Mihail Kogălniceanu

Acest articol se referă la un fost din prim-ministru al Ro- țiile cu Franța.

mâniei. Pentru alte sensuri, vedeți Mihail Kogălniceanu
(dezambiguizare).
0.1 Tinerețea
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași,
Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni
un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie Kogălniceanu și
publicist român originar din Moldova, care a devenit strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pen-
prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, du- tru că a semnat în anul 1749 documentul prin care
pă Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit Constantin Mavrocordat).[1] Mama lui Mihail, Catinca
ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform spu-
I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul selor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din
domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai in- Basarabia”.[2] Deși Kogălniceanu a scris, la un moment
fluenți intelectuali români ai generației sale (situându-se dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile
pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal în oameni sau țări străine”.[2] , într-un discurs susținut cu
moderat, și-a început cariera politică în calitate de cola- ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afir-
borator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocu- mat că mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a
pând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a unei familii genoveze, stabilită de secole în colonia Ge-
publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsan- noveză a Cetății Albe (Akerman), care s-a răspândit în
dri și activistul Ion Ghica. toată Basarabia”.[3]
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor În timpul vieții lui Mihail Kogălniceanu au existat confu-
al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în con- zii în privința datei nașterii sale, unele surse indicând anul
flict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu ten-1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața
tă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul Academiei Române, a indicat data exactă a nașterii sale
dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind așa cum a fost notată de tatăl său în registrul familiei.[3]
autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova. Menționând, de asemenea, că nașa sa a fost Marghioala
Calimach, o boieroaică provenită din familia Callimachi,
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghi-
care s-a măritat cu un membru al familiei Sturdza, și era
ca l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru
mama lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălni-
abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat
ceanu protector, dar și adversar).[3]
revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important
în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a pro- Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din
movat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un
vieții, la tron. călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asoci-
at cu Gheorghe Șincai.[4] A terminat școala primară din
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative elimi-
Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim.[5] În
narea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăs-
acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul
tirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o
Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida și Cuénim),
moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică ca-
pe Costache Negri și pe Cuza.[6] În acea perioadă, Kogăl-
re a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată
niceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând
de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei.
vechile cronici moldave.[7]
Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în
urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat
bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de a studiile în străinătate, inițial în orașul francez Lunéville
jucat un rol important în decizia României de a partici- (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abate-
pa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a le Lhommé) și mai târziu la Universitatea Humboldt din
[8]
dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de Berlin. Unul dintre colegii săi a fost și viitorul filozof
[9]
viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Grigore Sturdza, fiul domnitorului. Șederea sa în Lu-
Academiei Române și reprezentant al României în rela- néville a fost întreruptă de intervenția oficialităților ruse,
care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic

1
2

și care considerau că, deși se afla sub influența lui Lho-

mmé (participant la Revoluția Franceză), studenții erau
influențați de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni,
inclusiv fiii lui Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași din
școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși
la instituțiile de învățământ din Prusia.[10]

• Ilie Kogălniceanu

0.2 Atitudinea față de femei

Kogalniceanu s-a remarcat printr-o inalt rafinata si intru-

catva emancipata atitudine fata de femei, despre al caror
gen avea sa scrie in 1841: “femeia, in lexiconul meu, in-
seamna o fiinta gingasa, slaba, dragalasa, frumoasa, fa-
cuta din flori, din armonie si din razele curcubeului, ca-
pricioasa, ră [rea] cateodata, buna mai multe ori, o fiinta
• Catinca Stavilla
facuta pentru amor, menita a pune in lanturi pe eroii cei
mai neinduplecati, care pentru un zambet te face de-ti
vinzi viata din astă lume, si partea din rai din cealalta lu-
me, care are un suflet ce intălege tot ce este frumos, care
pentru cel mai mic lucru cateodata plange si alta data ii in
stare sa-si jartfeasca viata, care ii destoinica sa faca fap-
tele cele mai mari, care cand ii blanda ca o turturica, cand
turbata ca o leoaica, care cand ii cruda, cand miloasa; fe-
meia este un amestec de gratii, de bunatate, de rautate,
de duh, de cochetarie de slabiciuni si de tarie, a careia • Mihail Kogălniceanu în uniformă
mai toata viata se margineste intre a iubi si a fi iubita; o de iuncăr, la 18 ani.
femeie, in sfarsit, este un ceva ce nu se poate nici descrie,
nici numi, nici hotari matematiceste, un ceva ce este cel
mai rar lucru din Moldova”.[11] Ironia elitismul kogalni-
cian tempereaza subtilitatea descrierilor sale romantice, 0.3 În Berlin
asa cum transpare din fragmentul in care scriitorul suge-
reaza ca, cel putin in Moldova, “gasesti de ajuns mame,
neveste, vaduve, fete, slute, schioape, chioare, vornice-
se, banese, pitarese, negustorite, bacalite, tagance si alte
asemena creaturi ce se nasc, cresc, se marita, fac copii si
mor. Dar femei, asta-i cam greu” (aldine in original).[11]
Cu toate acestea, eseistul ramanea de opinia, relativ ati-
pica vremurilor sale, ca “femeia este facuta pentru alta
ceva mai inalt decat a poronci si a cauta numai prozai-
cile trebi a gospadariei; o socot de o misie mai nobila in
societatea europeana. De aceea, macar ca entuziasmul
meu pentru Napoleon covarseste toata comparatia, totusi
nu pot sa-i iert nedreapta ura ce avea pentru Doamna de
Staël, numai pentru ca era o femeie de geniu” (ibidem, p.
Universitatea Humboldt din Berlin în 1855
63). In mod similar, Kogalniceanu descria dragostea pre-
cum “cea mai nobila din toate patimile, care atata la fapte
mari, care insufleteaza eroismul si geniul, care da idei de În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut și
cinste si de slava, care inviaza, care farmăcă [farmecă], a fost influențat de juristul hughenot Friedrich Carl von
care aduce pre om intr-o lume de visuri, unele mai auri- Savigny, de Alexander von Humboldt, Eduard Gans și în
te decat altele, cine-l cunoaste, cine-l slaveste?" (ibidem, special de profesorul Leopold von Ranke,[12] ale cărui idei
p. 61). Acelasi idealism romantic se sparge, in cazul lui asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința
Kogalniceanu, de reciful realitatilor valahe: “A iubi in- istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.[7]
semneaza la noi a se lua, a se schimba, a se lepada, a se În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de
uita, spre a se ingurlui [n.ed.: “a se insoti din dragoste"] Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra gândirii româ-
si a se desparti iarasi, fara ca patima sa lase cat de pu- nești, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii lega-
tina intiparire in inima acelor ce zic ca simtesc amorul” te de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor
(idem). profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu.[13]
 3

Politicianul a adoptat punctul de vedere care se afla în re-

zonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform
căruia legile trebuia să se adapteze spiritului individual al
națiunilor.[14]
Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost
primul dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut
că, în conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoană
care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a
cuvintelor „român” și „România” („roumain” și „Rouma-
nie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „valah”, pre-
cum și variantele vechi folosite înaintea sa de intelectua-
lul Gheorghe Asachi;[3] istoricul Nicolae Iorga a afirmat
că Kogălniceanu a jucat un rol în popularizarea acestor
denumiri ca fiind cele standard.[15]
Kogălniceanu a făcut cunoștință cu Frederica, Duce-
să de Cumberland, și a devenit prieten apropiat al fi-
ului ei George al V-lea de Hanovra, viitorul condu-
cător al Hanovrei.[3] Inițial găzduit de o comunitate a
hughenoților din diaspora, a fost mai târziu invitatul
unui pastor calvin pe nume Jonas, în a cărui locuință a
fost martor la adunările activiștilor care erau în favoarea
Unificării Germaniei.[3]
În conformitate cu propriile sale amintiri, grupul său de
moldoveni a fost ținut sub supravegherea atentă a lui
Alexandru Sturdza, care l-a ajutat să scrie Études his-
toriques, chrétiennes et morales (“Studii istorice, creș-
tine și morale”).[3] În timpul călătoriilor din vară în
Pomerania, în orașul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romanci-
erul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, și care i-a
ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac
Frederic Wilhelm al III-lea,[3] Mai târziu, Kogălniceanu Primapagine din Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des
a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin, Vlaques transdanubiens, semnată de Michel de Kogalnitchan
și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în (1837)
țara sa natală.[3]
Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istori-
ce, Kogălniceanu și-a început munca la primele sale două 1 Împotriva Prințului Sturdza
volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea în
limba franceză Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et
des Vlaques transdanubiens („Istoria Valahiei, Moldavei, În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de
și a valahilor transdunăreni”, primul volum într-o sinteză lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a Croni-
a Istoriei române). Ambele au fost publicate pentru pri- cilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând
ma dată în 1837 în Confederația Germană.[16] În plus, el a mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea
scris o serie de studii despre literatura română.[7] A sem- Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Litera-
nat cele trei opere cu varianta franțuzită a numelui, Michel ră (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru
de Kogalnitchan,[17] care era ușor greșită (folosea cazul Poporul Românesc (1842), Propășirea (redenumit Foa-
partitiv de două ori: odată în particula franceză “de”, și a ie Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri.[20]
doua oară în sufixul românesc "-an”).[18] Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau redactate îm-
preună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost su-
După ce a trezit suspiciunile prințului Sturdza prin sus-
primate de autoritățile moldovene, care le-au considerat
ținerea fățișă a tineretului intelectual reformist din ace-
suspecte.[21] Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat
le zile și prin opoziția față de regimul Regulamentului
toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele
Organic, Kogălniceanu a fost împiedicat să-și finalizeze
timpuri, iar mai târziu și-a cumpărat propria tiparniță, cu
doctoratul și a revenit la Iași în 1838, unde a primit func-
care dorea să tipărească edițiile complete ale cronicilor
ția de adjutant al prințului.[19]
moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și Grigore
Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile
sale politice, proiectul a fost realizat în 1852).[22] În acest
context, Kogălniceanu și Negruzzi au încercat „occiden-
4 1 ÎMPOTRIVA PRINȚULUI STURDZA

talizarea” publicului moldav, fiind interesați de domenii publica, și a constituit un proiect revoluționar.[35] Printre
din cele mai variate, inclusiv de bucătăria românească: altele, el făcea referire explicit la cauza comună a tuturor
almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan afo- românilor care trăiau în Moldova și Țara Românească,
risme bazate pe obiceiuri culinare menite să educe po- precum și a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în
pulația rurală despre rafinamentul și bogățiile bucătăriei Imperiul Rus:
europene.[23] Kogălniceanu a susținut mai târziu că, îm-
preună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare în
"...țara mea este orice loc de pe Pământ
Moldova”.[24]
unde se vorbeste românește, și istoria naționa-
Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promo- lă este istoria întregii Moldove și Țării Româ-
veze idealul romatic al „specificului național”, care va nești, și cea a fraților din Ardeal.”[36]
avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a
altor figuri literare.[25] Unul dintre principalele obiective
ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire 1.1 Revoluția
a culturii moderne românești dincolo de limitele ei tim-
purii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din lite-
ratura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta
a fost însoțită de un atac voalat îndreptat către Gheorghe
Asachi și publicația sa Albina Românească.[26]
Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta
de limbă română literară propusă de Asachi, bazată pe
arhaisme și foneme franțuzite,[26] și pe care o conside-
ra inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi și pentru ceea
ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în
opera lui.[27] Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și
Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe
colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la
Foaie Științifică.[28]
În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături
strânse cu fostul său coleg Costache Negri și cu sora sa
Elena, devenind una din principalele figuri din cercul in-
telectual găzduit de familia Negri în Mânjina.[29] El s-
a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul
Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în pro-
iecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările
cronicarilor moldoveni.[30] Intelectualii din acele zile au
speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe
secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia
(La Roumanie).[30]
În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prin- Coperta actului Dorințele partidei naționale din Moldova
țului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsan-
dri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași,[31] du-
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de auto-
pă ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din
ritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru
oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză.[32]
reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri
În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai po-
de istorie.[37] În timp ce călătorea în Viena ca reprezen-
pular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute
tant secret al opoziției politice moldovene (încercând să
din repertoriul francez[15] și a debutat și Alecsandri ca
se apropie de Metternich și să discute despre detronarea
dramaturg.[28] Treptat, teatrul a început să fie supus cen-
lui Sturdza)[19] i-a fost suspendat pașaportul.
zurii lui Sturdza.[33]
Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a
În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inau-
implicat la scurt timp în politica din Țara Românească,
gurală despre istoria națională la nou-înființata Academie
ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în
Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe
timpul unei sărbători naționaliste, a călătorit la București,
studenții români de la Universitatea din Paris, precum și
unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Fră-
generația pașoptistă.[34] Printre profesorii Academiei Mi-
ția și cu cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Lite-
hăilene se numărau Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Io-
rară (printre care se numărau Ghica, Nicolae Bălcescu,
nescu de la Brad.[19] Conținutul discursului a fost în parte
August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A.
determinat de refuzul lui Sturdza de a-i da aprobarea de a
Rosetti).[19]
1.2 Reformele Prințului Ghica 5

După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mi- Bucovina, publicație a revoluționarilor români din Aus-
hăilene,[38] Kogălniceanu a stat la Paris și în alte orașe din tria.[19] În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat
Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea să plece în Franța republicană, unde și-a continuat acti-
Studenților Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Ro- vitățile de susținere a revoluției române.[19]
setti, prezidată de poetul francez Alphonse de Lamarti-
ne.[39] El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine,[15]
aderând la Francmasonerie, mai precis la loja denumită 1.2 Reformele Prințului Ghica
L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreu-
nă cu majoritatea românilor reformiști din Paris.[40] În
1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta
reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă cu-
rios și în ce privește dezvoltarea culturii spaniole.[38] La
sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note des-
pre Spania”), un volum în franceză în care combină genul
memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.[38]
O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea iz-
voarelor istorice, extinzându-și seria de cronici moldave
pe care le edita și le tipărea.[7] La acea vreme, a reluat le-
găturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele
în Revue de l'Orient.[30] Mai târziu avea să spună: „Nu am
venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzeș-
te ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de
trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.[15]
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Ko-
gălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii na-
ționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat
„Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus
la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat Ion Ghica (pe scaun) și Vasile Alecsandri, fotografiați în Istanbul
a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat (1855)
să fie arestat.[19] Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lan-
sat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la
Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pen- 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la Baltalimani,
tru prinderea sa „viu sau mort”.[19] Spre sfârșitul verii, a prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului
trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat organic Imperiul Otoman și Imperiul Țarist l-au numit
pe proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei li-
munteană reușise să preia puterea la București).[37] berale și unioniste, ca Prinț al Moldovei (pe de altă par-
Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog te, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare din Țara
al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din Românească).[19] Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor
exil.[37] Manifestul său, Dorințele partidei naționale din evenimentelor din 1848 din exil, și i-a numit pe Kogălni-
Moldova (august 1848), era, practic, un proiect consti- ceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții
tuțional ce enumera țelurile revoluționarilor români.[41] administrative.[43] Măsurile luate de prinț, împreună cu
El contrasta cu cererile anterioare prezentate de revo- înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au dus la intro-
luționari lui Sturdza, în care se cerea respectarea stric- ducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Do-
tă a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor.[42] În rințele partidei naționale din Moldova din 1860.[44]
cele 10 secțiuni și 120 de articole,[7] manifestul cerea, Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamen-
printre altele, autonomie internă, drepturi civile și politi- tale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribu-
ce, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boie- țiile sale culturale și a devenit figura principală a grupu-
rești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească.[37] lui Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două
Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a scris Principate Dunărene sub o singură administrație.[37] În
că el reprezintă: 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:

„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edi- „Nu este o nici o reformă, nici un act na-
ficiul național”.[7] țional unic, din care numele meu ar fi absent.
Toate legile importante au fost făcute și contra-
În același timp, el a publicat un proiect explicit de consti- semnate de mine...”,[7]
tuție, care dezvolta felul în care Dorințele se pot traduce
în realitate.[19] Kogălniceanu a trimis articole și revistei Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului
6 1
Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat cu Petre Mavro-
gheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a
fost acceptată de Sfatul boieresc.[45] Prințul Sturdza i-a
eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a
celor deținuți de stat în ianuarie 1844.[46][47] Ghica a fost
determinat să finalizeze procesul dezrobirii de soarta lui
Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta
franțuzoaică și apoi s-a sinucis, după ce i s-a atras atenția
că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.[48]
Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația ță-
ranilor stabilind prin lege sfârșitul împrumuturilor rapide
și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de
pe pământurile la care lucrau.[3] Această măsură a dus la
efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza
[acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietari-
lor de pământ, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăși
natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”.[3]
1.3 Divanul ad-hoc
Proclamarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, pictură de
Theodor Aman
Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul răz-
boiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al Parti-
dei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris din
1856, atunci când Moldova și Țara Românească au in-
trat sub directa supraveghere a puterilor europene (care
cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al
Marii Britanii și al Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez,
Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii Di-
vanul a început să ia în considerare acordurile de la Paris,
și în special Convenția din 1858 în ceea ce privește ce-
le două țări, și o Constituție a României, pe loc până în
1864.[3]
În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua
Dunării în Iași: un purtător de cuvânt unionist, acestă pu-
blicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri și a sa pu-
blicație România Literară.[49] Kogălniceanu l-a încurajat
pe Nicolae Ionescu să publice revista L'Étoile de Danube
în Brussels, ca o variantă în limba franceză a publicației
Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor Par-
tidei Naționale.[50] În acest timp, el a corespondat cu Jean
ÎMPOTRIVA PRINȚULUI STURDZA
Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez și călător
care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Româneas-
că, și care a susținut cauza României în țara sa natală.[42]
Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de tere-
nuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu
nou-înființat, prin prin care moldovenii au câștigat dreptul
de a decide propriul viitor, a rămas în discuții cu cu re-
prezentanții Divanului din Țara Românească din Divanul
lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și a autono-
miei sporite, precum și principiile de neutralitate, guvern
reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu, aducerea la
conducerea țării a unui „prinț străin”.[3] Cu toate acestea,
atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au prezentat inițial
în calitate de candidați pentru titlul regent de Caimacam
-Alecsandri, care era mai popular, a renunțat primul, pen-
tru a-l susține pe Costache Negri.[28] Candidatura lui Ne-
gri a fost respinsă de către otomani, care a preferat să-l
numească pe Teodor Balș (iunie 1856).[51]
În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Par-
tidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul
Moldovei.[28] Acest lucru a venit după ce Nicolae Vo-
goride, noul Caimaicam, a realizat o fraudă electorală
anti-unionistă - scrutin anulat de către verdictul comun al
lui Napoleon al III-lea și Regina Victoria (9 august 1857,
pentru prima dată lumii pe 26 august).[52]
A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina
privilegiile și rangurile boierești, anulând astfel de acte le-
gislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin
Mavrocordat.[53] Propunerea finală, impunerea efectivă a
unei legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și eli-
minarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o
comisie care în care se aflau Kogălniceanu și Vasile Mă-
linescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29
octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au
fost abțineri).[3] , Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că
„întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toa-
tă lumea, foști prinți, marii boieri, boierii de rang infe-
rior, familiile privilegiate, au primit acest reformă ega-
litaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ce-
ea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce semăna
cu vechiul regim”.[3] El a reținut că doar doi membri
ai clasei boierești au refuzat să respecte noile principii
Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu
(în Țara Românească).[3] În noiembrie, Partida Naționa-
lă a adoptat o lege care consemna sfârșitul discriminării
religioase împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din
Moldova (în special, față de romano-catolici și armeni
gregorieni).[54] Legea a fost propusă de Negri.[54]
Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe
rezolvarea chestiunii țărănești, dar, cum a admis, electo-
ratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă îndrăz-
nea să insiste.[3] Prin urmare, el a semnat propunerea mai
moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea
unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme
pentru a fi discutate într-un plen viitor și permanent.[3]
Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate
1.5 Secularizarea averilor mănăstirești
a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui Kogălnicea-
nu, la crearea a doi poli, unul liberal și unul conservativ,
înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majori-
tate unionistă (care a dus la formarea partidelor Național
Liberal și Conservativ).[3]
Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de
discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Di-
van, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în
Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea
lui Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 febru-
arie) - unirea de facto a celor două țări ca Principatele
Unite.[55] În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară
în ceea privind unificarea, pe care, după cum a menționat,
a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă
(Alecu Balș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop
de la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata, repre-
zentantul țăranilor pentru județul Putna.[3] În timpul anu-
lui 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc
și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din
tabăra unionistă, promovând în același timp lui candida-
tura în București - prin urmare, profitând de ambiguitățile
din Tratatul de la Paris.[7]
1.4 Capitala Principatelor Unite
Articol principal Principatele Unite
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor
a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea
Principatelor.
Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianu-
arie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns
domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs
emoționant.[56] La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălni-
ceanu susține ideea ca București să devină capitală a Prin-
cipatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia
considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședin-
țele consulatelor străine, începuse deja transportarea ar-
hivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând
printre altele:
1.5 Secularizarea averilor mănăstirești
Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de
mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fi-
ind responsabil pentru multe din reformele asociate cu
domnia lui Cuza.[57] Cele mai importante sunt seculari-
zarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma
agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea
corvezilor).[57]
Deși opoziția politică a împiedicat la început implemen-
tarea reformei agrare propuse de el, Mihail Kogălniceanu Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere inter-
este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care națională, Cuza a luat inițiativa și, la 23 octombrie 1863,
a fost în cele din urmă realizată de Cuza.[58] a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc pro-
După multe reforme, schimbările legislației au venit la priii oameni de încredere: Kogălniceanu ca premier și
7
Deschiderea primului parlament al României, 1862
finalul unui proces început în 1860, atunci când institu-
ția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele
două principate, Comisia Comună din Focșani, domi-
nată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei
agrare.[59] În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând
și țăranilor să aibe control asupra propriilor case de pe
pământurile boierești și o parcelă de pășune.[60] Cunos-
cută ca Legea Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul
premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al conser-
vatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din par-
tea lui Kogălniceanu.[59] Pe 6 iunie 1862, proiectul a fost
dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor
dintre Cuza și Conservatori.[61] Conform istoricului L. S.
Stavrianos, aceștia din urmă au considerat proiectul avan-
tajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat
un grup considerabil de țărani fără pământ și dependenți,
care puteau constitui forță de muncă ieftină.[62]
În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe
Dealul Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la Filaret,
unde a participat la o festivitate de comemorare a revo-
luției muntenești (i-a urmat în funcție Nicolae Kretzules-
cu, după prim-ministrul interimar Apostol Arsachi).[63]
Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parla-
ment, dar Cuza nu a promulgat-o.[64] Potrivit lui Kogălni-
ceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți
cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizu-
ită de către Cuza, știind-o era sortită respingerii de către
domnitor.[3] Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiu-
nea confiscării pământurilor mănăstirilor ortodoxe gre-
cești din România (proprietățile lor mari și scutirile de
impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din
perioada fanariotă).[65] Spre sfârșitul lui 1862, veniturile
acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor,
călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de
piaștri, în schimbul pământurilor tuturor mănăstirilor.[66]
8 2 REGIMUL PERSONAL AL LUI CUZA

ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de în principal boieri,[65] iar vocile din tabăra conservatoare
ministru al cultelor.[66] În scopul de a preveni alte tensiuni au etichetat proiectul drept „o nebunie”.[66] Același par-
internaționale, ei au decis să generalizeze confiscarea tu- tid a pregătit o moțiune de cenzură, pe baza faptului că
turor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât Kogălniceanu dăduse publicității proiectul legislativ prin
și cele ale mănăstirilor ortodoxe române.[66] Rezoluția a Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de Co-
fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare din 100.[66] misia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a
Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de justificat mai târziu spunând: „publicarea a fost necesa-
150 de milioane de piaștri drept compensație,[66] ofertă ră pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul
care a fost considerată prea mică de către clerici, inclu- alternativ]”.[3] Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refu-
siv de către Patriarhul Sofronie al III-lea.[67] În consecin- zat să-i accepte demisia.[3]
ță, statul român a considerat chestiunea închisă.[67] Ca o
Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat
consecință directă, o treime din terenul arabil din Mol- o lovitură de stat, simultan cu votul moțiunii de cenzură
dova și un sfert din cel din Țara Românească au devenit
de către conservatori.[72] Kogălniceanu a citit în Parla-
disponibile pentru o viitoare împroprietărire[68] (între o ment decretul domnesc de dizolvare a legislativului,[66]
cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile).[69] după care Cuza a introdus o noua constituție, intitula-
tă Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.[73] Ea a
fost supusă unui referendum, împreună cu o lege care
2 Regimul personal al lui Cuza instituia vot universal masculin, amândouă fiind adop-
tate cu 682.621 de voturi dintr-un total de 754.148.[74]
Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernu-
lui Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând
corvezile.[75] Aceasta s-a realizat în luna august 1864, dis-
cuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de
Stat, în care legea a fost susținută, printre alții, de Kogăl-
niceanu, Bolintineanu, George D. Vernescu, Gheorghe
Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.[3]
Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un
moratoriu asupra aplicării legii pe o durată de trei ani,
în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a
acceptat.[3] Arătând că, după părerea sa, decizia a re-
prezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”, Kogăl-
niceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viito-
rul lor, nu vor mai putea fi convinși să-și îndeplinească
corvezile.[3] El l-a amenințat pe Cuza cu demisia, și a re-
ușit în cele din urmă să convingă toate părțile, inclusiv
pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea le-
gii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost în-
soțită de proclamarea lui Cuza, Către locuitorii sătești, și
a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al
lui Cuza”.[3] În pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar
fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin moș-
tenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de venitu-
rile provenite din munca pe moșii, împreună cu specula
practicată arendași și cu cazurile în care corupția funcțio-
Bustul lui Mihail Kogălniceanu, amplasat în Parcul Trandafirilor narilor a întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca re-
din Suceava forma să fie ineficientă pe termen lung, și a contribuit la
exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala
În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect din 1907.[76]
de lege de reformă agrară radicală, prin care se propu-
nea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor:[70] Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus
fruntașii, adică cei ce dețineau 4 sau mai mulți boi, ur- de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, intro-
mau să primească 5 fălci de pământ (circa 7,5 hectare); ducând codul napoleonian, educație publică [77]
și monopo-
mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hec- luri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, re-
[66]
tare; pălmașii, cei fără boi—circa. 3 hectare. Țăranii gimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai
urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija
[78]
de plată în rate a contravalorii pământului efectuate că- Obrenović. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat
tre fostul boier.[71] Propunerea a produs mari frământări în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care
[79]
în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, admi-

nistrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la
poată plăti salariile angajaților aparatului de stat,[80] iar Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au rămas la un res-
Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.[81]
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și pri- s-au întâlnit întâmplător și, fără a[85]schimba vreo vorbă,
etenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit, ultimul s-au salutat ridicându-și pălăriile.
[82]
declarându-se dezgustat de politică. Alecsandri s-a re-
tras la mosia sa de la Mircești, în care a scris piese
de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții
politice.[83]
3 Anii 1870
Portretul lui Kogălniceanu
(portret de Mișu Popp)
În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o
coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866;
după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase
manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și
Țării Românești, un Principat unit al României a obținut
recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol
de Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constitu-
ție.[84] În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Ko-
gălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul
lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de
alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe
Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat
de deputat de Roman.[83] Poetul, care fusese nominalizat
fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a
devenit unul dintre principalii susținători ai lui Kogălni-
ceanu în Camera Deputaților.[83]
9
pect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena,
În ziua de 27 mai
1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache
Negri, Petru Poni și alte personalități, au participat la în-
[86]
mormântarea ui Cuza la Ruginoasa. Ulterior, Kogălni-
ceanu a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația
Către locuitorii sătești din 1864] nu va dispărea niciodată
din inimile țăranilor și nici din istoria României”.[3]
El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor
reformiști moderați din România; într-o ușoară opoziție
față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr
Catargiu (1875), a inițiat convorbiri cu facțiunea liberală
radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion Brătia-
nu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie
Brătianu și Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în
București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lake-
man.[87] La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat
înființarea Partidului Național Liberal—așa-numita Coa-
liție a lui Mazar Paşa.[87] Kogălniceanu a devenit ad-
versar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu,
care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea liberă și inde-
pendentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut
în 1876 în fața Parlamentului, Kogălniceanu i-a atacat pe
Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice
și academice, fiind aprobat în demersul său de societa-
tea literară conservatoare Junimea și de publicația antili-
berală a acesteia, Timpul.[88] Ca și alți membri ai PNL,
și-a exprimat opoziția față de convenția comercială sem-
nată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoa-
să pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care,
susțineau ei, ducea industria românească la ruină.[89] Un
guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în
1886.[89]
În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătia-
nu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877
până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil
pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-
1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat
independența.[57] Împreună cu Rosetti și Brătianu, a sus-
ținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877,
l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar
sfatului inițial al Consiliului de Coroană.[90] În această
chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși aflată într-o
perioadă de frământări politice, era încă una din puterile
ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul
de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a
arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puteri-
le nu-i vor mai oferi protecție.[50] Kogălniceanu a luat la
cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține
țara în momentul decisiv.[50]
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a
arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la
suzeranitatea otomană.[91] A doua zi, Parlamentul a vo-
tat declarația de independență, pe care principele Carol
10
a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a de-
pus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței
de către toate statele europene și a afirmat că politicile
guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai ra-
pidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din
București în legații”.[92]
4 Congresul de la Berlin și ultimii
ani
Mormântul lui Mihail Kogălniceanu de la Cimitirul Eternitatea
din Iași.
La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în frun-
tea delegației României la congresul de la Berlin.[93] În
această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei
de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Im-
periului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei pri-
mită de România prin tratatul de la Paris din 1856.[94]
Decizia finală a conferinței a fost în favoarea propunerii
Rusiei, susținută de Gyula Andrássy, ministrul de exter-
ne al Austro-Ungariei și de William Henry Waddington,
ministrul de externe al Franței.[95] Presiuni suplimentare
au venit și din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul
Imperiului German.[96] Rezultatul a stârnit controverse în
România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele
voci cerând chiar acceptarea suzeranității otomane pentru
a răsturna situația.[97] În paralel, Rusia a cerut ca Româ-
nia să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin
Dobrogea de Nord, dar România și alte state europene
s-au opus.[98]
La acel moment, în urma intervenției lui Waddington,[99]
România a acceptat să rezolve și problema emancipării
evreilor, și să acorde cetățenie tuturor locuitorilor țării,
5 NOTE
indiferent de religie.[100] Rezoluția a fost și ea dezbătu-
tă în țară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce
privește evreii a fost introdusă abia în 1922-1923.[101] În
același timp, intervențiile lui Kogălniceanu au jucat un
rol și în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar
fi cerut, mocanilor români să renunțe la stilul lor de viață
tradițional și la așezările lor din Bugeacul devenit acum
rusesc, oferindu-le opțiunea de a achiziționa terenuri în
Dobrogea de Nord.[102]
Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța
(1880),[103] devenind primul trimis oficial român la Paris,
avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary.[92] În ia-
nuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplo-
matice dintre România și China dinastiei Qing, sub for-
ma unui schimb de corespondență între ambasada româ-
nă din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul
Unit.[104]
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care
fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei
Române în 1868,[57] a fost președinte al Academiei în-
tre 1887 și 1889.[105] Îmbolnăvindu-se grav în 1886,[106]
el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice
din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descope-
ririle arheologice din perioada Greciei și Romei antice
în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine
legate de istoria României.[105] Unul din ultimele sale dis-
cursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol
I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al în-
tregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar
public.[107] În august 1890, în timp ce călătorea prin re-
giunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea mor-
ții la Mircești a lui Alecsandri.[108] El i-a scris Paulinei,
soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la în-
mormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât
nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin
să-i sărut mormântul!”[109]
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei ope-
rații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru
Dimitrie Xenopol.[105] A fost înmormântat la Cimitirul
Eternitatea din Iași.[105]
4.1 Recunoaștere post-mortem
Numeroase localități din România, majoritatea din regiu-
nea Moldova, au fost numite în cinstea lui Kogălniceanu.
De asemenea, numele politicianului îl poartă un aeroport
în județul Constanța, o stație de metrou în București, cât
și o stradă din centrul Chișinăului.
5 Note
[1] Gorovei, p.6, 7, 8, 10
[2] Gorovei, p.6
[3] Dezrobirea țiganilor,...
 11

[10] Dezrobirea țiganilor,...; Iorga, La Monarchie de juillet et

les Roumains

[11] Mihail Kogalniceanu, 'Iluzii pierdute'. In Scrieri. Texte

alese si studiu introductiv de Geo Serban. Bucuresti: Edi-
tura Tineretului. Fragmente citate de la pp. 60-61.

[12] Dezrobirea țiganilor,...; Encyclopedia of Revolutions; Via-

nu, Vol.II, p.273-277

[13] Vianu, Vol.II, p.273-277

[14] Vianu, Vol.II, p.276-277, 311

[15] Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains

[16] Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9; Iorga, La Mo-

narchie de juillet et les Roumains

[17] Djuvara, p.128-129; Iorga, La Monarchie de juillet et les

Roumains

[18] Djuvara, p.129

[19] Encyclopedia of Revolutions

[20] Encyclopedia of Revolutions; Călinescu, p.77; Gorovei,

p.9; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains; Vianu,
p.250

[21] Anineanu, p.63-64; Călinescu, p.77

[22] Călinescu, p.77; Vianu, Vol.I, p.82

[23] Grigorescu, p.20-21

[24] Grigorescu, p.21

[25] Vianu, Vol.I, p.71, 104, 413

[26] Ibrăileanu, Amestec de curente...

[27] Paul Zarifopol, Poezia românească în epoca lui Asachi și

Eliade (wikisource)

[28] Anineanu, p.64

[29] Maciu, p.66

[30] Ursu, p.15

[31] Encyclopedia of Revolutions; Anineanu, p.64; Călinescu,

p.77; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains; Se-
nelick, p.311-313
Statuia lui Mihail Kogălniceanu din București, în piața care-i
poartă numele [32] Senelick, p.313

[33] Senelick, p.314-315

[4] Anineanu, p.62; Gorovei, p.9 [34] Encyclopedia of Revolutions; Călinescu, p.77; Gorovei,
[5] Anineanu, p.62; Gorovei, p.9; Maciu, p.66 p.9

[6] Enciclopedia Revoluțiilor; Anineanu, p.62; Gorovei, p.9; [35] Călinescu, p.77
Maciu, p.66
[36] Encyclopedia of Revolutions; Boia, History and Myth,
[7] Gorovei, p.9 p.131

[8] Dezrobirea țiganilor,...; Encyclopedia of Revolutions; Go- [37] Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9
rovei, p.9; Iorga, La Monarchie de juillet et les Roumains
[38] Eugen Denize, “Călători români în Spania secolului al
[9] Dezrobirea țiganilor,...; Vianu, Vol.II, p.281 XIX-lea”, în Tribuna, Nr. 28, noiembrie 2003
12 5 NOTE

[39] Encyclopedia of Revolutions; Ursu, p.15 [74] Clark, p.53; Giurescu, p.148; Stavrianos, p.353

[40] Vasile Surcel, „Istoria României și lojile masonice”, în [75] Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53; Giurescu, p.148-149;
Jurnalul Național, 11 octombrie 2004 Stavrianos, p.353

[41] Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.9; Maciu, p.66 [76] Stavrianos, p.353-355

[42] Iorga, La Révolution de 1848... [77] Clark, p.54; Stavrianos, p.355-356

[43] Encyclopedia of Revolutions; Maciu, p.67 [78] Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Stavrianos,
p.355-356
[44] Encyclopedia of Revolutions; Djuvara, p.332-333
[79] Dezrobirea țiganilor,...; Stavrianos, p.356
[45] Dezrobirea țiganilor,...; Achim, p.111-112; Djuvara,
[80] Stavrianos, p.356
p.278
[81] Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81
[46] Dezrobirea țiganilor,...; Achim, p.111-112
[82] Anineanu, p.64-65
[47] Dezrobirea țiganilor,...
[83] Anineanu, p.65
[48] Djuvara, p.275-278
[84] Stavrianos, p.356-357
[49] Anineanu, p.64; Maciu, p.67
[85] Vitcu, p.20
[50] Iorga, La guerre de Crimée...
[86] Vitcu, p.22
[51] Maciu, p.67-68
[87] Cernovodeanu, p.40-41
[52] Djuvara, p.355-356; Iorga, La guerre de Crimée...
[88] Ornea, Junimea..., p.293-295
[53] Dezrobirea țiganilor,...; Maciu, p.68
[89] Giurescu, p.291
[54] Maciu, p.68
[90] Clark, p.60
[55] Encyclopedia of Revolutions; Djuvara, p.332, 356; Goro- [91] Giurescu, p.153; Gorovei, p.10
vei, p.9-10
[92] Davier, p.60
[56] Gorovei, p.9-10
[93] Ciorănescu; Clark, p.61-62; Norton Medlicott, p.90; Or-
[57] Encyclopedia of Revolutions; Gorovei, p.10 nea, Anii treizeci..., p.390
[58] Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Dénes, [94] Ciorănescu; Clark, p.61-62; Norton Medlicott, p.89-93
p.448-449; Gorovei, p.10
[95] Ciorănescu; Iorga, La guerre de Crimée...
[59] Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.147
[96] Clark, p.62
[60] Dezrobirea țiganilor,...; Stavrianos, p.353
[97] Ciorănescu
[61] Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.147-148
[98] Norton Medlicott, p.189-190
[62] Stavrianos, p.353
[99] Clark, p.62; Iorga, La guerre de Crimée...
[63] Dezrobirea țiganilor,...; Giurescu, p.148 [100] Clark, p.62; Iorga, La guerre de Crimée...; Ornea, Anii
[64] Giurescu, p.148; Stavrianos, p.353 treizeci..., p.390

[65] Clark, p.53; Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352
[66] Giurescu, p.148
[67] Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352
[68] Stavrianos, p.352
[69] Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53
[101] Clark, p.62, 352; Ornea, Anii treizeci..., p.390
[102] Ion I. Ghelase, “Mocanii din Dobrogea”, în Viața Româ-
nească, Nr. 1-2/1933, p.127
[103] Davier, p.60; Gorovei, p.10
[104] Anna Eva Budura, “Primii diplomați chinezi în Occident”,
în Magazin Istoric, noiembrie 2007, p.40

[70] Dezrobirea țiganilor,...; Clark, p.53; Giurescu, p.148 [105] Gorovei, p.10
[106] Anineanu, p.66
[71] Clark, p.53
[107] Dezrobirea țiganilor,...; Gorovei, p.10
[72] Boia, Romania: Borderland of Europe, p.81; Clark, p.53;
Giurescu, p.148; Stavrianos, p.352 [108] Anineanu, p.66-67
[73] Clark, p.53; Giurescu, p.148; Iorga, La guerre de Crimée... [109] Anineanu, p.67
 13

6 Bibliografie

7 Lectură suplimentară
• Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor
de guvern ai României (1862-2006), București: Edi-
tura Meronia, pp. 207-213

• Mihail Kogălniceanu, Nicolae Ciachir, Constantin

Bușe, Editura Meridiane Publishing House, 1967

8 Legături externe
• en Mihail Kogălniceanu - Biografia
• Intaia datorie a unei natii este recunostinta..., 12 ia-
nuarie 2006, Adrian Parvu, Jurnalul Național
• CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Uni-
rea Principatelor Române, 7 ianuarie 2009, Jurnalul
Național

• Inedit - “Dragul meu prieten Vasile”, 8 octombrie

2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul Națio-
nal
• CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Uni-
rea Principatelor Române, 7 ianuarie 2009, Jurnalul
Național

• CTITORI AI ROMÂNIEI/150 de ani de la Uni-

rea Principatelor Române, 8 ianuarie 2009, Jurnalul
Național

• Masonul Mihail Kogălniceanu, omul din spatele Ro-

mâniei moderne, considerat cel mai mare politician
din istoria țării, 7 noiembrie 2013, Cezar Pădurariu,
Adevărul

• Lustratia la romani - Kogalniceanu, epurat in casca-

da, 9 mai 2006, Cristian Ionescu, Jurnalul Național

• Inedit - “Dragul meu prieten Vasile” (prietenia Mi-

hail Kogalniceanu - Vasile Alecsandri), 8 octombrie
2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul Națio-
nal

• O scrisoare a lui Mihail Kogalniceanu, 11 septem-

brie 2009, Adrian Bucurescu, România liberă
14 9 TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

9 Text and image sources, contributors, and licenses

9.1 Text
• Mihail Kogălniceanu Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu?oldid=10975976 Contribuitori: Iulianu, Radu-
fan, Laurap, GangleriBot~rowiki, MihaitzaBot, Rebel, Mishuletz, Wars, YurikBot, AdiJapan, RobotQuistnix, Orioane, Mihai Andrei,
Emily, Zserghei, Alex:D, Remigiu, RebelRobot, Andrei Stroe, Miehs, Strainubot, Pixi, Roamata, Yavapava, Andrew Dalby, Victor Blacus,
Flondin, Thijs!bot, Afil, Minisarm, Cezarika1, Goliath, Turbojet, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Sergiu the thug, BotMultichill,
Venator, Impy4ever, Remus Octavian Mocanu, RadufanBot, Gikü, Asybaris01, Nicolae Coman, Ms2150, New World Order, Ark25, Pixel-
Bot, Aristotel creanga, Luckas-bot, Luciandrei, Andrebot, Kiatos, Sîmbotin, Ionutzmovie, Rgvis, Musichistory2009, Silenzio76, Nerissa-
Marie, JupanTrabant, EmausBot, Basyc3l3m3nt97, Alin, WikitanvirBot, Hype supper, Martinas Angel, AlternoBreak, Keli~rowiki, GÜT,
XXN, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Dan Mihai Pitea, Mishu57, Iliesss, Rebreanu4, KasparBot, AlexandruT și Anonim: 27

9.2 Images
• Fișier:Alecsandri_and_Ghica_in_Istanbul,_1855.jpeg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1d/Alecsandri_
and_Ghica_in_Istanbul%2C_1855.jpeg Licență: Public domain Contribuitori: Ion Ghica (ed. Ion Roman), Opere, I. Bucharest:
Editura Pentru Literatură, 1967. OCLC 830735698 Artist original: Necunoscut<a href='//www.wikidata.org/wiki/Q4233718'
title='wikidata:Q4233718'><img alt='wikidata:Q4233718' src='https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/
Wikidata-logo.svg/20px-Wikidata-logo.svg.png' width='20' height='11' srcset='https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/
thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/30px-Wikidata-logo.svg.png 1.5x, https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/
Wikidata-logo.svg/40px-Wikidata-logo.svg.png 2x' data-file-width='1050' data-file-height='590' /></a>
• Fișier:Bustul_lui_Mihail_Kogălniceanu_din_Suceava1.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/1/1e/Bustul_lui_
Mihail_Kog%C4%83lniceanu_din_Suceava1.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori:
Own work
Artist original:
Musichistory2009
• Fișier:Catinca_Stavilla.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/de/Catinca_Stavilla.jpg Licență: Pu-
blic domain Contribuitori: http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Chindris/memoriale/44kogalniceanu.pdf Artist origi-
nal: Necunoscut<a href='//www.wikidata.org/wiki/Q4233718' title='wikidata:Q4233718'><img alt='wikidata:Q4233718'
src='https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/20px-Wikidata-logo.svg.png' width='20' hei-
ght='11' srcset='https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/30px-Wikidata-logo.svg.png 1.5x,
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/40px-Wikidata-logo.svg.png 2x' data-file-width='1050'
data-file-height='590' /></a>
• Fișier:Commons-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Commons-logo.svg Licență: Public domain
Contribuitori: This version created by Pumbaa, using a proper partial circle and SVG geometry features. (Former versions used to be
slightly warped.) Artist original: SVG version was created by User:Grunt and cleaned up by 3247, based on the earlier PNG version,
created by Reidab.
• Fișier:Cquote2.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1a/Cquote2.svg Licență: Public domain Contribuitori:
Operă proprie Artist original: Cuahl; Editor at Large
• Fișier:Dorintile_partidei.jpeg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/86/Dorintile_partidei.jpeg Licență: Public
domain Contribuitori: scanned from the Romanian Concise Encyclopedic Dictionary, 1978 edition Artist original: ?
• Fișier:Flag_of_the_Prime_Minister_of_Romania.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Flag_of_the_
Prime_Minister_of_Romania.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Alex:D
• Fișier:Gtk-dialog-info.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b4/Gtk-dialog-info.svg Licență: LGPL Contri-
buitori: http://ftp.gnome.org/pub/GNOME/sources/gnome-themes-extras/0.9/gnome-themes-extras-0.9.0.tar.gz Artist original: David
Vignoni
• Fișier:Ilie_Kogalniceanu.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2f/Ilie_Kogalniceanu.jpg Licență: Pu-
blic domain Contribuitori: http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Chindris/memoriale/44kogalniceanu.pdf Artist original: Ne-
cunoscut<a href='//www.wikidata.org/wiki/Q4233718' title='wikidata:Q4233718'><img alt='wikidata:Q4233718' src='https://upload.
wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/20px-Wikidata-logo.svg.png' width='20' height='11' srcset='https://
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/30px-Wikidata-logo.svg.png 1.5x, https://upload.wikimedia.
org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/40px-Wikidata-logo.svg.png 2x' data-file-width='1050' data-file-height='590'
/></a>
• Fișier:Kogalniceanu_-_Histoire.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Kogalniceanu_-_Histoire.jpg Li-
cență: Public domain Contribuitori: http://books.google.com/books?id=1B4FAAAAYAAJ; http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/
Chindris/memoriale/44kogalniceanu.pdf Artist original: Mihail Kogălniceanu
• Fișier:Kogalniceanu_youth.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b3/Kogalniceanu_youth.jpg Licență: Pu-
blic domain Contribuitori: http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Chindris/memoriale/44kogalniceanu.pdf Artist original: Necunos-
cut<a href='https://www.wikidata.org/wiki/Q4233718' title='wikidata:Q4233718'><img alt='wikidata:Q4233718' src='https://upload.
wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/20px-Wikidata-logo.svg.png' width='20' height='11' srcset='https://
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/30px-Wikidata-logo.svg.png 1.5x, https://upload.wikimedia.
org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Wikidata-logo.svg/40px-Wikidata-logo.svg.png 2x' data-file-width='1050' data-file-height='590'
/></a>
• Fișier:MMihail_Kogălniceanu.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/44/MMihail_Kog%C4%83lniceanu.
jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:MMihail_Kogălniceanu.jpg Artist original: Cezarika1
9.3 Content license 15

• Fișier:Mihail_Kogalniceanu.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Mihail_Kogalniceanu.jpg Licență: Pu-

blic domain Contribuitori: http://domino.kappa.ro/guvern/diverse.nsf/toate/ist_ilustrata/\protect\char"0024\relaxfile/49.jpg Artist original:
Mișu Popp
• Fișier:Mihail_Kogalniceanu_Bucharest_statue.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/94/Mihail_
Kogalniceanu_Bucharest_statue.jpg Licență: Public domain Contribuitori: w:ro:Fişier:Kogalniceanu - Bucureti - statuie.jpg, uploa-
ded by Miehs, 1 martie 2008 20:12 Artist original: Cristian-Mihail Miehs
• Fișier:Nuvola_apps_package_wordprocessing.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Nuvola_apps_
package_wordprocessing.png Licență: LGPL Contribuitori: http://icon-king.com Artist original: David Vignoni / ICON KING
• Fișier:Opening_of_the_Parliament,_Cuza,_29_February_1860.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/
Opening_of_the_Parliament%2C_Cuza%2C_29_February_1860.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.show.ro/
bucuresti/ Artist original: K. Danieli?
• Fișier:OpernplatzUniversitaet1855.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/OpernplatzUniversitaet1855.
jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ?
• Fișier:Revolutionary_Romania_by_C_D_Rosenthal.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9a/
Revolutionary_Romania_by_C_D_Rosenthal.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:CristianChirita Artist original: Constantin
Daniel Rosenthal
• Fișier:Signature_of_Mihail_Kogalniceanu.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Signature_of_Mihail_
Kogalniceanu.png Licență: Public domain Contribuitori: A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Voda, Iasi, 1903 Artist original: Mihail Ko-
galniceanu
• Fișier:Symbol_support_vote.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/94/Symbol_support_vote.svg Licență: Pu-
blic domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Zscout370, improved by Ed g2s, simplified by Erin Silversmith
• Fișier:Theodor_Aman_-_Proclamarea_Unirii.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/09/Theodor_Aman_-_
Proclamarea_Unirii.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Imagini ale unui trecut glorios, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1974 Artist original: Theodor Aman
• Fișier:Wikidata-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ff/Wikidata-logo.svg Licență: Public domain Con-
tribuitori: Operă proprie Artist original: User:Planemad
• Fișier:Wikisource-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4c/Wikisource-logo.svg Licență: CC BY-SA
3.0 Contribuitori: Rei-artur Artist original: Nicholas Moreau

9.3 Content license

• Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0