarium.
La începutul, activitatea pretorului nu se manifesta prin crearea unor noi norme juridice,
ci acesta trebuia să urmărească modul în care părțile din cadrul unui proces pronunțau formulele
de judecată prevăzute în Legea celor XII Table. Rolul pretorului se schimbă ca urmare a adoptării
Legii Aebutia, la mijlocul secolului II Î. Hr. Ca urmare a adoptării acestei legi, s-a prevăzut o
procedură nouă de judecată, numită procedură formulară 2. În cadrul acestei proceduri, pretorul
avea un rol important, el modificând și completând regulile rigide de judecată prin aplicarea
principiilor bunei-credințe și echității.
Ca urmare a apariției Legii Aebutia, pretorul a creat noi drepturi pentru cetățeni, fie prin
crearea unor noi acțiuni, fie prin extinderea vechiilor acțiuni la stări de fapt noi. Pentru a putea
transforma o stare de fapt într-o stare de drept, toate acțiunile noi ale pretorului trebuiau să fie
cuprinse în edictul acestuia și să fie însoțite de o formulă de judecată.
Cu privire la atribuțiile pretorului de a legifera, în literatura de specialitate 3 s-a arătat că
acestea proveneau din faptul că poporul îl învestea pe pretor nu doar cu jurisdictio, dar și cu
imperium.
Ca urmare a stabilizării dreptului pretorian, în prima jumătate a sec. II, împăratul Hadrian
l-a însărcinat pe jurisconsultul Salvius Iulianus să se ocupe de codificarea acestui drept. Ca
urmare a activității de codificare, a rezultat o culegere de edicte ale pretorilor urbani, care
cuprindea mai multe părți și trei anexe.
Chiar și după codificarea edictelor magistraților, aceștia au continuat să emite edicte la
intrarea lor în funcție, însă ei trebuiau să afișeze edictele codificate de către Salvius Iulianus.
Urmare a acestui fapt, activitatea creatoare de drept a magistraților se va diminua.
1
2
3
C. Stoicescu, op. cit., p. 49.
50
Edictele magistraților, ca izvor de drept, nu trebuie confudante cu legile, întrucât între
aceste două izvoare de drept există anumite diferențe esențiale, după cum urmează:
 spre deosebire de lege, care se aplica în mod perpetuu, edictul magistratului producea
efecte doar pe perioada mandatului magistratului de la care provenea. Acest inconvenient
a fost depășit ca urmare a stabilizării unei părți din edicte (acel edictum vetus).
 spre deosebire de lege, care se aplica pe teritoriul întregului stat, edictul se aplica doar în
circumscripția magistratului de la care provenea. Treptat însă, edictul a fost preluat și de
alți magistrați, precum și de către guvernatorii provinciilor.
 edictele, spre deosebire de legi, nu puteau să abroge în mod direct o normă juridică și nici
să creeze o normă juridică nouă1. Edictele puteau să înlocuiască doar în practică legea
care devenise desuetă.
2. Consulatul
Consulii s-au aflat în fruntea sistemului magistraților, consulatul reprezentând cea mai
înaltă magistratură în perioada Republicii. Consulii au fost cei care au preluat anumite atribuții
din cele care au aparținut regelui, însă aceste atribuții erau limitate.
Magistratura consulatului era exercitată de către două persoane, care purtau denumirea de
consuli. Însăși denumirea magistraturii indică faptul că era vorba despre o colegialitate, consului
exercitând această magistratură împreună (”cum”) cu un alt consul. Pe lângă colegialitate,
consulatul se caracteriza și prin anualitate, mandatul unui consul fiind limitat la această perioadă.
Așadar, consulatul era o magistratură ordinară.
Cu privire la momentul acestei magistraturi, nu există un punct de vedere comun. În timp
ce unii istorici, precum Titus Livius sau Dionysios din Halicarnas, susțin că această magistratură
a apărut în anul 509 Î. Hr. , în urma îndepărtării ultimului rege, un alt istoric roman important,
Sallustius, nu utilizează termenul de consuli atunci când vorbește despre primii magistrați ai
Romei.Astfel, se susține că această magistratură ar fi apărut abia la mijlocul sec. V Î. Hr. , după
alte magistraturi2.
După momentul apariției acestei magistraturi, doar patricienii aveau acces la aceasta. Ca
urmare a luptei duse de către plebei, începând cu anul 367 Î. Hr, aceștia au dobândit dreptul de a
1
Ibidem, pp. 49-50.
2
50
putea ocupa această funcție1. Mai mult, începând cu anul 342 Î. Hr. , tribunul Lucius Genucius a
reușit să impună adoptarea unei legi prin care se prevedea faptul că unul dintre cei doi consuli
trebuia să fie plebeu2.
Vârsta minimă care se cerea pentru a putea candida la această magistratură a variat. Dacă
în perioada de început vârsta minimă a fost de 37 de ani, în urma reformelor impuse de familia
Gracchilor, această vârsta a fost urcată la 43 de ani, iar în perioada Imperiului, o persoană care
dorea să fie consul trebuia să aibă cel puțin vârsta de 33 de ani.
Așa cum am arătat deja, mandatul consulilor era de un an. La început, consulii erau
desemnați de către predecesorii lor, iar poporul avea doar posibilitatea de a confirma aceaste
alegeri ori de a le infirma, ca urmare a aclamațiilor. Ulterior, aceștia au fost aleși de către
comitiile centuriate. Atunci când se alegea consulii pentru mandatul următor, comitiile centuriate
erau prezidate de către unul dintre consulii în activitate, iar consulii în activitate aveau posilitatea
de a respinge unele candidaturi, ori de a amâna alegerile.
2.1. Atribuțiile consulului
Consulii își începeau activitatea la începutul fiecărui an calendaristic, respectiv la 1

martie, iar după anul 153 Î. Hr. , la 1 ianuarie 3. Consulii erau un fel de șefi ai executivului, însă
atribuțiile acestora nu erau delimitate cu exactitate, aceștia având numeroase atribuții în diferite
domenii ale statului. Aceștia se bucurau de imperium, precum și de potestas.
În plan militar, consulii dețineau puterea militare supremă, fiind conducătorii armatei. De
regulă, în caz de război, unul dintre consuli era cel care conducea armata, celălalt consul
rămânând la Roma pentru a se ocupa de administrarea cetății, precum și pentru a soluționa
probleme care apăreau. Consulii erau cei care se ocupau de recrutarea soldaților și a ofițerilor, iar
cu încuviințarea Senatului fixau contribuțiile pentru întreținerea armatei.
În caz de război, atribuțiile consulilor creșteau, îndeosebi în ceea ce privrea politica
exertnă. Astfel, ei dobândeau drept de coercitio atât asupra soldaților romani, cât și asupra
dușmanilor cu care se aflau în război.
Atunci când părăseau Roma, în fruntea armatei, consulii purtau roba de culoare purpurie,
semn al comenzii militare supreme. Pe parcursul campaniei militare, consulul care devenea
generalul armatei, avea dreptul de a condamna la moarte anumiți soldați, în temeiul unui
jurământ de credință pe care soldații îl depuneau în fața comandantului suprem. Sentința de
1
D. Tudor, Enciclopedia civilizației romane, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982, p. 220.
2
3
L. Bârzu, R. Ursu, F. Bohaltea Mihuț, op. cit. , p. 48.
50
condamnare la moarte era dusă la îndeplinire de îndată, soldații neavând posibilitatea de a face
apel la popor (provocatio ad populum) pentru schimbarea hotărârii, drept ce era recunoscut
cetățenilor pe perioadele de pace1. Cu toate acestea, consulii obișnuiau să acorde și anumite
recompense soldaților care se remarcau în lupte.
În cazul în care consulul reușea să câștige un război, el primea titlul de imperator de la
soldații aflați sub comanda sa, acest titlu fiind ulterior ratificat de către Senatul roman. De
asemenea, el primea dreptul de a sărbători victoria, caz în care el purta însemnele regale,
respectiv purta toga de purpură brodată cu aur, coroană de aur și sceptru de fildeș2.
De asemenea, consulii se bucurau de o serie de atribuții cu caracter religios. Astfel, ei
erau cei care adresau zeilor rugăciuni și ofereau ofrande, ori consultau voința zeilor pentru
îndeplinirea unui act cu caracter public, prin luarea de auspicii.
Între vechii regi și consuli existau numeroase deosebiri. Spre exemplu, spre deosebire de
regi, ei nu se deplau în interiorul Romei într-un car, ci pe jos, purtând doar un tiv de purpură pe
tunică sau pe togă. Printre alte beneficii de care se bucurau consulii putem indica dreptul de a sta
în scaunul curul, dreptul la taburetul de fildeș ori dreptul de purta securea 3. De asemenea, atunci
când se deplasau în public, calea consulilor era deschisă de o gardă alcătuită din 12 lictori care
purtau fascii.
În materie judecătoarească, consulii aveau competență de a judeca îndeosebi în materie
penală, însă soluționau și litigii civile. Atunci când consulii pronunțau o sentință severă împotriva
unui cetățean, acesta putea face apel în fața adunărilor populare. Treptat, atribuțiile judecătorești
au fost îngrădite ori transferate către pretori4.
În plan politic, consulii aveau dreptul de a convoca și prezida comitiile centuriate, precum
și pe cele tribute, dar și Senatul. Ei putea să propună adunărilor populare anumite legi, asupra
cărora acestea urmau să se pronunțe. De asemenea, ei se îngrijeau ca deciziile acestor organe să
fie duse la îndeplinire. Pe lângă consuli funcționa un consiliu, care se ocupa de sfătuirea acestora,
însă consulii nu erau obligați să respecte sfaturile acestui consiliu.
Consulii dețineau și anumite atribuții în domeniul financiar-fiscal. Astfel, ei se ocupau de
coordonarea întregii activități financiare a statului roman. În realizarea acestei activități, consulii
erau ajutați de către doi questori. Consulii puteau primi sume din trezorira statului pentru a
îndeplini diferite activități necesare. Pentru a evita eventualele abuzuri din partea consulilor,
1
2
Ibidem, p. 232-233.
3
4
D. Tudor, op. cit. , p. 220.
50
trezoreria de stat era controlată de către Senat, care se putea opune efectuării unor cheltuieli care
nu își aveau rostul sau erau excesive.
În perioada Republicii, consulii au provenit, în majoritatea lor, din marile famlii care
existau la Roma, astfel încât la sfârșitul acestei perioade au existat doar aproximativ 15 consuli
care nu au provenit din cadrul acesto familii de tradiție. Acești consuli care nu proveneau din
cadrul marilor familii erau numiți „oameni noi”.
Pentru a evita abuzurile din partea consulilor și pentru a evita o eventuală blocare a
acestei magistraturi importante, existau două alternative:
 exista o împărțire a atribuțiilor între cei doi consuli, astfel încât unul dintre conducea, de
regulă armata, pe când celălalt se ocupa de conducerea administrației și de exercitarea
prerogativelor judiciare;
 exista o împărțire temporală a exercitării atribuțiilor, între cei doi consuli, astfel încât
fiecare îndeplinea funcțiile ce îi reveneau pe o perioadă de o lună 1. Deși exista o asemenea
împărțire a exercitării puterii, consulii răspundea în mod solidar de modul în care se
îndeplineau atribuțiile.
De asemnea, în perioadele de război, un consul conducea armata, iar celălalt stătea la

Roma, pentru a se ocupa de probleme curente și de administrarea internă a cetății, în așa fel încât
să nu existe un gol de putere.
Pentru a putea candida la această magistratură, persoanele trebuiau să fi exercitat toate
magistraturile inferioare (acel cursus honorum, despre care o să vorbim într-o secțiune
următoare). De asemenea, teoretic, o persoană care a exercitat funcția de consul, nu mai putea
exercita această magistratură pentru o perioadă de 10 ani2.
În perioada Imperiului, importanța consulatului a scăzut într-un mod dramatic.
Majoritatea atribuțiilor consulilor au fost preluate de către împărați. Aceștia și-au păstrat anumite
atribuții judiciare, judecând ca instanțe de apel în materie contentioasă, precum și anumite litigii
de drept privat, precum cele privitoare la tutelă sau adopție.
În epoca Imperiului, existau două categorii de consuli: consulii ordinari (eponimi), care
erau tot în număr de doi și consulii sufecți, care erau doi și a căror mandat varia ca întindere3.
Consulii ordinari, din perioada împăratului Tiberiu (al doilea împărat roman, ce a domnit
1
2
Ibidem, p. 62.
3
50
după Octavian) erau numiți de către Senat, iar în secolul III sunt numiți de către împărat, care
uneori își asuma și funcția de consul.
Deși nu a dispărut, consulatul a rămas o magistratură lipsită de conținut. Cu toate acestea,
această magistratură și-a păstrat prestigiul până în momentul prăbușirii Imperiului roman.
2.2. Principalii exponenți ai consulatului
Așa cum am arătat, consulatul era considerat magistratura centrată în timpul Republicii.
Astfel, această magistratură acorda un prestigiu deosebit celui care o exercita, precum și o serie
de atribuții importante. Având în vedere faptul că mandatul de consul era de un an, după care cel
care exercitase această magistratură nu putea fi reales, pe parcursul perioadei Republicii, dar și în
timpul Imperiului, au existat un număr mare de persoane care au îndeplinit funcția de consul.
Dintre toate aceste persoane care au exercitat magistratura consulatului, se remarcă mai cu
seamă două persoane: Caius Iulius Caesar și Octavian Augustus.
2.2.1. Iulius Caesar
Caius Iulius Caesar a fost un important om politic roman, dar și un general desăvârșit,
precum și scriitor. El a trăit între anii 100 și 44 Î. Hr. , provenind dintr-o familie patriciană. În
anul 82 Î. Hr. acesta s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Cinna, care era un partizan a lui Marius.
Ca urmare a victoriei lui Sulla în războiul civil cu Marius, Caesar este nevoit să se retragă în
Asia, pentru a se adăposti.
După moartea lui Sulla, Caesar revine la Roma și își face debutul în viața publică, în
calitate de orator1. De asemenea, acesta își începe ascensiunea politică, începând cursus honorum.
Astfel, în anul 70 Î.Hr. Caesar devine tribun militar, mai apoi questor, edil curul, pontifex
maximus, iar în anul 62 Î. Hr. devine praetor, urmând ca în anul 61 Î. Hr. să fie numit propretor al
Hispaniei.
Ca urmare a tensiunilor politice existente la Roma, în cursul anului 60 Î. Hr. , trei oameni
politici de seamă, Pompei, Crassus și Caesar au decis să treacă peste orice disensiuni care ar fi
existat între aceștia și să guverneze împreună destinele Romei, pentru a crea un Imperiu și mai
puternic. În acest fel a luat naștere primul triumvirat. Cunoscutul istoric latin Titus Livius vorbea
despre această alianță politică ca despre „o conspirație între trei fruntași ai Cetății”.
În anul 59 Î. Hr. , Caesar dobândește titlul de consul, iar colegul de magistratură al
acestuia, Bibulus, este forțat de către apropiați ai lui Caesar, dar și ai celorlalți doi triumviri să se
1
H. C. Matei, Civilizația Romei antice, Editura Eminescu, București, 1980, p. 59.
50
refugieze în casa acestuia, pentru a nu se implica în deciziile luate de Caesar. Mai apoi, Caesar
este numit proconsul al Galiei.
În vederea guvernării Galiei Cisalpine, lui Caesar i se pun la dispoziție trei legiuni. Astfel,
Caesar a dobândit o putere politică deosebită, dar și o forță armată de temut. Aceste noi realități
politice l-au făcut pe unul dintre cei mai importanți apărători ai Republicii, Cicero, să afirme că
sistemul Republicii romane este complet distrus, iar cei trei triumviri își impun jocurile politice.
Ajuns proconsul al Galiei, Caesar cucerește Galia liberă în perioada 58-50, dobândit o
glorie militară incomensurabilă. De cealaltă parte, în anul 55 Î. Hr. , Pompei obține titlul de
proconsul al Hispaniei, iar Crassus pe cel de proconsul al Siriei și zonelor adiacente, tot pentru o
perioade de 5 ani. Ambii aveau aportul legiunilor romane.
Ca urmare a uciderii lui Clodius, un important om politic de la Roma, în anul 52 Î. Hr. ,
de către Milo, un om politic care nu reușise să fie numit consul, la Roma izbucnește o revoltă,
Senatul retrăgându-se pe colina Aventin. Pompei, care sosise la Roma, a fost văzut ca un salvator
și a fost desemnat de către comitiile centuariate drept consul unic 1. Prin acestă numire, s-a
derogat de la un principiu fundamental al magistraturilor romane, acela al colegialității. Practic,
Pompei devea un dictator, iar nu un consul.
Crassus, cel de-al treilea triumvir, nu a reușit să se ridice la performanțele militare ale
colegilor săi de triumvirat. Astfel, acesta a încercat o cucerire rapidă a Siriei, fapt ce a eșuat. Mai
mult, în anul 53 Î. Hr. , Crassus este înfrânt în cadrul bătăliei de la Carrhae, bătălie în care el
însuși își pierde viața.
Ca urmare a morții lui Crassus, tensiunile politice sunt în continuă creștere. Acest
eveniment este considerat ultima lovitură dată triumviratului încheiat în 60 Î. Hr. și înnoit în anul
56 Î. Hr. Ca urmare a dispariției lui Crassus, Caesar și Pompei au rămas singurii oameni care
exercitau atribuții importante.
Ca urmare a faptului că se apropria de sfârșitul promagistraturii sale din Galia, în cursul
anului 51, Caesar, cu ajutorul partizanilor săi care se aflau în Senatul roman, a încercat să obțină
o prelungire a proconsulatului său, cerere care însă a fost ignorată2.
La data de 7 ianuarie 49 Î. Hr. , Caesar este demis de către Senat din toate funcțiile sale.
Pentru a putea face acest lucru, Senatul a adoptat un senatus consultum ultimum3. De asemenea,
Senatul îi acordă puteri depline lui Pompei, în vederea apărării cetății, precum și a formei de
1
2
Pt. detalii, a se vedea Cassius Dio, Istoria romană, vol. I, traducere de A. Piatkowski, Inteprinderea
Poligrafică, Cluj, 1973, pp. 411-417.
3
H. C. Matei, op. cit. , p. 61.
50
guvernare.
Ca urmare a acestor măsuri luate de către Senat, Caesar decide să treacă Rubiconul (acest
râu despărțea Galia Cisalpină de Italia) în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 49 Î. Hr. La trecerea
râului, Caesar a rostit celebrele cuvinte, care au rămas întipărite în istorie „alea iacta est” (zarurile
sunt aruncate), sintagmă ce are semnificația începerii unui sângeros război civil între Caesar și
Pompei care a durat 4 ani.
În cursul anului 49 Î. Hr. , profitând de plecarea de la Roma a lui Pompei, care a plecat în
Orient pentru a-și aduna trupele, Caesar sosește la Roma și atrage de partea sa o mare parte a
plebeilor, promitându-le sume de bani. Tot în cadrul acestui an, Caesar atacă Hispania, lăsând
conducerea Roma în mâinile lui Marcus Aemilius Lepidus. Acesta din urmă îl proclamă pe
Caesar dictator, în timpul campaniei din Spania.
Bătălia decisivă dintre Pompei și Caesar a avut loc la Pharsalos (Grecia), la data de 9
august 48 Î. Hr. Ca urmare a acestei bătăli, Caesar a repurtat o victorie grandioasă, Pompei
reușind totuși să scape cu viață și să se refugieze în Egipt. Aici el este capturat de către oamenii
regului egipean Ptolemeu al XIII-lea1.
Ca urmare a campaniei militare prin care Caesar și-a eliminat toți militarii, în cursul
anului 45 Î. Hr. acesta a rămas singurul stăpân al Romei, luând astfel sfârșit războiul civil, după 4
ani plini de lupte sângeroase.
În cursul anului 46 Î. Hr. Caesar a fost numit dictator pentru o perioadă de 10 ani, iar mai
apoi, în anul 44 este ales dictator pe viață. De asemenea, Caesar primește numeroase puteri:
dreptul de a comanda întreaga armată romană, dreptul de controla finanțele Imperiului, dreptul de
a declara război, ori de a încheia pace etc. Toate acestea i-au făcut pe unii istorici să îl asemene
pe Caesar unui adevărat rege, cu puteri absolute, puterile celorlalte instituții existente în
Republică (Senat, adunările populare, magistrați) fiind limitate drastic2.
Lui Caesar îi sunt atribuite numeroase reforme în cadrul Republicii romane. Aceste
reforme sunt necesare și normale, având în vedere faptul că fostul consul și proconsul a devenit
un dictator cu puteri depline, ceea ce marchează sfârșitul Republicii, deși mare parte a istoricilor
plasează acest moment ceva mai târziu în sec I Î. Hr.
Spre exemplu, Caesar a fost cel care a dispus colonizarea veteranilor din armata sa, care
își îndepliniseră cu demnitate sarcinile atribuite, atât în cadrul Italiei, dar și în afara acesteia,
1
Pt. a vedea descrierea reacției lui Caesar la vederea capului lui Pompei, a se vedea Cassius Dio, op. cit. , p.
479.
2
The. Mommsen, Istoria romană, vol. III, traducere de Joachim Nicolaus, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1988, p. 266.
50
întemeind numeroase colonii. De asmenea, acesta a inițiat diverse proiecte care au avut drept
scop apariția unor construcții publice noi. Caesar a avut un rol important și în reformarea
calendarului, noul calendar purtând numele său (calendarul Iulian).
Caesar a fost cel care a acordat cetățenia romană locuitorilor liberi din Galia Cisalpină și
cel care a mărit numărul senatorilor la 900, aceștia putând fi aleși și din provinciile romane, iar nu
numai din Italia1.
Noul dictator a intenționat să guverneze singur, Senatul urmând să aibă doar rolul unui
consiliu suprem, cu care acesta urma să se sfătuiască înainte de a lua anumite decizii importante,
dar care să nu aibă un cuvânt decisiv. Acest fapt avea să îi aducă și sfârșitul, așa cum o să vedem
imediat. De asemenea, el a introdus o serie de reforme fiscale și financiare, care au avut drept
consecință creșterea veniturilor statului.
În domeniul judiciar, Caesar revenea la vechiile atribuții ale regelui. Astfel, el avea
dreptul de a judeca singur și să soluționeze în mod definitiv atât cauze penale, cât și litigii de
drept privat, atunci când era prezent în cadrul instanțelor judecătorești, iar atunci când nu era el
prezent, atribuțiile erau îndeplinite de către prefectul urban2.
Cu privire la magistraturi, reformele lui Caesar au fost destul de însemnate. Astfel, se
prevedea că o persoană care dorea să ocupe o magistratură sau un loc în Senat și nu împlinise
încă vârsta de 30 de ani, putea realiza acest lucru doar dacă servise drept cavaler pentru o
perioadă de 3 ani, ori ca și soldat pedestru pentru o perioadă de 6 ani. De asemenea, cu privire la
instituția consulatului, Caesar a menținut cei doi consuli eponimi (erau denumiți eponimi întrucât
cei doi consuli dădeau numele anului în care își exercitau mandatul), care se vor numi consuli
ordinari, dar creează și instituția consulilor sufecți. Astfel, după ce consulii ordinari își exercitau
atribuțiile pentru o perioadă de aproximativ 4 luni, aceștia erau înlocuiți de către consulii sufecți,
existând astfel 3-4 perechi de consuli sufecți3.
Dorința sa de a conduce fără a avea o opoziție vie, reducând rolul instituțiilor Romei
republicane, precum și prin transformarea Senatului roman într-un simplu consiliu cu care să se
sfătuiască înainte de anumite decizii importante, l-au făcut pe Caesar să fie privit ca un tiran care
dorea reinstaurarea regalității. Acest fapt i-a făcut pe senatorii romani, care se temeau de
posibilele abuzuri ale unui monarh absolutist, dar și de faptul că influența lor s-ar putea pierde,
devenit niște simpli sfătuitori, să pună la cale un complot prin care să îl ucidă pe dictaor.
Astfel, la idele lui martie (15 martie 44 Î. Hr.), Caesar este ucis de o conjurație a
1
2
The. Mommsen, op. cit. , p. 270.
3
50
aproximativ 60 de senatori romani, în fruntea cărora se aflau Cassius Longinus și Iunius Brutus1.
Dictatorul a fost ucis chiar într-o ședință a Senatului, profitându-se de faptul că acesta nu
beneficia de protecția gărzii personale, ori de aportul soldaților romani.
Uciderea lui Caesar a fost opera unei părți a aristocrației senatoriale, aceștia fiind convinși
că dictatorul este singura piedică în calea continuării existenței Republicii 2. Așa cum vom vedea
însă, acest sistem de guvernare nu mai corespundea realităților politice și sociale care existau în
Roma, la sfârșitul sec. I Î. Hr. Drept urmare a acestui fapt, în anul 27 Î. Hr. , în Roma se va
instaura un nou regim de guvernare.
Așadar, Caius Iulius Caesar a fost o personalitate marcată a întregii istorii a Romei, nu
doar a perioadei de sfârșit a Republicii. Deși am văzut că acesta a fost un strateg militar
desăvârșit și un comandat neînfricat al oștirilor, acesta nu s-a remarcat doar în domeniul militar.
A fost și un remarcabil om politic, dând dovadă de o inteligență deosebită, fapt dovedit atât de
magistraturile importante pe care le-a deținut (pretor, consul, proconsul, dictator), dar și de
numeroșii aliați pe care reușea să îi găsească, atât în rândul senatorilor, dar și în rândurile
magistraților. De asemenea, Caesar a atras de partea sa poporul, prin acordarea anumitor
beneficii, fapt ce a făcut ca acesta să își poată impune ideile de tip monarhist pe care le avea. Nu
în ultimul rând, Caesar s-a remarcat și pe plan literal, fiind autorul a numeroase scrieri, precum:
„Commentarii de bello Gallico” (operă în cadrul căreia Caesar vorbește despre războiul de
cucerire a Galiei. Caesar a scris 7 cărți, ia cea de-a opta a fost scrisă de către Hirtius),
„Comentarii de bello civili” (în cuprinsul acestei opere, Caesar prezintă, dintr-o perspectivă
proprie, motivele războiului civil purtat cu Pompei, dar și modul în care acesta s-a desfășurat),
„De analogia” (această operă constituie un tratat de analiză gramaticală) etc.
Caesar nu a fost un om important doar pentru Roma, ci pentru întreaga istorie a
Antichității, fiind unul dintre cei mai mari cuceritori ai acelor vremuri. Acest fapt îl face pe
Caesar să fie o personalitate importantă în cadrul istoriei universale, viața sa, deciziile sale,
precum și opera sa având o influență mare asupra evoluției istoriei universale și, în mod deosebit,
cu privire la evoluția viitoare a Romei.
1
2
P. Grimal, op. cit. , p. 64.
50
Fig. 1 – Statuia lui Caesar de Nicolas Coustou, Muzeul Luvru, Franța
2.2.2. Octavian Augustus
Octavian s-a născut în anul 63 Î. Hr. , fiind fiul unui guvernator al Provinciei Macedonia
și al Atiei, care era nepoata lui Caesar. Așadar, Octavian era nepotul lui Caesar, acesta îngrijindu-
se de creșterea și educarea sa, mai ales având în vedere că tatăl lui Octavian moare când acesta
avea doar 4 ani. Octavian a fost alături de Caesar, în campania desfășurată de acesta în Hispania,
în anii 46-45 Î. Hr.
În momentul în care Caesar este ucis de către senatori, Octavian se afla în Apollonia.
Aflând de uciderea acestuia, precum și de faptul că fusese adoptat de către Caesar prin testament,
Octavian revine la Roma. Aici se întâlnește cu Marcus Antonius, un fost apropiat a lui Caesar,
care dorea să continue opera acestuia. În scurt timp, cei doi intră în conflict, iar Octavian, având
50
și sprijinul lui Cicero, reușește să învingă în bătălia de la Modena1.
Cu ajutorul armatei sale, Octavian reușește să impună Senatului să îl aleagă consul, în
anul 43 Î. Hr. În cursul acestui an, cu ajutorul medierii lui Lepidus, fostul aliat a lui Caesar,
Octavian și Marcus Antonius se întâlnesc. Întrevederea celor trei s-a produs la Bononia și s-a
finalizat prin încheierea celui de-al doilea triumvirat. Spre deosebire de înțelegerea secretă dintre
Caesar, Pompei și Crassus, încheierea celui de-al doilea triumvirat a fost făcută publică.
Spre sfârșitul anului 43 Î. Hr. este adoptată Lex Titia, prin care se acordă triumvirilor
puteri excepționale pentru o perioadă de 5 ani și, le acordă, comanda armatelor romane 2.
Triumvirii vor duce o luptă împotriva celor care au pus la cale asasinatul lui Caesar, luptă care se
sfârșește prin bătălia de la Philippi din 42 Î. Hr. , în urma căreia Cassius și Brutus, asasinii lui
Caesar, se sinucid. În cursul luptelor duse împotriva proscrișilor, a pierit și Cicero, cel care l-a
susținut pe Octavian.
Ca urmare a acestui succes, cei trei conducători și-au împărțit teritoriile din cadrul
Imperiului. Astfel, Marcus Antonius stăpânea Orientul, sperând să continue proiectele lui Caesar,
Lepidus a obținut Africa, iar Octavian rămânea să conducă Occidentul 3. În cursul anului 37 Î. Hr.
triumvirii își reînnoiesc înțelegerea.
Cu toate acestea, în cursul anului 36 Î. Hr. , Lepidus este forțat să părăsească triumviratul.
El este acuzat de trădare, ajutându-l pe Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, înainte de bătălia de la
Naulochus, câștigată de generaul de bază a lui Octavian, Agrippa4. Astfel, Octavian dobândește și
conducerea Africii și rămâneau doar doi conducători ai mareului Imperiu roman. Era evident că
un conflict între cei doi conducători, care aveau un caracter total diferit era inevitabil.
Octavian a întreprins la Roma numeroase lucrări urbanistice, care i-au crescut
popularitatea. În cursul anului 33 Î. Hr. , ruptura dintre Octavian și Marcus Antonius a devenit
publică, primul atacându-l public pe Marcus Antonius, îndeosebi prin prisma relației acestuia cu
Cleopatra. Având în vedere faptul că în anul 32 a încetat triumviratul, declară război Egiptului,
spunând cetățenilor romani că el încearcă doar să restabilească ordinea în cadrul Imperiului.
Războiul se încheie rapid, în 31 Î. Hr. , bătălia finală fiind dată la Actium, acolo unde armatele lui
Marcus Antonius și Cleopatra au fost învinse. Urmare a acestei bătăli, cei doi mor.
Ca urmare a înfrângerii lui Antonius, Octavian rămânea singurul conducător al întregului
Imperiu. El trebuia să găsească o soluție pentru a gestiona această uriașă autoritate pe care o avea,
1
2
3
P. Grimal, 65.
4
50
pentru a nu da motive opiniei publice să aibă o reacție negativă. De asemenea, avea un exemplu
recent al revoltei senatorilor împotriva instaurării unui monarh absolutist, care s-a soldat cu
moartea lui Caesar.
Octavian a găsit o soluție ingenioasă la această problemă. Pentru a nu părea că este un
conducător tiranic, el nu a desființat instituțiile caracteristice Republicii, dar a început să
acumuleze diferite magistraturi. Astfel, începând cu anul 31 Î. Hr. el este ales consul în fiecare
an, în cursul anului 30 dobândește o putere tribuniciară, iar în anul 28 devine cenzor și primul
dintre senatori (princeps senatus)1. De asemenea, el primește statutul de guvernator al provinciilor
în care nu se instalase încă pacea. În cursul anului 29 Î. Hr. , lui Octavian i se atribuie, în mod
permanent titlul de imperator2. În
dorința de a nu părea un tiran, după acumularea acestor vaste puteri, la data de 13 ianuarie 27 Î.
Hr. , Octavian se adresează Senatului, precum și poporului, afirmând că renunță la toate funcțiile
sale și că dorește să se retragă din viața politică. Trei zile mai târziu, în cadrul unei ședințe a
Senatului, senatorii care fuseseră păcăliți de atitudinea lui Octavian, îi acordă acestuia numele
sfânt de „Augustus” (care însemna cel demn de cinste, cel vrednic), precum și titulatura de
princep, care însemna că Octavian era primul dintre cetățeni3.
Ca urmare a acestei ședințe, a luat naștere Principatul, ca formă de guvernământ, deși
Octavian a încercat să creeze o imagine aparentă a continuării Republicii. Astfel, el a dispus ca
provinciile romane să fie împărțite în mod egal între Senat și principe4.
Așa cum se arată de către istorici, Octavian a menținut doar formal sistemul instituțional
specific Republicii, întrucât a creat instituții noi, cu funcționari ce erau supuși numai lui. Astfel,
s-a prelungit doar artificial existența Republicii, în fapt fiind vorba de instaurarea unei monarhii5.
Urmare a anului 27 Î. Hr. , Octavian Augustus a continuat să fie consul, precum și
comandantul suprem al armatei. Cu toate acestea, el nu avea puteri legislative, iar în materie
judecătoarească, judeca doar litigiile cu privire la militari, peregrini, precum și conflictele care se
iscau în provincii6. În exercitarea acestor atribuții, Augustus era secondat de un consiliu al
principelui, care era alcătuit din apropiați ai acestuia și cu care se sfătuia.
În cursul anului 23 Î. Hr. , pe fundalul unor tensiuni politice, dar și având în vedere starea
1
2
3
H. C. Matei, op. cit. , pp. 45-46.
4
Pt. detalii, a se vedea M. Carry, H. H. Scullard, Istoria Romei. Până la domnia lui Constantin, traducere de
Simona Ceaușu, ediția a III-a, Editura All, București, 2008, p. 368.
5
6
50
precară de sănătate, Octavian renunță de bună voie la a mai fi consul, iar în schimb, primește din
partea Senatului puterea tribuniciară pe viață, precum și un imperium proconsular nelimitat
asupra a două treimi dintre provinciile existente (așadar, și asupra unor provincii care aparțineau
inițial Senatului). Octavian a început să utilizeze puterea tribuniciară, iar în temeiul acesteia
convoca Senatul, crea legi pentru popor și avea o competență generală de a judeca procesele de
natură penală1.
În anul 19 Î. Hr. , Octavian dobândește titlul de consul pe viață, precum și magistratura
cenzurii, pentru o perioadă de 5 ani. În temeiul acesteia din urmă, el a redus numărul senatorilor
la doar 600, fiind astfel îndepărtați mai mult de 200 de senatori, dintre cei care erau suspicioși și
potrivnici noului sistem.
În cursul anului 12 Î. Hr. , ca urmare a morții lui Lepidus, dobândește titlul de pontifex
maximus, care reprezenta o funcție religioasă ce îi conferea o demnitate aparte. Ca urmare a
dobândirii acestui nou titlu, Octavian a concentrat în mâinile sale toată puterea statală (militară,
civilă și religioasă). Astfel, Octavian avea aceleași atribuții și titluri ca și predecesorul și tatăl său
adoptiv, Caesar, cu excepția magistraturii de dictator.
În sfârșit, în anul 2 Î. Hr. , Augustus a primit titlul de pater patriae, adică părinte al
statului. De asemenea, în același an, el a creat garda pretoriană. Această gardă reprezenta o mică
armată și avea rolul de a sprijini împăratul la Roma.
Dar Octavian nu s-a remarcat doar prin instaurarea unui nou regim de guvernare ori prin
diversele titluri pe care le-a dobândit, ci și în domeniul culturii și artei. Astfel, el s-a preocupat, în
primul rând, de înfrumusețarea orașelor, construind noi temple, teatre, circuri, amfiteatre ori băi
publice. Spre exemplu, în timpul său a fost construit Templul lui Apollo, Teatrul lui Marcellus ori
Forul lui Augustus. Aceste eforturi au fost sprijinite și de către Agrippa, generalul său, care era și
secondantul lui Octavian în cadrul Imperiului, care a refăcut sistemul de alimentare cu apă a
orașului și a contruit noi apeducte.
Celebrii poeți Vergilius și Horațius au scris despre realizările, precum și despre reformele
acestuia, contribuind la numirea perioadei lui Octavian ca fiind „epoca de aur a culturii latine”.
August s-a ocupat și de reorganizarea unora dintre provinciile romane. Astfel, Galia a fost
împărțită în trei regiuni. De asemenea, Octavian a cucerit și NV Hispaniei, transformând întreaga
peninsulă iberică în teritoriu roman, împărțind-o în trei provincii. Totodată, Octavian a cucerit și
noi provincii, pe care le-a anexat vastului Imperiu roman. A fost cazul, spre exemplu, al
Germaniei.
1
M. Carry, H. H. Scullard, op. cit. , p. 369.
50
În anul 4, Octavian l-a adoptat pe Tiberius, ce fusese și soțul uneia dintre fiicele lui
Octavian și care era un celebru general, ce reușise să cucerească numeroase teritorii, care au fost
ulterior anexate Imperiului.
În jurul anului 6, a avut loc o importantă răscoală împotriva Imperiului roman, în
provinciile din Panonia și Dalmația. Această revoltă a fost înăbușită de către Tiberius, abia în
cursul anului 9, după aprige lupte1.
În anul 14, Octavian a părăsit Roma alături de Tiberius, pornind spre Beneventum, loc de
unde Tiberius urma să conducă singur teritoriile din Panonia. Însă, Octavian se îmbolnăvește pe
drum și moare în drum spre Roma, la Nola, pe 19 august, anul 14 2. A luat astfel sfârșit o domnie
de peste 40 de ani, plină de succese și încununată de obținerea celor mai prodigioase titluri care
se acordau la Roma.
Așadar, Octavian Augustus, a fost un important om politic în istoria Romei, dar și în
istoria universală. Acesta nu a fost un militar desăvârșit, pe acest plan el bazându-se pe generaul
său Agrippa, iar ulterior pe fiul adoptat, Tiberius. Însă, spre deosebire de predecesorul său, a dat
dovadă de mai mult tact, refuzând să fie numit rege ori dictorat, pentru a nu crea o reacție
negativă a populației. Astfel, el a primit titlul de principe, creând astfel o formă nouă de
guvernământ, Imperiul.
Dând dovadă de o inteligență sclipitoare, el a susținut că nu a creat o nouă formă de
guvernare, ci doar a reformat din temelii vechea Republică romană, pentru a face față noilor
realități politico-sociale. Însă, având în vedere că toată puterea era concentrată în mâinile
acestuia, putem spune că acesta a fost un adevărat monarh. Deși nu a desființat vechile structuri
instituționale care au existat în cadrul Republicii, acestea aveau doar puteri simbolice, fostele
atribuții ale acestora fiind preluate de noul aparat administrativ creat de către Octavian Augustus,
care se dorea să fie alcătuit din funcționari profesioniști.
În cinstea acestui prim împărat roman, după modelul urmat în cazul lui Caius Iulius
Caesar, care a dat numele lunii iulie, cea de-a opta lună a anului a fost numită august, după
numele ilustrului om politic.
1
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_August, accesat la data de 6 martie 2016.
50
Fig. 2- Întinderea Imperiului Roman, în momentul decesului lui Octavian Augustus
3. Pretura
Pretura este o altă magistratură importantă care a existat în cadrul statului roman. Ea făcea
parte dintre magistraturile ordinare, mandatulul pretorilor fiind de un an. Istoria apariției acestei
magistraturi este destul de încețoșată.
Potrivit lui Cicero, titulatura de pretor provine de la cuvântul latin „praeire”, care însemna
a merge înainte. Potrivit cunoscutului orator și om politic latin, din acest cuvânt provenea și
denumirea de praetor. Cu toate acestea, istoricii moderni arată faptul că termenul de praetor ar
proveni de la cuvântu de origine etruscă „purthne”.
Se pare că pretorii erau magistrații supremi, după încheierea perioadei regalității și
50
instaurarea Republicii1. Aceștia își exercitau atribuțiile pe parcursul unui an. Această magistratură
a dispărut la jumătatea sec. V Î. Hr. , când magistratura supremă în cadrul Republicii a devenit
consulatul.
Pretura reapare în anul 367 Î. Hr. , ca reprezentând a doua treaptă în cadrul sistemului
roman al magistraturilor, după consulat. Această magistratură a fost reinstaurată ca urmare a
faptului că plebei au primit dreptul de a candida pentru magistratura de consul Însă, imediat după
apariția preturii, plebei au dobândit acces și la această magistratură, în anul 336 Î. Hr. , Quintus
Publilius Philo fiind primul pretor de origine plebeană2.
În momentul reaparației, magistratura era exercitată de către o singură persoană. Așadar,
nu puteam vorbi despre o magistratură colegială, întrucât exista un singur pretor (pretorul urban).
Începând cu anul 241 Î. Hr. , având în vedere extinderea considerabilă a spațiului teritorial roman
și pentru a exista o mai bună administrare a Republicii, a apărut și un pretor peregrin, care se
ocupa de problemele peregrinilor. Din această perioadă, pretura devine o magistratură colegială,
existând doi sau mai mulți pretori.
3.1. Atribuțiile pretorului
Pretura constiuia a doua cea mai importantă magistratură din cadrul spațiului roman, după
consulat. Drept urmare, pretorii se bucurau de numeroase atribuții.
Ca urmare a acestei magistraturi, consulii s-au axat pe conducerea armatei, precum și
administrarea curentă a treburilor Cetății, cedând o parte din atribuțiile judecătorești către pretori.
Însă, pretorii se vor specializa în judecarea pricinilor abia mai târziu.
La început, se spune că aceștia exercitau aceleași atribuții ca și consulii. Spre exemplu, la
început aceștia aveau anumite competențe în materie militară. Astfel, dacă consulii conduceau
armatele în acțiuni militare ofensive, pretorii aveau atribuții militare defensive, conducând forțele
care apărau Roma3. În cazul în care obțineau o victorie, ei erau salutați de către soldați cu titlul de
imperator, iar acesta era ulterior acordat de către Senat. De asemenea, ei dobândeau dreptul de a
celebra o victorie.
Așadar, pretorii erau considerați inferiori consulilor, dar, cu toate acestea reprezentau a
doua magistratura din cadrul Romei, bucurându-se de un prestigiu considerabil. Pretorii se
bucurau de imperium, care însă era considerat mai mic decât al consulilor (imperium minus). De
asemenea, ei posedă auspicii majore.
1
E. Cizek, op. cit. , p. 56; L. Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, op. cit. , p. 234.
2
3
Ibidem, p. 56.
50
În calitate de magistrați ai statului roman, pretorii aveau dreptul de a purta togă, care era
tivită cu purpură, precum și dreptul de a participa la ședințele adunărilor populare ori ale
Senatului, având dreptul de a sta pe scaunul curul.
În interiorul Romei, ei erau însoțiți de către doi lictori, iar în afara Cetății numărul
lictorilor creștea la șase1. Spre deosebire de consuli, pretorii nu aveau fascii. Treptat, pretorii s-au
specializat, dobândind vaste competențe judecătorești. Se arată2 faptul că pretorii nu erau cei care
judecau problema concretă, ci doar se ocupă de organizarea instanței și de redactarea procesului,
după care trimit părțile în fața unei curți cu juri, aceasta fiind cea care va soluționa litigiul născut
între părți.
Având în vedere creșterea atribuțiilor pretorului, numărul acestora va crește. Astfel, în
jurul anului 241 Î. Hr. existau doi pretori. Dintre aceștia, pretorul urban se bucura de un prestigiu
deosebit. Acesta se ocupa de instrumentarea proceselor care existau între cetățeni, precum și de
organizarea instanțelor Orașului. Spre deosebire de pretorul urban, pretorul peregrin avea un
statut mai modesc, acesta ocupându-se de procesele care existau între peregrini ori între cetățeni
și peregrini.
La momentul preluării magistraturii, pretorii emiteau un edict, prin care arătau regulile pe
care le vor adopta în administrarea justiției, pe parcursul mandatului lor. Deși nu erau ținuți de
edictele predecesorilor, treptat, pretorii au început să mențină dispozițiile din edictele anterioare
și să încerce să le îmbunătățească. Aceste edicte ale pretorilor vor constitui baza dreptului roman,
însă asupra lor vom reveni în secțiunea următoarea.
Numărul pretorilor a fost în continuă creștere. Astfel, în 80 Î. Hr. vor exista patru pretori,
pentru ca mai apoi, în timpul lui Caesar să se ajungă la un număr de 16 pretori. În timpul lui Sylla
se vor lua măsuri, în așa fel încât o persoană care nu a îndeplinit funcția de pretor să nu poată fi
consul, iar o persoană care nu a ocupat magistratura de edil să nu poată ocupa funcția de pretor în
cadrul Republicii romane3.
În materie de drept penal, pretorii putea înființa anumit tribunale excepționale care să
soluționeze cauzele. În schimb, în materie civilă, aceștia se bucurau de plenitudine de
competență, desemnând judecătorii care judecau în temeiul legii, potrivit unor proceduri
complexe și greoaie. După anul 199 Î. Hr. , pretorii vor adopta reguli proprii de procedură, care
vor fi suple și care au rolul de a simplifica procedura de judecată în fața instanțelor și de a scurta
1
2
3
L. Bârzu, R. Ursu, F. Bohaltea Mihuț, op. cit. , p. 48.
50
durata unui proces1.
Pretorii erau aleși de către comitia centuriata, mandatul acestora fiind de un an. Având
imperium, pretorii puteau convoca adunările populare și le puteau prezida atunci când erau aleși
magistrații inferiori. Ba mai mult, în lipsa consulilor, pretorii erau cei care convocau și prezidau
Senatul, precum și cei care se ocupau de treburile curente ale Romei, asigurând buna desfășurare
a treburilor.
Ca urmare a creării provinciilor, pretorii alături de propretori erau, de regulă, cei
desemnați să se ocupe de administrarea acestora și de organizarea provinciilor. Aceștia aveau
rolul de a asigura liniștea în noile teritorii, de a face cunoscute obiceiurile romane pentru
polulațiile cunoscut, precum și rolul de a preîntâmpina eventualele revolte.
La fel ca și consulii, pretorii își începeau mandatul la 15 martie, iar începând cu jumătatea
secolului II Î. Hr. , aceștia au început exercitarea mandatului de la data de 1 ianuarie.
În perioada Imperiului, numărul pretorilor a variat destul de mult, iar atribuțiile acestora s-
au redus. Aceștia exercitau doar anumite sarcini cu privire la tutelă, se ocupau de gestionarea
trezoreriei și prezidau anumite instanțe care soluționau diverse cauze. În această perioadă,
persoanele care exercitaseră magistratura preturii, adică foștii pretori, au fost numiți comandanți
ai legiunilor romane sau guvernatori ai provinciilor senatoriale ori a celor imperiale 2. Pretorii,
altături de alți membrii ai Senatului, au fost eliminați de la comanda legiunilor romane și de la
guvernarea provinciilor imperiale, ca urmare a adoptării edictului lui Gallienus.
În această perioadă, împăratul se implica în mod indirect în desemnarea pretorilor, prin
impunerea anumitor persoane care să candideze, iar mai apoi s-a implicat în mod direct, fiind cel
care îi desemna pe pretori.
În cursul anului 212, ca urmare a adoptării unei Legi Antoniene, s-a acordat cetățenia
romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului. Drept urmare, funcția de pretor peregrin va
dispărea din acest moment.
În perioada târzie a Imperiului, mai existau doar doi pretori. Unul dintre ei era pretor
urban, iar celălalt se ocupa de problemele privind eliberarea sclavilor, adopții, tutela copiilor
minori ori se ocupa de soluționarea litigiilor privind succesiunile.
3.2. Edictul pretorului
1
L. Bârzu, Ghe. V. Nistor, C. Olariu, R. Urloiu, op. cit. , pp. 234-235.
2
Ibidem, p. 235.
50
Magistrații romani aveau dreptul de a publica, în momentul în care începeau exercitarea
mandatului, un edict prin care indicau modul în care își vor desfășura activitatatea, precum și
mijloacele juridice pe care le vor întrebuința.Dintre edictele emise de magistrați, o deosebită
importanță au edictele create de către pretori, având în vedere faptul că aceștia exercitau, cu
precădere, atribuții judecătorești.
Treptat, anumite dispoziții din edictele pretorilor care se dovediseră utile în practică, se
transmiteau de la un pretor la altul, formându-se astfel o parte fixă a edictelor. Această parte fixă
purta denumirea de pars tralaticia sau edictum vetus. Pe lângă conținutul invariabil, fiecare pretor
aducea anumite creații proprii, prin care încerca îmbunătățirea edictelor predecesorilor săi. Aceste
dispoziții noi ale fiecărui pretor purtau denumirea de pars nova sau edictum novum1.
Dreptul creat de pretori, prin intermediul acestor edicte emise în momentul instalării în
funcție, a purtat denumirea de drept pretorian.
La momentul apariției pretorului, acesta nu avea atribuții de a crea noi instituții juridice.
Acesta se ocupa de organizarea instanțelor de judecată, precum și de modul în care părțile unui
proces respectau formulele rigide de judecată care erau prevăzute de Legea celor XII Table. Însă,
atribuțiile acestuia s-au schimbat ca urmare a adoptării unei legi Aebutia, pe la mijlocul sec. II Î.
Hr2. Ca urmare a adoptării acestei legi, atunci când dreptul civil nu oferea un procedeu prin care
să se valorifice anumite pretenții legitime, pretorul crea mijloace noi, sancționând pe cale de
procedură noi drepturi subiective3.
S-a susținut că atribuțiile de legiferare ale pretorului proveneau de la faptul că, pe lângă
atribuțiile sale juridice, acesta se bucura și de imperium 4. Așadar, pretorul avea dreptul de a crea,
în temeiul principiilor bunei-credințe și echității, noi acțiuni ori de a extinde aplicarea unei acțiuni
vechi la o stare de fapt nouă.
Pentru a putea acționa în acest fel, toate acțiunile nou create trebuiau să fie curpinse în
edictul pretorului și să fi fost însoțite de o formulă abstractă de judecată5.
Având în vedere importanța edictului pretorian, în cursul sec. II, împăratul Hadrian l-a
desemnat pe jurisconsultul Salvius Iulianus pentru a se ocupa de codificarea acestuia. Ca urmare
a acestei codificări a edictelor pretorilor, s-a consolidat capacitatea acestora de a constitui izvor
de drept. Cu toate acestea, edictul se diferenția de lege, prin următoarele aspecte:
1
C. Stoicescu, op. cit. , p. 49.
2
3
E. Molcuț, op. cit. , pp. 41-42.
4
C. Stoicescu, op. cit. , p. 49.
5
50
 spre deosebire de lege, care se aplică în mod continuu, edictul pretorului producea efecte
doar pe durata mandatului acestuia, adică pe o perioadă de un an. Acest inconvenient avea
să fie depășit prin stabilizarea unei părți fixe a edictului;
 edictul pretorului se aplica doar în circumscripția celui care la emis, spre deosebire de
lege, care se aplica pe întreg teritoriul Imperiul. Acest impediment a fost depășit prin
preluarea edictului pretorului urban de către pretorul peregrin, dar și de către guvernatorii
provinciilor1;
 spre deosebire de lege, edictul nu putea crea și nici abroga în mod direct un principiu de
drept, întrucât pretorul nu putea crea drept.
3.3. Testamentul pretorian
Testamentul este un act unilateral, personal și revocabil, prin care o personă, care poartă
denumirea de testator dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață. Practic, testamentul
reprezintă ultima manifestare de voință a celui care îl lasă, acesta producând efecte doar după
moartea testatorului.
Pentru a nu mai fi nevoie de îndeplinirea unor condiții de formă, care erau foarte rigide,
iar uneori dificil de îndeplinit, pretorul a intervenit, creând astfel un testament de drept pretorian.
Testamentul pretorian era cel care era întocmit prin redactarea unui înscris, iar pentru a
întări valabilitatea acestuia, erau aplicate pe înscris pecețile a șapte martori.Având în vedere
faptul că acest testament nu era încheiat cu respectarea formalităților solemne care erau cerute de
lege, acest tip de testament nu era recunoscut de dreptul civil, iar drept urmare succesorii nu erau
considerați urmași veritabili ai defunctului.
Întrucât era recunoscut de către pretor, această formă a testamentului acorda doar o bună
posesie, moștenitorii defunctului fiind priviți ca niște posesori de bună credință. Așadar, ei nu
erau priviți ca niște proprietari. Această posesie de bună credință era fără stăpânirea bunului, până
în timpul lui Antoninus Pius, care printr-un rescript a transformat-o într-o posesie de bună
credință cu stăpânirea bunului.
3.4. Reformele pretoriene în materia succesiunii legale
Ceea ce poartă în dreptul contemporan denumirea de succesiune, în dreptul roman purtea

denumirea de succesiuni ab intestat. Această formă a succesiuni se aplica atunci când defunctul
nu lăsa în urma sa un testament. În cadrul acestei forme de succesiune erau chemați la moștenire
1
Ibidem, p. 44.
50
toți cei care se aflau sub autoritatea lui pater familias, fiind elimitate persoanele care, deși erau
rude de sânge, nu se aflau sub autoritatea lui pater familias.
Treptat, pe măsură ce importanța legăturii de sânge a crescut, pretorului i-a revenit sarcina
de a modifica dreptulul civil. Așadar, pentru a înlătura inechitabilitatea ce rezulta din excluderea
de la moștenirea legală a rudelor de sânge care nu se aflau sub autoritatea lui pater familias,
pretorul a creat noi clase de moștenitori și le-a recunoscut acestora o bonorum possessio1.
a) Bonorum possessio unde liberi se acorda copiiilor care nu se mai aflau sub autoritatea lui
pater familias datorită emancipării, adopției ori căsătoriei cum manu. La început, atunci
când acești moștenitori veneau în concurs la moștenire cu un succesor de drept civil,
succesorii pretorieni pierdeau bonorum possessio, fiind astfel înlăturați. Mai târziu,
pretorii acordau copiilor ieșiți de sub autoritatea lui pater familias în situațile enumerate
mai sus o excepție, pe care aceștia o puteau opune succesorilor civil, iar în acest fel putea
să dobândească jumătate din moștenirea lui de cuius.
b) Bonorum possesio unde legitimi era acordată moștenitorilor coletarali, în cazul în care
lipseau moștenitorii din clasa I. Clasa I de moștenitori era alcătuită din toți aceia care se
aflau sub autoritatea lui pater familias: fii, fiicele, soția (în cazul căsătoriei cum manu) și
nepoții.
c) Bonorum possessio unde cognati se acorda rudelor până la gradul al șaptelea. În rândurile
cognaților, se aplica principiul proximității, potrivit căruia cel mai apropiat în grad îi
înlătura pe cei mai îndepărtați.
d) Bonorum possessio unde vir et uxor în temeiul căreia erau chemați la moștenire soțul sau
soția supraviețuitoare, în lipsa oricăror alți moștenitori civili ori pretorieni. Această clasă
de moștenitori a devenit deosebit de utilă în contextul răspândirii căsătoriilor sine manu,
care nu permiteau soților să fie incluși în prima clasă de moștenitori civili.
Așa cum se poate observa, pretorul a avut un rol deosebit în materia moștenirii legale,
creând noi clase de moștenitori, pentru a acoperi lipsurile și inechitățile ce apăreau ca urmare a
aplicării dreptului civil. Acest demers al pretorilor a fost deosebit de util, corespunzând
realităților sociale ale statului roman.
4. Cenzura
1
50
Etimologia cuvântului census este considerată controversată. Cel mai probabil, acest
cuvânt provine din verbul censere care însemna „ a evalua” sau „a emite un aviz”. Potrivit
majorității istoricilor, care au în vedere cele expuse de istoricul roman Titus Livius în lucrarea
„Ab urbe condita”, această magistratura a fost creată în 443 Î. Hr. Cu toate acestea, a fost
exprimată și opinia potrivit căreia această ar fi apărut cel mai devreme în momentul reapariției
preturii1 (pretura a reapărut undeva în jurul anului 367 Î. Hr.).
Censorii, care erau în număr de doi, reprezentau magistrați care aveau sarcini deosebit de
importante în cadrul statului roman. Astfel, aceștia erau cei care îi clasificau și notau pe liste pe
cetățeni care alcătuiau forța armată a Romei.
Începând cu anul 339 Î. Hr. , prin intermediul unei legi s-a impus ca măcar unul dintre cei
doi censori să fie plebeu. De asemenea, începând cu anul 312 Î. Hr. mandatul censorului a fost
extind de la o perioadă de un an la o perioadă de18 luni.
Cenzura era singura magistratură de rang superior care, deși oferea celor care o exercitau
auspicii majore, nu conferea maigstratților săi imperium.
După anul 265 Î. Hr. s-a interzis ca o persoană să exercite de două ori aceeași
magistratură. Începând cu anul 209 Î. Hr. , cenzura a devenit cea mai prestigioasă magistratură,
având în vedere faptul că nu puteau fi aleși ca censori decât aceia care anterior exercitaseră
magistratura consulatului2.
Censorii erau aleși o dată la 5 ani de către comisiile centuriate. În cadrul ședințelor
adunării centuriate în care se alegeau censorii, acestea erau prezidate de către consuli. După
alegerea lor, censorii își începeau de îndată exercitarea atribuțiilor. În cazul acestei magistraturi,
principiul colegialității se aplica cu o mai mare rigiditate. Astfel, în cazul în care unul dintre
censori murea ori își dădea demisia, colegul său de magistratură era obligat să demisioneze de
îndată3 .
Censorii nu erau obligați să dea socoteală nimănui pentru activitatea întreprinsă. De
asemenea, cu excepția tribunilor plebei, niciun alt magistrat nu se putea opune puterilor de care
beneficiau aceștia. În momentul în care censorilor le expira mandatul de 18 luni, aceștia nu erau
forțați să demisioneze, având posibilitatea de a continua să își prelungească exercitarea
prerogativelor pentru o perioadă de cel mult 5 ani (în acest moment urmau să fie aleși alți doi
censori). Așadar, cenzura nu era, de regulă, o magistratură care era exercitată în mod perpetuu,
având în vedere faptul că mandatul censorilor era de 18 luni, dar nu se organizau alegeri ale
1
2
3
Ibidem, p. 236.
50
acestor magistrați decât o dată la 5 ani.
Censorii erau cei care vegheau asupra moralității cetățenilor și care se preocupau de
menținerea vechiilor tradiții, împiedicând coruperea opiniilor cetățenilor prin intermediul unor
măsuri chibzuite1.
Spre deosebire de consuli sau pretori, censorii nu beneficiau de lictori. Cu toate acestea, ei
aveau în subordine un aparat specializat care îi ajuta la îndeplinirea operațiunilor de cens. În
perioada Republicii, censul era modalitatea prin care o persoană urma să își exercite îndatoririle
militare și civice, ori să facă parte din Senat. Prin intermediul operațiunilor cenzitare erau
înregistrate averea, vârsta și domiciliul, iar ca urmare a acestor date cetățenii urmau să fie
împărțiți în centurii și li se stabileau drepturile și îndatoririle. În cadrul acestor liste de cens erau
înscriși toți cetățenii, indiferent de cât de bogați ori săraci erau.
În exercitarea atribuțiilor, censorii puteau emite note cenzoriale cu caracter de blam, care
erau înscrise pe lista censului. Aceste note cenzoriale aveau un caracter moral, iar prin
intermediul lor censorii sancționau anumiți cetățeni ca urmare a unor acte de indisciplină militară,
ca urmare a comiterii unor abuzuri, ca urmare a numeroaselor divorțuri etc2.
Printre atribuțiile censorilor se numărau și cele privind controlarea cheltuielilor publice,
arendarea minelor ori stabilirea impozitelor indirecte. De asemenea, aceștia aveau un rol
important în alegerea membrilor Senatului. Astfel, aceștia aveau rolul de a revizui lista
senatorilor, putând astfel să îi exludă pe acei senatori care erau considerați nedemni pentru a
putea exercita această funcție și să dispună înscrierea pe listă a unor cetățeni care se bucurau de
un înalt prestigiu și aveau un cens minim.
Spre sfârșitul perioadei Republicii, această magistratură a început să fie asumată de către
persoanele care doreau să aibă o putere extraordinară. Astfel, dictatorii Sulla și Caesar și-au
asumat această magistratură. Ultimul colegiu de cenzori este atestat în cursul anului 22 Î. Hr3.
Spre sfârșitul sec. I, împăratul Domițian a adăugat magistratura cenzurii pe lista
demnităților imperiale, iar ca urmare a acestui fapt, magistratura a dispărut definitiv, nemaiextând
în nomenclator.
5. Chestura
1
J. J. Rousseau, op. cit. , p. 133.
2
3
50
Chestura este o magistratură înfiinţată în acelaşi timp cu consulatul, dar chestorii devin
magistraţi abia în secolul al III-lea î.Hr. Vârsta normală de acces în această clasă socială era de 30
de ani. Aceştia erau aleşi de către adunarea tribută.
Chestorii intrau în funcţie la data de 5 decembrie a fiecărui an calendaristic.
Chestorii şi chestura reprezentau eşalonul cel mai modest al carierei magistraţilor. S-a
scris1 că aceste denumiri trebuie puse în relaţie cu verbul latin care desemnează „cercetarea”,
„ancheta”, având în vedere că aceşti chestori practicau unele anchete de o importanţă redusă.
Unii dintre ei îşi aveau sediul în oraşele italice, siciliene, ori chiar provinciale.
Ca atribuţii, aceştia gestionau în parte, sub controlul riguros al Senatului, trezoreria
publică, aşa-numita aerium Saturni. De asemenea, erau însărcinaţi cu controlul arhivelor,
supravegherea flotelor, a vămii, a încasării impozitelor, amenzilor şi vânzărilor publice şi se
ocupau de finanţe. Mai mult, lor li s-au dat în păstrare originalele rolurilor întocmite de censori şi
exemplarele originale ale contractelor încheiate de ceilalţi magistraţi.
Spre deosebire de chestorii care locuiau în alte părţi ale Romei, cei din Italia controlau şi
administraţia financiară locală. Cei care locuiau în provincii erau în totalitate la dispoziţia
generalilor sau a guvernatorilor pe care îi asistau.
Se estimează că în secolul al II-lea î.Hr. existau în jur de zece chestori, numărul lor
crescând la douăzeci sub Sulla şi la patruzeci în Roma lui Iulius Caesar.
Există şi cazuri în care chestorii au ajuns să cumuleze această funcţie cu cea de pretor.
Mai târziu, în perioada Imperiului, chestorilor le-a fost scos din atribuţii administrarea
Tezaurului, care a fost încredinţată unor pretori sau prefecţi. Ei erau împărţiţi după cum urmează:
doi chestori erau numiţi în serviciul Împăratului, ca secretari – quaestores principis, doi aveau în
atribuţii paza arhivelor – questoris urbanis, patru erau secretari ai consulilor – quaestores
consulum, iar ceilalţi îi însoţeau pe guvernatorii de provincii – quaestores pro praetore2.
6. Edilitatea
Edilii, alături de tribunii plebei, se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraţilor;

iniţial, aceştia au fost adjuncţi ai tribunilor plebei.
Cu timpul, toţi aceşti edili au devenit magistraţi ai poporului, aleşi de către consiliul
plebei şi, în timp, creaţi de către adunarea tribută.
1
E. Cizek, op. cit. , p. 57
2
J.-C. Fredouille, op.cit., p. 50
50
În istoria Romei se distingeau două clase de edili: edilii plebei şi edilii curuli.
6.1. Edilii plebei
Edilii plebei au apărut în jurul anului 471 î.Hr., sub forma unui cuplu de magistraţi plebei,
legaţi de templul zeiţei Ceres. Aceasta deoarece una dintre atribuţiile lor era gestionarea
templului zeiţei.
Împreună cu edilii curuli, ei organizau jocuri, aşa-numitele ludi, în cinstea zeităţilor din
temple.
Lor le revenea obligaţia de a supraveghea „jocurile plebiene” – ludi plebei, înfiinţate în
anul 216 î.Hr. în cinstea lui Iupiter, urmare înfrângerii de la Cannae. De asemenea, ei se ocupau
şi de aşa-zisele „jocuri Ceri-ale” – ludi Ceriales, create în anul 202 î.Hr. pentru a o slăvi pe zeiţa
Ceres, protectoarea plebei.
În perioada domniei lui Iulius Caesar, acestora le-a fost dat în atribuţii şi întreţinerea
străzilor şi a edificiilor publice.
Edilii plebei au accedat la Senat în cursul secolului al II-lea î.Hr.
6.2. Edilii curuli
Ulterior apariţiei edililor plebei, începând din 367-366 î.Hr., aceştia au fost dublaţi de un
alt cuplu de edili, aedilis curulis, la origine exclusiv patricieni.
Aşa cum am precizat anterior, edilii curuli colaborau cu edilii plebei la organizarea
jocurilor create în cinstea zeităţilor din temple. Diferenţa era că edilii curuli se ocupau de
gestionarea jocurilor cele mai prestigioase, cum erau, de exemplu, „jocurile romane” – ludi
Romani, organizate tot în cinsta lui Iupiter. Acestea au avut loc cu regularitate, aşa cum prevedea
tradiţia, o dată cu retragerea gallilor senoni din Roma, adică după anul 380 î.Hr.
Alte jocuri organizate de edilii curuli, mult mai cunoscute în Roma, erau „jocurile
megalense” – ludi megalenses, inserate după anul 191 î.Hr., în cinstea zeiţei Cybele, marea mamă
a zeilor. Cultul acesteia fusese implantat la Roma o dată cu aducerea lui din Asia Mică, pentru a
ajuta Cetatea în războiul purtat împotriva lui Hannibal. Istoria aminteşte că romanii considerau că
zeiţa Cybele este cea care îi ajutase să îl învingă pe Hannibal.
Totodată, edilii supravegheau spectacolele organizate de particulari, în legătură cu zeiţa
Ceres şi cerealele, controlau pieţele de mărfuri, operaţiile de cumpărare-vânzare, se ocupau de
50
aprovizionarea Romei, de gestiunea oraşului, de administrarea băilor, a apeductelor, a
canalizărilor, a clădirilor publice etc. Aveau, de asemenea, atribuţia stabilită prin lege de a
penaliza contravenienţii prin amenzi.
7. Promagistratul
Promagistratul reprezintă denumirea unei funcţii militare în ierarhia magistraturii romane

din timpul Republicii (510 î.Hr. – 27 î.Hr.) şi mai apoi din timpul Imperiului (27 î.Hr.-476 d.Hr.).
Promagistratura, deşi era o funcţie asimilată magistratului, era considerată una inferioară
acesteia din urmă, întrucât putea fi exercitată numai in afara aşa-numitului „pomerium”, care
reprezenta acea incintă sacră care disocia spațiul destinat unei cetăți de spaţiul exterior acesteia,
rzervat agriculturii, păstoritului și îngropării morților.
Promagistratura trebuie asimilată unei funcţii militare, promagistraţii fiind consideraţi
adevăraţi comandanţi militari şi guvernatori ai provinciei, fără ca aceştia să aibă şi un rol politic1.
Această funcţie era împărţită în trei mari categorii, şi anume: proconsulii, propretorii şi
prochestorii.
Proconsulul avea calitatea de guvernator al unei provincii romane pentru o perioadă
limitată de un an. Aceştia erau aprobaţi de către senat şi aleşi prin negociere sau în mod aleatoriu.
Propretorii erau cei care inlocuiau un pretor, iar prochestorii erau acele persoane care
îndeplineau funcţii financiare în provincie, fiind numiţi dintre foştii chestori.
Numirea în funcţie a promagistraţilor se făcea prin decret al Senatului, iar aceştia erau
aleşi fie dintre magistraţii în funcţie, iar numai în mod excepţional dintre persoane particulare
care nu aveau calitatea de magistrat.
În ceea ce priveşte diferenţele dintre funcţia de magistrat şi cea de promagistrat, în afară
de faptul că aceasta din urmă reprezintă o funcţie inferioară celei dintâi, se mai poate observa şi
faptul că magistraţii erau numiţi doar pe o perioadă de un an de zile, pe când promagistraţii erau
numiţi prin decret al Senatului pentru o perioadă predeterminată prin acest decret.
Pe timpul dictatorului Lucius Cornelius Sulla, comanda militară şi guvernarea provinciilor
ajunseseră un atribut exclusiv al promagistraţilor. Acest lucru răspundea nevoii de personal care
sa guverneze provinciile din timpul imperiului roman 2. Pe cale de consecinţă, pro-magistraţii
exercitau atribuţiile militare ale magistraţilor pe care îi înlocuiau în provincie, însă niciodată nu
aveau atribuţii de natură politică. Sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, promagistratura a
1
O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 3, Ed. Saeculum I.O., București, 2009, p. 254.
2
O. Drîmba, op.cit., p. 255
50
devenit o funcţie esenţialmente independentă, astfel că promagistraţii nu mai erau desemnaţi din
cadrul magistraţilor în funcţie sau din cadrul magistraţilor care îşi încetau mandatul, ci în mod
independent dintre persoane private.
8. Scara onorurilor
Scara onorurilor – cursus honorum – reprezenta idealul vieţii politico-sociale a oricărui

cetăţean din Roma republicană. În mod concret, aceasta însemna ierarhia funcţiilor publice pe
care le puteau deţine cetăţenii.
Denumirea ei venea, probabil, de la faptul că orice magistrat era investit cu o „onoare”
sau cu o „demnitate” ieşită din comun, honor.
Cu o singură excepţie, magistraturile erau asumate de mai mulţi demnitari, care îşi
împărţeau competenţele între ei sau recurgeau la principiul rotaţiei – puterea era deţinută de unul
dintre ei, pentru o scurtă perioadă de timp, după care era preluată de un altul. Ulterior se instituie
şi principiul anualităţii, care presupunea că magistraturile erau ocupate de demnitari numai un
singur an.
Aceste lucruri se schimbă o dată cu introducerea conceptului de cursus honorum, în anul
180 î.Hr., prin lex Villia Annalis. Se statorniceşte, atunci, o carieră standardizată, ierarhizată, a
magistraţilor şi o ordine a magistraturilor – ordos sau gradus magistratum.
Sunt impuse vârste minime de la care se putea postula o magistratură – 26 de ani pentru
chestori ( care se modifică la 30 de ani, ulterior ), 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru
consuli.
Mult timp, consulii şi-au început mandatul pe 15 martie, în fiecare an, o dată cu venirea
primăverii. Mai târziu, de prin anii 154-153 î.Hr., anul civil şi anul consular au debutat la 1
ianuarie. Chestorii intrau în funcţie la 5 decembrie, iar tribunii plebei la 10 decembrie1.
Nimeni nu putea deţine două magistraturi succesive, decât după trecerea a cel puţin doi
ani între ele.
În timpul lui Augustus se pun bazele ordinului senatorial sub forma unei caste ereditare şi
se reglementează cu şi mai mare stricteţe cursus honorum. Vârsta minimă de la care se putea
începe o carieră senatorială era 18 ani şi aceştia erau aşa-numiţii virgintiviri. În număr de doar
douăzeci pe timpul lui Augustus, ajung la douăzeci şi şase pe timpul lui Caesar şi primesc numele
1
50
de virgintisexviri. Ei puteau fi doar bărbaţi şi se ocupau de rezolvarea problemelor de mică
importanţă pentru viaţa Capitalei.
În jurul anului 20 sau 18 î.Hr., Augustus înlocuieşte virgintivirii cu uigintiuiri, care erau
împărţiţi astfel: zece dintre ei erau decemuiri slitibus iudicandis, cu atribuţii în judecarea
proceselor minore care îi priveau pe peregrini, statutul de om liber şi, eventual, dreptul de
cetăţenie; alţii erau tresuiri monetales, însărcinaţi cu baterea monedelor la porunca senatului,
tresuiri capitales, comisari ai justiţiei capitale şi a execuţiei peregrinilor şi a hoţilor mărunţi şi
alţii quattuoruiri uiarum curandarum, supraveghetori ai anumitor străzi ale Romei.
Aceştia puteau accede în Senat la vârsta de aproximativ 38 de ani.
Sub Augustus, circa 130 de senatori se aflau simultan în activitate ca magistraţi ori
funcţionari şi comandanţi militari ai principelui.
În timpul Principatului, cursus honorum a rămas în principiu acelaşi, singurele diferenţe
fiind acelea că avansarea pe treptele sale era influenţată de favorurile imperiale – sau de lipsa lor
- , şi de numărul de copii legitimi.
În cele ce urmează, vom prezenta o schemă a cursus honorum, existent în Roma, pentru a
înțelege mai ușor locul fiecărui magistrat în cadrul sistemului magistraturilor existent în
Republica Roma.
50
50
Capitolul III.
Magistraturile populare
1. Tribunatul
Tribunii se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraţilor.

În anul 457 î.Hr., Roma număra în jur de zece cetăţeni din această clasă magistrală.
Iniţial, tribunii plebei nu au fost magistraţi ai romanilor, ci doar exponenţi ai plebei, în
funcţie de o obârşie revoluţionară şi secesionistă. Tribunatul plebei fusese generat ca un organ de
apărare a acesteia împotriva patriciatului.
În „Contractul social”, J.J. Rousseau scria că deşi nu este o „parte alcătuitoare a cetăţii” şi
nici nu deţine „vreo parte din puterea legiuitoare”, tribunatul se remarcă prin aceea că „neputând
face nimic, poate împiedica totul”. „Ca apărător al legilor este mai sacru şi mai onorat decât
principele care le aplică şi decât suveranul care le face”, scria el, „fapt evident, la Roma, când
mândri patricieni – care au dispreţuit întotdeauna poporul – au fost siliţi să se plece în faţa unui
reprezentant al poporului, deşi acesta nu avea nici darul auspiciilor, nici putere judecătorească”1.
Tribunii nu deţineau o potestas normală, nu aveau dreptul să ia auspiciile şi nu posedau
imperium. Cu toate acestea, ei deţineau competenţe foarte ample şi asumau conotaţii magice şi
religioase, similare celor oferite de imperium. Aveau, astfel, dreptul de a aresta orice cetăţean
roman, puteau acorda amenzi, puteau condamna la închisoare şi chiar la moarte.
Tribunii plebei convocau şi prezidau conciliul plebei, unde propuneau plebiscite. Acestea
ajung, în timp, obligatorii pentru întreg poporul roman.
Dacă la început ei puteau doar asista la dezbaterile senatului, aşezaţi undeva la intrarea în
sala unde deliberau membri acestuia, mai târziu ei dobândesc dreptul de a convoca şi prezida
senatul, iar în jurul secolului al II-lea î.Hr., li se conferă chiar posibilitatea de a fi aleşi senatori.
Astfel, tribunii se transformă în adevăraţi şi autentici magistraţi romani.
Obţin, ulterior, şi dreptul de a cerceta mesajele trimise de zei şi de a anula orice măsură
considerată de ei ca refuzată de divinităţi.
1
J.J. Rousseau, op.cit., p. 128
50
Cu toate acestea, competenţele lor legislative se opreau la limita zonei pomeriale.
Este demn de notat faptul că, la iniţiativa unui tribun al plebei, Canuleius, în anul 445
î.Hr., s-au admis căsătoriile mixte între patricieni şi plebei. Acesta a propus o lege, numită lex
Canuleia de conubio patrum et plebis – „Legea canuleiană cu privire la căsătoria patricienilor şi a
plebei”, care a constituit un punct de reper în dobândirea a numeroase alte drepturi de către plebe.
50
Capitolul IV.
Magistraturile extraordinare
1. Dictatura
„La începutul Republicii se recurgea foarte frecvent la dictatură”, scria J.J.Rousseau,

„pentru că statul n-avea o organizare destul de desăvârşită ca să se poată susţine numai prin
puterea constituţiei lui. Multe dintre precauţiile care ar fi fost necesare altădată, erau atunci de
prisos graţie spiritului public, aşa că nimeni nu se temea nici că vreun dictator ar fi putut abuza de
autoritatea lui, nici că ar încerca să şi-o păstreze peste termen. Dimpotrivă, o putere atât de mare
părea, mai degrabă, o povară pentru cel care o deţinea, iar el se grăbea să scape de ea, ca şi cum
înlocuirea legilor ar fi fost o obligaţie prea grea şi prea primejdioasă”1.
Aceşti dictatori erau investiţi numai în caz de calamitate naturală sau de criză politică
gravă, manifestată atât pe plan intern, dar, mai ales pe plan extern, când soarta Romei era pusă în
pericol. Mai erau investiţi, totuşi, şi atunci când se dorea îndeplinirea unor acte ritualice deosebit
de solemne, cum era baterea unui cui în zidul Capitoliului sau prezidarea unor adunări electorale
ce urmau a se desfăşura în condiţii delicate2.
Dictatorul era un magistrat unic, secondat de toţi ceilalţi magistraţi.
El beneficia de imperium maximum, ca veritabil administrator al legii marţiale.
Dictatorul era numit de consuli, la iniţiativa senatului, înainte de luarea auspiciilor, care,
se spunea, ar fi putut stânjeni alegerea dictatorului.
Mandatul unui dictator nu putea depăşi cifra de şase luni; adesea el era îndepărat sau
abdica într-un interval de timp mult mai scurt. Chiar şi J.J. Rousseau scria, în aceeaşi operă, că
mandatul dictatorului trebuie să fie foarte scurt şi „niciodată să nu poată fi prelungit”, căci
„îndată ce a trecut nevoia urgentă, dictatura devine tiranică sau inutilă. Însă, dictatorul abia reuşea
1
J.J. Rousseau, op.cit, p. 130-131
2
50
să se ocupe de problema care îi determinase numirea şi nu îi rămânea timp să se ocupe de alte
planuri”3.
Dictatorul nu putea fi urmărit în justiţie pentru deciziile adoptate de el în exerciţiul

funcţiunii, inclusiv cele din domeniul finanţelor, nici chiar după terminarea mandatului. Mai
mult, deciziile dictatorului nu puteau fi blocate de nimeni, nici măcar de Senat. Cu toate acestea,
spre a dobândi instrumentele financiare necesare îndeplinirii misiunii sale, dictatorul trebuia
totuşi să facă apel la această instituţie.
Până în secolul al V-lea î.Hr., dictatorii au fost cu toţii patricieni. a Primul plebeu care a
asumat dictatura, în 356 î.Hr.., a fost Gaius Marcus Rutilus.
Autoritatea aproape regală a unui dictator era simbolizată de cortegiul de douăzeci şi patru
de lictori care îl însoţea.
Ultimul dictator republican a fost Servilius, în 202 î,Hr.
2. Magister Equitum
Dictatorul, aşa cum am precizat anterior, era un magistrat unic, secondat de toţi
magistraţii normali, dar şi de un magistru sau comandant al cavalerilor, care purta numele de
magister equitum – maestrul cailor.
Se disting în istorie, ca îndeplinind această funcţie, Marcus Antonius pentru Iulius Caesar
şi Lucius Veillerius Flaccus pentru guvernatorul Cornelius Sulla.
Această funcţie a fost desfiinţată în perioada împăratului Augustus, prin reformele sale
constituţionale şi refolosit abia ulterior, în timpul perioadei târzii a Imperiului Roman. Atunci,
împăratul Constantin I l-a restabilit ca una dintre funcţiile militare supreme din armata romană,
alături de magister peditum – maestrul infanteriei. Mai târziu, cele două funcţii au fost unite într-
una nouă, într-una singură, numită magister militium – şeful armatei.
3. Regele
Forma de organizare a regalităţii a debutat în anul 753 î.Hr. şi s-a sfârşit în anul 509 î.Hr.
Regele nu a fost niciodată asimilat unui magistrat unic, ci mai degrabă unui moştenitor al şefului
de cete primitive, un intermediar între zeitate si om. Regele era considerat comandantul suprem al
3
J.J.Rousseau,op.cit., p. 132
50
armatei, însă puterile sale erau vaste. Astfel, regele deţinea atât puterea judecătorească, cât şi
puterea politică şi religioasă.
Regele era „purtătorul de mana", omul care poseda capacitatea să acţioneze asupra
grupului social cârmuit de el. Se afla în raporturi strânse cu zeii, dobândea o incontestabilă
harismă. Astfel, el asigura fertilitatea solului şi era învestit cu tehnica augurală, ca un adevărat
rex augur. Era aproape singurul care observa şi interpreta semnele emise de zeităţi. Totodată,
regele poseda imperium, comanda supremă militară, corelată relaţiei sale speciale cu zeii. El
prezida auspiciile, dicta calendarul, despărţea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte
religioase noi, răspundea de sacerdoţi şi de sanctuare. Era căpetenia vestalelor, pe care le
desemna, adică a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeiţei Vesta.
Cea mai semnificativă funcţie a regelui era, însă, cea politico-militară. Trebuie subliniat
faptul că acesta nu putea avea un înlocuitor căruia să îi transmită comandamentul suprem al
armatei decât în cazuri excepţionale.
Deşi regele nu avea obligaţia consultării senatului în problemele de politică externă sau
internă, în masura în care acesta considera necesară consultarea cu senatul, se năştea o obligaţie
de natura esenţialmente morală şi nu legală de a urma avizul senatului în problema dedusă
consultării.
Aşa cum am precizat anterior, regele era de asemenea şi reprezentantul cel mai înalt al
puterii judecătoreşti. Deşi erau puţine situaţiile în care regele îşi exercita această prerogativă,
atunci când o facea, hotărârile date de acesta nu erau supuse nici unei căi de atac şi nici unui alt
control superior. El făcea dreptate în procesele politice importante, care nu depindeau de
puternica justiţie a ginţilor. Una dintre situaţiile în care regele acţiona frecvent pentru îndeplinirea
justiţiei erau cazurile de înaltă trădare, cum erau procesele de parricidium, dar şi în cele de
perduellio, crimă de înaltă trădare. În ambele tipuri de procese, dacă se dovedea că acuzatul era
culpabil, se prevedeau pedepse crude – vinovatul era legat într-un sac de piele şi era aruncat în
Tibru, ori era spânzurat de un arbore consacrat zeităţilor Infernului1.
Însemnele puterii regale reliefau toate funcţiile regelui. Acestea erau: lictorii, cei
doisprezece paznici care îl însoţeau şi care purtau cu ei o desagă în care se aflau nuiele şi o
secure, de utilizat la ordinele suveranului; sella curulis, un taburet pliabil de fildeş; toga de
ceremonie, tivită cu purpură, praetexta; un sceptru, de asemenea confecţionat din fildeş; o
coroană de aur şi o cvadrigă pătrată, pe care defila; nu în ultimul rând, lancea regală.
1
E. Cizek, op.cit., p. 35
50
În ceea ce priveşte transmisiunea calităţii de rege, aceasta opera în mod exogen, uterin,
făcându-se către un urmaş al acestuia în baza unei legături de sânge. În momentul în care s-a dorit
a se face o schimbare a acestei modalităţi de transmitere a calităţii de rege, adică atunci când
Lucius Tarquinius Superbus, al 7- lea ultimul rege al Romei, a dorit să introducă ereditatea de tip
agnatic, a avut loc o răscoală populară ( în mare parte determinată de Brutus, care s-a arătat
nemulţumit faţă de această schimbare, fiind urmatorul pretendent al tronului )1.
Sub domnia lui Romulus a fost creată funcţia de prefect. Acesta era cel care îl înlocuia pe
rege în atribuţiile sale când era plecat la război sau pentru rezolvarea problemelor de politică
externă.
A doua funcţie în stat, după rege era totuşi considerat, marele pontif, care deţinea
autoritatea supremă în domeniul religios şi care a urmat chiar să preia puterile regelui în timpul
republicii. De asemenea, avea un rol semnificativ si comandantul cavaleriei armatei, care era de
asemenea considerat aproape secund al regelui.
Chiar aceşti secunzi ai regelui alături de magistraţi şi-au dovedit în cele din urmă o
contribuţie semnificativă la căderea regalităţii. Astfel, pe de o parte revolta magistraţilor şi a
secunzilor regelui, iar pe de altă parte, nemulţumirea lui Brutus faţă de schimbarea ce urma să
intervină în ceea ce priveşte transmiterea calităţii regale pe cale ereditară, au determinat în anii
510-509 î.Hr. o adevarată revoluţie a clasei politice. S-au alăturat acestei revolte şi aristocraţii şi
proprietarii de pământ ai Romei. În literatură 2 se arată că revoluţia de la 510 – 509 î.Hr. “ar fi
fost declanşată din pricina morţii tinerei matroane patriciene Lucreţia”.
Acestei revoluţii s-a suprapus nemulţumirea senatului faţă de politica internă condusă de
regele Tranquinius al II-lea care contravenea intereselor Romei, precum şi faţă de intruziunea
puternică a acestuia în puterea judecătorească, ordonând frecvent execuţii bazate pe o judecată
subiectivă şi confiscări de averi. Acestora li s-a alaturat în mare parte şi plebea dată fiind criza
economică de amploare a acelei vremi.
În consecinţă, regalitatea a urmat să fie abolită, regele împreună cu familia fiind exilaţi,
iar puterea regală împărţită între magistraţi. Atribuţiile religioase au rămas în mainile marelui
pontif.
4. Triumvirii
1
C. Stoicescu, op.cit., p. 35
2
E. Cizek, op.cit, p. 40
50
Istoria Romei cunoaşte existenţa a două triumvirate.
Primul triumvirat a survenit în anul 60 î.Hr., pe fondul unei perioade agitate din istoria
Romei, marcată de celebra conspiraţie a lui Catilina. Acesta, împreună cu Paetus şi cu generalul
Cornelius Sulla, concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să
devină dictator şi Caesar magister equitum. Planul lui Catilina eşuează, dar el încearcă din nou şi
iniţiază, în jurul anului 62 î.Hr., o mişcare politică de amploare, care îi avea în centru pe
numeroşi „dezmoşteniţi ai soartei”1 care îşi pierduseră proprietăţile agricole şi nu mai aveau
niciun fel de altă avere. La această mişcare aderaseră şi magistraţi în funcţiune şi oamenii săi cei
mai de încredere căutau recruţi pretutindeni, atât printre păstori, cât şi printre gladiatori. Scopul
conspiraţiei, era, în principal, asasinarea lui Cicero.
Cu toate acestea, o asemenea mişcare era mult prea amplă pentru ca secretul ei să nu fie
dezvăluit. Cicero află de planurile conspiratorilor şi acestea sunt dezvăluite Senatului la data de
23 septembrie. Acesta este momentul la care Catilina rosteşte cele trei celebre Catilinare, deşi
fără succes, căci este obligat să părăsească Cetatea.
Mişcarea lui Catilina revelase mai limpede ca oricând disfuncţionalităţile structurilor
Republicii. Pe acest fond istoric, emoţionat şi încurajat de conspiraţia patricianului Catilina,
nemulţumit de Senat, Pompei pune bazele primului triumvirat, prin care urmărea să îşi consacre
oficial dominaţia asupra Romei.
În anul 60 î.Hr., în luna iulie, Pompei stabileşte o înţelegere neoficială cu cei doi
conducători ai popularilor, Crassus şi Caesar. Aceştia devin primii triumviri din istoria Romei; îşi
jură reciproc credinţă şi se înţeleg să domine şi să conducă – neoficial – statul, aşa cum vor crede
de cuviinţă, fără să ţină cont de opiniile Senatului. Planul lor era să impună ratificarea actelor lui
Pompei din Orient, să distribuie pământuri veteranilor acestuia şi să determine alegerea lui
Caesar în funcţia de consul în anul 58 î.Hr.
Titus Livius caracterizează primul triumvirat ca fiind „o conspiraţie între trei fruntaşi ai
Cetăţii”.
În anul 60 î.Hr., mai repede decât plănuiseră, Caesar fusese ales consul, cu încălcarea
prevederilor lui Sulla care impuneau o vârstă minimă pentru acestă funcţie. A reuşit să determine
adoptarea unei legi agrare – lex Iulia agraria, care acorda loturi rurale veteranilor lui Pompei şi
plebeilor săraci, dornici de muncă, cu restricţia impusă, totuşi, de a nu îşi alinia aceste proprietăţi
preţ de douăzeci de ani. De asemenea, Caesar formulează dispoziţii favorabile pentru oamenii de
afaceri publicani-cavaleri. În anul 59 î.Hr., în jurul lunii aprilie, el obţine votarea a unei a doua
1
E. Cizek, op.cit., p.167
50
legi agrare, prin care se permitea parcelarea – în loturi relativ mici – a teritoriului rural, până
atunci rezervat exclusiv latifundiilor senatoriale.
În scrisorile sale, datate din primăvara şi vara anului 59 î.Hr., Cicero notează că Iulius
Caesar se comporta ca un monarh, căutând să acapareze triumviratul.
Cauza primordială a sfârşitului primului triumvirat a fost dispariţia fizică a lui Crassus. În
primăvara anului 54, Crassus îşi organizează armata şi invadează Mesopotamia. Cu toate acestea,
datorită unor tactici militare greşite, suferind de foame şi de sete, soldaţii lui Crassus
abandonează lupta şi el însuşi cade pe câmpul de luptă. Acest dezastru a costat Roma 20.000
morţi, 10.000 prizonieri şi acvilele a şapte legiuni.
În septembrie 54 î.Hr., Iulia, fiica lui Caesar şi soţia lui Pompei, născuse un băiat. Din
nefericire, însă, imediat după naştere, muriseră atât mama, cât şi fiul ei. Dispăruse, astfel, cea mai
relevantă legătură dintre Caesar şi Pompei, care o iubise sincer pe Iulia şi a doua cauză şi ultima a
frângerii primului triumvirat.
Cel de-al doilea triumvirat a constituit şi el o abilă lovitură de teatru.
După asasinarea lui Caesar, în 15 martie 45 î.Hr., peste Roma se aşternuse o stare de
confuzie totală. La sfârşitul lui martie 44, cezaricizii au părăsit Roma. Intenţionau să mobilizeze
forţe militare semnificative în Orientul elenic, însă Cicero a preluat conducerea republicanilor şi a
luptat împotriva lui Antonius între 2 septembrie 44 şi 21 aprilie 43 î.C, prin cuvântări incendiare,
cunoscute sub numele de Filipice.1 Cu toate acestea, Marcus Antonius – fostul magister equitum
al lui Caesar - devenise stăpânul Romei. În numele fostului dictator, el acordă cetăţenia romană
sicilienilor, cărora dictatorul le conferise numai dreptul latin, atribuie cezaricizilor provincii
neimportante precum Creta şi Cyrenaica, îşi rezervă pentru sine Macedonia şi, în scopul calmării
senatului, propune o măsură legislativă care să abroge pentru totdeauna dictatura. Această
propunere a fost votată.
Un rol important în acest cadru istoric îl juca şi moştenitorul legal, fiul adoptiv a lui
Caesar, născut în anul 63 î.Hr, numit Caesar cel Tânăr. Fusese afectat de asasinarea tatălui său şi
dorea să lupte împotriva cezaricilor. Se înfăţişează la Roma ca „fiu al divinului Caesar", diui
Iulii filius şi succesor legal al lui Caesar. Antonius îi acordă o audienţă, estimând că el este
adevăratul moştenitor politic şi spiritual al lui Caesar. Acesta este motivul pentru care îl tratează
pe Octavian cu o evidentă condescendenţă. Literatura istorică numeşte acest episod ca fiind
semnul primei tensiuni relevante între cele două principale căpetenii ale taberei cezariene2.
1
E. Cizek, op.cit., p.206
2
50
Vara anului 44 este dominată de felurite urzeli ale lui Octavian şi ale suporterilor acestuia.
Octavian profită de semne cereşti, tălmăcite ca anunţându-i o glorie imensă, ca şi de jocuri în
cinstea victoriei lui Iulius Caesar, făgăduite de dictator şi acum organizate de Octavian. Marcus
Antonius are probleme cu propriile legiuni, în care restabileşte disciplina cu dificultate. în acelaşi
timp Octavian recrutează în Campania trei mii de luptători, înrolaţi printre veteranii tatălui său
adoptiv. Pe 2 ianuarie 43, Cicero dobândeşte, de la senat, calitatea dpropraetor şi un imperium
militar pentru Octavian, care nu avea nici vârsta legală şi nici nu exercitase pretura ori quaestura.
Tratativele duse cu Marcus Antonius, aflat în Gallia cisalpină eşuează şi războiul civil izbucneşte
din nou.
Acesta este fondul pe care ia naştere cel de-al doilea triumvirat, iniţiat de tânărul
Octavian, destinat recunostituirii Romei, destabilizării facţiunii republicane, a rezistenţelor
senatoriale şi înfrângerii cezaricilor. Noii triumviri vor fi Octavian, Marcus Antonius şi Marcus
Lepidus Aceştia pun la cale o intrare solemnă şi comună în Roma, timp de trei dimineţi
consecutive. Cei trei dictatori de facto sunt proclamaţi „triumviri în vederea organizării statului”.
Triumvirii deţineau un imperium constituant pentru cinci ani şi dreptul de a numi
magistraţi. Îşi împart între ei provinciile occidentale. Antoniu a primit cele mai bogate provincii
din est, anume Achaea și Macedonia, Epirus, Bithinia și Asia, Siria, Cipru și Cyrenaica și a fost
foarte aproape de Egipt, pe atunci cel mai bogat dintre toate. De cealaltă parte, Octavian a primit
provinciile romane din vest: Italia, Galia și Hispania. Aceste teritorii erau mai sărace, însă
tradițional ofereau o mai bună recrutare de soldați; Lepidus a primit spre guvernare mica
provincie a Africii1.
Sfârşitul celui de-al doilea triumvirat a fost adus de războiul civil survenit în Roma, în
anul 31 î.Hr.
5. Decemvirii
Patricienii au rezistat îndelung eforturilor plebei de a dobândi egalitatea cu ei. Într-adevăr,
patricienii monopolizau nu numai religia şi auspiciile, ci şi practicarea justiţiei, a dreptului şi
legile, situaţie care a ajuns a fi de nesuportat pentru plebei.
În acest cadru istoric, în anul 451 î.Hr., se pun bazele unei comisii de zece senatori,
patricieni, care aveau în atribuţii realizarea unui cod scris de legi. Aceştia se numeau decemviri –
decemuiri legibus scribundis. Comisia lor era prezidată de numitul Appius Claudius.
1
50
În anul 450 î.Hr. este aleasă o nouă comisie de decemviri, din care fac parte, de această
dată, şi trei plebei. Această cea de a doua comisie este cea care definitivează primul cod de
prescripţii juridice din istoria Romei şi îl gravează pe douăsprezece table de pronz, ce primesc
numele de „Legea celor Douăsprezece Table” – lex Doudecim Tabularum. Acestea au rămas,
timp de câteva secole, singurul izvor scris al dreptului roman. Însuşi Cicero afirma că întreaga
legislaţie romană de mai târziu a fost, de fapt, o dezvoltare continuă a principiilor enunţate în
„Legea celor douăsprezece table”1.
Locul central în această colecţie de legi îl ocupau cele referitoare la procedura de
judecată, la organizarea familiei, la proprietate şi la succesiuni. Spre exemplu, acuzatul era
obligat să se prezinte la judecată, dar cel care trebuia să îl aducă era reclamantul însuşi; un act de
vânzare-cumpărare nu putea fi încheiat decât în prezenţa a cinci martori etc.
Prin realizarea tablelor, decemvirii asumaseră diriguirea Cetăţii, în locul magistraţilor
obişnuiţi şi a tribunilor plebei. Ulterior, mandatul lor a încetat să opereze, fiind învinuiţi de
„trufie regală” – regia superbia şi supranumiţi „cei zece Tarquini” 2.
În jurul abdicării lor, literatura istorică 3 notează existenţa unei legende - unul dintre
decemviri ar fi vrut să transforme în sclavă o fecioară liberă, Virginia, ca s-o violeze. Tatăl
fecioarei a preferat, însă, să o ucidă cu mâna lui, ceea ce a generat o nouă secesiune a soldaţilor
plebei, pe Aventin. Decemvirii au trebuit, astfel, să abdice. Analiza acestei legende de către
istorici a relevat faptul că ea reflectă practic dorinţa de reintegrare a plebei, tensiunile economice
specifice vremii respective, căderea în sclavie a unor cetăţeni romani datorită imposibilităţii de
rambursare a împrumuturilor făcute şi prin excelenţă dihotomia dintre plebe şi patricieni, cu
dorinţa acestora dintâi de le fi ocrotite drepturile cetăţeneşti.
Aceste legi, acest cod decemviral, va pune temeliile dreptului public roman şi privat din
viitor. De altfel, “Legile celor douăsprezece table” nu au fost abrogate niciodată, ele rămânând în
vigoare timp de unsprezece secole – cu toate că, între timp, multe dintre prevederile lor au fost fie
modificate, fie eliminate. Pasaje din acest cod au fost preluate în lucrările juriştilor, istoricilor şi
gramaticilor secolelor următoare; Cicero arată că, până şi în şcoli, chiar după patru secole de la
publicarea lor, elevii erau obligaţi să înveţe pe de rost textul acestui monument istoric, care se
considera că aduce o contribuţie esenţială la educaţia cetăţenească a tineretului4.
1
2
3
idem, p. 52
4
50
S-a susţinut, de asemenea, că acest cod decemviral ar fi exprimat o nouă închidere a
patriciatului – statua legea talionului, dreptul tatălui de a-şi vinde copiii ca sclavi, severitatea,
omologa diferenţa dintre patricieni şi plebei, interzicea căsătoriile mixte.
Concluzii
50
Pe parcursul acestei lucrări am vorbit despre magistraturile romane, arătând modul în care
acestea au evoluat, pe parcursul timpului, începâng cu perioada regalității și încheind cu perioada
imperiului. Având în vedere faptul că nu puteam vorbi doar despre magistrați, am tratat și
instituția adunărilor populare.
Am început analiza cu perioada regalității. Așa cum s-a putut observa, în perioada
regalității, la Roma exista un singur magistrat care concentra în mâinile sale întreaga putere. Este
vorba despre rege, care avea puteri nelimitate, această instituție având chiar un caracter sacru.
Având în vedere că regele deținea puterea absolută, au existat numeroase abuzuri ale acestora,
fapt ce a creat o tensiune în cadrul Cetății. Aceste tensiuni s-au acumulat, concretizându-se printr-
o revoltă a poporului, prin care, în cursul anului 509 Î. Hr. , ultimul rege de orgine etruscă,
Tarquinius Superbus, a fost înlăturat.
Ca urmare a înlăturării ultimului rege, la Roma s-a instituit o nouă formă de guvernământ,
republica. În cadrul Republicii Romane, un rol important îl avea Senatul roman, senatorii
bucurându-se de un prestigiu deosebit.
În cadrul Republici s-a încercat conturarea unui sistem în cadrul căruia să funcționeze un
principiu incipient al separației puterilor în stat. Acest deziderat nu a funcționat întotdeuna,
întrucât nu exista o delimitare clară a puterilor deținute de diferite instituții ale statului roman. De
asemenea, se încerca acapararea unor puteri deosebite de către anumite persoane care ocupau
anumite magistraturi. Cu toate acestea, este important de semnalat faptul că, încă din Antichitate,
în statul roman, precum și în cel grec se încerca o delimitare a puterilor, pentru a se evita
acumularea unei puteri prea mari de către o singură persoană, fapt care ar fi condus la abuzuri.
Aceste demersuri nu au reușit, existând persoane care au reușit să acumuleze o putere deosebită
în mâinile lor.
În cadrul magistraturilor romane existau două principii fundamentale: anualitatea și
colegialitatea. Prin introducerea acestor principii, s-a încercat să se evite comiterea unor anumite
abuzuri de către magistrat. Astfel, exista o dublă limitare a puterii unui magistrat. Având în
vedere colegialitatea, magistrații care exercitau o anumită magistratură își împărțeau atribuțiile.
De asemenea, o anumită persoană putea ocupa pentru o perioadă limitată de timp o anumită
magistratură. Mai mult, la începutul Republicii, o persoană nu putea ocupa consecutiv o anumită
magistratură.
Cele două principii despre care vorbeam mai sus se aplicau în cazul magistraturilor
50
ordinare. Cu toate acestea, existau și magistraturi extraordinare, care erau ocupate de o singură
persoană. Spre exemplu, în situații extraordinare (invazie străină, molimă etc.) conducerea era
încredințată, pentru o perioadă de șase luni, unei singure persoane, care purta denumirea de
dictator. De asemenenea, existau magistraturi care se exercitau pentru o perioadă mai mare de un
an, spre exemplue cenzura.
Dintre toate magistraturile, în cadrul sistemului republican roman se remarca aceea a
consulatului. Astfel, consulatul era considerată magistratura cea mai înaltă din cadrul Republicii,
existând o perioadă în care se prevedea faptul că nu putea ocupa funcția de consul o persoană
care nu fusese anterior pretor. Consulii erau în număr de doi și se bucurau de un prestigiu
deosebit în cadrul statutului.
Pe lângă consuli, un rol important îl jucau pretorii. Aceștia erau magistrați superiori, fiind
considerați ca ocupând a doua treptă în cadrul magistraturilor romane, prin prisma importanței și
prestigiului. Pretorii au avut un rol deosebit în dezvoltarea dreptului roman. De altfel, așa cum am
arătat, edictul pretorului a ajuns să fie considerat un izvor de drept. Principalele atribuții ale
pretorilor erau în domeniul juridic.
În cadrul sistemului magistraturilor, se distingea între magistraturile superioare și cele
inferioare. Printre magistraturile superioare se numărau consulatul, pretura ori cenzura, în timp
ce, în cadrul magistraturile inferioare erau incluse chestura sau tribunatul. În timp ce magistrații
superioari se bucurau de imperium, cei inferiori beneficiau doar de potestas.
În perioada de început a perioadei Republicii, magistraturile importante erau rezervate
patricienilor, plebeii fiind excluși. Cu toate acestea, ca urmare a secesiuni plebeilor, care se
retrăgeau din Roma, aceștia au dobândit anumite drepturi. Astfel, ei au dobândit dreptul de a avea
o magistratură care putea fi ocupată doar de către plebei, tribunatul. Treptat, aceștia au dobândit
acces și la alte magistraturi, existând, spre exemplu, un edil curul și un edil plebeu.
Deși a fost bine gândit, ca urmare a extinderii teritoriului roman, sistemul magistraturilor
s-a diversificat și s-a mărit semnificativ. Totodată, ca urmare a extinderii teritoriului, au apărut
diverse conflicte civile, care au dus, în final la căderea Republicii.
În istoria Romei au existat numeroase persoane care s-au remarcat. Dintre acestea, cele
mai semnificative nume sunt cele ale lui Caesar și Octavian.
Caesar a fost un important om politic roman, care a făcut parte din primul triumvirat, iar
în urma războiului civil câștigat în fața lui Pompei, a rămas unicul conducător al Romei. Caesar a
fost declarat dictator pe viață, puterile acestuia fiind asemănătoare cu cele ale unui rege.
Temându-se de puterea absolută a lui Caesar și de faptul că aceasta ar reprezenta sfârșitul
50
Republicii, senatorii romani au organizat un complot, care s-a sfârșit prin uciderea lui Caesar, în
cadrul Senatului roman, la data de 15 martie 44 Î. Hr.
O altă persoană marcantă a istoriei Romei a fost Octavian. Acesta a fost fiul adoptat a lui
Caesar, în fapt fiind nepotul de soră al acestuia. Octavian a făcut parte din al doilea triumvirat,
alături de Crassus și de Marcus Antonius. În cadrul războiului civil purtat cu Marcus Antonius,
Octavian a beneficiat de suportul poporului roman, Marcus Antonius fiind considerat un trădător,
datorită faptului că o sprijinea pe Cleopatra. Octavian a ieșit învingător din acest război.
Dând dovadă de mai multă inteligență politică decât Caesar, Octavian nu s-a
autoproclamat dictator, cunoscând faptul că poporul roman nu îi iubește pe acei conducători care
se bucură de o putere absolută. El a avut un alt plan, care s-a concretizat prin dobândirea
diverselor magistraturi și funcții din statul roman.
Din punct de vedere istoric, perioada lui Octavian este marcată ca fiind perioada în care a
luat sfârșit Republica Romană și a fost instaurat un nou sistem de guvernare, acela al Imperiului.
În cadrul Imperiului Roman, rolul central îl avea împăratul.
Instaurarea Imperiului a marcat o decădere a importanței sistemului magistraturilor. Deși
unele dintre acestea au continuat să existe până în momentul căderii Imperiului Roman, acestea
aveau mai mult un rol simbolic, magistrații fiind lipsiți de atribuții importante. Practic, putem
vorbi despre existența unor forme fără fond. Cu toate acestea, anumiți împărați au ocupat
magistraturi precum consulatul sau pretura, având în vedere prestigiul deosebit de care acești
magistrați se bucurau în rândul poporului roman.
Ca urmare a instaurării Imperiului, majoritatea atribuțiilor deținute până atunci de către
magistrați au fost preluate fie de împărat, fie din aparatul de funcționari care funcționa pe lângă
acesta. Acest aparat de funcționari era alcătuit din apropiați ai împăratului, astfel încât împăratul
controla aparatul.
În final arătăm faptul că, pentru perioada Antichității, sistemul magistraturilor romane a
fost foarte bine dezvoltat. Ideile existente în cadrul Republicii Romane au stat mai târziu la
fundamentarea ideii separației puterilor în stat, principalii exponenți ai acestei idei fiind John
Locke și Montesquieu. Cu toate acestea, la Roma nu se poate vorbi despre o veritabilă separație a
puterilor în stat, ci mai degrabă despre o confuziune a puterilor, neexitând o delimitare clară a
acestora, după cum existau și persoane care au reușit să cumuleze diverse atribuții, ceea ce ne
face să arătăm că nu era vorba despre o separație a puterilor în stat.
Deși teoretic, magistraturile au continuat să existe și în cadrul Imperiului Roman, faptic
sfârșitul acestora se găsește în momentul căderii Republcii. Din acel moment, magistrații au
50
exircitat mai mult atribuții onorifice. Singurul fapt care a făcut ca anumite magistraturi să nu
dispară până în momentul dispariției Imperiului Roman a fost conservatorismul roman, care era
reticient la dispariția unor instituții care se bucurau de un prestigiu deosebit.
Bibliografie
50
50

Magistraturi

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Magistraturi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Argument

Pentru lucrarea de licență am ales să vorbesc despre magistraturile existente în cadrul

Împrejurările în care au apărut magistraturile

1. Trecerea de la regalitate la republică

2. Principalele organe elective

2.1. Comitia curiata

2.2. Comitia centuriata

Clasa Iuniores Seniores Total centurii

În timpul Republicii, la Roma a existat și comitia tributa. Aceastea, spre deosebire de

2.4. Consiliul plebei

Ca urmare a faptului că plebeii nu se bucurau de drepturi politice sau religioase, au existat

Cu excepția magistraturilor extraordinare, magistrații obișnuiți funcționau în cadrul unor

Pe perioada exercitării magistraturii, magistrații nu primeau sume de bani cu titlul de

În cazul magistraților, prin potestas se desemna puterea exercitată oficial. în cadrul

e) Dreptul de a lua auspicii

f) Necesitatea unui cens minim

2.1. Atribuțiile consulului

Consulii își începeau activitatea la începutul fiecărui an calendaristic, respectiv la 1

De asemnea, în perioadele de război, un consul conducea armata, iar celălalt stătea la

2.2. Principalii exponenți ai consulatului

2.2.1. Iulius Caesar

2.2.2. Octavian Augustus

3.1. Atribuțiile pretorului

3.2. Edictul pretorului

3.3. Testamentul pretorian

3.4. Reformele pretoriene în materia succesiunii legale

Ceea ce poartă în dreptul contemporan denumirea de succesiune, în dreptul roman purtea

Edilii, alături de tribunii plebei, se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraţilor;

6.1. Edilii plebei

6.2. Edilii curuli

Promagistratul reprezintă denumirea unei funcţii militare în ierarhia magistraturii romane

Scara onorurilor – cursus honorum – reprezenta idealul vieţii politico-sociale a oricărui

Tribunii se aflau pe treapta inferioară a carierei magistraţilor.

„La începutul Republicii se recurgea foarte frecvent la dictatură”, scria J.J.Rousseau,

Dictatorul nu putea fi urmărit în justiţie pentru deciziile adoptate de el în exerciţiul

S-ar putea să vă placă și