Tema 6

Efectele deciziilor pronunţate de Curtea

Constituţională a României

Efectele deciziilor pronuntate de Curtea Constitutionala a României...........................1

I. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea
controlului a priori......................................................................................................2
II. Efectele deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională asupra iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei..........................................................................................4
III. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate exercitat asupra tratatelor sau altor acorduri internaţionale..........6
IV. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în exercitarea controlului
de constituţionalitate a posteriori asupra regulamentelor Parlamentului...................7
V. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în soluţionarea excepţiilor
de neconstituţionalitate...............................................................................................8
a. Efecte ex nunc...................................................................................................10
b. Efecte general obligatorii.................................................................................11
c. Efecte procedurale specifice.............................................................................14
d. Efecte substanţiale specifice …………………………………………………16
VI. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională..........................................................18
VII. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci când veghează
la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului...............................................................................................20
VIII. Efectele hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci când constată
existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României;............................................................................................20
IX. Efectele avizului consultativ dat de către Curtea Constituţională în cazul
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României..............................20
X. Efectele hotărârii Curţii pronunţate în cadrul atribuţiei sale de a veghea la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a
confirma rezultatele acestuia....................................................................................21
XI. Efectele hotărârii prin care Curtea se pronunţă asupra condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni....................................................21
XII. Efectele hotărârii prin care Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca
obiect constituţionalitatea unui partid politic...........................................................21
Anexa 22

1
Sediul materiei este dat de art.147 din Constituţie. Potrivit acestuia „Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Pe lângă această
regulă generală, efectele deciziilor Curţii Constituţionale prezintă şi unele
particularităţi, în raport cu tipul de control în cadrul căruia au fost pronunţate. Astfel:
I. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în
exercitarea controlului a priori
În acord cu prevederile 147 alin.(4) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale
emisă în cadrul atribuţiunii de la art.146 lit.a) teza întâi produce efecte general
obligatorii şi numai pentru viitor1. Întrucât decizia este emisă înainte de intrarea în
vigoare a legii, opozabilitatea erga omnes intervine faţă de acele subiecte de drept
care sunt implicate în procedura de control a priori, în cea a reexaminării şi cea a
promulgării, cu alte cuvinte decizia este opozabilă tuturor subiectelor care au un
interes în această etapă.
Anterior revizuirii Constituţiei, efectele deciziilor Curţii Constituţionale emise pe
calea controlului a priori de constituţionalitate au făcut obiectul unor largi dezbateri
doctrinare, mai ales pentru că Parlamentul, în anumite condiţii, putea înfrânge
„obiecţiile de neconstituţionalitate” ale Curţii adoptând aceeaşi lege în aceeaşi formă
cu o majoritate calificată. Ulterior revizuirii Constituţiei, dispoziţiile art.147 alin.(2)
au fost modificate, astfel încât „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc
legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii”. De acum
înainte, Parlamentul nu mai poate să înlăture decizia de neconstituţionalitate a Curţii
Constituţionale. Astfel, în cazul în care Curtea constată neconstituţionalitatea textului
de lege dedus controlului, Parlamentul va trebui în mod obligatoriu să reexamineze 2
legea în cauză şi să o pună în acord cu decizia Curţii. În acest sens, au fost modificate
şi Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului 3. De asemenea, menţionăm şi
Deciziile Curţii Constituţionale nr.419/20054 şi nr.1018/20105 prin care aceasta a
verificat dacă Parlamentul a pus de acord o lege cu o decizie anterioară a sa
pronunţată în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie. În acest fel, standardul de
referinţă a devenit decizia Curţii Constituţionale, care se impune a fi respectată de
către legiuitor în virtutea caracterului ei obligatoriu [art.147 alin.(2) coroborat cu alin.
(4) din Constituţie].

1
În cadrul controlului de constituţionalitate a priori nu se pun probleme cu privire la acest lucru, divergenţe în
doctrină existând doar cu privire la efectele pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale în cadrul controlului
concret a posteriori de constituţionalitate.
2
S-a arătat că „procedura de reexaminare a legii ca urmare a deciziei Curţii este rezultatul conflictului dintre
controlul de constituţionalitate a legii şi concepţia legicentristă ce stă la baza procesului legislativ, în temeiul căreia
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării”, a se vedea Ioan Muraru; Mihai Constantinescu – „Studii
constituţionale”, Ed.Actami, Bucureşti, 1995, p.16.
3
Hotărârea nr.23 din 11 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 12 noiembrie 2004 şi Hotărârea nr.20 din 18
noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.834 din 24 noiembrie 2004.
4
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005
5
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010

2
După cum s-a remarcat în doctrină6, nici o prevedere legală nu instituie un termen în
care Parlamentul să pună de acord dispoziţiile legale constatate ca fiind
neconstituţionale cu decizia Curţii, aceasta pentru că Parlamentul nu poate fi obligat
să legifereze, iar legea care a fost constatată ca fiind neconstituţională nu poate
produce nici un fel de consecinţe negative întrucât ea nu a intrat încă în vigoare. Într-
adevăr, atât timp cât Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării [art.61 alin.(1)
din Constituţie], numai acesta poate hotărî momentul declanşării procesului de
reexaminare a legii7. În opinia noastră, Parlamentul este obligat să reexamineze legea,
având însă posibilitatea să o lase în nelucrare, prin urmare putând să finalizeze sau nu
legea pe care o adoptase sau chiar să reconsidere legea în ansamblul ei 8. Însă
considerăm că neintrarea în vigoare a unei legi poate produce consecinţe negative,
întrucât se lasă nereglementat un anumit domeniu al relaţiilor sociale, ceea ce poate
uneori chiar să creeze prejudicii persoanelor interesate.9
În ceea ce priveşte momentul de la care decizia Curţii Constituţionale produce efecte
general obligatorii, art.147 alin.(4) teza a doua precizează in terminis că acestea se
produc de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi, prin urmare, procedura
reexaminării în Parlament trebuie demarată din acest moment. Totuşi, având în vedere
prevederile art.18 alin.(2) teza a doua din Legea nr.47/1992, republicată, se poate
discuta problema valorii juridice a comunicării făcute de către Curte preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Primului-ministru şi Preşedintelui României
[obligaţie prevăzută la teza întâi al art.18 alin.(2)] în cazul în care aceasta constată
neconstituţionalitatea legii. Neputând contraveni textului constituţional, această
comunicare făcută de către Curte are o valoare pur informativă, nicidecum nu poate
constitui momentul de la care se declanşează procedura de reexaminare10.

6
În sensul necesităţii introducerii unor termene înăuntrul cărora Parlamentul trebuie să reexamineze legea
declarată neconstituţională a se vedea, Genoveva Vrabie – „Organizarea politico-etatică a României –Drept
constituţional şi instituţii politice-”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.358.
7
în acest sens, prin Hotărârea nr.14 din 26 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.397 din 15 iunie 2010, Camera Deputaţilor a modificat art.134 din Regulamentul său,
introducând prevederi exprese cu privire la termenele şi procedura de urmat în cazul în care Curtea
Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau dispoziţii din aceasta în cadrul competenţei
sale reglementate de art.146 lit.a) din Constituţie.
8
Aceasta ca rezultat al deciziei Curţii sau ca urmare a pierderii actualităţii legii în cauză. În acest sens, a se vedea
Legea privind unele măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea
statului după 23 august 1944 care, după declararea ca fiind neconstituţionale a unor prevederi, a fost respinsă de
către Parlament ca urmare a pierderii actualităţii ei întrucât fusese adoptată Legea nr.17/1994 pentru prelungirea
sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.
9
În acest sens poate fi amintită Decizia nr.500/F/2000 a Curţii Constituţionale a Ungariei, care deşi a fost emisă în
cadrul controlului a posteriori, concret de constituţionalitate prezintă un real interes în problema pusă în discuţie.
Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei a fost sesizată cu rezolvarea unui conflict pozitiv de competenţă între
autoritatea pentru administrarea pădurilor şi cea pentru ocrotirea mediului. Curtea a arătat că nu este competentă ca
prin decizia sa să desemneze, în mod normativ, autorităţile competente pentru situaţiile ce vor apărea. În esenţă,
Curtea a hotărât că nu există conflict pozitiv de competenţă între cele două autorităţi, întrucât cea de-a doua poate
îngrădi activităţile economice ce se desfăşoară pe terenurile forestiere în măsura în care vatămă fauna sau flora
ocrotită prin lege. Însă, Curtea Constituţională a pus din oficiu în discuţie un alt aspect: dispoziţiile legale în
materie prevedeau în sarcina ministrului mediului emiterea unui ordin care să statueze în mod strict situaţiile şi
măsura în care se pot dispune asemenea măsuri de către autoritatea pentru ocrotirea mediului. În lipsa unui
asemenea ordin, dispoziţiile legale cu privire la competenţa autorităţii de mediu devin inoperante/ nu se pot
executa, iar pierderile în domeniul ocrotirii unor plante/ animale sunt iremediabile. Astfel, s-a pus în discuţie
existenţa unei stări de neconstituţionalitate prin neîndeplinirea unei dispoziţii legale. Curtea a hotărât că există o
situaţie de neconstituţionalitate prin neîndeplinirea acestei obligaţii de către ministrul mediului, ceea ce a dus la
situaţia ca autoritatea de mediu să nu îşi poată exercita competenţa în domeniul ei de activitate, devenind
inoperantă. Curtea pune în atenţia ministrului de mediu ca până la data de 31 decembrie 2001 să acţioneze în acest
sens.

3
O altă consecinţă a efectului obligatoriu al deciziei Curţii îl reprezintă respingerea ca
inadmisibilă a unei obiecţii de neconstituţionalitate invocată ulterior respingerii unei
obiecţii de neconstituţionalitate care avusese ca obiect aceleaşi prevederi legale, cu
aceeaşi motivare, respectiv invocarea aceloraşi texte din Constituţie în sprijinul
obiecţiei şi iniţiată chiar de un alt subiect decât cel care sesizase iniţial Curtea.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost adusă în discuţie problema existenţei
unei interferenţe între controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate (a se
vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr.255/2005 11 şi nr.95/200612). Spre exemplu, în
cadrul controlului a priori s-a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a unei
ordonanţe de urgenţă, precum şi neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă în sine.
Se pune problema efectelor pe care le produce o atare decizie cu privire la ordonanţa
simplă sau ordonanţa de urgenţă.
Recent, Curtea, prin Decizia nr.1039 din 9 iulie 2009 13, a statuat că „declararea ca
neconstituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului include şi
ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie”. Este prima
aplicare practică expressis verbis a Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995
după revizuirea Constituţiei din anul 2003.
În speţă, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-
o lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, texte care se regăseau, material, în corpul
ordonanţei de urgenţă. În acest caz, decizia Curţii Constituţionale ar fi fost lipsită de
eficacitate şi de caracterul său general obligatoriu dacă producea efecte exclusiv
numai cu privire la legea de aprobare, ceea ce echivala cu aplicarea în continuare a
textelor neconstituţionale din ordonanţa de urgenţă în vigoare. Astfel cum s-a arătat în
cadrul suportului de dezbateri nr.2, „de vreme ce actul normativ al Parlamentului care
ar fi trebuit să transforme soluţia normativă din legislaţia delegată într-un act
legislativ propriu-zis nu a mai intrat în vigoare, actul de delegare legislativă îşi
încetează existenţa nu ca urmare a intervenţiei Curţii Constituţionale, ci ca efect al
aplicării normei constituţionale care impune aprobarea ordonanţelor de Guvern printr-
o lege adoptată de Parlament”. Prin urmare, referirea Curţii Constituţionale la art.147
alin.(1) din Constituţie în cadrul controlului a priori de constituţionalitate vizează
modalitatea în care norma neconstituţională urmează să îşi înceteze efectele juridice –
suspendare de drept timp de 45 de zile şi, ulterior, încetarea efectelor juridice.
În consecinţă, considerăm că, în acest caz, suntem în prezenţa inadmisibilităţii
prevăzute de art.29 alin.(1) coroborat cu alin.(3) din Legea nr.47/1992, şi anume
soluţia legislativă a fost declarată neconstituţională şi prin urmare ea nu poate produce
efecte juridice, nemairegăsindu-se în dreptul pozitiv. Această opinie a fost confirmată
în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr.1640 din 10 decembrie
200914, a stabilit că Decizia nr.1039 din 9 iulie 2009 „consacră o interferenţă între
controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul
10
Anterior revizuirii Constituţiei, fostul art.145 alin(2) nu preciza in terminis momentul de la care deciziile Curţii
sunt obligatorii; unii autori considerând că acest moment îl reprezintă data primirii de către Parlament a
comunicării deciziei, în acest sens, a se vedea, Vrabie, G. – op.cit., p.359, precum şi opinia separată nr.2 de la
Decizia nr.1/1995, iar în sens contrar chiar Decizia nr.1/1995
11
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 16 iunie 2005
12
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 23 februarie 2006
13
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 21 august 2009
14
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.48 din 21 ianuarie 2010.

4
controlului a priori de constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o
soluţie legislativă cuprinsă într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este
justificată de imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în
vigoare acte juridice vădit neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate
până când Parlamentul în mod ipotetic ar fi respins ordonanţa de urgenţă în cauză.
În această situaţie, în temeiul şi în condiţiile art. 1 alin. (5), art. 147 alin. (1) şi (4)
din Constituţie, respectiv art. 3 alin. (2) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 şi-a încetat efectele […]”.

II. Efectele deciziilor pronunţate de către Curtea

Constituţională asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
Cu privire la iniţiativa de revizuire, în doctrină 15 s-a arătat că, atât sub aspectul
constituţionalităţii extrinseci, cât şi sub aspectul constituţionalităţii intrinseci, efectele
deciziei pe care Curtea o pronunţă sunt diferite. Acelaşi autor arată că, în cazul
constatării neconstituţionalităţii intrinseci a unei iniţiative de revizuire, decizia Curţii
este obligatorie pentru cele două camere. În cazul în care se reţine constituţionalitatea
textului supus controlului, Parlamentul are posibilitatea de a menţine acel text sau de
a-l modifica. În situaţie în care Curtea face unele observaţii pe marginea legii de
revizuire, acestea au valoare de recomandare adresate Parlamentului. În cazul
constituţionalităţii extrinseci, decizia Curţii este obligatorie pentru Parlament. Totuşi,
în măsura în care în Parlament se constată, spre exemplu, că lista susţinătorilor
iniţiativei nu este în totalitate reală, Parlamentul nu se va putea conforma pur şi
simplu deciziei Curţii Constituţionale care constatase anterior întrunirea numărului
minim de deputaţi şi senatori necesar iniţierii unei proceduri de revizuire a
Constituţiei.
Într-o altă opinie16, se susţine că decizia Curţii este obligatorie numai atunci când
iniţiativa de revizuire este lovită de un viciu de neconstituţionalitate extrinsec, în toate
celelalte cazuri având valoarea unui aviz. De asemenea, un alt autor consideră că
valoarea juridică a deciziei Curţii Constituţionale este cea a unui aviz 17.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că decizia acesteia
nr.148/200318, conţine un dispozitiv complex, ce reuneşte cinci puncte, şi anume:
- constatarea îndeplinirii condiţiilor ce priveau constituţionalitatea extrinsecă;
- constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi ce fie răsturnau prezumţia
dobândirii licite a averii, fie limitau accesul liber la justiţie în raport cu
hotărârile pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii;
- constatarea constituţionalităţii celorlalte prevederi ale iniţiativei de revizuire;
- mai multe recomandări făcute Parlamentului cu referire la conţinutul
iniţiativei de revizuire.
15
I. Deleanu - Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat -,
Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.873-874
16
T. Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, vol.1, p.312
17
I. Muraru şi E.S. Tănăsescu – Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008, p.1396
18
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003

5
Parlamentul a luat act de decizia Curţii, dar şi-a însuşit-o în mod parţial, în sensul că
nu a acordat acces deplin la justiţie în raport cu hotărârile pronunţate de Consiliul
Superior al Magistraturii19. Astfel, se observă că, în momentul de faţă, textul
constituţional al art.133 alin.(7) prevede posibilitatea atacării în instanţă numai a
acelor hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii care vizează răspunderea
disciplinară judecătorilor şi procurorilor, şi nu a tuturor hotărârilor Consiliului, aşa
cum se statua prin Decizia Curţii Constituţionale nr.148/2003. Însă, în ciuda acestui
aspect practic, Parlamentul are obligaţia de a modifica propunerea sau proiectul de
revizuire potrivit deciziei Curţii în cazul constatării neconstituţionalităţii unor
dispoziţii ale acesteia.
Prin urmare, se reţine că decizia Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii din iniţiativa de revizuire este obligatorie, Parlamentul neavând
competenţa de a „răsturna” decizia Curţii. De asemenea, aspectele de
constituţionalitate extrinsecă constatate de Curte sunt obligatorii pentru Parlament.
Desigur, în cazul în care se descoperă elemente noi de natură a reconsidera
consideraţiile de constituţionalitate extrinsecă făcute de Curte, Parlamentul nu mai
este ţinut de decizia Curţii. Celelalte aspecte ale deciziei au valoarea juridică de aviz,
Parlamentul fiind liber a adopta a le modifica, completa sau chiar renunţa la ele.
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii legii de revizuire are caracter obligatoriu
pentru Parlament, care este obligat să reexamineze legea de revizuire şi să o pună de
acord cu decizia Curţii. În acest sens, art.23 alin.(2) din Legea nr.47/1992 prevede că
„decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale
referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia
Curţii Constituţionale”.
Dacă, reexaminând legea de revizuire, Parlamentul păstrează forma iniţiala a acesteia,
fără a o pune de acord cu decizia Curţii, aceasta din urmă va trebui din nou să se
pronunţe cu privire la constituţionalitatea legii de revizuire, în forma în care a fost
votată de Parlament după reexaminarea ei, în termen de 5 zile de la adoptarea
acesteia. Bineînţeles, dacă va fi constantă în aprecierea ei, Curtea va declara din nou
neconstituţionalitatea dispoziţiilor care anterior avuseseră aceeaşi soartă. Prin urmare,
prin această atribuţiune, Curţii Constituţionale i se acordă o putere decizională
importantă, justificată de eventualele modificări esenţiale care se pot aduce iniţiativei
de revizuire în cursul procesului legislativ şi după ce Curtea se pronunţase asupra
constituţionalităţii acesteia şi, în ultimă instanţă, de rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.
III. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în
cadrul controlului de constituţionalitate exercitat asupra
tratatelor sau altor acorduri internaţionale
Decizia Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea tratatului
supus controlului, împiedică ratificarea acestuia, potrivit art.147 alin.(3) teza a doua:
„Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat”. Sesizarea Curţii Constituţionale pentru exercitarea controlului suspendă
procedura de legiferare pentru ratificarea tratatului sau acordului internaţional. De la
data publicării deciziei Curţii Constituţionale:

19
Textul constituţional actual al art.133 alin.(7) prevăzând: “Hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)”.

6
 - dacă s-a constatat constituţionalitatea tratatului supus controlului, se poate
relua procedura şi poate fi adoptată legea de ratificare;
- dacă s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi ale tratatului sau
acordului internaţional, aceasta nu mai poate fi ratificată. În acest sens art.11
alin.(3) din Constituţia prevede că: „În cazul în care un tratat la care
România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţie”. Legea de
ratificare a tratatului sau acordului internaţional poate fi supusă unui control
prealabil de constituţionalitate, conform art.146 lit.a) din Constituţie, chiar
dacă anterior cu privire la tratatul internaţional ratificat Curtea se mai
pronunţase în sensul constituţionalităţii sale în cadrul controlului efectuat în
baza art.146 lit.b) din Constituţie.
În plus, art.147 alin.(3) teza întâi prevede că: „În cazul în care constituţionalitatea
tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art.146 lit.b), acesta
nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”. Aceasta constituie un
caz de inadmisibilitate a excepţiei care, însă, nu se referă şi la legea de ratificare,
când aceasta, în afară de dispoziţia de ratificare, conţine şi alte prevederi. Mai mult,
considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a textului tratatului care a fost
constatat ca fiind constituţional nu este inadmisibilă atunci când critica de
neconstituţionalitate se sprijină pe alte texte constituţionale sau dacă motivarea este
diferită. Acest punct de vedere ţine seama de faptul că instanţa constituţională se
pronunţă in limine litis şi că datorită acestui fapt ar putea fi sustrase controlului de
constituţionalitate texte ale tratatului internaţional în raport cu alte temeiuri sau
critici de neconstituţionalitate.
A accepta un punct de vedere contrar, ar însemna să se acorde textului tratatului
internaţional o prezumţie absolută de constituţionalitate în raport cu toate celelalte
prevederi ale Constituţiei, prevederi neavute în vedere la analiza respectivei critici de
neconstituţionalitate. Acest ultim punct de vedere ar putea fi acceptat doar dacă
Curtea, din oficiu, ar exercita un control de constituţionalitate al tratatului
internaţional cu care a fost sesizat în raport cu toate prevederile Constituţiei, ceea ce,
în cazul sistemului românesc de control al constituţionalităţii legilor, este inadmisibil.

IV. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în

exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori
asupra regulamentelor Parlamentului
În ce priveşte efectele deciziilor prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor
prevederi ale regulamentului supus controlului, sunt aplicabile dispoziţiile art.147
alin.(1) din Constituţie. Aplicarea prevederilor constatate a fi neconstituţionale se
suspendă pe o perioadă de 45 de zile, de la publicarea deciziei, după care, dacă
Parlamentul ori camera respectivă, nu a pus de acord acele prevederi cu dispoziţiile
Constituţiei, efectele juridice ale acestora încetează.
Aceleaşi prevederi regulamentare pot face obiectul sesizării pentru controlul de
constituţionalitate şi după ce Curtea Constituţională a constatat că ele sunt
constituţionale. În cazul deciziilor de constatare a constituţionalităţii, Curtea poate
reveni asupra jurisprudenţei sale. Astfel, Curtea nu va rămâne închistată în
jurisprudenţa sa şi, atunci când este cazul, îşi va putea revizui poziţia, adaptându-se
noilor realităţi social-politice.

7
Chiar dacă nu constată neconstituţionalitatea unei prevederi regulamentare, Curtea
Constituţională poate impune Parlamentului şi celorlalte subiecte de drept vizate o
anumită conduită constituţională. Astfel, prin Decizia nr.148 din 21 februarie 2007 20,
Curtea a stabilit constituţionalitatea unei dispoziţii din regulamentul Senatului care
stabilea că moţiunile simple adoptate de Senat sunt obligatorii pentru Guvern şi
membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate numai în măsura în care
adoptarea unei moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să
propună revocarea unui membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul
moţiunii. Astfel, primul-ministru nu era obligat să propună revocarea ministrului, iar
Preşedintele să dispună, automat, revocarea prin decret. Numai îndepărtarea de la
această conduită atrage încălcarea efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii.
V. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în
soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate
Art.147 alin.(1) prevede că: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi
sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) şi
nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter
partes).
Legea sau ordonanţa ori dispoziţiile acestora constatate ca fiind neconstituţionale nu
mai pot fi aplicate de nici o instanţă în nici o cauză şi de nici o altă autoritate publică
de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale. „Decizia de
constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin
efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor”
[Decizia nr.847 din 8 iulie 200821]. Cu toate acestea, în mod formal, respectivele
prevederi continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare;
numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a abroga sau de a
modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia.
Intervenţia Parlamentului sau a Guvernului în interiorul termenului în care dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate în sensul punerii de acord a
acestora cu decizia Curţii Constituţionale reprezintă o expresie a caracterului definitiv
şi general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (Decizia
nr.847 din 8 iulie 2008).
Dispoziţiile legale constatate a fi neconstituţionale nu mai pot face obiectul unor noi
excepţii de neconstituţionalitate [inadmisibilitate expres prevăzută de art.29 alin.(3)
din Legea nr.47/1992]. Curtea Constituţională nu mai poate reveni asupra unei astfel
de decizii.
Deciziile Curţii au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse anterior
constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale rămân valabile (principiul aplicării
legilor în timp). Prin excepţie, persoanele vătămate în drepturile şi libertăţile ori în
interesele lor legitime prin dispoziţiile unor ordonanţe de Guvern constatate a fi
20
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.162 din 7 martie 2007
21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008

8
neconstituţionale au dreptul de a solicita recunoaşterea drepturilor şi separarea
prejudiciului suferit pe calea contenciosului administrativ. [art.126 alin.(6) teza a
doua din Constituţie şi art.9 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ
nr.554/2004].
În absenţa unei dispoziţii constituţionale sau legale exprese, decizia prin care Curtea
Constituţională a respins o excepţie de neconstituţionalitate produce efecte numai cu
privire la soluţionarea cauzei în care excepţia a fost ridicată. Cu privire la aceleaşi
dispoziţii legale se poate ridica oricând ulterior, în alte cauze, o nouă excepţie de
neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională poate oricând reveni asupra unor soluţii stabilite în
jurisprudenţa sa, dacă apar elemente noi sau motive noi cu privire la aceeaşi excepţie
de neconstituţionalitate. Spre exemplu, prin Decizia nr.953/2006 22, Curtea
Constituţională a revenit asupra jurisprudenţei sale în materie contravenţională, şi
anume cu privire la constituţionalitatea soluţiei legislative prin care plângerea
contravenţională trebuia depusă numai la organul administrativ care a emis actul în
cauză. Curtea a reţinut că, spre deosebire a jurisprudenţa sa anterioară, „în cauza de
faţă se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că
organul din care face parte agentul constatator ar putea să nu înainteze instanţei de
judecată plângerea depusă împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei. Deşi textul legal impune obligaţia şi nu latitudinea acestuia de a o
înainta instanţei de judecată, totuşi, astfel cum rezultă din dosarul de faţă, deşi
autorul excepţiei a expediat prin poştă plângerea sa la data de 27 aprilie 2006,
organul din care face parte agentul constatator nu a înaintat-o instanţei. Concomitent
cu această plângere, autorul excepţiei s-a adresat direct instanţei de judecată cu
plângerea în cauză.”.

În schimb, autoritatea de lucru judecat poate fi valabil opusă faţă de excepţia de

neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte, referitor la aceleaşi dispoziţii legale şi
pentru aceleaşi motive, chiar în faze diferite ale procesului din faţa instanţei a quo23. O
excepţie de neconstituţionalitate reiterată este inadmisibilă în măsura în care sunt
întrunite condiţiile prevăzute de art.163 alin.l din Codul de procedură civilă. Spre
exemplu, Curtea, prin Decizia nr.81/200124, a stabilit că sunt întrunite condiţiile
autorităţii de lucru judecat atunci când o parte ridică în apel o excepţie de
neconstituţionalitate identică şi cu aceeaşi motivare cu cea pe care o ridicase în faţa
instanţei de fond şi care a fost respinsă de Curtea Constituţională. Astfel, obiectul,
cauza şi părţile sunt aceleaşi atât în cadrul excepţiei ridicate în faţa primei instanţe, cât
şi al excepţiei ridicate în apel. Ţinând seama de prevederile art.147 alin.(4) din
Constituţie, potrivit cărora deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii, partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât prima
decizie intră în puterea lucrului judecat şi în consecinţă excepţia este inadmisibilă.
Situaţia este diferită când excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de către
Curte ca fiind inadmisibilă. Aceeaşi excepţie poate fi ridicată din nou cu respectarea
condiţiilor de admisibilitate (ex. la momentul desfăşurării procedurii în faţa instanţei a

22
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.53 din 21 ianuarie 2007
23
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.864/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.590
din 6 august 2008
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.176 din 6 aprilie 2001

9
quo nu se poate susţine - în acea fază procesuală - legătura cu soluţionarea cauzei,
ceea ce determină inadmisibilitatea excepţiei, însă, în momentul în care litigiul ajunge
în acea fază procesuală, aceeaşi excepţie reiterată este admisibilă).
În final, se reţine că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia Plenului
nr.1/1995, a statuat că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale,
deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină acesta”25.
a. Efecte ex nunc
Dat fiind că deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial al
României, ele îşi produc efectele, pe viitor, de la data la care au fost aduse la
cunoştinţa generală a publicului. Totuşi, deciziile Curţii Constituţionale sunt
opozabile instanţei de contencios constituţional încă de la momentul pronunţării lor
şi nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României (ca pentru orice altă autoritate
publică emitentă de acte juridice)26. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr.349/2002 27,
a statuat că „inadmisibilitatea excepţiei fiind un element definitoriu al competenţei
instanţei constituţionale este subsecventă exclusiv pronunţării anterior de către
Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi
constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de
constituţionalitate. Sub acest aspect, împrejurarea că decizia anterioară nu a fost
încă publicată nu are relevanţă faţă de Curte, soluţia prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea [unui text legal] fiindu-i opozabilă”28.
Este de remarcat faptul că prin mai multe decizii 29 Curtea Constituţională a declarat ca
fiind neconstituţionale unele prevederi legale care vizau salarizarea personalului din
învăţământ, şi anume creşterea etapizată pe perioade a salariilor. Aceste norme erau,
deci, norme cu aplicare temporară care nu mai erau în vigoare la momentul
pronunţării deciziei Curţii. Însă, Curtea a statuat că „ar fi discriminatoriu ca numai
unele prevederi dintr-o ordonanţă de urgenţă să se aplice şi să îşi producă efectele
25
A se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr.1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010, sau Decizia nr.694 din 20
mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.392 din 14 iunie 2010
26
În sens contrar, a se vedea Decizia nr.884 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.558 din 22 iulie 2008. Prin această decizie a fost admisă o excepţie de
neconstituţionalitate, în condiţiile în care acelaşi text fusese declarat neconstituţional prin Decizia
nr.823 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.551 din 22 iulie 2008.
O situaţie identică se întâlneşte şi cu privire la Deciziile nr.984 din 30 iunie 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.542 din 4 august 2009 şi nr.989 din 30 iunie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.531 din 31 iulie 2009. Surprinzător, acest reviriment
jurisprudenţial nu a fost motivat în nici un fel. De observat că, într-o situaţie identică, Curtea prin
Decizia nr.1065 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.571 din 17
august 2009, a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
27
publicată în Monitorul Oficial al României, nr.143 din 5 martie 2003
28
A se vedea, în acelaşi sens, Deciziile nr.1461 din 9 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.860 din 22 decembrie 2010, nr.1462-1467 din 9 noiembrie 2010 şi nr.1482-1488
din 11 noiembrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.884 din 29 decembrie
2010
29
Decizia nr.842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 6
iulie 2009, Decizia nr.984 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
542 din 4 august 2009, Decizia nr.989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009

10
pentru perioada de până la 30 aprilie 2009 şi celelalte care vizează perioada de după
1 mai 2009 să fie neconstituţionale şi să îşi înceteze aplicabilitatea, prin efectul unei
decizii de admitere, în condiţiile în care [întregul text] este lovit de acelaşi viciu de
neconstituţionalitate extrinsec, întrucât creşterile salariale preconizate prin Legea
nr.221/2008 nu au fost acordate nici pentru anul 2008 şi nici pentru anul 2009,
contrar voinţei Parlamentului”. O atare decizie a Curţii nu are caracter retroactiv,
produce efecte pentru viitor, în sensul că de la data publicării deciziei Curţii se
recunoaşte dreptul existent al personalului din învăţământ la obţinerea creşterilor
salariale preconizate începând cu anul 2008. Se poate reproşa unei asemenea decizii
faptul că priveşte o perioadă trecută şi prin urmare este retroactivă, însă se pleacă de
la o ipoteză falsă având în vedere faptul că nu orice reglementare care vizează trecutul
este automat retroactivă. Pentru a fi retroactivă o reglementare trebuie să modifice sau
să desfiinţeze raporturi/situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, or Curtea,
prin deciziile pronunţate nu modifică sau desfiinţează astfel de relaţii, ci doar constată
neconstituţionalitatea respectivei soluţii legislative. Viciul de neconstituţionalitate
fiind puternic, cu evidente consecinţe asupra anulării unui drept legal, prezumţia de
constituţionalitate a ordonanţei juridice este înlăturată şi pentru perioada de dinainte
de decizia pronunţată de către Curte.
b. Efecte general obligatorii
Anterior revizuirii Constituţiei, fostul art.145 alin.(2) prevedea doar că deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii (şi nu general obligatorii). Această relativizare se
datora faptului că de la regula enunţată exista o singură excepţie, prevăzută ca o
posibilitate a Parlamentului de a infirma decizia de constatare a neconstituţionalităţii
unei legi pronunţate pe calea unui control a priori, prin adoptarea în aceeaşi formă a
aceleiaşi legi dar cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Trebuie precizat aici că, în privinţa deciziilor Curţii Constituţionale
asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, nu a existat niciodată nici un dubiu
referitor la caracterul lor obligatoriu. Cu toate acestea, anterior revizuirii Constituţiei,
unele autorităţi publice au neglijat efectele unor decizii prin care Curtea
Constituţională declarase neconstituţionale unele dispoziţii din acte normative,
motivându-şi atitudinea fie prin absenţa necesarei intervenţii din partea legiuitorului
pentru a umple vidul normativ astfel creat, fie prin interpretări juridice legate de
natura juridică hibridă a legislaţiei delegate. (a se vedea Decizia Plenului 1/1995).
În urma revizuirii Constituţiei, textul constituţional al art.147 alin.(4) prevede că
deciziile pronunţate sunt general obligatorii, adică vizează cu aceleaşi efecte toate
autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. S-a întărit, astfel, ideea
obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale şi s-a pus capăt oricărei controverse cu
privire la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional de admitere a
excepţiilor de neconstituţionalitate30.
Chiar în perioada în care Constituţia, în redactarea sa iniţială, nu prevedea explicit
efectul general obligatoriu al deciziilor sale, Curtea s-a pronunţat prin mai multe
decizii în sensul că „o prevedere legală nu poate fi constituţională într-o cauză şi
neconstituţională în alte cauze, cât timp legitimitatea sa constituţională se determină
prin raportarea acestei prevederi la dispoziţiile sau principiile constituţionale”. 31
30
Ioan Vida – „Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor
de stabilitate a Constituţiei” în Buletinul Curţii Constituţionale nr.7/2004, disponibil şi pe www.ccr.ro
31
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.403/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.46/1998 şi Decizia nr.467/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57/1998.

11
Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, admite
excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu
numai inter partes litigantes. Specific efectului deciziei prin care se soluţionează
excepţia de neconstituţionalitate este faptul că, în caz de admitere, “Curtea se
pronunţă şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. 32 Decizia de
admitere se impune tuturor subiectelor de drept, ceea ce înseamnă că adoptarea unei
soluţii legislative potrivit celor hotărâte într-o decizie de admitere nu poate fi
contestată în sensul revenirii la soluţia legislativă anterioară 33. Practic, o asemenea
soluţie legislativă este protejată de efectul general obligatoriu al deciziei Curţii
Constituţionale.
Prin Decizia nr.1190/200834, ca efect al caracterului general obligatoriu al deciziilor
Curţii Constituţionale, aceasta a stabilit că declararea neconstituţionalităţii unui text
de lege care prevedea intrarea sa în vigoare la momentul depunerii declaraţiei de
apartenenţă politică, iar nu la o dată fixă, generală pentru toţi destinatarii legii,
coroborată cu lipsa unei intervenţii a legiuitorului în termenul de 45 zile în care
dispoziţia legală era suspendată de drept, are drept rezultat intrarea în vigoare a
textului de lege la 3 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.
Astfel, Curtea a stabilit că o „lege nu poate fi valabilă decât în virtutea Constituţiei,
care constituie fundamentul legitimităţii sale. În plus, legea trebuie interpretată în
acel sens care permite aplicarea ei, iar nu astfel încât aplicarea ei să fie înlăturată.
De aceea, în lipsa unei date care să marcheze intrarea în vigoare a textului de lege
criticat, urmează să se aplice modalitatea generală de intrare în vigoare a legii,
prevăzută de art. 78 din Constituţie, şi anume la 3 zile de la data publicării, prin
coroborare cu dispoziţiile art. 147 alin.(4), potrivit cărora deciziile Curţii
Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data
publicării lor”.
Caracter general obligatoriu au şi deciziile prin care se respinge excepţia de
neconstituţionalitate. În doctrină s-a afirmat că „nici o autoritate nu poate refuza
aplicarea legii controlate dacă excepţia a fost respinsă. Neconstituţionalitatea acelei
legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive”. 35
Totuşi, deciziile prin care se respinge excepţia de neconstituţionalitate produc efecte
general obligatorii între părţi, permiţând astfel altor titulari ai dreptului de sesizare să
ridice o excepţie identică în speranţa că instanţa de contencios constituţional îşi va
modifica jurisprudenţa şi va ajunge să admită excepţia de neconstituţionalitate 36.
Ilustrative, în acest sens, sunt două decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia
nr.948 din 6 iulie 201037 şi Decizia nr.1202 din 5 octombrie 201038. În schimb, partea
care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât o astfel de repetiţie ar conduce
la o situaţie ce ar contraveni autorităţii de lucru judecat a deciziei date de Curte.

32
Art.25 alin.(2) din Legea nr.47/1992.
33
A se vedea decizia nr.847/2008, precitată.
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.784 din 24 noiembrie 2008
35
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti,
1997, p.162.
36
Ioan Vida – op.cit.
37
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 4 august 2010
38
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.743 din 8 noiembrie 2010

12
În sfârşit, în explicarea efectelor deciziilor adoptate de Curtea Constituţională trebuie
să se ţină seama şi de tipologia deciziilor. Unele vor fi efectele deciziilor simple sau
extreme, prin care se constată neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a
ordonanţei, ori prin care se respinge excepţia de neconstituţionalitate, altele vor fi
efectele deciziilor interpretative sau intermediare, denumite în doctrină şi decizii cu
rezervă de interpretare. De cele mai multe ori, cu privire la deciziile cu rezervă de
interpretare, Curtea foloseşte expresia „prevederile […] sunt constituţionale numai în
măsura în care…”39 sau „admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că
prevederile […] sunt neconstituţionale în măsura în care…” 40, în primul caz arătând
înţelesul constituţional al normei contestate şi numai acest înţeles poate fi aplicat de
instanţa judecătorească, orice altă interpretare atrage eo ipso neconstituţionalitatea
normei în cauză, iar în al doilea caz, constată neconstituţionalitatea textului, însă, spre
a se evita un vid legislativ, arată în ce anume constă neconstituţionalitatea şi ce anume
(înţeles, text, interpretare) instanţa de judecată nu poate să aplice. Prin urmare, având
în vedere efectele produse de deciziile pronunţate sub rezervă de interpretare, se reţine
că o excepţie de neconstituţionalitate care vizează textul interpretat de Curte ca fiind
neconstituţional într-un anumit sens este inadmisibilă, în temeiul art.29 alin.(3) din
Legea nr.47/1992, dacă se contestă chiar interpretarea pe care Curtea a declarat-o ca
fiind neconstituţională („este neconstituţional în măsura care […]”). Aceeaşi soluţie
de inadmisibilitate, în temeiul art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, se impune mutatis
mutandis şi în cazul în care se contestă constituţionalitatea acelui înţeles al normei
legale care a fost exclus de Curte din sfera înţelesului ei constituţional („este
constituţional în măsura în care […]”). În sfârşit, în ipoteza acestui ultim caz (textul
„este constituţional în măsura în care […]”), dacă se contestă constituţionalitatea
înţelesului constituţional al normei juridice, astfel cum a fost stabilit de instanţa de
contencios constituţional, excepţia este admisibilă pe tărâmul art.29 alin.(3) din Legea
nr.47/1992.
În practica sa, în exercitarea controlului a posteriori, Curtea Constituţională a fost
pusă în situaţia de a pronunţa decizii prin care a condiţionat caracterul constituţional
al dispoziţiei legale supusă controlului de o anumită interpretare a acesteia (decizii
interpretative). În aceste cazuri, caracterul obligatoriu al deciziei se răsfrânge şi asupra
interpretării date de Curte. Modificarea adusă în 1997 Legii nr.47/1992, prin care se
interzicea Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi
aplicare a legii, a fost însoţită de precizarea că, în cadrul deciziei sale, Curtea se poate
pronunţa numai asupra înţelesului legii care este contrar Constituţiei. 41 În prezent,
Curtea nu mai este competentă să pronunţe decizii interpretative, ceea ce nu înseamnă
că nu va putea să stabilească dacă o anumită interpretare a normei este sau nu
neconstituţională. În acest sens, se reţin deciziile sub rezervă de interpretare.
c. Efecte procedurale specifice
A. Potrivit art.147 alin.(1) teza întâi din Constituţie, dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest

39
Decizia nr.121 din 16 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.101
din 27 mai 1996
40
Deciziile nr.818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.537 din 16 iulie 2008 sau Decizia nr.349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.240 din 10 aprilie 2002 etc.
41
Art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.232/2004.

13
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Acest text constituţional este de natură a
întări rolul de legislator negativ al Curţii Constituţionale.
Curtea, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, precitată, a statuat că “dispoziţiile
art.147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa
Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru
dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45
de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei
decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord
prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta
decizie”. În consecinţă, în urma declarării ca neconstituţionale a unei legi, revine
Parlamentului - şi nu Guvernului - obligaţia corelativă de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În schimb, în cazul declarării ca neconstituţionale a unei ordonanţe, Guvernul este cel
competent să pună acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Considerăm, însă, că în acest ultim caz, şi Parlamentul poate interveni, acesta fiind
legiuitorul originar; or , qui potest plus, potest minus

B. Pe durata termenului prevăzut de art.147 alin.(1) din Constituţie, dispoziţiile

constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, instanţele
judecătoreşti neputându-l aplica.
Se observă că Legea nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al României 42 a impus obligaţii procedurale
suplimentare instanţelor judecătoreşti ca urmare a abrogării fostelor prevederi ale
art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, care prevedeau suspendarea de drept a cauzei ca
urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate. Astfel,
atât în materie civilă, cât şi în materie penală au fost introduse noi cazuri de revizuire
a hotărârilor judecătoreşti.
În materie civilă, în urma introducerii punctului 10 la art.322 din Codul de procedură
civilă, „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin
neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă
fondul, se poate cere în următoarele cazuri: […]
10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat
asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa
ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii
ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate
de prevederile menţionate în sesizare”.
Sintagma „după ce hotărârea a devenit definitivă” cuprinsă în cadrul punctului 10 al
art.322 din Codul de procedură civilă nu presupune ca hotărârea dată de o instanţă de
recurs atunci când evocă fondul să nu poate fi revizuită. Aceasta indică momentul de
la care cererea de revizuire este admisibilă, aplicându-se atât cu privire la hotărârile
rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, cât şi în privinţa hotărârilor
date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
42
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010

14
Se observă că cererea de revizuire se va face numai în privinţa hotărârii care a fost
pronunţată în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. În alte
cauze, în care, de asemenea, a fost aplicată legea declarată neconstituţională de către
instanţele judecătoreşti, revizuirea nu este admisibilă.
De asemenea, constatăm că „admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres
în noua lege, rezidă în însăşi existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se
admite o excepţie de neconstituţionalitate invocată de o parte în cauza soluţionată prin
hotărârea definitivă supusă revizuirii” însă, încuviinţarea cererii de revizuire va fi
dispusă numai „dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire
decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză”43.
Această reglementare, în materia contenciosului administrativ, mai precis în privinţa
aplicării art.9 din Legea nr.554/2004, nu se aplică, întrucât, potrivit art.9 alin.(2) din
Legea nr.554/2004, instanţa de judecată este obligată să suspende judecata cauzei
dacă decide sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată. O asemenea prevedere derogatorie de la dreptul comun, se datorează faptului
că „soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în urma efectuării unui control de
constituţionalitate constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii
adresate instanţei de fond. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a
Guvernului, permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme
ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de
neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii” 44.
În urma introducerii art.4082 din Codul de procedură penală, „Hotărârile definitive
pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de
neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a
întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din
actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile
menţionate în sesizare”.
Se observă că, spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de Codul de procedură
civilă, art.4082 din Codul de procedură penală permite revizuirea hotărârii
judecătoreşti doar dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală
declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar
şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Prin urmare, în
materie penală, acea „înrâurire decisivă” menţionată de Curtea Constituţională se
referă la faptul ca hotărârea judecătorească trebuie să fi font fondata pe dispoziţia
legală declarată neconstituţională, indiferent dacă este vorba de latura penală sau
civilă a procesului penal. Prin urmare, în materie penală, acest motiv de revizuire
trebuie privit prin prisma soluţiei la care a ajuns hotărârea judecătorească a cărei
revizuire se cere. Este o viziune mult mai strictă şi limitativă faţă de reglementarea
similară din Codul de procedură civilă. De asemenea, cererea de revizuire se va face
numai în privinţa hotărârii care a fost pronunţată în cauza în care a fost ridicată
excepţia de neconstituţionalitate. În alte cauze, în care, de asemenea, a fost aplicată
legea declarată neconstituţională de către instanţele judecătoreşti, revizuirea nu este
admisibilă.

43
A se vedea, Decizia Curţii Constituţionale nr.1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010
44
A se vedea, Decizia Curţii Constituţionale nr.1106 din 22 septembrie 2010

15
În fine, incidentă în materia excepţiei de neconstituţionalitate este şi dispoziţia art.147
alin.(3) din Constituţie, care stabileşte că, în cazul în care constituţionalitatea
tratatelor sau acordurilor internaţionale a fost constatată potrivit articolului 146 lit.b),
acestea nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, astfel încât
instanţele judecătoreşti nu vor mai sesiza Curtea Constituţională cu o atare excepţie.

d. Efecte substanţiale specifice

O chestiune interesantă şi asupra cărora, cel puţin în doctrină de drept constituţional 45,
au existat numeroase şi există numeroase dezbateri, este aceea de a şti care sunt
efectele unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei norme de abrogare.
Curtea Constituţională a stabilit neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale ce
dezincriminau insulta şi calomnia, ceea ce, astfel cum a statuat Curtea, înseamnă că
prevederile legale care au format obiectul abrogării „continuă” 46 să producă efecte47.
Deci, prin efectul deciziei de constatare a neconstituţionalităţii textului abrogator, este
repusă în vigoare reglementarea abrogată. În caz contrar, decizia Curţii nu ar produce
efecte în spiritul considerentelor pe care le-a expus, din moment ce în cazul de speţă
se impunea tragerea la răspundere penală a subiectului activ al insultei sau calomniei,
dar nu exista nici un mijloc de impunere a acestui lucru decât într-un viitor nesigur şi
îndepărtat printr-o eventuală intervenţie a Parlamentului. Practic, s-ar fi ajuns tot la
situaţia iniţială: nesancţionarea penală a insultei şi calomniei. Mai mult de atât,
efectele abrogării (nerepunerea în vigoare a textului legal iniţial) nu sunt aceleaşi cu
efectele unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii. Norma juridică îşi pierde
fundamentul constituţional, aspect ce echivalează cu o sancţiune mult mai gravă decât
o simplă abrogare a ei. De asemenea, neconstituţionalitatea unui text de lege nu poate
fi asimilată cu o chestiune care vizează aplicarea în timp a legilor. Astfel,
neconstituţionalitatea unei legi de abrogare este de natură a repune în vigoare legea
abrogată, fără ca acest lucru să semnifice transformarea Curţii Constituţionale într-un
legiuitor pozitiv.
În sensul celor mai sus arătate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.414 din 14
aprilie 2010, precitată, a statuat, în mod expres, că repunerea în vigoare a normei
legale abrogate printr-un act normativ neconstituţional este un „efect specific al
pierderii legitimităţii constituţionale [a actului abrogator - sn], sancţiune diferită şi
mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

O atare viziune părea a fi împărtăşită şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin
Decizia nr. 2461 din 26 iunie 2009 a Secţiei penale a arătat că, „prin decizia Curţii
Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 - publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie
2009 - s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.185 din
Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
45
E.S. Tănăsescu – Insulta şi calomnia. Dezincriminare. Demnitate umană. Protecţia valorilor
constituţionale. Abrogare parţială. Vid legislativ. Competenţa Curţii Constituţionale. Efectele
deciziilor Curţii Constituţionale în Curierul Judiciar, nr.4/2007, p.1-13, D.C. Dănişor, S. Răduleţu –
Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare în Curierul
judiciar, nr.3/2007, p.4-24, M. Safta, Benke K. – Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii
Constituţionale în Dreptul nr.9/2010, p.28-56
46
Desigur, Curtea Constituţională a avut în vedere repunerea în vigoare a normei abrogate şi nu
calitatea acesteia de a produce efecte juridice şi în perioada în care a fost abrogată.
47
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.

16
Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de
procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din
Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la
prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind
dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, critica formulată de inculpaţi prin referirea la
cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală
devine actuală şi posibilă”.

Însă, menţionăm că în momentul de faţă pare a exista un posibil conflict generat de

această problemă – repunerea în vigoare a normei abrogate printr-un act normativ
neconstituţional- între Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
întrucât aceasta din urmă, prin Decizia nr.8 din 18 octombrie 2010, nepublicată încă, a
admis recursul în interesul legii declarat „în sensul că, normele de incriminare a
insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din Codul penal, precum şi
prevederile art. 207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I
pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin decizia nr.
62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare”.
* * *
Pentru mai buna înţelegere a importanţei efectelor deciziilor pronunţate de instanţa de
contencios constituţional în sistemul nostru constituţional, redăm prevederile
corespunzătoare din Constituţiile Franţei şi Italiei, precum şi din Legea fundamentală
a Germaniei. Astfel, se stabileşte fără echivoc: “O dispoziţie declarată
neconstituţională nu poate fi promulgată şi nici pusă în aplicare” (art.62 din
Constituţia Franţei). Articolul 13 din Constituţia Italiei prevede că: “Dacă Curtea
declară neconstituţională o dispoziţie a unei legi sau a unui act având forţă de lege,
această dispoziţie încetează să fie în vigoare a doua zi de la publicarea deciziei”. De
asemenea, Legea fundamentală a Germaniei prevede, la art.164, paragraful 1, că
Hotărârile Tribunalului Constituţional “au putere de lucru judecat începând cu ziua
care urmează publicării lor şi nu pot fi atacate. Cele care declară neconstituţională o
lege sau o normă cu putere de lege şi toate cele care nu se limitează la aprecierea
subiectivă a unui drept se aplică tuturor în toate efectele lor”.
VI. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în
soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
Până în acest moment în exercitarea acestei competenţe Curtea a pronunţat 14 decizii,
dintre care în 748 a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională.
De principiu, în aceste decizii instanţa de contencios constituţional interpretează in
concreto textul constituţional care a dat naştere conflictului juridic. Având în vedere
că, în temeiul art.147 alin.(4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii, autorităţile implicate în conflict trebuie să se supună deciziei
Curţii, mai exact interpretării pe care aceasta o dă textului constituţional. Astfel, se
48
Deciziile nr.356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.322 din
14 mai 2007, nr.98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140
din 22 februarie 2008, nr.270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.290 din 15 aprilie 2008, nr.1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.864 din 22 decembrie 2008 şi nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009

17
observă că, formal, Curtea nu obligă autorităţile la o acţiune sau inacţiune, ci, prin
forţa interpretării date textului constituţional, autorităţile publice implicate îşi vor
vedea impusă o conduită corespunzătoare. De altfel, acestea trebuie să ţină cont şi de
prevederile art.1 alin.(5) coroborate cu art.142 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, respectiv
Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei.
Sfârşitul anului 2008 a adus în discuţie conflictele juridice de natură constituţională
declanşate prin adoptarea unor decizii judecătoreşti care fie nu respectau deciziile
Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie 49, fie
depăşeau sfera de competenţă a puterii judecătoreşti50.
În primul caz, decizia Curţii Constituţionale a privit o decizie a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie care, nerespectând o decizie anterioară a instanţei constituţionale, a
obligat Administraţia Prezidenţială să înainteze o persoană în grad de general,
atribuţie exclusivă a Preşedintelui ţării. Curtea Constituţională, interpretând decizia
instanţei de judecată, a stabilit, pe de o parte, că aceasta încalcă o decizie pronunţată
de Curtea Constituţională, iar pe de altă parte, că decizia instanţei de judecată nu este
opozabilă Preşedintelui României din moment ce pârât în proces a fost Administraţia
Prezidenţială, pârât care nu are competenţa constituţională de a înainta în gradul de
general.
În al doilea caz, Curtea a stabilit că decizia pronunţată în soluţionarea conflictului
juridic de natură constituţională de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate
produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art.329 din Codul de
procedură civilă. Acest lucru înseamnă că instanţele judecătoreşti inferioare sunt în
continuare ţinute de caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în urma promovării
unor recursuri în interesul legii. Deci, în acest caz, efectul deciziei Curţii este unul
preventiv, evitând pe viitor apariţia unor situaţii în care, în cadrul recursului în
interesul legii, instanţa supremă să depăşească sfera de atribuţii a puterii judecătoreşti.
Cu alte cuvinte, decizia Curţii nu produce nici un efect cu privire la hotărârile deja
pronunţate şi cele ce urmează să fie pronunţate în baza recursurilor promovate în
interesul legii.
Prin aceeaşi decizie, s-a statuat că „sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei
referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul
îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia
prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu
pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de
efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute
de art.146 lit.e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui
control de legalitate /constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând
Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor
constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a
competenţei Curţii Constituţionale”.
Faptul că instanţa de contencios constituţional a considerat că atribuţia sa prevăzută
de art.146 lit.e) din Constituţie nu poate fi considerată o cale de atac împotriva unei
49
Decizia nr.1222/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.864 din 22 decembrie
2008
50
Decizia nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009

18
hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti se explică prin faptul că
această competenţă a sa nu echivalează cu o plângere de neconstituţionalitate 51
(constitutional complaint) care ar avea drept obiect însăşi analiza constituţionalităţii
hotărârii judecătoreşti (cum este cazul Germaniei), ci este menită doar să soluţioneze
divergenţele născute între puterile statului în procesul de aplicare a Constituţiei.
Se reţine aşadar că efectele produse de aceste decizii ale Curţii Constituţionale sunt
diferite în funcţie de autorităţile publice care au generat sau care sunt implicate în
conflict. Astfel, în cazul autorităţilor publice care reprezintă puterea legislativă sau
executivă efectele deciziei pronunţate sunt imediate atunci când soluţionează definitiv
un conflict născut şi actual – a se vedea Decizia nr.1525 din 24 noiembrie 2010 52, însă
atunci când conflictul nu mai este actual, în mod evident, efectul deciziei este pentru
viitor, respectiv alte situaţii similare care vor apărea în viitor, şi, în acest caz, decizia
nu poate obliga o autoritate sau alta la o acţiune sau inacţiune – Decizia nr.1431 din 3
noiembrie 201053.
În cazul conflictelor juridice de natură constituţională determinate de unele hotărâri
pronunţate de instanţele judecătoreşti, decizia Curţii vizează, de principiu, stări de
drept deja epuizate, astfel încât, în cazul în care se constată existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională efectele produse de decizia Curţii sunt circumscrise
unui scop preventiv, şi anume se constată conduita neconstituţională a instanţelor
judecătoreşti, însă sancţiunea este preîntâmpinarea/limitarea apariţiei unor atari
situaţii în viitor – hotărâri judecătoreşti ce vor fi pronunţate şi neaplicarea deciziei
Curţii cu privire la cele pronunţate.

VII. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională

atunci când veghează la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului
Controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregistrării sau
neînregistrării candidaturilor, contestarea modului de soluţionare a incidentelor
legate de desfăşurarea campaniei electorale şi contestarea rezultatelor alegerilor.
Hotărârea asupra contestaţiei privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor
este obligatorie atât pentru Biroul Electoral Central, cât şi pentru actorii implicaţi în
judecarea contestaţiei. Soluţia pronunţată este definitivă şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I [art.11 alin.(3) din Legea nr.370/2004].
Hotărârea asupra contestaţiei privind modul de soluţionare a incidentelor legate de
desfăşurarea campaniei electorale se impune tuturor participanţilor la procesul
electoral, nefiind supusă nici unei căi de atac.
În cea de-a treia ipoteză, se observă că efectul hotărârii Curţii prin care se constată că
votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
51
Plângerea de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de drept constituţional pusă la îndemâna
instanţelor constituţionale care, la sesizare şi după epuizarea tuturor procedurilor judiciare ordinare, pot
verifica fie constituţionalitatea legii/actului administrativ care a stat la baza hotărârii judecătoreşti
definitive, fie constituţionalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate. Constituţia României nu atribuie
Curţii Constituţionale o asemenea competenţă.
52
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010
53
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 12 noiembrie 2010

19
tur de scrutin, este anularea alegerilor. În această situaţie Curtea va dispune
repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor. [art.24
alin.(1) din Legea nr.370/2004]. În cazul în care validează sau invalidează rezultatele
alegerilor, hotărârea sa se impune erga omnes, tuturor persoanelor sau autorităţilor
publice implicate.
VIII. Efectele hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională
atunci când constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României;
Decizia prin care se constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României duce la aplicarea prevederilor art.98 din
Constituţie, potrivit cărora interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Deci, o astfel de decizie are caracter
declarativ şi are ca efect instaurarea în funcţie a unui preşedinte interimar.
IX. Efectele avizului consultativ dat de către Curtea
Constituţională în cazul propunerii de suspendare din funcţie
a Preşedintelui României
În acest caz, hotărârea în cauză este un aviz consultativ astfel încât Parlamentul poate
sau nu să ţină cont de acesta. Acest aviz, nefiind unul conform, nu obligă în nici un fel
Parlamentul. Avizul reprezintă mai degrabă o analiză juridică independentă asupra
propunerii de suspendare şi a faptelor ce se impută Preşedintelui decât o hotărâre cu
caracter jurisdicţional.

X. Efectele hotărârii Curţii pronunţate în cadrul atribuţiei sale

de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele
acestuia
Hotărârea pronunţată cu privire la referendum are caracter erga omnes.
XI. Efectele hotărârii prin care Curtea se pronunţă asupra
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni
O astfel de hotărâre este general obligatorie (produce efecte erga omnes). Constatarea
neîndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni este
opozabilă oricărui subiect de drept, iar Parlamentul va trebui să ia în considerare
hotărârea Curţii. Acest lucru are drept efect neiniţierea procedurilor parlamentare
necesare adoptării propunerii legislative susţinute. De asemenea, atunci când Curtea
constată îndeplinirea acestor condiţii Parlamentul va trebui să respecte hotărârea sa.
Este, deci, de subliniat că Parlamentul nu poate înfrânge hotărârea Curţii
Constituţionale. Desigur, dacă ulterior pronunţării deciziei Curţii, se descoperă
elemente noi de natură a modifica în mod esenţial cele constate de către Curte ( ex.
semnăturile sunt false, iar autorii acestora au fost condamnaţi penal), Parlamentul
poate decide în consecinţă.

20
XII. Efectele hotărârii prin care Curtea hotărăşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic
Potrivit art.44 lit.a) din Legea partidelor politice nr.14/2003 54, partidul politic îşi
încetează activitatea prin dizolvare în urma hotărârii Curţii Constituţionale prin care
se constată neconstituţionalitatea acestuia. Potrivit art.41 alin.(2) din Legea
nr.47/1992, hotărârea prin care s-a admis contestaţia se comunică Tribunalului
Bucureşti în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor
politice. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, fără cale de atac.
Astfel, contestarea ulterioară a constituţionalităţii partidului politic, care fusese
anterior constatat ca fiind constituţional, în raport cu aceleaşi elemente de fapt şi de
drept este inadmisibilă. Ea va deveni admisibilă în măsura în care sunt aduse în faţa
instanţei constituţionale elemente noi, neavute în vedere la judecarea primei
contestaţii.

Anexă
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995:
Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 30 noiembrie 1994, de către un grup de 28 de senatori,
iar la data de 2 decembrie 1994, de către un grup de 66 de deputaţi, cu privire la neconstituţionalitatea
Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 privind instituirea unei taxe
de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, lege adoptată atât
de Senat, cât şi de Camera Deputaţilor la 28 noiembrie 1994.
Deliberând asupra acestei sesizări, în şedinţa din 14 decembrie 1994, Plenul Curţii Constituţionale a
ajuns la concluzia că sesizarea parlamentarilor este întemeiată, declarând legea neconstituţională, prin
Decizia nr. 139/1994*), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie
1994.
Ulterior datei publicării acestei decizii, atât în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, cât
şi prin mass-media, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul finanţelor, cât şi purtătorul de
cuvânt al Guvernului, au precizat că autorităţile administrative din sistemul vamal vor percepe, în
continuare, taxa de trecere a frontierei, întrucât Guvernul interpretează că Ordonanţa Guvernului nr. 50
din 12 august 1994 produce efecte juridice pe mai departe.
După cum reiese din luările de cuvânt ale membrilor Guvernului în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27
decembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 282 din 6 ianuarie 1995,
Guvernul apreciază, în esenţă, că decizia Curţii Constituţionale prin care se declară o lege de
aprobare a unei ordonanţe ca neconstituţională nu produce nici un efect juridic asupra
ordonanţei. Prin urmare, în cazul concret, în optica Guvernului, Ordonanţa Guvernului nr.
50/1994 va continua să se aplice până când Parlamentul va reexamina legea declarată
neconstituţională, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie.
PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

54
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.25 din 17 ianuarie 2003

21
având în vedere că prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarată, pentru prima oară
în practica Curţii Constituţionale, neconstituţională o lege de aprobare a unei ordonanţe, iar poziţia
Guvernului ridică o problemă de principiu, ce pune în discuţie prevederile Constituţiei, în realizarea
scopului Curţii de a garanta supremaţia Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18
mai 1992, reţine următoarele:
1. Constituţia României reglementează în art. 107, coroborat cu art. 114, instituţia delegării legislative,
iar în titlul V art. 140-145, instituţia contenciosului constituţional, sub forma unui organ special -
Curtea Constituţională. De principiu, o interpretare sistematică a Constituţiei conduce la concluzia că
nu se poate interpreta un text consacrat instituţiei delegării legislative, făcându-se abstracţie de un text
consacrat instituţiei contenciosului constituţional. Interpretarea riguroasă a Constituţiei trebuie să ducă
la realizarea raţiunii de a fi a celor două instituţii.
2. Instituţia delegării legislative urmăreşte să rezolve anumite probleme de politică legislativă, deci de
legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanţe. În acest scop,
Guvernul înaintează uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite
ordonanţe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice".
Aşadar, legiuitorul constituant a admis ca şi Guvernul, organ al Executivului, să fie învestit, de către
Parlament, în anumite condiţii, cu atribuţii ce vizează funcţia legislativă, specifică Parlamentului. Orice
judecată asupra regimului delegării legislative şi a efectelor deciziei Curţii Constituţionale trebuie să
plece de la ideea că puterea Guvernului de a emite ordonanţe este o putere delegată şi nu o putere
proprie. Constituţia României, spre deosebire de alte constituţii ce consacră instituţia delegării
legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), că, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituţie, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi
data până la care se pot emite ordonanţe. Pe de altă parte, în alin. (3) al aceluiaşi articol se stabileşte că
Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanţele să-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada
termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanţele pe care le-a emis, în limitele delegării
legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea
ordonanţelor spre aprobare, această operaţiune juridică, cum se menţionează în acelaşi text al
Constituţiei, se face, potrivit procedurii legislative", iar prima fază a procedurii legislative, cum se
stipulează în art. 73 din Constituţie, este iniţiativa legislativă. Conform alin. (3) al art. 73, Guvernul îşi
exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere", ceea ce,
logic, trebuie admis că se întâmplă şi în ipoteza la care se referă art. 114 alin. (3) din Constituţie.
Iniţiativa legislativă a Guvernului, de data aceasta, este circumstanţiată, ea vizând, de fapt, ordonanţa
pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezultă că întreaga dezbatere parlamentară este,
în fond, o dezbatere asupra textului ordonanţei, Parlamentul putând, potrivit principiului consacrat de
art. 58 şi prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, să aprobe în întregime textul ordonanţei, să-l
aprobe cu modificări, cum s-a şi întâmplat în cazul Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994, sau să respingă
ordonanţa în întregime. Aşa fiind, nu se poate admite că întreaga dezbatere parlamentară, precum şi
votul Camerelor, vizează numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, şi nu ar viza şi
ordonanţa. Dovadă este faptul că legea care se adoptă nu are o denumire ce face abstracţie de
ordonanţă, dimpotrivă, aceasta este intitulată, Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. ....
din ...", cum este şi cazul legii declarate neconstituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 139 din 14 decembrie 1994.
Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanţele, vizează deci
faptul că spre deosebire de proiectele de legi obişnuite, care propun spre reglementare relaţii sociale
noi, proiectul legii de aprobare a ordonanţei propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul
abilitării, care sunt de domeniul legii ordinare şi care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţie, produc
efecte de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanţei se produc până
la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, dată de la care se va aplica legea,
afară de cazul în care legea de aprobare a ordonanţei a fost declarată neconstituţională înainte de
promulgare, când efectele ordonanţei încetează pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României.
După depunerea ordonanţelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-
a intrat în procedura legislativă, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de către Parlament,
atacarea legii ca neconstituţională potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie sau, dacă nu este cazul,
promulgarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizează însă nu numai

22
articolul unic al legii de abilitare, ci şi dispoziţiile ordonanţei care a fost supusă aprobării, ce constituie
substanţa legii.
3. Ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voinţa politică de a
garanta efectiv această supremaţie prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Nu întâmplător, deci,
Constituţia din anul 1991 a înfiinţat în România Curtea Constituţională. Rolul său de garant al
supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest
rol Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi legii
sale organice [art. 1 alin. (1) şi (2)].
Constituţia stabileşte în art. 144 atribuţiile Curţii Constituţionale, între care figurează: controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei (lit. a); controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepţii, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti de către părţi sau instanţă, din oficiu, şi vizând neconstituţionalitatea legilor şi
ordonanţelor (lit. c).
Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar,
deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea dispoziţiilor
Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care
aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei.
Legitimitatea democratică a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor
constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor,
Senatul, Preşedintele României). Aşa fiind, este firească participarea Curţii Constituţionale - în formele
determinate de Constituţie - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă
constrânsă de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui
legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin raţionamente
juridice.
Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din
Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată
neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care
vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui
fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa
legii. Această concluzie poate fi uşor desprinsă dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situaţii
ale controlului de constituţionalitate:
a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa
declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate
prin lege;
b) admiterea sesizării de neconstituţionalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face
textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obligă Camera în cauză să reexamineze aceste
dispoziţii pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei [art. 22 alin. (4) din Legea nr.
47/1992];
c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi înainte de promulgare
are şi ea efect obligatoriu general, neputând fi ignorată de nimeni, dar are şi două efecte
specifice. Unul, întâlnit şi în legistaţia altor ţări, este imediat şi se adresează Preşedintelui României,
obligându-l să nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, întâlnit în forme asemănătoare doar în Polonia
şi Portugalia, se adresează Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea se
trimite spre reexaminare acestuia şi dacă este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin 2/3
din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar
promulgarea devine obligatorie. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în
care Camerele să reexamineze legea, iar practica constituţională de până acum - care evidenţiază că
legea declarată neconstituţională prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminată nici până în prezent -,
poate duce la concluzia că Parlamentul nu este obligat să reexamineze legea, ci îşi poate însuşi, în mod
tacit, poziţia Curţii Constituţionale. Dacă totuşi Camerele reexaminează legea pentru a o pune de acord

23
cu Constituţia, desigur că decizia Curţii este obligatorie şi Parlamentul va trebui să modifice textul în
sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeaşi formă, fără a se întruni votul calificat cerut de art.
145 alin. (1), ar conserva neconstituţionalitatea. Numai în măsura în care legea ar fi adoptată în aceeaşi
formă, cu majoritatea stabilită de acest text, obiecţia de neconstituţionalitate ar fi înlăturată. Este de
observat că majoritatea cerută de art. 145 alin. (1) este şi cea necesară pentru revizuirea Constituţiei, iar
adoptarea legii cu această majoritate se impune Curţii şi obligă pe Preşedinte să o promulge. Până
atunci, însă, ordinea constituţională este stabilită prin decizia Curţii şi nu poate fi ignorată;
d) decizia prin care se constată neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei are ca
efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituţie.
Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenţa acesteia
trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a
legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea
regulamentelor Parlamentului.
4. Aplicând considerentele de mai sus privind delegarea legislativă şi rolul Curţii Constituţionale în
procesul legislativ, la situaţia concretă care a determinat pronunţarea acestei decizii, este de reţinut că
Plenul Curţii Constituţionale consideră că are competenţa de a adopta prezenta decizie, în temeiul art.
144 lit. a) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 47/1992.
Pronunţarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/1994,
pronunţată în temeiul art. 144 lit. a) şi declarată obligatorie de către art. 145 alin. (2) din Constituţie.
Constatând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România, al cărei scop este garantarea supremaţiei
Constituţiei, precum şi că, în conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, competenţa Curţii Constituţionale
nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale, potrivit art. 144 din Constituţie, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
apreciază că nu poate rămâne indiferent faţă de situaţia de neconstituţionalitate creată şi este nu numai
îndreptăţit, ci chiar obligat să se pronunţe.
Pe fond, Curtea Constituţională constată că, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituţie nu face nici o
distincţie, sunt supuse controlului înainte de promulgare atât legea prin care Guvernul este abilitat să
emită ordonanţe, cât şi legea prin care Parlamentul aprobă sau respinge ordonanţele emise.
În cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o ordonanţă a Guvernului, şi aceasta a fost
declarată neconstituţională, nu se poate susţine că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al
legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanţă,
deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii
legislative, dezbaterea parlamentară vizând textele ordonanţei. Faptul că în dispozitivul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstituţională Legea pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o altă concluzie, deoarece este
unanim recunoscut, în practică şi doctrină, că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele
jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al
deciziilor Curţii Constituţionale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 şi 10), se desprinde cu uşurinţă faptul
că, pentru declararea legii ca neconstituţională, Curtea a avut în vedere şi art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se că a instituit o taxă cu valoare de principiu, ce nu mai are un
caracter excepţional, legat de aplicarea unei anumite măsuri de protecţie socială.
Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu şi ordonanţa, care îşi va
produce efectele mai departe, nu poate fi reţinută, deoarece nu ţine seama de exigenţele procesului
legislativ şi nici de distincţiile pe care le face art. 144 din Constituţie la lit. a) şi c). În temeiul art. 144
lit. c), ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale, pe cale de excepţie, dar numai până în
momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepţia a fost admisă şi ordonanţa
declarată neconstituţională, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În
cazul în care, însă, ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepţia a fost
respinsă, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situaţii fiind în
prezenţa unei legi de admitere sau de respingere a ordonanţei. Dar acest control vizează, astfel cum s-a
arătat, şi conţinutul legii, adică dispoziţiile cuprinse în ordonanţă.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanţa îşi produce efectele, independent de legea
de aprobare sau de respingere, ar însemna practic că această lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art.

24
144 lit. a) din Constituţie, pe conţinut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru că Parlamentul a
aprobat ordonanţa, deşi nu a fost depusă până la împlinirea termenului de abilitare sau deşi nu erau
îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituţie, cu privire la cvorumul legal
şi, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituţie
şi ea nu poate fi reţinută. De asemenea, dacă s-ar accepta teza că ordonanţa îşi produce efectele
independent de legea de aprobare care a fost declarată neconstituţională, ar rezulta că obiecţia de
neconstituţionalitate se înlătură nu numai prin votarea de către Parlament a legii, în aceeaşi formă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, aşa cum prevede art. 145
alin. (1) din Constituţie, ci şi prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarată
neconstituţională, ceea ce ar însemna a adăuga la Constituţie.
În sfârşit, cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/1994 de declarare a neconstituţionalităţii Legii
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data
publicării ei în Monitorul Oficial al României, şi efecte specifice numai pentru Preşedinte şi
Parlamentul României, ignorarea ei de către Guvern şi aplicarea în continuare a Ordonanţei
Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv răspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este
proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nici o
autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituţia stabileşte în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai
presus de lege, iar în art. 51 că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Faţă de aceste considerente şi văzând şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2), art. 51, art. 58 alin.
(1), art. 73 alin. (1) şi (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 şi 3 din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai
Ciobanu, Miklós Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan şi Victor Dan Zlătescu,
DECIDE:
1. Decizia prin care Curtea Constituţională declară, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, o lege ca
neconstituţională este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Dacă legea declarată
neconstituţională este adoptată în aceeaşi formă cu cel puţin o majoritate de două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere, decizia Curţii Constituţionale îşi încetează aplicarea.
2. Declararea ca neconstituţională de către Curtea Constituţională a unei legi de aprobare a unei
ordonanţe a Guvernului include şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte
pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.
3. În cazul în care Curtea Constituţională declară, în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din
Constituţie, că iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, legile şi
ordonanţele atacate pe cale de excepţie sunt neconstituţionale, deciziile sale sunt obligatorii şi au
putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
Deliberarea a avut loc la data de 17 ianuarie 1995 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte,
Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklós Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan
Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlătescu, judecători.
Decizia se comunică Preşedintelui României, Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

25