Capitolul III.

Parlamentul României

observaţii preliminare:
- Materialul de mai jos reprezintă versiunea extinsă şi actualizată (aprilie 2020) a
capitolului referitor la Parlament din suportul de curs, destinat iniţial studenţilor de la
frecvenţă redusă;
- Informaţiile abundente şi detaliate (mai ales în privinţa dispoziţiilor legale şi a
prevederilor din regulamentele Parlamentului) nu se pretează unei memorizări
mecanice – ele constituie materialul pe baza căruia dv. veţi putea trata subiectele
aferente fiecărei teme de seminar. Abundenţa de date se justifică prin aceea că, în
momentul de faţă, nu aveţi la dispoziţie bibliotecile sau librăriile (cu excepţia celor,
puţini, care şi-au putut permite luxul costisitor al achiziţionării mai multor cursuri);
- După cum am mai spus, tratarea unui subiect reclamă de regulă un text de 0,5 şi 1,5
pagini (uneori două), iar dacă examenul se va susţine în scris, ceva mai mult (cam cu o
pagină). Aceste repere sunt orientative – dacă sunteţi convinşi că mai aveţi ceva
esenţial de scris, puteţi depăşi limita. Unele subiecte pot fi scurte („sesizarea
Camerelor” – este vorba de mecanismul descris de art. 75 din Constituţie) altele mai
lungi („procedura legislativă” – acoperă 17 pagini din textul de mai jos, sau „proceduri
legislative speciale” + cam 10 pagini). Important este să sintetizaţi (cu creionul în
mână, după cum am mai spus) un material de cel mult trei pagini, în care să
menţionaţi ceea ce este esenţial (în opinia dv.) din informaţia ce v-a fost prezentată
(pentru fiecare subiect posibil). De prisos să mai menţionez că pot exista diferenţe de
la un student la altul, că accentele pot fi puse diferit. Chiar şi autorii cursurilor nu
denumesc la fel etapele procedurii legislative (aşa că nu trebuie învăţate rigid şi pe de
rost). Trebuie să ştiţi că există o iniţiativă legislativă (din partea cui? În baza cărui
text?), o partajare a atribuţiilor legislative ale Camerelor (Cameră de reflecţie şi
Cameră decizională), că sunt necesare unele avize, că proiectul de lege (sau
propunerea legislativă) se discută în comisii şi apoi în plen, să menţionaţi (dovedind și
că le-ați înțeles): procedura de votare, promulgarea, publicarea în Monitorul Oficial şi
intrarea în vigoare.
pentru verificarea acurateţei datelor și pentru eventuale cercetări suplimentare puteţi
consulta versiunile actualizate ale regulamentelor Camerelor la:

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act4_1&par1=0 (Camera Deputaţilor) şi

https://www.senat.ro/pagini/reg_sen/Reg_Senat_Noiembrie2018/REGULAMENTUL
_SENATULUI_Rrepublicare_Nov_2018.htm (Senat)

- Porțiunile de text cu caractere colorate sunt cele inserate recent în urma actualizării.
- A se vedea şi textul „motivaţional” de la sfârşit (p. 76)

1
 Capitolul III. Parlamentul României

4
1.1 ............... 5
1. 2 5
1. 3 .............. 10
1.4. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI
..............................13

21

2.1. Mandatul parlamentar…………………………………………………………..21

2.2. Durata mandatului………………………………………………………………..23
2.3. Protecţia mandatului parlamentar………………………………………………26

28
28

4.1.1. Noţiuni generale. Clasificarea legilor

4.1.2. Procedura adoptării legilor 46
4.1.2.1. Iniţiativa legislativă 47
4.1.2.2 Avizarea proiectului de lege sau a propunerii de lege 48
4.1.2.3 Sesizarea Camerei competente 49
4.1.2.4. Examinarea şi avizarea proiectului de lege
sau a propunerii legislative în cadrul
comisiilor permanente 52
4.1.2.5. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi
a şedinţei plenului camerei parlamentare şi
dezbaterea acestuia 54

2
 4.1.2.6. Votarea proiectului sau a propunerii de lege
57
4.1.2.7. Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată
58
4.1.2.8. Semnarea legii de către preşedintele Camerei şi
trimiterea spre promulgare 60
4.1.2.9. Promulgarea legii
60
4.1.2.10. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii 61
4.1.3. Proceduri legislative speciale 63

4,.1.3.1. Reexaminarea legii 63

4.1.3.2. Legile de ratificare a tratatelor internaţionale 64
4.1.3.3. Legile bugetare 65
4.1.3.4. Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor 65
4.1.3.5. Adoptarea legii în condiţiile asumării
răspunderii Guvernului potrivit art. 114 69
4.1.3.6. Procedura de urgenţă 71
4.1.3.7. Procedura în situaţiile excepţionale 72

4. 2. Alte acte ale Parlamentului 73

4.2.1. Hotărârile Parlamentului 74

4.2.2. Moţiunile 74

3
Obiective
1. Înţelegerea modului de constituire, a structurii, organizării şi
funcţionării Parlamentului României;
2. Explicarea conţinutului, duratei şi limitelor mandatului parlamentar;
3. Evidenţierea raţiunii şi a mecanismelor de protecţie a mandatului
parlamentar – în special a imunităţii parlamentare;
4. Înţelegerea rolului şi funcţiilor Parlamentului;
5. Explicarea şi detalierea trăsăturilor specifice şi a clasificării legilor;
6. Înţelegerea modului şi procedurii de adoptare a legilor;
7. Explicarea rolului celorlalte acte ale Parlamentului;

§ 1. Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

1.1 Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem şi
unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit şi
în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României reprezintă statul
român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se bucură de
reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii de către
cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu
implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul
poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului,
inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa modului în care
Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice locale îşi exercită
propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte,
Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de
rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii
regimului totalitar comunist.
Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice
domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie.
Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea
fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu respectarea

4
condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi
Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi
aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod
efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului
şi de Adunarea Legiuitoare1. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea
semnificativă a acestor organe.
Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul
III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele
Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD),
adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în aprilie 2020) 2;
Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS)3, adoptat în 30 iunie 1993,
modificat ultima oară în aprilie 2020, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 19924.

1.2 Constituirea Parlamentului

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea acestei
dispoziţii, este Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei
Deputaţilor, precum şi pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, 5

1
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de
Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art. 32,
alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională” dispoziţie
preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.
2
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin
Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 / 25 octombrie 2005, publicată în M. Of. I, nr. 950 / 26 octombrie 2005.
Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 (M. Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt
neconstituţionale dispoziţiile art. 251, alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 25 2, alin. (2), ale art. 43, alin. (5), teza
finală, ale art. 86, alin. (2), pct. 2), lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 din Constituţie, precum şi cele ale art.
86, alin. (3), pct. 2), lit. e 2) şi e3) din versiunea modificată a Regulamentului. După mai multe modificări
succesive (în 2012, 2016 şi 2019) Regulamentul a fost republicat ultima oară în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 919 din 14 noiembrie 2019. Prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 7 din 2 aprilie 2020, au fost
inserate două noi articole (1131 și 1271), referitoare la procedura legislativă pe durata stărilor excepționale.
3
Republicat ultima dată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 72 din 25 ianuarie 2018. De atunci,
Regulamentul am mai fost modificat prin Hotărârea Senatului nr.60/2018 (M.Of. I, nr.403 din 10 mai 2018),
Hotărârea Senatului nr.107/2018 (M.Of. I, nr.781 din 12 septembrie 2018); Hotărârea Senatului nr.135/2018
(M.Of. I, nr.863 din 11 octombrie 2018); Hotărârea Senatului nr.170/2018 (M.Of. I, nr.963 din 14 noiembrie
2018) şi prin Hotărârea Senatului nr.16 din 26 marie 2020 Cea din urmă modificare introduce două noi articole
())=(1101 și 1231), referitoare la procedura legislativă pe durata stărilor excepționale.
4
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.
5
Publicată în M.Of. I, nr. 553 din 24 iulie 2015. Legea a fost modificată prin Legea nr. 288 din 19 noiembrie
2015 privind votul prin corespondență (M.Of. I, nr. 866 din 19 noiembrie 2015).

5
care înlocuiește Legea nr. 35 din 13 martie 2008.6 Noua lege electorală revine la principiul
reprezentării proporționale, cu scrutin de listă.7

Numărul deputaţilor şi al senatorilor a fost stabilit iniţial, în 1992, prin dispoziţiile art.
3, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 68/1992, după cum urmează: un deputat corespunde unui
număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Această normă de
reprezentare a fost păstrată şi de dispoziţiile corespunzătoare din legile ulterioare 8. Prin noua
lege electorală, norma de reprezentare este uşor schimbată: 730000 de locuitori pentru un
mandat de deputat și 168000 pentru un mandat de senator.9 Constituţia stabileşte un anumit
privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale:10 în cazul în care
acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un

6
Publicată în M. Of. I, nr. 196 din 13 martie 2008. Această lege stabilea un sistem de scrutin proporțional, în
colegii uninominale, înlocuind sistemul anterior de scrutin proporţional, de listă. Astfel, în sistemul legii din
2008, circumscripțiile electorale erau împărțite în mai multe colegii uninominale (pentru circumscripția
electorală nr. 24 Iași erau 5 colegii de senatori și 12 colegii de deputați). În fiecare colegiu partidele, alianțele
politice și alianțele electorale participau cu câte un singur candidat. Acesta nu primea însă direct mandatul
aferent acelui colegiu decât dacă obținea cel puțin 50% din numărul voturilor valabil exprimate. Distribuirea
mandatelor se făcea în principiu în ordinea descrescătoare a voturilor obținute de fiecare candidat, dar fiecărui
partid îi revenea – atât la nivel de circumscripție, cât și la nivel național – un număr de mandate proporțional cu
numărul total de voturi obținute (în fiecare circumscripție și la nivel național). Drept urmare, în unele colegii,
mandatul era atribuit candidatului clasat pe al doilea sau chiar al treilea loc în colegiul respectiv (atunci când
partidul celui situat pe primul loc obținuse deja, din celelalte colegii, numărul maxim de mandate la care avea
dreptul în acea circumscripție electorală). Alteori – cum s-a întâmplat la alegerile legislative din decembrie 2012
– candidații USL (coaliție formată din PSD, PNL și PC) au câștigat cu peste 50% în majoritatea colegiilor,
obținând direct mandatul aferent fiecăruia dintre aceste colegii; pentru respectarea principiului proporționalității,
candidații celorlalți competitori (ARD și PPDD) au primit un al doilea mandat în multe din aceste colegii
câștigate de USL cu peste 50% din voturi. Aceasta a dus la un Parlament cu 588 de senatori și deputați (faţă de
471 în legislatura anterioară), ceea ce contravenea flagrant voinței exprimate de poporul român prin
referendumul din 22 noiembrie 2009 (referitor la reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300).
7
Art. 5, alin. (1) din actuala lege electorală. Acest sistem fusese stabilit de la bun început, prin Legea nr. 68 din
15 iulie 1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (M.Of. I, nr. 164 din 16 iulie 1992), fiind
păstrat de Legea nr. 373 /din 24 septembrie 2004 (M.Of. I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).
8
Art. 3, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 373/2004; art. 5, alin. (2) şi (3) din legea nr. 35/2008.
9
Art. 5, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 208/2015.
10
Conform art. 56, alin. 3 din Legea nr. 208/2015 (care preia prevederile corespunzătoare din textul art. 2, pct.
29 al Legii nr. 35/2008, identic cu cel al art. 4, alin. 1 din Legea nr. 373/2004), minoritate naţională este „acea
etnie reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”. Consiliul respectiv este un organism consultativ al
guvernului, fără personalitate juridică şi aflat în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice, care are
drept scop asigurarea relaţiilor cu organizaţiile legal constituite ale minorităţilor naţionale. Sunt reprezentate în
Consiliu următoarele comunităţi etnice: albaneză, armeană, bulgară, croată, greacă, evreiască, germană, italiană,
maghiară, poloneză, romă, a ruşilor lipoveni, sârbă, slovacă (având o organizaţie comună cu minoritatea cehă),
tătară (a tătarilor „turco-musulmani”), turcă, ucraineană, macedoneană şi ruteană. Toate aceste minorităţi sunt
reprezentate în Parlament: cea maghiară în mod consistent, prin reprezentanţii UDMR, formaţiune care a depăşit
de fiecare dată pragul electoral, iar celelalte prin câte un deputat, în baza art. 62, alin. (2) din Constituţie.

6
loc de deputat, în condiţiile legii electorale11. O minoritate naţională poate fi însă reprezentată
de o singură organizaţie (art. 62).
Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3))12;
- să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1).
Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de
18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal,
precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;
- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40, alin. (3). Nu este
necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă
neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este
interzisă asocierea în partide politice următoarelor categorii de persoane:
judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor
activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică;
- să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în
Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală (avem în vedere Legea nr. 208/2015) stabileşte în detaliu delimitarea
circumscripţiilor electorale (care din raţiuni practice uşor de înţeles coincid cu unităţile
administrativ-teritoriale cele mai mari: judeţele), precum şi atribuţiile organismelor electorale
la nivel naţional (Autoritatea Electorală Permanentă şi Biroul Electoral Central) şi local
(Birourile electorale de circumscripţie şi Birourile electorale ale secţiilor de votare) (Cap. II:
Organismele electorale, art. 7-19). În continuare legea electorală mai reglementează
organizarea secţiilor de votare şi a birourilor electorale ale acestora (Cap. III, art. 19-23),
Registrul electoral, listele electorale (Cap. IV, art. 24-51), candidaturile (Cap. V, art. 52-60),
utilizarea buletinelor de vot şi a ştampilelor de vot (Cap. VI, art. 60-63), campania electorală
11
Legea nr. 68/1992 stabilea în art. 4, alin. (1) că este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut
în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru
alegerea unui deputat. Legea nr. 35/2008 a ridicat acest prag la 10% (art. 9, alin. (1)). Legea nr. 208/2015 revine
la cerinţa obţinerii a cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat (art. 9, alin. 1 din lege).
12
În vechea redactare a textului Constituţiei, anterior revizuirii din 2003, candidatul trebuia „să aibă numai
cetăţenia română şi domiciliul în ţară”; fapt care făcea imposibil accesul la funcţii publice pentru personalităţile
din exil, în situaţia în care acestea dobândiseră şi o cetăţenie străină.

7
(Cap. VII, art. 64-80), desfăşurarea votării (Cap. VIII, art. 81-88), activitatea de observare a
alegerilor (Cap. IX, art. 89-90), numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor (Cap. X, art.
91-97), contravenţiile şi sancţiunile acestora (Cap. XI, art. 98-99)13. Un titlu special (art. 100-
107) este consacrat organizării şi funcţionării Autorităţii electorale permanente.

- scrutinul reglementat de această lege este un scrutin proporţional. Alegătorii

votează candidaţii unei anumite liste de partid, iar numărul de mandate ce revine
partidului respectiv depinde de numărul total de voturi (pe întreaga ţară şi în
fiecare circumscripţie electorală) obţinute de listele acelui partid, în fiecaree
circumscripţie electorală şi pe întreaga ţară. Cerinţa reprezentării proporţionale
trebuie respectată atât la nivel naţional, cât şi de circumscripţie;
- nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a
modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului
alegerilor;
- metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi (ca şi cea din în legile
electorale anterioare, cu scrutin proporţional, dar diferită de sistemul aplicat în
alegerile din 2008 şi 2012)14 reprezintă o variantă întrucâtva diferită de modelul
originar – a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt);15

- legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de
urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de cel puţin 8% pentru coaliţii de

13
Este de precizat că cele mai grave fapte de încălcare a dispoziţiilor legale în domeniul electoral sunt prevăzute
în Titlul IX („Infracţiuni electorale”) al Părţii speciale a noului Cod penal (art. 385-393): împiedicarea exercitării
drepturilor electorale, coruperea alegătorilor, frauda la vot, frauda la votul electronic, violarea confidenţialităţii
votului, nerespectarea regimului urnei de vot, falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale. Art. 392
prevede pedepsirea aceloraşi fapte dacă sunt săvârşite în legătură cu un referendum, iar art. 393 dispune
sancţionarea tentativei.
14
Acest sistem, instituit de legea nr. 35/2008, prevedea un scrutin proporţional în colegii uninominale. Fiecare
circumscripţie electorală (=judeţ) era împărţită într-un număr întreg de colegii uninominale, pentru Senat şi
pentru Camera Deputaţilor. Fiecare colegiu senatorial cuprindea un număr întreg de colegii pentru Camera
Deputaţilor. Alegătorii dintr-un colegiu votau pentru un singur candidat. Acesta nu dobândea însă automat
mandatul decât dacă avea majoritate absolută (50% din voturile valabil exprimate) în colegiul său, prag foarte
greu de atins. Atribuirea mandatelor se făcea practic în ordinea descrescândă a voturilor, pentru fiecare candidat
in parte, atât la nivel de circumscripţie, cât şi la nivel naţional. Numărul de mandate pentru fiecare competitor
electoral (partid, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie reprezentând o minoritate naţională)n era însă
proporţional cu numărul total de voturi obţinute de acel competitor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel de
circumscripţie. Astfel se întâmpla destul de des ca în unele colegii electorale, mandatul să revină candidatului de
pe al doilea sau chiar de pe al treilea loc în colegiul respectiv. Aceasta în situaţia în care partidul candidatului
care a câştigat în acel colegiu şi-a epuizat deja numărul de mandate la care acea dreptul, număr stabilit pe baza
principiului proporţionalităţii.
15
În baza acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la
numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie,
distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor.

8
 partide).16 Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de
voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar
(cu excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de
privilegiul stabilit în art. 62, alin. (2) al Constituţiei 17), iar mandatele ce le-ar
reveni în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de

20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate
desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor 18. În acest
scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi şi respectiv 15 senatori.
Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul
lor va fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 3 din RCD şi, respectiv, art. 5 din RS).
Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se
organizează în mai multe grupe de lucru, de câte trei membri (4 pentru Senat şi 9 pentru
Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la
alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu
va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii
membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele
membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 12 membri ai
grupelor de lucru (art. 7, alin. (3), fraza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei
de validare a Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se
poate deduce faptul că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina
uneia dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun
plenului, în cel mult 5 zile de la constituirea comisiei (în cazul Camerei Deputaţilor, 4 zile),
validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul
comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune

16
Legea nr. 208/2015 mai prevede şi un prag special în art. 94, alin. (2), pct. a): 5% din totalul voturilor valabil
exprimate la nivel naţional sau 20% din totalul voturilor valabil exprimate în cel puţin 4 circumscripţii electorale
pentru toţi competitorii electorali. Pragul acesta este croit special pentru UDMR (ale cărui scoruri electorale se
situează de regulă în jurul cifrei de 6%), pentru a-i garanta o reprezentare echitabilă în Parlament chiar şi în cazul
în care nu trece de pragul de 5%.
17
O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi
reprezentată în Parlament” (art. 62, alin. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care
numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această
soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc
aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2),
organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale,
partidelor politice.
18
Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-15 din RS.

9
invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin
încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7, alin. (3) RCD). În cazul Senatului,
posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca alegerea senatorului
respectiv s-a făcut prin încălcarea legii electorale privind candidatura sau obţinerea
mandatului, ori în situaţii de fraudă dovedită sau recunoscută (art. 8 alin. 1 din RS). Cele două
camere se întrunesc de drept într-a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru
dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei
parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în
mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare (art. 9 RCD şi art. 11 RS).
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor
de deputat (art. 11 , alin. (1) RCD) şi respectiv trei pătrimi din numărul mandatelor de senator
(art. 14) RS), și după depunerea jurământului de către aceștia.

1.3. Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară
reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia
fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în
proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care
acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este
reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale
opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat.
Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta
prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă
soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor
locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în
statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă
şi mai grăbită.
În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă
lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor
provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi
Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament
monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda
sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri diminuate şi ale unei

10
proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai
scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor
opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului.
Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în
toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin
Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire
a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe
Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1), în versiunea anterioară revizuirii). În privinţa modului
de constituire a celor două Camere, Constituţia nu optează – şi nu optează nici în prezent -
pentru nici una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii
fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de
populaţia ţării19. Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza
unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în
cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de
scrutin (de listă) pentru ambele camere.
Data alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale
de după 198920. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a
camerei superioare21, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru

19
În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor, regiunilor sau
chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este reprezentat
de câte doi senatori).
20
Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea – teoretică
– a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin. (2) prevede
obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat în cel mult trei luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea alegerilor în
aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu depăşească
termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil sporite, o
asemenea posibilitate este practic exclusă.
21
Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei
Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea a II-a,
alin. (1) şi sancţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din
reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale
(=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentaţi în camera superioară, care
reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica Guvernului
federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele centrifuge sunt mai
puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile
regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi
aspecte.

11
senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un
profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la
care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a
camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii
politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin
şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un
cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile
prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani
determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este
de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din
promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie
totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte
treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil
încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.
În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr.
68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului
bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative
adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de
reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul
bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de
modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine 22. Actuala procedură legislativă,
caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea
considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.
Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă
exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală.
Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de
natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora),
toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă
precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental
asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

22
Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale
Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’, serie
nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul – şi care
vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…,
pp. 297 şi urm.

12
 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) organizarea Parlamentului
În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:
- câte un preşedinte;
- câte un birou permanent;
- un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.
La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de
regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar
membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de
expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).
Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4
secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei
Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia
politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii
sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.
Cele mai importante atribuţii23 ale biroului permanent sunt următoarele:
- propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;
- supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de
modificare;
- pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
- primeşte în formă electronică şi asigură difuzarea pe site-ul Camerei a proiectelor
de lege şi a propunerilor legislative, a proiectelor de hotărâri ale Camerei, a
amendamentelor Guvernului, precum şi a rapoartelor comisiilor parlamentare;
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de
activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;
- conduce şi controlează serviciile Camerei.
Biroul permanent al Camei Deputaţilor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei 24
sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RCD), iar în cazul Senatului, se

23
Prevăzute în art. 32 alin. 1 din RCD şi, respectiv, în art. 35, alin. 1 din RS.
24
În plus, preşedintele camerei Deputaţilor are obligaţia de a convoca Biroul permanent cel puțin o dată pe
săptămână, de regulă miercurea (art. 32 alin. 2 RCD).

13
convoacă din oficiu de către Preşedintele Senatului sau la solicitarea a cel puţin 5 membri ai
săi ori a unui grup parlamentar (art. 36 alin. 1 RS).25
Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la
propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o
singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea
tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de
voturi obţinute (art. 24 din RS şi, respectiv, art. 23 din RCD).
Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii26 principale:
- convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
- conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
- acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în dezbatere,
stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării27;
- asigură trimiterea de îndată către cealaltă Cameră, spre dezbatere, a proiectelor de
legi adoptate sau respinse de Camera pe care o prezidează ori, după caz,
Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale;
- conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
- reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe28;
- sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în
condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei29. Grupurile parlamentare
“asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice
existente în cadrul acestuia”30. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10
25
Anterior, era prevăzută şi convocarea biroului permanent la cererea a cel puţin 7 senatori independenţi.
26
Atribuţiile sunt prevăzute în art. 34 din RCD şi, respectiv, art. 38, alin. (1) din RS.
27
În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între preşedinţii
celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul
acestuia”, pe când preşedintele Senatului, „stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă
rezultatul acestuia.” (art. 34 lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 38 lit. c) din RS). În versiunea anterioară a RS (de
dinainte de 2005), diferenţa era şi mai evidentă: preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă
rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 35, lit. c) în vechea redactare a RS).
28
Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi: RS este
mai explicit, stabilind că preşedintele acestuia „reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera
Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale ”
(art. 38, lit. f) RS).
29
Art. 13 alin. 1 teza 1 din RCD, respectiv art. 16 alin. 1 RS. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice
ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar,
Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor
anterioare numeroaselor modificări (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2020), dar textele incidente acestei
chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în
adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.
30
I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.

14
deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni
politice (art. 13 alin. 1 RCD; art. 16 alin. 2 RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui
un singur grup parlamentar (art. 13 alin. 1 teza ultimă din RCD)31. În urma alegerilor din
decembrie 2016, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare:
social-democrat, naţional liberal, al Uniunii Salvaţi România, al U.D.M.R., al Alianţei
Liberalilor și Democraţilor Europeni (ALDE) şi al Partidului Mişcarea Populară (PMP).
Ulterior, prin migraţia politică a unor parlamentari, s-a format un nou grup parlamentar de
stânga (din foşti membri PSD, care au constituit „Partidul Pro-România”; tot datorită
migraţiei politice, grupul parlamentar ALDE şi-a încetat existenţa, ca urmare a reducerii
numărului membrilor săi sub numărul minim (10 şi respectiv 7) prevăzut de Regulament. În
iunie 2018, din aceleaşi motive, şi-a încetat existenţa grupul parlamentar PMP din Senat. În
Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea
maghiară, având 17 membri.
Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii,
dintre care enumerăm;
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte
configuraţia politică a Camerei;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor
permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);
- îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerei;
- propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;
- prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.
Configuraţia politică a Parlamentului îşi manifestă relevanţa mai ales prin Comitetul
liderilor grupurilor parlamentare, care este alcătuit din liderii grupurilor parlamentare şi
are următoarele atribuții:32

31
U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după 1989,
obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea unui grup
parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la aceste alegeri
numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art.
62 alin. (2) din Constituţie.
32
Prevăzute în art. 38 RCD, şi respectiv art. 43 şi 89 alin. 2 RS. În cazul acestei din urmă Camere, lista
atribuţiilor este mai lungă.

15
 - aprobă ordinea de zi a şedințelor Camerei şi programul de lucru al acesteia;
- propune plenului Camerei modul de organizare a dezbaterilor în plen, prin
alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcție de ponderea sa în numărul
total al deputaților, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedința plenară a
Camerei Deputaților;
- poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare hotărăşte cu o majoritatea specială,
rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Ponderea este dată de proporția
grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaților, conform
configurației politice a Camerei (art. 39 alin. 1 RCD şi respectiv art. 44 alin. 1 RS).

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale

Camerelor33. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii
permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa
comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din
Constituţie precum şi art. 4034 şi 42 RCD şi, respectiv, art. 4535 şi 47 RS). Propunerile de
membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin
intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.
Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor
care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi.
Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.
Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele
acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 60 RCD:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare

2. Comisia pentru buget, finanțe şi bănci
3. Comisia pentru industrii şi servicii
4. Comisia pentru transporturi şi infrastructură
5. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice
6. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităților naționale

33
Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte
juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.
34
Articolul citat stabileşte: „Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organisme de lucru ale acesteia, înfiinţate cu
scopul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament.”
35
Conform dispoziţiilor acestui articol, „Comisiile sunt structuri interne de lucru ale Senatului, constituite pentru
pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea funcţiei de control parlamentar.

16
 7. Comisia pentru administrație publică şi amenajarea teritoriului
8. Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic
9. Comisia pentru muncă şi protecție socială
10. Comisia pentru sănătate şi familie
11. Comisia pentru învățământ, ştiință, tineret şi sport
12. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
13. Comisia juridică, de disciplină şi imunități
14. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranță națională
15. Comisia pentru politică externă
16. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției şi pentru petiții
17. Comisia pentru regulament
18. Comisia pentru tehnologia informației şi comunicațiilor
19. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbați
20. Comisia pentru comunitățile de români din afara granițelor țării
21. Comisia pentru afaceri europene

Faţă de versiunea anterioară a Regulamentului, ce reflecta o practica parlamentară

de două decenii, apar 4 comisii în plus: Comisia pentru transporturi şi infrastructură, Comisia
pentru mediu şi echilibru ecologic (prin scindarea în două a mai vechii Comisii pentru
administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic), Comisia pentru
comunitățile de români din afara granițelor țării şi Comisia pentru afaceri europene.
Domeniile de activitate al comisiilor permanente, reflectate în denumirea lor şi explicitate la
fiecare punct din cele 21 ale art. 60 RDC, acoperă pe cât posibil de mult din gama de
probleme cu care se confruntă societatea, statul şi economia: atât probleme perene (ordinea
publică, justiţia, politica externă, apărarea naţională, cultura, învăţământul, protecţia
sănătăţii), cât şi probleme recente, specifice epocii sau circumstanţelor în care trăim
(transporturi, infrastructură, afaceri europene, probleme ale românilor din afara ţării).36

Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor
ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă
comisie.
Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 68 din RS, sunt următoarele:
I. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
II. Comisia pentru constituționalitate;
III. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital;
        IV. Comisia pentru politică externă;
        V.   Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
        VI. Comisia pentru afaceri europene;

36
Nu întâmplător, şi structura Guvernului şi domeniile de activitate ale ministerelor urmează o logică similară. În
consecinţă, activitatea Ministerului Finanţelor Publice va sta mai ales în atenţia Comisiei pentru buget, finanţe,
activitate bancară şi piaţă de capital, cea Ministerului Afacerilor Externe va fi controlată în special de Comisia
pentru politică externă etc.

17
         VII. Comisia economică,  industrii şi servicii;
        VIII. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi dezvoltare rurală;
        IX. Comisia pentru ape, păduri, pescuit şi fond cinegetic;
        X.   Comisia pentru administraţie publică;
        XI. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială;
        XII. Comisia pentru  învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
        XIII. Comisia pentru sănătate publică;
        XIV. Comisia pentru cultură şi media;
        XV. Comisia pentru transporturi şi infrastructură;
        XVI. Comisia pentru energie, infrastructură energetică și resurse minerale;
        XVII. Comisia pentru comunicații și tehnologia informației;
        XVIII. Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte şi minorităţi;
        XIX. Comisia pentru comunitățile de români din afara țării;
        XX. Comisia pentru mediu;
        XXI. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii;
XXII. Comisia pentru regulament.

Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:

- examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau
avizelor;
- solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;
- efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă
rapoarte Biroului permanent;
- controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice
îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor
specifice de activitate;
- în plus, la Camera Deputaţilor, comisiile permanente examinează proiectele de
acte legislative şi proiectele de acte fără caracter legislativ ale Uniunii Europene,
în vederea elaborării proiectelor de opinii.37
În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere
legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului
permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va
decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă
consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa:
comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va
decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de

37
Art. 61 RCD. Această asimetrie în raport cu atribuţiile comisiilor permanente ale Senatului se explică prin
aceea că domeniile predilecte ale legislaţiei europene (libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor,
produselor, serviciilor sau dreptul concurenţei) ţin de domeniul decizional al Camerei Deputaţilor (vezi art. 75
alin. (1), teza finală din Constituţie).

18
lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele
necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte
comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.
Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale
materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va face
o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi,
respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi
dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va
dispune cele de cuviinţă.
Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în
hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor
Camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter
temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la
comisiile permanente.
Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul
adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a
celeilalte Camere.38 Comisiile de mediere vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei
Camere (art. 79 alin. 1 RCD; art. 156 alin. 2 RS), propuşi acesteia de către Biroul permanent.
Conducerea lucrărilor comisiei de mediere se realizează prin rotaţie, de un deputat sau
un senator (art. 80 RCD; art. 157 alin. 2 RS), stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi
adoptat cu acordul majorităţii membrilor prezenţi ai acesteia (art. 81 RCD; art. 157 alin. 3
RS).

b) funcţionarea Parlamentului
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale
consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind
caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi
şedinţe.

38
Asemenea situaţii puteau surveni frecvent în procedura legislativă anterioară revizuirii Constituţiei (octombrie
2003), sau în privinţa legilor iniţiate anterior revizuirii a căror adoptare urma regulile iniţiale, anterioare
revizuirii (vezi art. 155 alin. (1) din Constituţie). În prezent, medierea priveşte doar legile de revizuire a
Constituţiei.

19
 Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al
fiecărei Camere39. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul
sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează
aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului)
priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi
autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state,
legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică40. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi
al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a
sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele
moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la
periodicitatea constituirii autorităţilor publice.

În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere
doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele
magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în
acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor. Documentele britanice erau datate prin anii de domnie ai
regelui aflat pe tron la data redactării (iar lucrările britanice de istorie a dreptului sunt deseori însoţite de tabele
cronologice, indicând datele de referinţă).

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî
asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de
aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile
parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2)
stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.
Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an
calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de
două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României,
a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere
(aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel

39
I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.
40
În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în
prezent (2020 A. D.) în anul 2 al celei de-a 116-a legislaturi a Congresului (legislatura durând în SUA 2 ani, iar
întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).

20
mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea
fundamentală – la câteva săptămâni41, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a
fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.
Şedinţa reprezintă, de asemenea, o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului.
Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor
parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să
fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de
zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor). Constituţia
nu reclamă un anumit cvorum pentru ţinerea unei şedinţe, dar Camerele nu pot adopta legi,
hotărâri şi moţiuni decât în prezenţa majorităţii membrilor lor (art. 67, intitulat „Actele
juridice şi cvorumul legal).
Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art.
65 al legii fundamentale:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
- numirea Avocatului Poporului;
- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
- îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în
şedinţă comună, şi anume:
- depunerea jurământului de către Preşedintele ales al României (art. 82, alin. (2));
- suspendarea Preşedintelui României (art. 95);
- punerea sub acuzaţie a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 96, alin.
(1));

41
O asemenea practică este specifică statelor totalitare, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor
conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adaptate de un organ colegial mai restrâns.

21
 - dezbaterea, în cadrul procedurii de învestitură, a listei Guvernului şi a programului
de guvernare şi acordarea votului de încredere faţă de Guvern (art. 103, alin. (3));
- prezentarea şi adoptarea moţiunii de cenzură (art. 113, alin. (1) şi (3));
- asumarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege (art. 114, alin. (1));
- dezbaterea legii adoptate prin asumarea răspunderii de către Guvern şi trimise spre
reexaminare de către Preşedintele României (art. 114, alin. (4));
- aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, în
condiţiile prevăzute de art. 148, alin. (1);42
- aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, conform art. 149;43
- adoptarea legii de revizuire a Constituţiei în situaţia în care prin procedura de
mediere nu se ajunge la un acord (art. 151, alin. (2));
.

§ 2. Statutul parlamentarilor

2.1. Mandatul parlamentar

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat anumite
instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie între mandatul
de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil 44 apare prin voinţa părţilor, pe când în
cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului,
conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi
lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată
mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat
imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului
parlamentar.

42
Aceste dispoziţii şi-au produs efectul prin aderarea României la tratatul constitutiv al UE.
43
Şi aceste dispoziţii şi-au produs efectul, prin aderarea României la NATO.
44
Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe
seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuternicire în acest scop”. Mircea Costin, art.
“contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133.

22
 Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit
prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege 45. În formularea instanţei
noastre constituţionale, mandatul parlamentar este „o demnitate publică obţinută de membrii
Camerelor Parlamentului prin alegerea de către electorat, în vederea exercitării prin
reprezentare a suveranităţii naţionale.”46 Constituţia României prevede caracterul
reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi
senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au
fost aleşi într-o anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună
măsură locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au
fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu
celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest
sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se
manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au fost
aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta
dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de
ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele
alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi –
chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita
mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii.
Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul
imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită
indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în
privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care
acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al
încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un
mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să
ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele
comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control ferm şi chiar la o subordonare
a parlamentarilor de către guvernanţi.
Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră
fundamentală, putem conchide:
- mandatul are un caracter reprezentativ;
45
Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1986, p.
84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.
46
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013 (M.Of. I, nr. 136 din 14 martie 2013).

23
 - se naşte în baza alegerilor;
- este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor
acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte.
Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două
forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele
Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.

2.2. Durata mandatului

Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor
Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de
trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va
fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va
întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63,
alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament
(alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în
situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea
activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi
revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin.
(4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea
unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse
dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de
ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului47, dar chiar şi în acest caz, capacitatea
Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil 48. Proiectele de
legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă
procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării sale,
în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după
47
Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor
parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie, coroborat
cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului
şi a ministerelor.
48
Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor
generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convocarea camerelor nou alese,
constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare şi includerea pe ordinea de zi a legii de aprobare sau
respingere a ordonanţei) vor fi sustrase controlului parlamentar, putând produce uneori efecte irevocabile.

24
consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul
de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după
respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a
mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub
condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1))49. Mandatul încetează odată cu
încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul
deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de
incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea noastră
fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind statutul deputaţilor şi
senatorilor50. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv.
Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:
- dreptul de a participa la lucrările Camerei;
- dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;
- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau
secret;
- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;
- dreptul de a face propuneri legislative;
- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;
- dreptul de a face interpelări;
- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei
parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;
- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările
acesteia;
- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;
Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,
menţionăm:

49
Condiţia depunerii jurământului a fost inserată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Jurământul se stabileşte
prin lege organică (art. 70, alin. (1), fraza a 2-a).
50
M. Of. I, nr. 380 din 03 mai 2006, republicată apoi în temeiul art. V din Legea nr. 357/2015 pentru
completarea Legii nr. 96/2006, (M.Of. I, nr. 975 din 29 decembrie 2015), dându-se textelor o nouă numerotare.

25
 - dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al
senatorilor, în condiţiile art. 113);
- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));
- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))
- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei
(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);
Îndatoririle și principalele obligaţii ale parlamentarilor decurg din Constituţie, din
legea statutului deputaţilor şi senatorilor, din regulamentele parlamentare (art. 27 din Legea
nr. 96/2006).
Parlamentarii au, în primul rând, îndatorirea generală, prevăzută de art. 1, alin. (5) din
lege fundamentală, de respectare a Constituţiei şi a legilor ţării.
După întrunirea legală a Camerei din care fac parte şi validarea mandatului, fiecare
parlamentar este obligat să depună declarația de avere şi declarația de interese (art. 4 din
Legea nr. 96/2006; art. 12 alin 1 RCD; art. 198 alin. 5 RS);
Participarea la lucrările Camerei din care fac parte reprezintă pentru parlamentari „o
obligaţie legală, morală şi regulamentară” (art. 28 alin. 1 din Legea nr. 96/2006).51
Parlamentarii mai au obligaţia de a se conforma dispoziţiilor regulamentelor
Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

2.3.Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate,

indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea
incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar
afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un parlamentar

51
Legea mai precizează că absenţele sunt motivate pentru deputaţii și senatorii care sunt membri ai Guvernului,
pentru cei care participă la activităţi stabilite prin decizia Birourilor permanente reunite ale celor două Camere
sau a Biroului permanent al Camerei din care face parte ori la invitaţia Guvernului sau a Preşedintelui României,
sunt în concediu medical, ori au aprobată motivarea absenţei de către liderul de grup sau de către Biroul
permanent. (art. 28 alin. 2), şi stabileşte sancţiunile pentru absenţe nemotivate (art. 29).

26
nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiaşi
articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi orice funcţie publică
implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte
incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 72, alin. (3)). Legea privind statutul
deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu
- calitatea de parlamentar european (art. 15 alin. 2), cu anumite funcţiile publice de
autoritate;52
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea
societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv
băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare/reasigurare şi cele financiare,
precum şi la instituţiile publice;
- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale ac.ionarilor sau
asociaţilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, prevăzute la lit. a);
- funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor reglementate
de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
- funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interes economic;
- o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi trezorier al federaţiilor şi
confederaţiilor sindicale.
- funcţiile şi activităţile persoanelor care, conform statutului lor, nu pot face parte din
partide politice. 53
52
Cele prevăzute expres de art. 81 alin. 2 din Legea nr. 161/2003 privind „unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei”, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, parlamentarii au obligaţia de a
evite situaţiile de incompatibilitate generate de dispoziţiile art. 821 din aceeaşi lege.
53
Legea stabileşte o excepţie de la această regulă: reprezentanţii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, pentru care este prevăzută interdicţia de a face parte din partide politice în statutul
propriu (art. 16 alin. 4). Per a contrario, rezultă că această interdicţie operează pentru preoţii Bisericii ortodoxe
Române, precum şi cei ai altor biserici tradiţionale, Acestora, dobândirea calităţii de membri ai unui partid
politic le este permisă prin Constituţie (legea fundamentală menţionează expres în art. 40 alin. (3), categoriile de
persoane cărora asocierea în partide politice le este interzisă – de exemplu militarii sau magistraţii – şi lasă la
latitudinea legiuitorului organic stabilirea unor noi categorii incompatibile, dar numai din rândul funcţionarilor
publici). Propriile statute le interzic însă intrarea într-un partid politic.

27
 Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteia constă în
necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau
şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în
acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de
procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al art.
72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea
mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp.
Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său.
Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura tragerii la
răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidenţa
alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în
judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni
Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în
acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile
luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia
constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale
menţionate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi articol se
stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de
infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi
supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul
în care constată lipsa de temei a acestora.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin
lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenţei la
lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Bucureşti,
gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de
regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine,

28
retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la lucrările
Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile pentru
senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră
sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub
pretextul asigurării disciplinei.

§ 3 Funcţiile Parlamentului

3. 1. Clasificarea funcţiilor

Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor în

stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în
adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident, activitatea
Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită de o
parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a
exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii.
Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a
realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în
mod inevitabil şi o anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională,
Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul
politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste
decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în
acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un
punct de vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează
problema54 iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit 55. În cele
ce urmează, am preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene56.

54
T. Drăganu, Dr. const., vol. II. În capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul clujean
examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului, atribuţiile sale,
organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa.
55
Astfel în I. Deleanu, Instituţii..., la pp. 311-348, întâlnim o funcţie informativă, o funcţie de control şi o
funcţie deliberativă. În cursul redactat de Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Lumina Lex, 2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt funcţii de
conducere sau funcţii deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un răspuns în principiu
negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului, pentru a se trata apoi, succint sau
în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,
culturale, statale şi juridice” (pp. 453-454), alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi statale (pp. 454-455), precum şi controlul parlamentar (pp. 455-464)
56
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.

29
 3.2. Funcţia legislativă

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform dispoziţiilor
art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu
împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul,
Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative sau a promulgării legilor.
Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de
urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern
unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de
Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în
regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra a
acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

3.3. Funcţia de control

Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei puterilor.

Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea
Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare din partea altor
organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:
- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3),
Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;
- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin. (2)
coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din
numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii
deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În
afara cazului în care Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a
unui program sau a unei declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113),
parlamentarii care au iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă
moţiune de cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem
de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci
la eliminarea autorului ei”;
- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi comisiile
parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe

30
 care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi
solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;
- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii acestuia
sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau
senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul
interpelării;
- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în condiţiile
art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control
parlamentar57;
- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului,
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin. (2).
Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea
urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în
Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;
- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului
pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului
permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale.
Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi
executive.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României,
fapt care reiese din următoarele împrejurări:
- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa sau a
consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării
anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere
poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional
(art. 90 din Constituţie)58. Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă
de Preşedinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar
măsurile adoptate de şeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate
împotriva României se aduc la cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial
(art. 92, alin. (3));

57
Detalii cu privire la această problemă sunt expuse mai jos, în subcapitolul dedicat actelor Parlamentului
(proceduri legislative speciale: delegarea legislativă).
58
Detalii în legătură cu definirea noţiunii de “probleme de interes naţional“, precum şi cu modul de desfăşurare a
referendumului se regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

31
 - din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României.
Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale
Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la
cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;
- din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui pentru înaltă trădare.

3.4. Funcţia guvernamentală

Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului

financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea
exercitării unor funcţii sau demnităţi publice 59. Funcţia guvernamentală este îndeplinită de
Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare
propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o
modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de
ordin politic adoptată de reprezentanţa naţională;
- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a
Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al
acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din
care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a
pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de
guvernare;
- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai
Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2));
cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de
Parlament (art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4))
sau directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));
- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);
- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.
138).

59
Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-François Aubert,
Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966 pp. 475-480, precum şi Pierre
Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences Economiques, Paris, Milan, Barcelone,
Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus.

32
 § 4 Actele Parlamentului

§ 4.1. Legile

4.1.1.Noţiuni generale. Clasificarea legilor

Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului 60.Consecinţele acestui fapt
sunt următoarele:
- nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu poate fi
modificată sau abrogată decât de ea însăşi61. In cazul contradicţiei dintre lege şi un
act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din urmă este abrogat, iar în
cazul în care legea este contrazisă de un alt act normativ, adoptat ulterior, acesta va
fi lipsit de efecte. Având forţa juridică a legii, şi fiind adoptate în baza unei legi de
abilitare ori a dispoziţiilor art. 115 din Constituţie, ordonanţele Guvernului pot însă
abroga sau modifica legea, în măsura în care acest lucru se conformează
prevederilor legii de abilitare, sau respectiv, prevederilor legii fundamentale;
- legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.
Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în considerare
organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu material, care ia în considerare
obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod izolat – nu oferă o definiţie
întrutotul exactă şi satisfăcătoare a legii. Criteriul formal este mai aproape de concepţiile
constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar relativiza importanţa deosebită a conţinutului
normativ al acesteia. În plus, nimic nu împiedică Parlamentul să adopte cu titlu de lege,
urmând procedura legislativă, un act cuprinzând reguli aplicabile unui singur caz particular.
Criteriul material poate duce la imposibilitatea de a distinge legea de alte acte normative, care
pot şi ele reglementa – în măsura în care Constituţia nu a statornicit ca reglementarea să se
facă exclusiv printr-o lege – domenii importante ale vieţii sociale.
În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferinţa pentru utilizarea conjugată a
ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul juridic normativ adoptat
de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul
competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror
respectare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii statale”62.
60
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
61
Modificarea sau abrogarea poate avea loc prin ordonanţe ale Guvernului – acte având putere de lege -, dar nu
prin decizii ale Curţii Constituţionale cere constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale. În acest din urmă
caz, o dispoziţie declarată neconstituţională devine neaplicabilă, dar nu este abrogată.
62
I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.

33
În baza prevederilor Constituţiei române din 1991, legile se clasifică în trei categorii:
- legi constituţionale (cere sunt legi de modificare a Constituţiei: art. 73, alin. (2));
- legi organice;
- legi ordinare.
a) Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile
prevăzute în art. 73, alin. (3):

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi
al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
q) statutul minorităţilor naţionale din România;
r) regimul general al cultelor;

34
 s) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea
de legi organice.

Constituţia mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în cuprinsul
următoarelor dispoziţii:

a) art. 3, alin. (2): consfinţirea frontierelor ţării, cu respectarea principiilor şi a

celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional;
b) art. 5, alin. (1): condiţiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetăţeniei
române;
c) art. 12, alin. (4): stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului;
d) art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi
controlul parlamentar asupra acestora;
e) art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în de
dispoziţiile acestui aliniat – de funcţionari publici care nu pot face parte din
partide politice;
f) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii străini pot dobândi – în condiţii de
reciprocitate - în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării în
Uniunea Europeană sau a încheierii unor tratate internaţionale în acest sens
(art. 44, alin. (2), fraza a 2-a);
g) art. 52, alin. (2): condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei
vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a
obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei;
h) stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea obligaţiilor militare (art. 55, alin.
(2));
i) condiţiile în care pot fi încorporaţi cetăţenii (art. 55, alin. (3));
j) art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului;
k) art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a
mandatului Camerei Deputaţilor şi al Senatului;
l) stabilirea jurământului care urmează a fi depus de către deputaţi şi senatori
la intrarea în exerciţiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);

35
m) art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilităţi faţă de calitatea de senator
sau de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol;
n) art. 79, alin. (2): înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
o) art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a
mandatului Preşedintelui României;
p) art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului, decât
cele menţionate în cuprinsul aceluiaşi aliniat;
q) art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilităţi cu funcţia de membru al
Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol;
r) art. 117, alin. (3): înfiinţarea autorităţilor administrative autonome;
s) art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare precum şi
statutul cadrelor militare;
t) stabilirea condiţiilor în care în unităţile administrativ teritoriale în care
cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă, se
asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
de[s]concentrate (art. 120, alin. (2));
u) stabilirea atribuţiilor prefectului (art. 123, alin. (3));
v) stabilirea condiţiilor în care judecătorii pot fi propuşi pentru numire,
promovaţi, transferaţi şi sancţionaţi de către Consiliul Superior al
Magistraturii (art. 125, alin. (2));
w) stabilirea compunerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a
regulilor de funcţionare a acesteia (art. 126, alin. (4));
x) înfiinţarea de instanţe specializate pe anumite materii (art. 126, alin. (5),
fraza a 2-a);
y) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de
judecată (art. 128, alin. (2));
z) stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134, alin (2);

36
 aa) stabilirea altor atribuţii îndeplinite de Consiliul Superior al Magistraturii în
realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei (art. 134, alin.
(4));
bb) stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menţionate expres în
art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (articolul
citat, alin. citat);
cc) stabilirea condiţiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate sau închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);
dd) stabilirea condiţiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art. 135,
alin. (5));
ee) recunoaşterea, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, a circulaţiei şi a
înlocuirii monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137, alin.
(2), fraza a 2-a);
ff) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuţii
jurisdicţionale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);
gg) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi se înnoieşte cu câte o treime
din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din trei în trei ani (art. 140,
alin. (5));
hh) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi social (art.
141, teza finală);
ii) art. 142, alin.(4): organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;
jj) stabilirea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât cele
prevăzute în art. 146, pct. a), k) (pct. l) din articolul menţionat);.

Constituţia rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea dispoziţii nu

trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de reglementare atribuit legii
ordinare şi refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi este interzis – prin dispoziţiile art. 73
şi 74 – să reglementeze vreunul din domeniile enunţate în art. 73, alin. (3) printr-o lege
ordinară. În privinţa legii organice, cu excepţia limitelor stabilite de dispoziţiile
constituţionale, nu există vreo interdicţie privind domeniul de reglementare al acesteia. În
practică, o lege organică cuprinde foarte frecvent dispoziţii reglementând domenii ce nu sunt
rezervate acestei categorii de legi. Însă domeniile pentru care se prevede reglementarea prin

37
lege nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât legile (de exemplu prin acte
administrative cu caracter normativ63).
Domeniile pentru care Constituţia prevede reglementarea prin lege sunt următoarele:
- condiţiile în care unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.
(3), fraza a 2-a);
- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea partidele
politice (art. 8, alin. (2)). Dat fiind faptul că prin lege organică se
reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice (art. 73, alin. (3), lit. b)), reiese, la prima vedere, că prin
lege ordinară s-ar pot stabili, modifica sau elimina anumite condiţii
de constituire a partidelor politice sau de desfăşurare a activităţii
acestora. Totuşi, dat fiind faptul că şi în alte locuri Constituţia
prevede reglementarea „prin lege” a unor domenii, care sunt total
acoperite prin dispoziţii referitoare la legea organică (vezi art. 23
alin. (12), raportat la art. 73, alin. 3, lit. h)), se poate conchide că şi
constituirea şi desfăşurarea activităţii partidelor politice reprezintă
domenii ce intră sub incidenţa legii organice (fiind subsumabile
noţiunii de „organizare şi funcţionare” a partidelor politice,
prevăzută de art. 73 alin. (3) pct. b)). Această concluzie este întărită
de importanţa deosebită pe care o prezintă constituirea şi
desfăşurarea activităţii partidelor în competiţia politică democratică
a unui stat de drept;
- condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea
sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale potrivit statutelor
lor (art. 9, fraza 1);
- condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale (art. 11, alin. (2));
- acordarea şi retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 18, alin.
(2));
- cazurile şi procedura de percheziţionare, reţinere sau arestare a unei
persoane (art. 23, alin. (2));

63
Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului. Acestea sunt – sub
aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt asimilate legilor, având şi forţa
juridică a unor legi.

38
- în privinţa temeiului şi condiţiilor stabilirii sau aplicării unei
pedepse (=principiul nullum crimen, nulla poena sine lege; art. 23,
alin. (12)), este de observat că acest domeniu este acoperit integral
prin dispoziţiile art. 73, alin. 3, lit. h), care au rezervat legii
organice reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi a regimului
executării acestora. În consecinţă, sensul dispoziţiei art. 23, alin.
(12) este cel de a consacra la nivel constituţional principiul nullum
crimen, nulla poena sine lege, şi nu de a institui un domeniu
rezervat legiuitorului ordinar. Termenul de lege are aici („în
condiţiile şi temeiul legii”) înţelesul general de lege, adoptată de
Parlament (şi care, conform art. 73, alin. 3), lit. h), trebuie să fie o
lege organică), şi nu de lege ordinară;
- condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, în ţară sau în
străinătate (art. 25, alin. (1), fraza a 2-a);
- derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea
domiciliului (art. 27, alin. (2));
- formele de efectuare a percheziţiilor domiciliare (art. 27, alin. (3));
- condiţiile de organizare, prin statute proprii, a cultelor religioase
(art. 29, alin (3)). Legiuitorul ordinar poate reglementa însă
condiţiile de organizare a cultelor religioase doar în măsura în care
reglementarea respectivă nu afectează regimul general al cultelor,
domeniu rezervat, prin dispoziţiile art. 73, alin. 3) lit. r), legii
organice. Se poate constata că departajarea celor două domenii este
destul de greu de realizat;
- posibilitatea – recunoscută legii, dar nu şi altui act normativ – de a
impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia face publică
sursa de finanţare (art. 30, alin. (5));
- stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8)). În măsura în care
aceste delicte sunt infracţiuni, reglementarea trebuie făcută prin
lege organică (art. 73, alin. 3, lit. h)). Sintagma „delicte de presă”
este rezultatul preluării automate a terminologiei constituţionale
antebelice;
- condiţiile în care învăţământul se poate desfăşura într-o limbă de
circulaţie universală (art. 32, alin. (2), fraza a 2-a);

39
- stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba maternă şi de
a fi instruite în această limbă (art. 32, alin. (3), teza a 2-a);
- condiţiile în care învăţământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4));
- condiţiile de desfăşurare a activităţii de învăţământ, în unităţi de
stat, particulare şi confesionale (art. 32, alin. (5));
- organizarea şi garantarea învăţământului religios în şcolile de stat
(art. 32, alin. (7));
- condiţiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1));
- condiţiile stabilire a organizării asistenţei medicale, a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale, precum şi a altor măsuri de protecţie a sănătăţii şi
mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));
- stabilirea unor situaţii specifice – altele decât cele indicate în art.
41, alin. (2), fraza a 2-a – intrând sub incidenţa măsurilor de
protecţie socială a salariaţilor (art. 41, alin. (2), fraza a 2-a, teza
finală);
- condiţiile în care din motive religioase sau de conştiinţă se vor
presta alte activităţi în locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit.
a));
- stabilirea acelor prestaţii, făcând parte din obligaţii civile normale şi
care nu au caracter de muncă forţată, neintrând deci sub incidenţa
interdicţiei din art. 42, alin. 1 (alin. (2), lit. c) din acelaşi articol);
- stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului la grevă
precum şi a garanţiilor necesare asigurării serviciilor esenţiale
pentru societate(art. 43, alin. (2));
- condiţiile şi limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza
a 2-a);
- stabilirea condiţiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică
(art. 44, alin. (3));
- condiţiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii (art. 44, alin. (9));

40
- stabilirea condiţiilor în care este garantată exercitarea accesului
liber al persoanei la activitatea economică şi a liberei iniţiative (art.
45);,
- stabilirea măsurilor de asistenţă socială la care au drept cetăţenii
(art. 47, alin. (2), fraza a 2-a);
- stabilirea condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei (art. 48, alin. (2), fraza 1);
- stabilirea altor forme de protecţie socială a copiilor, decât cele
prevăzute prin art. 49, alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiaşi
aliniat);
- stabilirea condiţiilor în care autorităţile publice sunt obligate să
răspundă petiţiilor (art. 51, alin. (4));
- stabilirea condiţiilor în care răspunde patrimonial statul pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3));
- restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53,
alin. (1));
- stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetăţenii
cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi de către militari
în vederea îndeplinirii cu credinţă a obligaţiilor ce le revin (art. 54,
alin. 2);
- stabilirea, în situaţii excepţionale, a altor contribuţii financiare
decât cele prevăzute în art. 56, alin. (1) (alin. (3) din acelaşi articol);
- stabilirea limitelor exercitării atribuţiilor Avocatului Poporului, din
oficiu sau la sesizarea persoanelor lezate în drepturile şi în
libertăţile lor (art. 59, alin. 1);
- stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor şi
convenţiilor internaţionale, altele decât cele prevăzute în art. 91,
alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a aceluiaşi alineat din articolul respectiv);
- stabilirea condiţiilor în care Preşedintele României instituie starea
de urgenţă sau starea de asediu în întreaga ţară sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale (art. 93, alin. (1));
- stabilirea condiţiilor în care Preşedintele României efectuează
numiri în funcţii publice (art. 94, pct. c));

41
 - stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi cuvenite
Preşedintelui României (art. 101);
- stabilirea altor cazuri de încetare a funcţiei de membru al
Guvernului, în afara celor prevăzute în art. 106 (teza ultimă a
aceluiaşi articol);
- cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului
(art. 109, alin. (3)). În măsura în care este vorba de infracţiuni,
reglementarea trebuie făcută însă prin lege organică (art. 73, alin. 3,
lit. h)).;
- abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanţe simple precum şi
aprobarea sau respingerea ordonanţelor emise de Guvern (art. 108
alin. (3) şi art. 115, alin. (1), (7) şi (8));
- stabilirea condiţiilor în care se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează ministerele (art. 117, alin. (1));
- recunoaşterea competenţei organelor de specialitate înfiinţate, cu
avizul Curţii de Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117,
alin. (2));
- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a
condiţiilor în care armata contribuie la apărarea colectivă în
sistemele de alianţe militare şi participă la acţiuni privind
menţinerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);
- stabilirea componentelor forţelor armate (art. 118 (alin. (3));
- stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a
condiţiilor de intrare sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul
României (art. 118, alin. (5));
- condiţiile de funcţionare – ca autorităţi administrative autonome – a
primarilor şi a consiliilor locale, condiţiile de alegere şi de
funcţionare a consiliilor judeţene, (art. 121, alin. (2) teza 1, art. 121,
alin. (2))64;

64
În privinţa funcţionării acestor autorităţi sunt incidente şi dispoziţiile art. 73, alin. (3), lit. o), teza a 2-a, prin
care se stabileşte caracterul de lege organică a legii reglementând “regimul general privind autonomia locală”.
Ca atare, actuala fosta lege privind administraţia publică locală – Legea nr. 215/2001 – avea caracter de lege
organică (ca de altfel şi legea precedentă, nr. 69/1991). Reamintim că dispoziţiile cu caracter general privind
administraţia publică locală se găsesc în prezent în Codul administrativ, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 57
din 5 iulie 2019.

42
- stabilirea condiţiilor în care judecătorii numiţi de către Preşedintele
României sunt inamovibili (art. 125, alin. (1);
- stabilirea celorlalte instanţe judecătoreşti, în afara Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, prin care se realizează justiţia, a competentei
instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată (art. 126, alin.
(1) şi (2));
- stabilirea cazurilor în care şedinţele de judecată pot să nu fie
publice (art. 127);
- condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita
căile de atac (art. 129);
- condiţiile în care Ministerul public îşi exercită atribuţiile (art. 131,
alin. (2));
- condiţiile în care parchetele care funcţionează pe lângă instanţele
judecătoreşti conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare (art. 131, alin. (3));
- condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi
procurorilor, cu excepţia celor stagiari (art. 134, alin. (1));
- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice (art. 136, alin. (2));
- formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor
financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale
instituţiilor publice (art. 137, alin. (1));
- adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat
(art. 138, alin. (2) şi (3));
- stabilirea condiţiilor de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor
locale (art. 138, alin. (4));
- reglementarea impozitelor, a taxelor şi a oricăror alte venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum
şi a condiţiilor de stabilire a impozitelor şi taxelor locale de către
consiliile locale sau judeţene (art. 138, alin. (1) şi (2));
- stabilirea a condiţiilor de revocare a judecătorilor Curţii de Conturi
(art. 140, alin. (6));

43
O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea euroatlantică a României.
Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul deputaţilor şi al
senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor constituţionale, deosebindu-se de
acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate ulterior prin referendum. Constituţia revizuită
prevede necesitatea adoptării unor asemenea legi în două situaţii:
1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu
celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate (art. 148, alin. (1);
2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecinţe practice de două
categorii:
- pe de o parte se interzice autorităţilor executive să reglementeze
anumite aspecte ale vieţii sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai
mare relaţiilor sociale din acest domeniu, protejează libertatea
individuală şi elimină sau reduce riscul unor acţiuni arbitrare ale
puterii65;
- pe de altă parte se „erodează“, se relativizează ori se
circumstanţiază garanţia constituţională a unor drepturi
fundamentale, permiţând legiuitorului ordinar ca, în anumite
condiţii, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau libertăţi
consacrate de legea fundamentală66.
Constituţia mai poate impune legiuitorului interdicţii exprese:
- conform dispoziţiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea dreptului individului de a se adresa justiţiei.
Este de menţionat că legile constituţionale au forţă juridică superioară celorlalte legi. În
cazul unei contradicţii între legile constituţionale şi celelalte categorii de legi, acele
dispoziţiile acestora din urmă, care contravin legii fundamentale vor fi declarate
neconstituţionale de către Curtea Constituţională, devenind inaplicabile.
Legile organice au însă aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, deşi au – după cum s-a
menţionat în literatura de specialitate – caracterul unor “prelungiri ale Constituţiei. O lege
65
Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, alin. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18, alin.(2); art. 23,
alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc.
66
Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), teza a 2-a; ale art. 41, alin. (1) teza a 2-a; ale art. 27, alin. (2) ş. a. m. d.

44
organică poate, după cum am mai precizat, cuprinde şi dispoziţii care nu ţin de domeniul
rezervat prin Constituţie acestei categorii de legi. O lege ordinară care cuprinde dispoziţii din
domeniul rezervat legii organice va fi neconstituţională, şi prin urmare inaplicabilă.
Inaplicabilitatea este însă consecinţa încălcării unei dispoziţii a legii fundamentale şi nu a
încălcării unei prevederi dintr-o lege organică.
O altă problemă este dacă o lege ordinară poate modifica dispoziţii cuprinse într-o lege
organică, dar care reglementează alte aspecte din domenii nerezervate legii organice. Cu alte
cuvinte, dat fiind faptul că o lege cuprinzând dispoziţii ce reglementează atât aspecte din
domenii rezervate legii organice, cât şi aspecte ce nu sunt rezervate acestei categorii de legi,
este lege organică şi trebuie adoptată în întregul ei cu majoritatea prevăzută de art. 76, alin.
(1) din Constituţie se ridică întrebarea dacă aceste dispoziţii „neorganice” pot fi abrogate sau
modificate de o lege ulterioară cu caracter de lege ordinară. De exemplu: o lege privind
silvicultura sau protecţia mediului nu este o lege organică. Aceste domenii nu fac parte din
cele enunţate în art. 73, alin. (3) ca fiind rezervate legii organice. Dacă ea cuprinde şi
reglementări de domeniul legii organice, de exemplu dispoziţii speciale sancţionând
infracţiuni silvice sau contra mediului, va trebui adoptată cu majoritatea specială prevăzută de
art. 76, alin. (1), ca lege organică.67 Pot oare celelalte dispoziţii, altele decât cele care au
determinat caracterul de lege organică a acestui act legislativ fi ulterior modificate printr-o
lege ordinară? Nu cumva inserarea lor într-o lege organică a „contaminat” cu „organicitate”
şi aceste dispoziţii? Răspunsul logic ar fi că dispoziţiile din domenii diferite de cele enunţate
în art. 73, alin. (3) ar trebui să rămână în continuare în afara domeniului legii organice şi să fie
modificabile prin lege ordinară, în ciuda circumstanţei inserării lor într-o lege cu caracter de
lege organică.
O asemenea soluţie prezintă un anumit dezavantaj de ordin practic: o lege ordinară poate
modifica dispoziţii ale legii organice, în măsura în care se afirmă că dispoziţiile modificate nu
sunt de domeniul legii organice. Apare prin urmare riscul unor abuzuri din partea unei
majorităţi parlamentare şubrede sau expeditive, care nu poate mobiliza suficient de rapid
majoritatea reclamată de art. 76, alin. (1), şi care modifică legi organice pretinzând că nu sunt
afectate decât dispoziţii „neorganice”. Uneori linia de demarcaţie dintre constituţionalitate şi
abuz este chiar greu de stabilit. De exemplu o lege a învăţământului (organică în baza art. 73,
alin. (3), pct. n): priveşte „organizarea generală a învăţământului”), ar putea fi modificată pas
cu pas prin lege ordinară, susţinând că dispoziţiile modificate au caracter de detaliu şi

67
Conform art. 73, alin. (3), pct. h), sunt de domeniul legii organice „infracţiunile pedepsele şi regimul executării
acestora”.

45
modificarea efectuată nu constituie act de reglementare a organizării de ansamblu a
învăţământului. S-ar eviscera astfel norma constituţională din art. 73 prin care legiuitorul
constituant distinge clar între legi organice şi legi ordinare.
Pe de altă parte adoptarea unor legi organice cuprinzând dispoziţii din alte domenii,
nerezervate legiuitorului organic, ar duce la restrângerea treptată dar ireversibilă a
competenţelor legiuitorului ordinar şi ar conferi de facto caracter de lege organică
reglementărilor din domenii pe care constituantul nu a înţeles să le atribui legiuitorului
organic, ba mai mult chiar, în unele cazuri le-a rezervat expres legiuitorului ordinar. Practic
legiuitorul organic poate să adauge la textul Constituţiei, stabilind prin propria decizie noi
domenii ce vor fi rezervate legii organice, peste ceea ce a stabilit constituantul.
Instanţa noastră constituţională a optat iniţial pentru prima soluţie: dispoziţiile fără
caracter de lege organică dintr-o lege organică pot fi modificate de legiuitorul ordinar. 68
Ulterior, Curtea Constituţională şi-a schimbat jurisprudenţa, constatând neconstituţionalitatea
Legii camerelor de comerţ care modifica o lege organică.
Conform raţionamentului Curţii, „[î]n condiţiile în care Legea nr.26/1990 este
preconstituţională, la data adoptării sale nefiind consacrată dihotomia lege organică – lege
ordinară, apartenenţa sa la una sau alta dintre cele două categorii de legi rezultă din procedura
de adoptare a legii de aprobare a ordonanţei de modificare. Adoptarea legii în cauză, cu
respectarea exigenţelor constituţionale proprii unei legi organice, califică, ca atare,
însăşi legea modificată, în întregul său, fiind evident de neconceput ca aceasta să fie doar
pro parte lege organică, rămânând, totodată, pro parte lege ordinară [sublinierea mea,
M.B.]. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie – modificare, completare sau abrogare - asupra
dispoziţiilor Legii nr.26/1990 nu se poate realiza decât printr-o lege adoptată cu respectarea
prevederilor art.76 alin.(1) din Constituţie. Soluţia contrară ar însemna recunoaşterea
posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin votul unei majorităţi absolute, prin
efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine principiului democraţiei
parlamentare.”69 Cred că această soluţie este criticabilă, 70 ducând la multiplicarea domeniilor
68
Vezi Decizia nr. 2/5 ianuarie 1995 (M.Of. I, nr. 5 din 13 ianuarie 1995): „Faptul că legea mediului a fost
adoptată de către Cameră cu majoritatea cerută legilor organice se datorează conţinutului său complex (care
include şi reglementări de domeniul legii organice). Acesta nu este un argument în sensul căruia ar avea caracter
organic oricare reglementare privitoare la mediu.”. Vezi şi Decizia nr. 88/2 iunie 1998 (M.Of. I, nr. 207 din 3
iunie 1998), unde Curtea stabileşte că dispoziţia art. 169 din vechea lege a învăţământului (Legea nr. 84/1995),
ce stabilea o cotă de 4% din produsul intern brut pentru finanţarea învăţământului de stat constituie o normă
financiară care „nu face parte din sfera regulilor referitoare la organizarea generală a învăţământului, ce
constituie domeniul rezervat legii organice” prin Constituţie.
69
Decizia CCR nr. 545/5 iulie 2006 (M.Of. I, nr. 638 din 25 iulie 2006).
70
Pentru o apreciere pozitivă a acestei soluţii, vezi Ioan Vida şi Marian Enache, Ierarhia legilor şi
evenimentele legislative care se produc între data intrării în vigoare şi data ieşirii din vigoare a legilor, în
„Dreptul”, nr. 7/2012, pp. 116-138, la pp. 122-123.

46
în care reglementarea nu poate fi făcută decât prin lege organică, în ciuda voinţei explicite a
constituantului de a limita aceste domenii la un număr de cazuri precizate expres. În plus, pe
termen lung, adoptarea legilor va fi din ce în ce mai dificilă, fiind condiţionată de întrunirea
unor majorităţi mai greu de realizat, specifică legii organice.

4.1.2. Procedura adoptării legilor

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei parlamentare” şi
continuă cu mult după epuizarea acesteia 71. Expresia a „voinţei generale” a unei comunităţi
umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ, elaborat pe baza unei anumite
proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa fel încât în textul ei să-şi găsească
expresia interesele cât mai multor categorii economice şi sociale. Misiunea statului de creator
şi păstrător al unităţii unei comunităţi politice este îndeplinită în primul rând prin funcţia sa
legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe
examinarea procedurii legislative.
Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin Legea
nr. 429/ 200372 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă. Au fost stabilite
atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar durata estimată a
procedurii a fost considerabil redusă.

Procedura legislativă în Constituţia revizuită

4.1.2.1. Iniţiativa legislativă

Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de către Guvern, de
către deputaţi sau senatori sau de către cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare din aceste judeţe,
respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. Observăm că faţă de reglementarea anterioară revizuirii textul
constituţional conţine o singură modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetăţeni care
trebuie să susţină un proiect sau o propunere legislativă pe calea iniţiativei populare. Ca şi în
trecut, problemele fiscale, cele internaţionale precum şi amnistia şi graţierea nu pot face
71
Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 206.
Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam.
72
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 758/29 octombrie 2003.

47
obiect al iniţiativei legislative a cetăţenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii
atribuţiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise
mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.
Sub aspect terminologic, este de remarcat că atât Legea nr. 24/2000 (în art. 3şi 7) privind
normele de tehnică legislativă, cât şi regulamentele Camerelor (art. 91 alin. 1 RCD şi art. 92
alin. 2 RS) folosesc în mod consecvent formula „proiecte de lege” în cazurile în care inițiativa
legislativă emană de la Guvern şi „propuneri legislative” în cazul iniţiativelor legislative ale
deputaților, senatorilor sau ale cetățenilor.
În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150,
din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din
numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel
puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se înregistreze cel
puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această privinţă, municipiul Bucureşti
este asimilat unui judeţ. Se poate pune problema admisibilităţii unei iniţiative populare de
revizuire, în cazul în care dispoziţiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din
domeniile enunţate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei populare. Credem că, în
acest caz, iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituţiei are un regim
deosebit faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru
aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală.
Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de tehnică
legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a legilor sunt
adoptate în urma iniţiativei Guvernului.

4.1.2.2. Avizarea proiectului de lege sau a propunerii de lege;

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor art. 3, alin. (3)
din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ 73,
însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:
a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu
reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în

73
O dispoziţie identică se întâlneşte în art. 92, alin. (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

48
cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, [avizul va stabili] natura legii şi care
este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor
sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al
prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului
normativ;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin
identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie
abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice
în acte normative diferite.
Avizul Consiliului Legislativ se formulează și se transmite în scris şi poate fi: favorabil,
favorabil cu obiecții sau propuneri ori negativ (art. 10 alin. 1 din Legea nr. 73/1993).
Proiectele de legi și propunerile legislative mai sunt supuse şi avizării Consiliului
Economic şi Social, organism prevăzut de art. 141 din Constituţie. Conform dispozițiilor
articolului citat, Consiliul Economic şi Social este un organ consultativ al Parlamentului şi
Guvernului în domeniile de specialitate stabilite de legea sa organică, de înfiinţare, organizare
şi funcționare. Conform legii sale organice (Legea nr. 248/2013 74), Consiliul este instituție
publică de interese național, constituită în scopul realizării dialogului tripartit între sindicate,
patronate și reprezentanți ai asociațiilor și fundațiilor neguvernamentale ai societății civile
(art. 1 alin. 2). Domenii de specialitate (prevăzute în art. 2 alin. 2 din aceeași lege) sunt
următoarele:
a) politicile economice; b) politicile financiare şi fiscale; c) relaţiile de muncă,
protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament; d)
agricultură, dezvoltare rurală, protecţia mediului şi dezvoltare durabilă; e) protecţia
consumatorului şi concurenţă loială; f) cooperaţie, profesii liberale şi activităţi
independente; g) drepturi şi libertăţi cetăţeneşti; h) politicile în domeniul sănătăţii;
i) politicile în domeniul educaţiei, tineretului, cercetării, culturii şi sportului.

4.1.2.3. Sesizarea Camerei competente

74
Publicată în M.Of. I, nr. 456 din 26 iulie 2013, republicată (dup a modificarea prin Legea nr. 222/2105) în
M.Of. I, nr. 740 din 2 octombrie 2015; modificată din nou prin OUG nr. 30/2016 (M.Of. I, nr. 488 din 30 iunie
2016) şi prin OUG nr. 23/2017 (M.Of. I, nr. 214 din 29 martie 2017).

49
 Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale Camerelor
sunt diferenţiate.75 Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de
reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la
sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul
depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2)
al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de
respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ţine
sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de reflecţie. Practic durata procedurii de a
adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament unicameral
plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către Camera de
reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând prin
eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60
de zile a duratei procedurii în faţa uneia din Camere.
Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera
Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la:
- articolul 31 alineatul (5) – (organizarea serviciilor publice de radio
şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora);
- articolul 40 alineatul (3) – (stabilirea altor categorii de funcţionari
publici, în afara celor menţionate expres în Constituţie, cărora le
este interzis să facă parte din partide politice);
- articolul 55 alineatul (2) – (stabilirea condițiilor privind îndeplinirea
obligațiilor militare);
- articolul 58 alineatul (3) – (organizarea și funcţionarea instituţiei
Avocatul Poporului);
- articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o) – (organizarea
Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
contenciosul administrativ; organizarea şi funcționarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului

75
Pentru o analiză critică, vezi Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral
instituit de Legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat , în „Revista de Drept
Public”, nr. 4/2003, pp. 65 şi urm. În opinia profesorului clujean, „sistemul preconizat de Constituţia revizuită se
manifestă de fapt arareori ca un adevărat bicameralism, dat fiind că, prin aplicarea lui, efectul juridic se produce
de cele mai multe ori prin manifestarea de voinţă a unei singure Camere. Sistemul creează, ce-i drept, două
camere, dar legea va fi numai de puţine ori rezultatul manifestării de voinţă concordante a ambelor”.

50
 Public și a Curții de Conturi; organizarea generală a învățământului,
organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și
regimul general privind autonomia locală);
- articolul 79 alineatul (2) – (înființarea, organizarea și funcționarea
Consiliului Legislativ);
- articolul 102 alineatul (3) – (stabilirea altor categorii de membri ai
Guvernului, în afara celor menţionate expres în Constituţie);
- articolul 105 alineatul (2) – (stabilirea altor categorii de
incompatibilități cu funcţia de membru al Guvernului, în afara celor
menţionate expres în Constituţie);
- articolul 117 alineatul (3) – (înființarea autorităților administrative
autonome);
- articolul 118 alineatele (2) şi (3) – (stabilirea structurii sistemului
național de apărare, a pregătirii populației, a economiei și
teritoriului pentru apărare și a statutului cadrelor militare, pentru
toate componentele forțelor armate);
- articolul 120 alineatul (2) – (stabilirea condițiilor în care se asigură
folosirea limbii unei minorități naționale, în scris și oral, în relațiile
cu autoritățile administrației publice locale și cui serviciile publice
deconcentrate, în acele unități administrativ-teritoriale în care
cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere
semnificativă);
- articolul 126 alineatele (4) şi (5) – (stabilirea compunerii Înaltei
Curți de Casație și Justiție și a regulilor de funcționare a acesteia,
precum și înființarea de instanțe specializate în anumite materii);
- şi articolul 142 alineatul (5) – (organizarea Curții Constituționale).
Pentru toate celelalte domenii, Cameră de reflecţie va fi Senatul. La prima vedere, rolul
Camerei de reflecţie (= prima Cameră sesizată) pare destul de puţin însemnat şi de ingrat. Ea
poate opera orice modificări asupra proiectului sau propunerii legislative, îl poate lăsa
neschimbat sau chiar îl poate respinge. Mai mult, ea trebuie se încadreze în termenul – destul
de scurt pentru procedurile parlamentare – de 45 de zile (sau 60 de zile în cazul codurilor şi a
legilor de complexitate deosebită); altfel proiectul de lege se consideră a fi adoptat („adoptare
tacită”). Camera decizională poate ţine sau nu seama de modificările operate de prima cameră
sesizată sau de eventuala respingere a proiectului de către această Cameră. Ea decide definitiv

51
(art. 75 alin. (3)). Totuşi, dezbaterea şi votarea legii în prima Cameră sesizată nu este total
lipsită de interes (se pot evidenţia aspecte discutabile sau controversate, pot fi propuse soluţii
legislative pentru acestea) după cum nici camera decizională nu poate proceda absolut
discreţionar. Curtea Constituţională a considerat că se încalcă principiul bicameralismului
atunci când Camera decizională adoptă legea într-o formă radical diferită de cea propusă de
iniţiator, operând modificări asupra cărora prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să se
pronunţe. Astfel, Curtea a stabilit „două criterii esențiale (cumulative) pentru a se determina
cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o
parte, existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele
două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ
diferite între formele adoptate de cele două camere ale Parlamentului”.76

4.1.2.4. Examinarea şi avizarea proiectului de lege sau a propunerii legislative în

cadrul comisiilor permanente

Proiectele de lege trebuie să fie însoţite de avizul Consiliului Legislativ. propunerile

legislative intră în procesul legislativ doar după primirea avizelor de la Consiliul Legislativ,
Guvern şi Consiliul Economic şi Social. Toate proiectele şi propunerile de lege se
înregistrează de Camera Deputaţilor în ordinea prezentării lor şi se distribuie imediat
deputaţilor (art. 92 RCD şi art. 93 alin. 1 RS). Distribuirea către parlamentari a proiectului
sau a propunerii de lege au drept scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest
proiect sau la această propunere. Proiectul sau propunerea se trimite apoi, de către Biroul
permanent al Camerei, comisiilor permanente competente în fond (art. 94 RCD şi art. 94 RS).
Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a propunerii de
lege.
Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune amendamente la
comisia sesizată în fond, într-un termen care nu poate fi mai mic de jumătate din termenul pe
care comisia sesizată în fond îl are pentru predarea raportului de la anunţarea în plenul

76
Decizia CCR nr. 1 din 14 ianuarie 2015 (M.Of. I, nr. 85 din 2 februarie 2015); vezi şi decizia nr. 710 din 6
mai 2009 (M.Of. I, nr. 358 din 28 mai 2009); decizia nr. 413 din 4 aprilie 2010 (M.Of. I, nr. 291 din 4 mai
2010); decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011 (M.Of. I, nr. 905 din 20 decembrie 2011); decizia nr. 1 din 11
ianuarie 2012 (M.Of. I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012).

52
Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative. (art. 98 alin. 1, raportat la art. 65,
alin. 4 RCD) În cazul Senatului, termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi
amendamente) sunt stabilite de Biroul Permanent şi nu pot fi mai scurte de 5 zile
calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 3 zile calendaristice pentru procedura de
urgenţă (art. 94, alin. 1 lit. d) şi alin. 4 RS).
Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus
deliberării77. Prin elaborarea unor amendamente, parlamentarii participă în mod efectiv la
procesul legislativ, care, în absenţa, unor asemenea intervenţii nu ar reprezenta decât o
procedură pur formală de ratificare sau de respingere în bloc a textului propus de iniţiator.
Amendamentele pot fi depuse atât de parlamentarii care fac parte din comisia permanentă care
dezbate proiectul de lege sau propunerea legislativă („comisia sesizată în fond”), cât şi de
parlamentarii din afara acesteia (cu condiţia de a nu face parte din cealaltă Cameră – astfel un
deputat nu ar putea prezenta un amendament la un proiect de lege examinat de Senat 78).
Amendamentele mai pot fi proveni de la comisiile permanente și de la grupurile parlamentare.
Guvernul poate de asemenea depune amendamente la propunerile legislative, provenind de la
deputaţi, senatori sau rezultate din iniţiativa legislativă a cetăţenilor.
După examinarea proiectului sau a propunerii legislative, a avizelor legale şi a
eventualelor amendamente, comisia sesizată în fond adoptă un raport, care va fi prezentat
plenului camerei. Raportul va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea, sau după caz,
modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii (art. 96 alin. 3 RCD, respectiv art. 98
alin. 1 RS). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în fond, ea poate solicita
Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a propunerii legislative către această
comisie, după cum este posibil ca Biroul permanent să considere de la bun început că în
privinţa unui anumit proiect de lege sau propuneri legislative vor fi sesizate în fond două sau
mai multe comisii (art. 62-64 RCD; art. 70-72 RS).
Termenul de depunere a raportului, în cazul în care Camera Deputaților este prima
Cameră sesizată, este de cel mult 14 zile şi de cel mult 60 de zile, în cazul în care Camera
Deputaților este Cameră decizională (art. 69 alin. 1 RCD). În cazul Senatului, termenul de
depunere a raportului nu este precizat în Regulament, ci lăsat la latitudinea Biroului

77
G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.
78
Un asemenea amendament ar fi fie prematur (dacă legea se află la Senat în calitate de primă Cameră sesizată,
urmând doar apoi să fie dezbătut de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională), fie lipsit de interes
(dacă Legea de află la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, amendamentul poate fi foarte bine
depus aici).

53
permanent (art. 94 alin.1 lit. a)), cu respectarea însă a limitelor stabilite de art. 75 alin. alin.
(2) din Constituţie79 şi a celor care decurg din adoptarea unei legi în regim de urgență.80
Până la dezbaterea generală, în plen, iniţiatorul proiectului sau al propunerii poate să-și
retragă proiectului de lege sau propunerea legislativă, cu aprobarea plenului, adresând în
prealabil o solicitare scrisă adresată Biroului permanent al primei camere sesizate. Retragerea
nu mai este posibilă dacă proiectul sau propunerea a trecut de prima Cameră sesizată,
indiferent dacă aceasta a aprobat-o sau a respins-o (art. 95 RCD; art. 97 RS).

4.1.2.5. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţei plenului camerei

parlamentare şi dezbaterea acestuia

Ca regulă generală, ordinea de zi este adoptată pe baza proiectului de ordine de zi pentru

săptămâna următoare, întocmit de Biroul permanent al Camerei, care trebuie aprobat de
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, (art. 38 lit. a) şi 85 alin. 1 RCD: art. 43 lit. a) şi
art. 88 RS; în cazul acestei din urmă Camere, regulamentul mai prevede şi aprobarea de către
Senat, în ultima zi de activitate în plen a săptămânii). Pentru Camera Deputaţilor, mai există o
posibilitate de a înscrie un proiect de lege sau o propunerea legislativă în ordinea de zi, şi
anume la propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar. În
acest caz, aprobarea se face cu vot unanim de către Comitetul liderilor grupurilor
parlamentare, iar proiectele sau propunerile legislative, se vor supune dezbaterii şi adoptării,
în ziua şedinței de plen a Camerei Deputaților (art. 69 alin. 3 RCD).
Înscrierea pe ordinea de zi se face în cel mult 5 zile de la depunerea raportului comisiei,
dacă Senatul este prima cameră sesizată, și în cel mult 10 zile în celelalte situaţii prevăzute de
art. 75 din Constituţie (art.99, teza a 2-a RS). În cazul Camerei Deputaţilor, aceste termene
sunt de 5 şi respectiv 7 zile (art. 82 alin. 2 RCD). Regulamentul stabileşte obligaţia Biroului
permanent de a asigura difuzarea raportului către Guvern, deputaţi şi iniţiatori, cu cel puţin 3
zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative
pentru cazul în care Camera Deputaţilor este prima cameră sesizată şi cu cel puţin 5 zile în
cazul în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională (art. 32 alin. 1 pct. f); art. 69, alin.
2 şi art. 96, alin. 2 RCD)

79
Reamintim că este vorba de limitele de timp stabilite de Constituţie pentru Camera ce se pronunță în calitate de
primă Cameră sesizată (45 de zile şi respectiv 60 de zile pentru coduri și alte legi de complexitate deosebită).
80
Procedură reglementată în art. 111-116 RS, asupra căreia vom reveni în cele ce urmează.

54
 Regulamentele camerelor nu prevăd proceduri distincte pentru dezbatere în funcţie de
împrejurarea că proiectul dezbătut este adoptat de camera respectivă în calitate de cameră
decizională sau doar în calitate de cameră de reflecţie. Relevantă este mai ales dezbaterea în
faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima Cameră sesizată, ţinând
cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele discutate la nivelul acesteia. Totuşi
dezbaterea în faţa primei Camere sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din
textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative şi de a formula posibile soluţii.
Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative se face în două faze: dezbaterea
generală şi dezbaterea pe texte sau pe articole.81
Dezbaterea generală este precedată prin expunerea de către iniţiator a motivelor care au
condus la promovarea proiectului, precum şi de citirea raportului comisiei permanente (art.
99 alin. 1 RCD, respectiv 101 RS82).
În cazul Camerei Deputaţilor, dezbaterea are loc mai întâi asupra proiectului de lege în
ansamblul său (dezbaterea generală), iar apoi proiectul de lege sau propunerea legislativă se
discută pe articole. Ca regulă de principiu, în faza dezbaterii generale nu pot fi propuse
amendamente (art. 102 RCD). Pentru dezbaterea generală în Camera Deputaţilor, fiecare grup
parlamentar poate desemna 2 reprezentanți, iar preşedintele Camerei dă cuvântul acestor
reprezentanți, în ordinea înscrierii, precum şi unui singur reprezentant al deputaților neafiliați;
timpul alocat fiecărei intervenții este de 3 minute (art. 100 RCD). Discutarea legii pe articole
începe cu amendamentele depuse la comisii, admise sau respinse (art. 107 alin. 1 RCD). În
plenul Camerei pot fi propuse doar amendamente de corelare tehnico-legislativă, gramaticale
sau lingvistice (art. 107 alin. 3 RCD).
La Senat, procedura diferă întrucâtva.83 Aici, pentru dezbaterea generală a proiectului de
lege sau a propunerii legislative, fiecare grup parlamentar îşi desemnează un singur
81
Vezi art. 99 și 105 RCD, precum și art. 101 şi 106 RS; vezi și Ștefan Deaconu, Instituții politice, ediția a 3-a,
București: C.H. Beck, 2017, pp. 198-199.
82
Urmând o logică întrucâtva diferită, dispoziţia citată din RS stabileşte că „dezbaterea continuă cu prezentarea
raportului comisiei sesizate în fond” (art. 101 alin. 2). Pentru RCD, prezentarea expunerii de motive de către
iniţiator şi a raportului comisiei permanente precedă dezbaterea, iar pentru RS, prezentarea expunerii şi a
raportului face parte din dezbateri.
83
Art. 106 alin. 1 dispune că „ [După dezbaterile generale, dacă proiectul de lege nu a fost respins şi se constată
că  prin  raportul comisiei sesizate în fond nu s-au operat modificări ori completări la textele proiectului de lege
sau propunerii legislative, raportul şi proiectul de lege sau propunerea legislativă se supun în întregime votului
final]”. În alineatele următoare este reglementat cazul în care asemenea modificări sau completări, asupra cărora
se dispune de asemenea prin votul majorităţii simple, dezbaterea având loc doar asupra textelor (cu modificări
sau completări) la care sunt observaţii; observaţiile sunt făcute în plen, la solicitarea preşedintelui Senatului şi se
rezolvă prin vot (alin. 2). Amendamentele respinse de comisie se dezbat doar dacă senatorul care le-a propus
cere susţinerea în plen (alin. 3). Din economia textului art. 106 RS reiese că în Senat nu are loc o dezbatere pe
articole, distinctă de dezbaterea generală. Se dezbat doar modificările şi completările la proiectul de lege sau
propunerea legislativă operate de comisia de fond, şi aceasta doar dacă există observaţii făcute în plen asupra
acestora precum şi amendamentele respinse în comisie, dacă autorul lor cere susţinerea lor în plen.

55
reprezentant, existând posibilitatea ca Senatul să aprobe, în cazuri justificate, la cererea
oricărui senator şi cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi, să se dea cuvântul la
dezbaterile generale şi altor senatori. Preşedintele Senatului dă cuvântul reprezentanţilor
grupurilor parlamentare (şi dacă este cazul, şi celorlalţi senatori), în ordinea înscrierii lor la
cuvânt. Limitarea timpului destinat dezbaterilor generale, nu este fixată prin regulament, ci se
hotărăşte cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi, la propunerea preşedintelui
Senatului (art. 102 RS). Şi aici funcţionează regula care interzice depunerea amendamentelor
în faza dezbaterii generale; în mod excepţional, „în cazuri deosebite”, plenul poate aproba
depunerea unor noi amendamente, prin votul majorităţii senatorilor (art. 104 alin. 2 RS).

Membrii acestei Camere, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pune în discuţie numai
amendamentele depuse în termen la comisie (art. 108 RS). Dacă din dezbateri rezultă
necesitatea reexaminării de către comisia sesizată în fond a unor texte, plenul poate decide cu
majoritate simplă, la propunerea oricărui senator, suspendarea dezbaterilor şi trimiterea spre
reexaminare a textelor în discuţie, comisia pronunţându-se de urgenţă, prin raport suplimentar
(art. 109 RS). Discutarea textelor începe cu cele prin care se propune eliminarea şi continuă
cu cele care prevăd modificarea sau completarea acestora, iar dacă sunt mai multe
amendamente de acelaşi fel, ele vor fi supuse la vot în ordinea în care au fost prezentate.
Votul este distinct pentru fiecare amendament, în afară de cazul în care adoptarea unuia
exclude acceptarea celorlalte (art. 110 RS).

4.1.2.6. Votarea proiectului sau a propunerii de lege

Votul final asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative are loc după dezbaterea
generală (care, la Senat, include şi discuţia pe texte), iar în cazul Camerei Deputaţilor, după
votul pe articole.
La Camera Deputaţilor votul poate fi deschis (prin mijloace electronice, ridicarea
mâinii sau prin apel nominal) sau secret (cu bile). Votul deschis se exprimă, de regulă, prin
mijloace electronice. Celelalte modalități de vot deschis se aprobă de Cameră, la propunerea
preşedintelui de şedință sau a unui lider de grup (art. 122 alin. 1 şi 2 RCD). În cazul Senatului,
votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, apel nominal, sau
electronic, iar cel secret prin bile sau electronic (art. 135-137 RS)84.

84
Acest ultim text prevede şi posibilitatea votului secret prin buletine de vot, însă numai în cazul alegerii sau
numirii în unele funcţii.

56
 Pentru adoptarea prin vot a legilor, prima condiţie este întrunirea cvorumului. Cvorumul
pentru adoptarea actelor juridice de către Camere este majoritatea membrilor (art. 67).85
Stabilirea rezultatelor votării se face în funcţie de majoritatea necesară pentru adoptarea
actului normativ emis de Parlament. Majoritatea poate fi simplă, absolută şi calificată.86
Majoritatea simplă este cea raportată la numărul deputaţilor sau senatorilor prezenţi. Când
reclamă o asemenea majoritate, legea noastră fundamentală cuprinde formularea „majoritatea
membrilor prezenţi” (ca în art. 76 alin, (2)). Cu alte cuvinte, oricâţi parlamentari ar fi prezenţi
la şedinţa unei Camere (cu condiţia să fie respectat cvorumul prevăzut de art. 67), legea (în
acest caz, o lege ordinară) este adoptată de acea Cameră dacă majoritatea acestora votează
pentru. Această majoritate este fluctuantă, în funcţie de numărul parlamentarilor prezenţi. 87
Majoritatea absolută (Constituţia foloseşte formula „votul majorităţii membrilor celor două
Camere” – art. 76 alin. (1)) se raportează la numărul total de membri, indiferent câţi ar fi
prezenţi la şedinţa Camerei. Această majoritate este constantă, pe toată durata legislaturii.88
Majoritatea calificată este mai mare; poate fi de două treimi (în cele mai multe cazuri – la
noi, în cazul revizuirii Constituţiei, sau al adoptării legilor de aderarea a României la tratatele
constitutive ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord). 89Majoritatea calificată
poate fi şi mai mare: la adoptarea unei legi constituţionale, în şedinţă comună a celor două
Camere (în urma eşecului procedurii de mediere) 90, unde Constituţia reclamă o majoritate de
trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Observăm că în toate cazuri când reclamă a
majoritate calificată, Constituţia raportează această majoritate la numărul total al deputaţilor şi
senatorilor (şi nu la numărul parlamentarilor prezenţi).
Legile constituţionale se adoptă cu majoritate calificată: votul a două treimi din numărul
membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu votul majorităţii membrilor
prezenţi ai celor două Camere (art. 76, alin. (1) şi (2)).

85
Pentru legislatura 2016-2020, acest cvorum este de 165 (la un total de 329 deputaţi, conform site-ului Camerei
Deputaţilor, < http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura2015.gp?idl=1 >, consultat ultima oară la 23 aprilie 2020),
iar pentru Senat de 69 (la un total de 136 de senatori, conform https://www.senat.ro/EnumGrupuri.aspx,
consultat ultima oară tot la 23 aprilie 2020).
86
Vezi Ştefan Deaconu, op. cit., p. 200.
87
De exemplu, la Camera Deputaţilor, dacă sunt prezenţi 165 de deputaţi, o lege ordinară se consideră adoptată
dacă 83 au votat pentru, iar dacă sunt prezenţi toţi cei 329 de deputaţi, este nevoie de 165 de voturi.
88
De exemplu, la Camera Deputaţilor, unde cvorumul este în prezent (2020) de 165 de deputaţi (din 329), pentru
adoptarea unei legi organice (în condiţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie) este necesar votul a 165 de deputaţi,
indiferent câţi sunt prezenţi la şedinţa camerei – 165 (caz în care toţi trebuie să voteze pentru) sau mai mulţi, ori
chiar toţi 329.
89
Art. 151alin. (1), art. 148 alin. (1) şi respectiv art. 149 din Constituţie.
90
Pentru procedura de mediere, vezi mai jos, la proceduri legislative speciale – procedura adoptării legilor
constituţionale.

57
 Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie întrunită la
votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte discutarea pe articole a
textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale91.
În privinţa legilor, fie ele ordinare sau organice, prima Cameră sesizată trebuie să se
pronunţe92 în termenul stabilit de Constituţie (45 de zile, termen general şi 60 de zile în cazul
codurilor şi a legilor de complexitate deosebită) 93 După expirarea acestui termen, proiectul de
lege sau de propunere legislativă se consideră a fi aprobate94 („aprobare tacită”).

4.1.2.7. Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată

O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege sau o

propunere legislativă conţine dispoziţii din categorii de domenii diferite, unele intrând în
competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, iar altele în cea a Senatului. De exemplu o
lege privind ratificarea unui tratat internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor),
poate cuprinde şi dispoziţii penale (reclamând o lege organică, conform art. 73 alin. (3), litera
h); prima Cameră sesizată fiind în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie, dispoziţiile alin.
(4) din art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competenţa decizională a primei Camere
sesizate95 (şi ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă
conform alin. (1) în domeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră
este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima
Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci pentru exemplul ales
de noi al ratificării unui tratat internaţional a cărui lege de ratificare care modifică legea
penală, prima Cameră sesizată va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi
dispoziţii în privinţa cărora această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră de
reflecţie); în privinţa acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi
atribuţiile de primă Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă definitive. Legea
de ratificare va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaţilor), şi va fi
trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu versiunea

91
Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 04noiembrie 1997 şi în
Culegerea de decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la pp. 64 şi urm.
92
Fie în sensul adoptării proiectului sau a propunerii legislative, fie în sensul respingerii.
93
În cazul legilor de aprobare a ordonanţelor de urgenţă, acest termen este de 30 de zile (art. 115 alin. (5), teza
penultimă).
94
Art. 75 alin. (2) din Constituţie.
95
În exemplul ales de noi, este vorba de dispoziţiile cu caracter penal (în competenţa decizională a Camerei
Deputaţilor); această Cameră este însă Cameră de reflecţie (=prima Cameră sesizată) pentru legea respectivă, în
ansamblul său (ne reamintim că am presupus că este o lege de ratificare a unui tratat internațional).

58
stabilită de Camera Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter penal din legea de
ratificare (în privinţa cărora, după cum am văzut, competenţa decizională revine celeilalte
Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe care Senatul le-a adoptat în
privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa cărora îi revin atribuţii de decizie). Dacă Senatul
modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa cărora are doar atribuţii de Cameră de reflecţie),
proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor, care va decide, în procedură de urgenţă, evident
exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa cărora are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)). Putem
observa că într-o asemenea situaţie avantajul eliminării aşa zisei „navete legislative” 96 dintre
cele două Camere ale Parlamentului dispare în mare măsură. Vechii proceduri legislative de
dinainte de revizuire i-a fost reproşată tocmai durata prea lungă a adoptării legilor, 97 aspect
care se voia eliminat prin introducerea mecanismului destul de complicat al articolului 75.
Totuşi se poate constata că situaţiile de „navetă legislativă” sub imperiul acestui articol sunt
mult mai rare şi pot fi, de cele mai multe ori, rezolvate mai rapid.

4.1.2.8. Semnarea legii de către preşedintele Camerei şi trimiterea spre

promulgare

Prin adoptare de către Camera decizională, proiectul de lege sau propunerea

legislativă devine lege. Aceasta trebuie semnată de preşedintele fiecărei Camere, sau de
vicepreşedinte în cazul în care şedinţa la care a fost adoptată a fost prezidată de către acesta
din urmă (în condiţiile art. 35 şi 132 RCD şi respectiv 58, 145 şi 147 RS). Semnătura atestă
respectarea procedurii de elaborare a legilor.98 După semnare legea se depune la secretarul
general al Camerei Deputaţilor (în cazul în care aceasta este cameră decizională), în vederea

96
“Naveta legislativă” priveşte situaţia în care un proiect de lege este trimis de la o cameră la alta, în cazul în
care acestea aveau poziții diferite în privinţa adoptării legii. În unele sisteme bicamerale, aceste trimiteri şi
retrimiteri se pot repeta de mai multe ori. În sistemul constituţional românesc anterior revizuirii din 2003,
conform art. 75 (în vechea numerotare a articolelor – text abrogat în urma revizuirii), adoptarea legii se făcea de
către fiecare Cameră, începând cu cea la care a fost depus proiectul mai întâi. Dacă a doua Cameră respingea
proiectul de lege, acesta era trimis primei Camere, pentru o nouă dezbatere. Respingerea de către aceasta din
urmă era definitivă. Per a contrario, rezulta că adoptarea (şi nu respingerea) de către această din urmă cameră
(care-şi menţine poziţia iniţială, favorabilă) a proiectului de lege ducea la o retrimitere către Camera care a
respins proiectul. Aceasta putea să-l adopte, sau să-l respingă a doua oară, caz în care ”naveta legislativă”
reîncepea.
97
Această durată era mărită şi prin procedura de mediere (art. 77 din Constituţie, anterior revizuirii – text abrogat
în urma revizuirii). Medierea survenea în cazul în care ambele Camere adoptau proiectul de lege, dar în versiuni
diferite (de exemplu: un amendament a fost aprobat de una din Camere, dar nu de cealaltă). Atunci se constituia
o comisie comună (de mediere), care redacta o versiune comună (prezentată în raportul de mediere). Dacă nu se
ajungea la o asemenea versiune comună, sau dacă una din Camere respingea raportul, proiectul era adoptat de
ambele Camere, în şedinţă comună, cu respectarea majorităților necesare legilor organice sau respectiv, celor
ordinare.
98
Muraru şi Tănăsescu, Dr. const., II, ed. a 14-a, 2013, nr. 460 la p. 231.

59
exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale – sub aspectul controlului anterior de
constituţionalitate, prevăzut de art. 146, lit. a) din Constituţie – şi se comunică, cu 5 zile
înainte de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, precum
şi Avocatului Poporului. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de 2
zile (art. 15 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 (Legea Curţii Constituţionale), republicată; vezi şi
art. 132 alin. 3 RCD).99 Pentru situaţia în care Senatul este cameră decizională, Regulamentul
acestei Camere prevede doar ipoteza adoptării fără modificări a unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative primite de la Camera Deputaţilor, când textul adoptat, semnat de
preşedintele Senatului (sau de vicepreşedinte) va fi depus la secretarul general al Senatului în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale şi transmis Camerei
Deputaţilor pentru îndeplinirea formalităţilor de promulgare. Nu se precizează termene
(oricum acestea sunt stabilite prin lege), dar se menţionează că depunerea la secretarul general
se face numai în zilele în care Senatul lucrează în plen (art. 147 RS).
La expirarea termenului, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare,
de către preşedintele Camerei Deputaţilor.

4.1.2.9. Promulgarea legii

Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77, alin. (1) din Constituţie). Se
pune în acest caz întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs
de 20 de zile de la primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii
(eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent
soluţia ar fi neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în
vigoare. A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui un drept de veto
legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care a înţeles să acorde
Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza
Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată o
prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar şi în cazul reexaminării,
Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecţiilor Preşedintelui – legea în aceeaşi formă cu
aceeaşi majoritate.

99
Sesizarea Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate, anterior promulgării legii, de către
autorităţile sau persoanele menţionate de art. 146 lit. a), reclamă ca acestea să dispună de un interval de timp
rezonabil. Acest termen (pe care legea l-a fixat la 5 zile pentru procedura legislativă normală şi la 2 zile pentru
procedura de urgenţă) este necesar de exemplu, pentru a întruni un număr de 50 de semnături ale deputaţilor care
ar susţine obiecţia (în cazul sesizării CCR de către deputaţi), pentru a identifica elementele de
neconstituţionalitate, dar mai ales pentru a argumenta riguros neconstituţionalitatea în actul de sesizare.

60
 Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii. Preşedintele
mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 146, lit. a)). Se pune problema
dacă Preşedintele poate, după reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituţională, în baza
art. 146, lit. a). Se mai poate pune problema dacă Preşedintele poate solicita reexaminarea
după ce a primit decizia Cutii Constituţionale de constatare a constituţionalităţii legii. În
ambele cazuri, soluţia este, credem, afirmativă100. Primind legea reexaminată sau declarată
constituţională de Curtea Constituţională, Preşedintele va trebui să o promulge în termen de
10 zile (art. 77, alin. (3)).

4.1.2.10. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial al

României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul
Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o zi pentru ca un exemplar al
publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai îndepărtate localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi
necesară pentru ca magistraţii sau funcţionarii ce vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care
intră sub incidenţa dispoziţiilor sale să poată lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii.
Aşadar după expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană
interesată a avut timpul necesar pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Oficial şi a lua
la cunoştinţă noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a
zilei apariţiei Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a
ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării101.
Publicarea legilor este asigurată de Regia Autonomă a Monitorului Oficial,102 aflată
încă de la înfiinţare (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza) în subordinea reprezentanţei
naţionale (iar de când avem parlament bicameral, a Camerei Deputaţilor). Prin OUG nr. 36/27
iunie 2012,103 Regia trece în subordinea Guvernului României. Transferul este sau pare
justificat prin considerente de ordin practic (actele Guvernului – hotărâri şi ordonanţe –ale
ministerelor, precum şi ale celorlalte autorităţi publice centrale sunt mult mai numeroase şi

100
Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.
101
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi
comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69.
102
Vezi Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în M.Of. I, nr.
470/8 iulie 2009.
103
M.Of. I, nr. 436/27 iunie 2012. Ordonanţa a fost aprobată prin Legea nr. 74 din 28 martie 2013 (M.Of. I, nr.
178 din 1 aprilie 2013)

61
voluminoase decât cele ale Parlamentului), însă are grave repercusiuni pe plan simbolic: prin
pierderea de către Parlament a prerogativei de a-şi edita legile pe care le adoptă, reprezentanţa
naţională este pusă într-o postură încă şi mai defavorabilă decât înainte faţă de puterea
executivă.
În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor autorităţi
publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt lipsite de obiect înainte
de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din Legea nr. 92/1992
privind organizarea judecătorească104 (abrogată din 2004) se dispunea punerea în aplicare a
prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea
în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor de la data de 1 iulie 1993, şi nu de
la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite ale intrării în
vigoare a anumitor dispoziţii legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp. Alteori, caracterul
complex al unor reglementări de amploare (mai ales în cazul codurilor) reclamă un interval
lung de timp pentru intrarea în vigoare a noilor dispoziţii. Astfel noul Cod penal a fost adoptat
în 2009 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.105
În cazul legilor de ratificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca ratificarea să
survină anterior intrării în vigoare a tratatului 106. De asemenea tratatul produce efecte pe
planul dreptului internaţional faţă de România, abia în urma depunerii instrumentului de
ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de ratificare. În această privinţă trebuie
să se facă distincţia între efectele de drept intern şi cele internaţionale ale tratatului. Odată cu
ratificarea, tratatul dobândeşte forţă juridică în dreptul intern conform art. 11 alin (2) din
Constituţie şi aceasta indiferent de împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost
depus de către autorităţile române sau tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

4.1.4. Proceduri legislative speciale

4.1.3.1. Reexaminarea legii

Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în două situaţii:

104
Această lege opera o amplă restructurare a sistemul judiciar, printre altele prin reintroducerea curţilor de apel
(desfiinţate în 1948).
105
Legea nr. 278/2009 privind Codul penal (M.Of. I, nr. 510 din 24 iulie 2009).
106
Este cazul tratatelor multilaterale, unde de regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după
depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină
anterior întrunirii acestui număr.

62
 - în cazul în care Preşedintele României solicită acest lucru, în baza
art. 77, alin. (2) şi
- în cazul în care Curtea Constituţională, sesizată conform art. 146,
lit. a) a declarat una sau mai multe dispoziţii din această lege, ori
întreaga lege ca fiind neconformă Constituţiei.
Reexaminarea efectuată la cererea Preşedintelui României este reglementată de
dispoziţiile art. 136 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, ale art. 151 din
Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea
cererii de reexaminare. În Camera Deputaţilor, reexaminarea se face pe baza unui nou raport
întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va cuprinde propuneri referitoare la cererea de
reexaminare. Regulamentul Senatului este mai succint în această privinţă: în art. 151 alin. 2 se
precizează doar că reexaminarea se face cu respectarea procedurii legislative.
Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeaşi versiune, după cum pot modifica
dispoziţiile vizate de cererea de reexaminare. Caracterul Parlamentului de unică autoritate
legiuitoare (art. 61, alin. (1)) nu abilitează însă legiuitorul să modifice, în urma reexaminării,
chiar şi dispoziţiile care nu au fost avute de vedere de Preşedinte în cererea de reexaminare.
Exercitarea puterii legiuitoare într-un stat de drept trebuie să respecte limitele stabilite de
Constituţie, inclusiv respectarea procedurii legislative. Ca atare, o normă juridică, pentru a
deveni reglementare pozitivă cu forţa juridică a legii, trebuie să treacă prin toate etapele
procesului legislativ, începând cu iniţiativa legislativă, şi nu poate fi inserată în ultimul
moment într-un text de lege aflat în curs de reexaminare. În concepţia Curţii Constituţionale,
Parlamentul poate lua orice decizie (de admitere, respingere, sau de modificare ori completare
a textelor de lege supuse reexaminării Parlamentul, dar are obligația de a dezbate legea în
limitele cererii de reexaminare, analizând rând pe rând motivele invocate de Președinte,
analiză care trebuie să se desfăşoare în limitele mecanismului procedural deschis prin cererea
de reexaminare).107
Constituţia nu prevede ca adoptarea legii în urma reexaminării (la cererea Preşedintelui)
să se facă cu o majoritate specială; vor fi aplicabile în acest caz, dispoziţiile generale ale art.
76.
Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de constituţionalitate este
reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituţiei, care stabileşte că în cazul constatării

107
Decizia nr. 483 din 12 iulie 2018 (M.Of,. I, nr. 636 din 20 iulie 2018) paragraful 24; vezi şi deciziile nr. nr.63
din 13 februarie 2018, paragrafele 47—48 (M.Of,. I, nr. 201 din 6 martie 2018); nr. nr.334 din 10 mai 2018
(M.Of,. I, nr. 455 din 31 mai 2018); nr.624 din 26 octombrie 2016, paragrafele 26—27 (M.Of. I, nr.937 din 22
noiembrie 2016); nr.30 din 27 ianuarie 2016, paragrafele 10—14)M.Of. I, nr.117 din 16 februarie 2016).

63
neconstituţionalităţii legii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective,
pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de constatare a
neconstituţionalităţii (să înlăture „obiecţia de neconstituţionalitate), prin votul a două treimi
din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune a legii fundamentale).
În cei aproape 12 ani scurşi între adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia, nici o
dispoziţie din lege declarată neconstituţională pe calea controlului anterior de
constituţionalitate nu a fost confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1) (vechea
redactare).

4.1.3.2. Legile de ratificare a tratatelor internaţionale

Ratificarea tratatelor internaţionale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din Constituţie, care
stabileşte că “Preşedintele României încheie tratate internaţionale, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”. Este de precizat că dispoziţia
menţionată nu priveşte toate tratatele la cer România este parte (în accepţiunea acordată
termenului de tratat de art. 1, lit. a) din Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena,
la 23 mai 1969108), ci doar tratatele “încheiate în numele României”, tratate care necesită
ratificarea. Reglementările de detaliu în această privinţă le întâlnim în Legea nr. 590/22
decembrie 2003 privind încheierea şi ratificarea tratatelor.109
Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente. Parlamentul poate însă
exclude sau limita aplicarea faţă de România a unor clauze ale tratatului sau poate stabili că
doar o anumită interpretare a unor dispoziţii din tratat va lega România, şi va face acest lucru
prin formularea unor rezerve sau declaraţii care vor însoţi instrumentul de ratificare.
Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul şi obiectul tratatului şi să fie acceptate de către
celelalte părţi. Tratatul se adoptă cu majoritatea simplă sau calificată, în funcţie de
împrejurarea dacă domeniul său de reglementare intră sau nu în domeniul rezervat prin
Constituţie legii organice. Tratatele care cuprind clauze contrare Constituţiei nu pot fi
ratificate decât după revizuirea legii fundamentale (art. 11 alin (3))..

108
Conform dispoziţiei citate, prin “tratat” se înţelege “un acord internaţional, încheiat în scris între state şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară”.
109
M.Of. I, nr. 23/12 ianuarie 2004.

64
 4.1.3.3. Legile bugetare

Este vorba de legea bugetului de stat şi de legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Aceste legi nu pot fi iniţiate de parlamentari şi nici de către cetăţeni; art. 138, alin. (2) din
Constituţie stabileşte elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern. Dezbaterea şi
adoptarea acestor legi se face în şedinţă comună a celor două Camere (art. 65, alin. (2), lit.
b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete (art. 138, alin. (3)).
Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de ordonanţe în domeniul bugetar110.

4.1.3.4. Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor

Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice, delegarea

legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul separaţiei
puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin. (1), Parlamentul
este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise (conform art. 107, alin. (2)), în
baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de art. 114, alin. (4).
Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a Guvernului în
prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă, Guvernul să
reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă 111. Dat fiind faptul că
în Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit domeniu distinct rezervat
legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa – după cum s-a subliniat în literatura de
specialitate112 - doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru care s-a dat delegarea este
expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în respectivul domeniu al delegării a
intervenit deja o reglementare prin lege.
Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative,

110
G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.
111
Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995, citată în I.
Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5.
112
I. Deleanu, Instituţii…, p. 341.

65
până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o cere.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi
articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de limitarea
precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern.
Limitele acestea constau în:
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în
care se pot adopta ordonanţele (art. 115 alin. (1));
- interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în
domeniul rezervat legii organice (art. 115 alin. (1));
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la
care se pot emite ordonanţele(art. 115 alin. (2));
- posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre
aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare(art. 115 alin. (3) teza 1);
- sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării
termenului menţionat mai sus(art. 115 alin. (3) teza a doua).

Aceste limite operează însă numai în privinţa ordonanţelor „simple”, adică a

ordonanţelor emise în temeiul unei legi de abilitare, nu însă şi în privinţa ordonanţelor de
urgenţă.
Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa, chiar şi pe
durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile prevăzute în legea de
abilitare113. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi atunci când în domeniul ce
constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri legislative aflate în
dezbaterea Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariţiei unor reglementări paralele,
practic simultane. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens că “Parlamentul, în calitate de
unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu
respectarea dispoziţiilor art. 114 [=art. 115, în noua numerotare], alin. (1) din Constituţie,
chiar şi în cazul în care a început dezbaterea unor proiecte sau propuneri legislative având
acelaşi obiect sau un obiect asemănător”. 114

113
Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina Constituţiei din 1991,
în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu,
Instituţii…, p. 342
114
Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29. 07. 1999 şi
reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru o opinie critică, vezi I.
Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.

66
 Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste dispoziţii o
reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie extraordinară”. În vechea redactare a
acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de urgenţă era condiţionată de survenirea unui „caz
excepţional”. Or, excepţia, prin natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire 115; o
definire a excepţiei constituie o antinomie. Este însă posibilă determinarea punctuală a
anumitor cazuri ca fiind sau nu excepţionale, şi prin urmare, ca justificând – sau nu –
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă116. Consecinţa acestei incertitudini a fost faptul că în
ultimul deceniu Guvernul a preferat frecvent calea mai simplă şi mai rapidă a emiterii unei
ordonanţe de urgenţă, invocând adesea fără temei existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în
cursul unui an asemenea „cazuri excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce
practic reprezenta o uzurpare a funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”.
Termenul de „situaţie extraordinară” are rolul de a sublinia mai apăsat caracterul de excepţie
al împrejurărilor în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege;
în plus este menţionat expres elementul urgenţei: situaţiile extraordinare trebuie să fie de aşa
natură, încât reglementarea lor să nu poată fi amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva
urgenţa în cuprinsul ordonanţei constituie o garanţie în plus a respectării normelor
constituţionale. Domeniul în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin
nou inseratul alineat (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.„
O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea momentului
intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu preciza decât faptul că
115
O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu: “…’ cazul
excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să
întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând din acest motiv şi în lipsa altor
mijloace constituţionale imediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile
îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în
‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 346.
116
Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211/8 iunie 1998 şi în
Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1998, pp. 1174-1177, la p. 1176), se stabileşte: “cazul excepţional are
un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări,
este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De
aceea, în nici un caz nu constituie un caz excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la
actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, prin care
acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de
guvernare, reglementarea prin lege de către Parlament,a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”

67
intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de către Parlament”.
În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma publicării ordonanţelor în Monitorul
Oficial al României (condiţie a cărei neîndeplinire atrăgea conform dispoziţiilor art. 107
[vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistenţa ordonanţei), dacă – şi numai dacă! –
ordonanţa a fost depusă anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca
ordonata să fie publicată anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este
necesar ca în textul ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu,
ulterioară depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid
ordonanţele depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4),
fraza a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu
se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a
ordonanţelor de urgenţă avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului
mare de ordonanţe de urgenţă.
În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura supunerii spre
aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de specialitate 117. Noua versiune a
legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin dispoziţiile art. 115, alin. (5), care
prevede în acest sens că: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa
spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se
convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în
termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra
ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de
asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii
organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea priveşte
stabilirea unor termene precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) şi dezbaterea asupra
ordonanţei (30 de zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se
pronunţe „în procedură de urgenţă”
Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în literatura
juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de urgenţă în domeniile
rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la această posibilitate,
dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o excepţie la excepţie”. Elaborând
proiectul legii noastre fundamentale, experţii Comisiei constituţionale au avut în vedere
117
Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa
Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 345-353, la p.
347.

68
adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai în situaţiile în care Guvernul s-ar fi aflat în
imposibilitate de a obţine în timp util o lege de abilitare 118, fără să anticipeze evoluţia – ce le-a
contrazis aşteptările – în domeniul practicii noastre politice şi constituţionale. În fapt,
Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă
reglementând domenii rezervate prin Constituţie legii organice 119, fără ca Parlamentul să le
respingă pe acest considerent ori ca instanţa noastră constituţională să le declare
neconstituţionale120. În prezent problema este eliminată: interdicţia adoptării ordonanţelor de
urgenţă în domeniile menţionate în art. 115, alin. (6) are semnificaţia unei permisiuni
implicite de a emite ordonanţe de urgenţă în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice,
evident cu condiţia respectării condiţiilor din alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

4.1.3.5. Adoptarea legii în condiţiile asumării răspunderii Guvernului

potrivit art. 114

Guvernul îşi poate asuma răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, întrunite
în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege (art. 114, alin. (1)). Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în
termen de trei zile de la prezentarea proiectului de lege (ori a programului sau a declaraţiei
menţionate în alin. (1)) a fost votată în condiţiile art. 113. Moţiunea de cenzură poate fi
iniţiată şi de parlamentari care au mai semnat o altă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. În
cazul în care nu a fost depusă nici o moţiune de cenzură în termenul menţionat sau dacă o
asemenea moţiune a fost respinsă, proiectul de lege se consideră adoptat. În vechea redactare
a Constituţiei, unui asemenea proiect de lege nu se puteau aduce amendamente; Parlamentul
trebuia să opteze între adoptarea fără modificări a proiectului de lege şi demiterea Guvernului.
În prezent, Parlamentul poate amenda proiectul de lege, însă amendamentele trebuie
aprobate de Guvern (art. 114, alin. (3)).
Legea adoptată pe această cale poate fi însă supusă controlului anterior de
constituţionalitate în baza art. 146, lit. a). Teoretic, este însă posibil ca legea să fie totuşi
modificată121; conform textului constituţional, în cazul în care Guvernul nu a fost demis,
118
Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai Constantinescu, Ion
Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion Vida, Constituţia României,
comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’, Bucureşti, 1992, p. 256.
119
Un exemplu în acest sens: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/ 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de
asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, reglementează
relaţii din domeniul rezervat, prin art. 73, alin. (3), lit. e), legii organice.
120
Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344.
121
Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 190.

69
proiectul de lege “se consideră adoptat” nu însă promulgat şi cu atât mai puţin intrat în
vigoare. Ca atare, Preşedintele României poate, anterior promulgării, să ceară reexaminarea
de către Parlament a legii, prilej ca care Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare poate
efectua modificările pe care le consideră necesare sau oportune. O asemenea situaţie
reprezintă de fapt o modalitate prin care Preşedintele României “exercită funcţia de mediere
între puterile statului” (art. 80, alin. (2), fraza a 2-a), eliminând tensiunile ce se pot acumula
între legislativ şi executiv.

4.1.3.5. Procedura de urgenţă

Conform dispoziţiilor art. 74, alin. (3) Parlamentul poate, la cererea Guvernului sau
din proprie iniţiativă, să adopte proiecte sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă
stabilită de regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile incidente acestei proceduri se găsesc în
art. 114-119 RCD şi, respectiv, în art. 111-116 RS. Proiectele de lege referitoare la
armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei, precum
şi ordonanţele emise de Guvern în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie se supun de drept
aprobării Camerelor în procedură de urgenţă (art. 114 alin. 3 RCD; art. 112 RS). De
asemenea, în procedură de urgenţă se dezbat şi se adoptă proiectele de legi şi propunerile
legislative pe care o Cameră le-a adoptat ca primă Cameră sesizată şi care conţin o prevedere
ce intră în competenţa ei decizională, prevedere neînsuşită de cealaltă Cameră, care a retrimis
proiectul spre o nouă dezbatere.122 În fine, în cazul Senatului, se mai supun de drept dezbaterii
şi adoptării în procedură de urgenţă şi proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei
României în calitate de membră NATO (art. 112 lit. e) RS).123
Adoptare cu celeritate a proiectelor de lege şi a propunerilor legislative în regim de
urgenţă se manifestă prin următoarele reguli speciale:
- depunerea mai rapidă a amendamentelor şi a avizului Consiliului
Legislativ, precum şi depunerea, într-un termen stabilit anume, de către Biroul
permanent al Camerei, a raportului comisiei sesizate în fond (art. 115 RCD; art.
113 RS);

122
Este ipoteza prevăzută de art. 75 alin. (3) din Constituţie. Vezi mai sus, Procedura legislativă, punctul 8
(Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată).
123
Această prevedere este cuprinsă doar în Regulamentul Senatului, nu şi în cel al Camerei Deputaţilor.
Explicaţia constă în aceea că legile respective sunt de competenţa decizională a Camerei superioare (art. 75 alin.
(1)), ca măsuri legislative ce rezultă din aplicarea tratatelor.

70
 - înscrierea cu prioritate a proiectului de lege, a propunerii legislative
sau a prevederilor care urmează a fi adoptate prin procedura de urgenţă, în proiectul
ordinii de zi a Camerei (art. 116 RCD; art. 113 alin. 3 RS);
- alocarea unui interval de timp mai mic pentru dezbaterile generale
în Camera Deputaţilor (un grup parlamentar poate interveni o singură dată, durata
luării de cuvânt a reprezentantului nu poate depăşi 5 minute, respectiv un minut
pentru deputaţii neafiliaţi); totodată dezbaterea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative în procedură de urgență nu poate depăşi durata de timp
aprobată de Cameră, (art. 117 alin. 1 şi art. 119 RCD);
- stabilirea unui termen de 30 de zile, înlăuntrul căruia Senatul
trebuie să se pronunţe asupra proiectelor de lege sau a propunerilor legislative
adoptate prin procedură de urgenţă (art. 114 RS);

4.1.3.7. Procedura în situaţiile excepţionale

În situaţii excepţionale, constatate de către autorităţile abilitate, precum epidemiile,

pandemiile, fenomenele naturale extreme, cutremure, acte de terorism şi alte situaţii care fac
imposibilă prezenţa parlamentarilor la sediul Parlamentului) şedinţele – atât ale plenului, cât
şi ale birourilor permanente, ale comisiilor permanente sau ale comitetelor liderilor de grupuri
parlamentare – se vor desfăşura prin mijloace electronice. Procedura este aprobată de biroul
permanent al fiecărei Camere. Tot biroului permanent al Camerei îi revine atribuţia de a
decide declararea unei asemenea situaţii excepţionale, după consultarea Comitetului liderilor
grupurilor parlamentare (art. 1271 RCD şi respectiv 1101 RS).124
Este de remarcat că atribuţia declarării situaţiei excepţionale – în accepţiunea textelor
regulamentare evocate – fie ea şi circumscrisă aplicării procedurilor speciale stabilite de
aceste dispoziţii din Regulamente, ridică probleme de constituţionalitate. În mod normal,
stările excepţionale (numite „stare de asediu”, „stare de urgenţă” sau „stare de necesitate”)
sunt declarate de autorităţile executive. Conform constituţiei în vigoare, starea de asediu şi
starea de urgenţă (considerate „măsuri excepționale”) sunt instituite de Preşedintele României
și încuviinţate de Parlament (art. 91). Această încuviinţare este stipulată ca mijloc de control
contra unor eventuale abuzuri din partea executivului. Declararea unei situaţii excepționale în

124
Aceste articole au fost inserate în regulamente prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 7 din 2 aprilie 2020 şi
respectiv Hotărârea Senatului nr.16 din 26 martie 2020.

71
mod independent de decizia executivului – chiar dacă vizează doar activitatea internă a
Camerelor Parlamentului – contravine textului Constituţiei.
Pe durata situaţiei excepţionale, se pot dezbate şi vota prin mijloace electronice doar
actele normative care sunt strâns legate de această situaţie excepţională. La propunerea
comitetului liderilor se poate suplimenta ordinea de zi şi cu alte acte normative urgente (art.
1131 RCD).
Procedura aplicabilă proiectelor de legi sau propunerilor legislative înscrise pe ordinea
de zi125 este următoarea:
- preşedintele de şedinţă anunţă anunță titlul inițiativei legislative supusă dezbaterii;
- se limitează luările de cuvânt în cadrul dezbaterilor generale (2 reprezentanţi ai
fiecărui grup parlamentar, maximum 6 minute pentru fiecare grup parlamentar,
precum şi un reprezentant al deputaţilor neafiliaţi, pentru cel mult 2 minute, la
Camera Deputaţilor, iar la Senat un singur reprezentant al fiecărui grup
parlamentar, 2 minute; reprezentatul senatorilor neafiliați maximum un minut);
- procedura de modificare a ordinii de zi şi de susţinere a amendamentelor este mai
expeditivă, conferindu-se un rol mai pronunţat Comitetului liderilor de grupuri
parlamentare (însă doar la Camera Deputaţilor);
- după încheierea dezbaterilor generale asupra fiecărei iniţiative legislative înscrise
pe ordinea de zi urmează votul final.126

§ 4. 2. Alte acte ale Parlamentului

4.2.1. Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte:

- pot reprezenta atât manifestarea voinţei Parlamentului cât şi
emanaţia voinţei unei singure Camere;
- sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea
a adoptării legilor;

125
Art. 1131 RCD, şi respectiv art. 1101 RS.
126
Pentru Senat, Regulamentul mai precizează: „Se va supune unui singur vot raportul [comisiei sesizate în
fond], în întregime, și inițiativa legislativă. Această procedură de desfășurare a votului final poate fi modificată
de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare” (art. 1101, pct. c) tezele ultime).

72
 - au o forţă juridică inferioară legilor;
- pot cuprinde atât dispoziţii cu caracter normativ cât şi – foarte
frecvent de altfel – dispoziţii cu caracter individual;
- nu sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională, cu excepţia acelor hotărâri prin care se adoptă
regulamente ale Parlamentului.
Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când Constituţia prevede
adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privinţa acordării încrederii
Guvernului şi programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2) şi (3)), fără a prevedea în
acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunţa printr-o hotărâre.

4.2.2. Moţiunile Parlamentului

Moţiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică 127 – o subspecie a
hotărârilor. Moţiunile pot fi simple sau de cenzură. Moţiunea simplă reprezintă actul prin
care Parlamentul128 sau una din Camere îşi exprimă poziţia într-o anumită problemă de
politică internă sau externă, ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări. (art. 163 alin. 1 RS).129 Ele pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi şi, respectiv,
de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Semnatarii unei moţiuni nu mai pot promova o
nouă moţiune în aceeaşi problemă până la încheierea dezbaterii moţiunii respective (art. 185
RCD şi art. 165 RS). Moţiunile privind probleme de politică externă se dezbat numai însoţite
de avizul comisiei de specialitate. Adoptarea moţiunilor se face cu votul majorităţii
deputaţilor (respectiv, senatorilor) prezenţi (art. 188 RCD; art. 168 alin. 1 RS). Spre deosebire
de hotărâre – care are în principiu întotdeauna efecte juridice interne (putând doar în subsidiar
efecte externe) – moţiunea poate avea importante efecte de ordin extern.
Moţiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale Parlamentului, având
trăsături ce o disting de celelalte moţiuni (moţiunile simple). Ele se adoptă de Camera
Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi

127
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
128
În prezent, în Regulamentul activităţilor comune ale celor două Camere sunt prevăzute doar moţiunile de
cenzură. Prin urmare, Parlamentul nu ar putea adopta moţiuni simple, în şedinţă comună (până la o eventuală și
puțin probabilă modificare a Regulamentului).
129
Este de observat că doar Regulamentul Senatului defineşte moţiunea simplă. Regulamentul Camerei
Deputaţilor reglementează condiţiile şi procedura adoptării moţiunilor (art. 185-191), fără a le defini.

73
senatorilor. Cerinţa majorităţii nu trebuie întrunită la fiecare Cameră; este suficient ca în
favoarea moţiunii să voteze majoritatea parlamentarilor. Votul poate fi atât deschis cât şi
secret130. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii şi se dezbate după trei
zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună a celor două Camere (art. 113, alin. (2)
şi (3)). În cazul respingerii moţiunii de cenzură, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură decât în situaţia în care Guvernul îşi
angajează răspunderea potrivit art. 113.

Întrebări la Capitolul III

1. Care sunt avantajele şi dezavantajele sistemului bicameral? Dar ale
celui monocameral?
2. În ce măsură poate împiedica imunitatea parlamentară funcţionarea
justiţiei? Reprezintă oare textul constituţional un impediment major
pentru tragerea la răspundere a deputaţilor şi senatorilor?
3. Ce critici ar putea fi aduse textelor constituţionale referitoare la data
alegerilor parlamentare? În ce măsură se poate respecta strict
prevederea din art. 63, alin. (1), referitoare la durata de 4 ani a
mandatului parlamentar?
4. În ce măsură pot fi eludate sau chiar modificate prin regulament
dispoziţiile constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea
Parlamentului?
5. Cum pot fi utilizate de către majoritate mecanismele procedurale ale
Constituţiei şi ale regulamentelor Camerelor? Dar de către opoziţie?

130
Comentariu la art. 112, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia
României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 340-343, la p. 342-343

74
 6. Cine joacă rolul decisiv în activitatea de redactare a proiectelor de
lege? De ce?
7. Este cu adevărat Parlamentul României „unica autoritate
legiuitoare”? Este acest lucru valabil şi în cazul altor sisteme
constituţionale?
8. Care este consecinţa politică a distincţiei dintre legi organice şi legi
ordinare?
9. În ce măsură se simplifică procesul legislativ prin procedura
consacrată de art. 75 (Sesizarea Camerelor)?
10. Există vreun criteriu urmărit de constituant atunci când a stabilit
categoriile de legi organice atribuite competenţei decizionale a
Senatului?
11. Este existenţa unei funcţii guvernamentale a Parlamentului
compatibilă cu principiul separaţiei puterilor în stat?
12. Cum apreciaţi rolul Guvernului în cazul procedurilor legislative
speciale?

În final – un text ”motivaţional” despre importanţa regulilor și a procedurilor parlamentare.

L-am preluat din recenzia scrisă de mine cărţii lui Barack Obama, Îndrăzneala de a spera.
Gânduri despre salvarea visului american, traducere şi note de Liana Stan, Editura RAO,
Bucureşti, 2008, 380 p (recenzie apărută în Analele Facultăţii – Tomul LVI (2010), nr 2, pp.
101-107)

„(…) O mare valoare sugestivă o are, în economia lucrării, prezentarea discuţiei

autorului cu senatorul Robert C. Byrd în cursul uzualei vizite de curtoazie pe care proaspăt
alesul senator de Illinois131 a efectuat-o decanului de vârstă a grupului parlamentar democrat
din Senat (probabil şi al Senatului însuşi). Sfatul dat de venerabilul senator: „’Învaţă regulile,
a spus el. Nu numai regulile, ci şi precedentele’. Mi-a arătat o serie de dosare groase din
spatele lui, fiecare cu o etichetă scrisă de mână. ‚Nu mulţi se mai obosesc să le înveţe astăzi.
Totul este atât de grăbit, senatorii atât de ocupaţi. Dar aceste reguli eliberează puterea
Senatului. Ele sunt cheile împărăţiei. / Am vorbit despre trecutul Senatului, despre
preşedinţii pe care îi cunoscuse, despre legile pe care reuşise să le treacă. Mi-a spus că mă voi
131
Barack Obama fusese ales senator de Illinois în 2004 (ceea ce l-a propulsat pe prima scenă a politicii
americane). În lucrarea recenzată (scrisă înainte de a deveni preşedinte) el îşi prezintă experienţa politică
anterioară şi activitatea de membru al Senatului SUA.

75
descurca în Senat, dar că nu ar trebui să mă grăbesc – atâţia senatori de azi deveneau obsedaţi
de Casa Albă, fără să înţeleagă că, potrivit Constituţiei Senatul este suveran, inima şi sufletul
Republicii. / ‚Atât de puţini oameni citesc astăzi Constituţia, mi-a spus senatorul Byrd,
scoţând exemplarul său din buzunarul de la piept. Am spus întotdeauna că documentul
acesta şi Biblia sunt singurele îndrumare de care am nevoie.’” (pp. 107-108). Scena
discuţiei cu vârstnicul senator democrat din Sud, exponent al tradiţiilor politice americane, are
semnificaţia unei învestituri simbolice cu legitimitate spirituală pe planul acestei tradiţii
politice americane dar şi cea a asumării continuităţii şi a exprimării de către autor a unei
profesiuni de credinţă în religia civilă americană, unde devoţiunea religioasă sinceră şi
profundă coexistă paşnic cu secularismul, iar legea fundamentală cu Sfânta Scriptură.”

Textul nu trebuie să motiveze pe cineva pentru o eventuală candidatură la funcţia de Preşedinte al

Statelor Unite – nici nu ar fi posibil, decât pentru cei care au dobândit deja prin naştere cetăţenia americană (art.
II §1 nr. 5 din Constituţia SUA)  Important este să observăm că exercitarea puterii politice – dar şi critica,
legitimă, la adresa celor care o exercită – reclamă întotdeauna o foarte bună cunoaştere a textelor relevante,
Constituţia, legile, dar şi regulamentele parlamentare.

76