Aspecte privind competenţele stabilite de legea fundamentală

Curţii Constituţionale a României

Drd. Vasile Ţiple

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

Introducere

Temeiul juridic al creării Curţii Constituţionale a României, îl reprezintă art. 142 alin. 1
din Constituţia României, conform căruia: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei.”1 Cu alte cuvinte, legea fundamentală a conferit şi recunoscut expres unei instituţii
noi în peisajul juridic românesc - Curtea Constituţională - rolul şi statutul de gardian al fragilei
democraţii româneşti, al menţinerii status-quo-ului instituţional consacrat de vechile democraţii,
respectiv organizării statului potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Principiul separaţiei puterilor
în stat, presupune faptul că puterea într-un stat democratic nu este concentrată, ci divizată între
anumite instituţii şi puteri ale statului cu competenţe specifice corelative fiecărei puteri, care
asigură un echilibru instituţional şi democratic prin funcţiile de control reciproc, pentru
exercitarea comună a autorităţii publice.

Legiuitorul constituant de la 1991 a considerat că mandatul de supraveghetor al Curţii

Constituționale trebuie stabilit ad literam prin textul fundamental, aceasta fiind singura instituţie2

1
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31 octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din
22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003
privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233
din 21 noiembrie 1991 şi a intrat in vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8
decembrie 1991.
2
Această consacrare reprezenta o noutate pentru sistemul democratic roman, deoarece singura autoritate
competentă să interpreteze legile cu drept de autoritate era puterea legiuitoare, conform textului

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

în măsură să asigure exerciţiul democraţiei în România, în conformitate cu spiritul şi litera
Constituţiei.

Acest lucru urmează de altfel logica adoptării unei legi fundamentale într-o democraţie,
ca urmare a necesităţii păstrării echilibrului dintre cele trei puteri în stat, prin activitatea de
supervizare desfăşurată în cadrul procesului legislativ şi ulterior acestuia. În general contenciosul
constituţional are două funcţii: protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi
supervizarea activităţii legislative a guvernului.3 Pe tărâmul constituţional românesc identificăm
o aplicabilitate şi o extindere a jurisdicţiei constituţionale în toate sferele şi domeniile de
activitate reglementate de către legiuitor în prezent, în trecut sau în viitor, în funcţie de
mecanismul specific de control la care ne raportăm consacrat prin lege.

Constituţia României enumeră în mod expres prin art. 146, atribuţiile care intră în
competența instanţei constituţionale, acestea variind de la pronunţarea asupra constituţionalităţii
legilor în diferitele stadii de adoptare ale acestora pe durata procesului legislativ şi până la
consacrarea unei dispoziţii cel puţin neclare. Dispoziţia care consacră capacitatea Curţii
Constituţionale de a îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii,4 respectiv art.
146 lit. l) din Constituţia României, revizuită, este neclară cu privire la valoarea şi natura juridică a
competenţelor ce pot fi ulterior desfăşurate/exercitate în baza acesteia. Acest lucru este evident la
o simplă analiză a textului constituţional, deoarece normele subsecvente ce pot fi stabilite prin
legea organică - care poate fi modificată de către legiuitor ori de câte ori simte acesta nevoia, în
funcţie de un anumit context politic - prin nerespectarea procedurii de revizuire a Constituţiei
care stabileşte garanţia supremă de legitimitate a modificării acesteia, respectiv - referendumul,5

Constituţiei de la 1923, art. 36: “Interpretatiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea
legiuitoare.”
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517
3
Rogowski R., Gawron T. ed., Constituţional Courts in Comparison The U.S. Supreme Court and the
German Federal Constitutional Court, Berghahn Books, New York, 2002, p. 1
4
http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/constitution
5
În conformitate cu art. 151 alin. 3 din Constituţia României, revizuită: “Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire.”

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

poate fi desfăşurată într-un mod care nu asigură nivelul de reprezentativitate şi legitimitate pe
care îl regăsim la momentul adoptării sau revizuirii unei constituţii. În acest sens procedura
constituţională de revizuire nu este utilizată, deoarece nu se modifică textul constituţional per se
ci doar legea organică de organizare a Curţii. Astfel, suntem în prezenţa adoptării unor norme ce
derogă dintr-o dispoziţie constituţională expresă şi care vor produce efecte în consecinţă, printr-o
procedură ordinară de adoptare/modificare a legii, deşi reglementează relaţii şi situaţii pe tărâm
constituţional.

Prin urmare, printr-o normă constituţională incompletă, legiuitorul poate folosi lit. l) a art.
146 din Constituţie, pentru a consacra anumite norme sau conferi anumite atribuţii Curţii
Constituţionale care nu au fost iniţial prevăzute în sarcina acesteia de către legiuitorul iniţial şi
manifestarea de voinţă de la momentul adoptării/revizuirii Constituţiei. Practic apare problema
legitimităţii şi legalităţii din punct de vedere constituţional a extinderii competenţei Curţii
Constituţionale prin legea sa organică, inclusiv prin prisma constituţionalităţii extinderii sferei de
activitate a Curţii în baza unei dispoziţii constituţionale incomplete, a cărei interpretare trebuie
realizată în mod restrictiv şi nu extensiv, în conformitate cu o interpretare a normelor
constituţionale în spiritul şi ulterior şi litera acestora. Legiuitorul trebuie să interpreteze
dispoziţia de la lit. l) art. 146 din Constituţie, în scopul evitării apariţiei derapajelor
constituţionale prin interpretarea abuzivă şi neconformă cu legea fundamentală, acest lucru
putând fi realizat doar printr-o interpretare restrictivă stricto sensu a dispoziţiei menţionate.

În caz contrar există posibilitatea extinderii competenţei Curţii - în funcţie de un anumit

context politic - şi la alte situaţii care nu au fost prevăzute de legiuitorul extraordinar - pe care îl
putem denumi astfel, prin prisma procedurii constituţionale speciale pe care trebuie să o urmeze
la momentul adoptării sau revizuirii Constituţiei - şi care pot fi atribuite Curţii Constituţionale
printr-o modificare a legii organice de organizare şi funcţionare a acesteia, prin invocarea art.
146 lit. l) din Constituţie.6

6
În acest sens, regăsim consacrat în mod expres în cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale la art. 10 alin. 1, faptul că poate fi sesizată Curtea Constituţională în
cazurile expres prevăzute de către art. 146 din Constituţie sau de legea sa organică.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

 În considerarea celor de mai sus, apare şi problema privind modificările la care poate fi
supusă legea de organizare şi funcționare a Curţii Constituţionale, respectiv până la ce punct
poate legiuitorul să intervină asupra textului unei legi ce reglementează activitatea unei instituţii
create pentru asigurarea conformităţii actelor legislativului în tiparele legii fundamentale. Putem
observa în acest sens modificarea unor norme de drept material constituţional din Legea nr.
47/1992, respectiv extinderea controlului de constituţionalitate a Curţii şi la hotărârilor plenului
Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului. Forma anterioară modificării respecta ad literam atribuţia prevăzută de
către art. 146 lit. c) din Constituţie, respectiv competenţa de a se pronunţa doar asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, nefiind realizată prin legea fundamentală, o
imixtiune în activitatea celor două camere ale Parlamentului cu privire la hotărârile adoptate
care se supun unor proceduri şi mecanisme proprii, în conformitate cu principiul autonomiei
parlamentare.7

Indiferent însă de raţionamentul legiuitorului, utilitatea sau lipsa nevoii practice de a

extinde competenţa Curţii Constituţionale şi asupra celorlalte acte ale Parlamentului, problema
care este supusă analizei în prezentul studiu, se referă la constituţionalitatea şi/sau legitimitatea
legiuitorului de a modifica în sens material (şi nu procesual - acest aspect fiind de altfel raţiunea
existenţei legii de organizare şi funcţionare) şi de a extinde competenţa unei instituţii, al cărei rol
este acela de a asigura conformitatea legislaţiei interne cu legea fundamentală, printr-o simplă
modificare a legii în cadrul unui proces de modificare ordinar, care nu poate juridic şi politic să
corespundă criteriilor fundamentale stabilite pentru modificarea unor norme constituţionale.8

Secţiunea 1

Instrumentele juridice de reglementare a statutului Curţii Constituţionale

7
Conform art. 61 şi art. 64 din Constituţie, care se referă la rolul, structura şi forma de organizare a
Parlamentului.
8
În sens pozitiv sau negativ.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

 Curtea Constituţională a României a fost înfiinţată în baza art. 142 alin. 1 din Constituţia
României şi a art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.9 Modul prin care sunt formulate dispoziţiile normative privind crearea acestei
instituţii/instanţe constituţionale ne relevă caracterul absolut şi neechivoc al rolului şi importanţei
pe care i-a atribuit-o legiuitorul de la 1991, Curţii Constituționale. Astfel, aceasta este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România,10 fiind independentă faţă de orice altă
autoritate publică. De asemenea, dispoziţiile legii de organizare şi funcţionare, specifică în mod
clar faptul că instanţa constituţională se supune numai Constituţiei - actul său de naştere - şi
dispoziţiilor Legii nr. 47/1992. Neconstituţionalitatea unor acte sau dispoziţii specifice din
anumite acte normative poate fi stabilită de către Curte, în conformitate cu dispoziţiile sau
principiile Constituţiei.

În acest sens, revenind la introducerea prezentului studiu unde a fost prezentat obiectul
acestei analize, respectiv modalitate prin care legiuitorul a hotărât să extindă competenţa şi
atribuţiile Curţii Constituţionale prin intermediul legii sale de organizare şi funcţionare, al cărei
scop existenţial trebuia să fie - conform principiilor constituționale - doar acela de aşezare în
practică, din punct de vedere procesual şi logistic, a mecanismului de garantare şi respectare a
normelor constituţionale, modificarea supusă analizei nu se încadrează în tiparele specificate de
legiuitorul constituțional. În susţinerea acestei idei, putem menţiona dispoziţiile evidente din
cuprinsul Legii nr.47/1992, prin care se reconfirmă temelia juridică a declarării
neconstituţionalităţii unui act normativ sau dispoziţii specifice din acesta. Astfel, art. 2 alin. 2 din
legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale consacră în mod neechivoc, expres
şi ad literam, faptul că sunt neconstituţionale prevederile actelor - legi, tratate internaţionale,
regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului - care încalcă dispoziţiile sau principiile
Constituţiei. Aceste dispoziţii la care face referire Legea 47/1992 le regăsim în art. 146 din
Constituţie care stabileşte atribuţiile şi competenţa Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile
Titlului VII - Revizuirea Constituţiei, din legea fundamentală.

9
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010, dându-se textelor
o nouă numerotare.
10
Astfel după cum Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

 Sfera şi aria de acţiune a Curţii Constituţionale a fost clar delimitată prin lege
fundamentală, dispoziţiile constituţionale au conferit legii organice subsecvente doar rolul de a
organiza activitatea şi funcţiile instanţei constituţionale în acord cu principiile fundamentale
consacrate prin art. 1 din Constituţie, în sensul stabilirii cadrului general de acţiune prin prisma
rolului special avut. Principala funcţia a legii organice subsecvente era aceea de elaborare a
procedurii jurisdicţionale ce trebuia parcursă în faţa Curţii Constituţionale, elaborarea normelor
generale privind selecţia judecătorilor şi personalului, precum şi compatibilitatea regulilor
procesuale specifice, cu normele procesuale de drept comun, în sensul cristalizării funcţiei
contencioase constituţionale.11

Secţiunea 2

Limitările de competenţă specifice instanţei constituţionale prin prisma

reglementării naționale din domeniu

Instanţa constituţională română comportă anumite trăsături specifice faţă de instanţele de

drept comun, subliniate prin normele fundamentale consacrate. Aceste diferenţe fundamentale
privind substanţa organizatorică şi raţiunea existenţei Curţii Constituţionale, spre deosebire de
celelalte instanţe ce formează puterea judecătorească, se regăsesc în actul normativ de bază al
ţării. Jurisdicția constituţională a fost creată în scopul asigurării respectării dispoziţiilor
constituţionale de către cele trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească - în exercitarea
propriilor funcţii specifice. În considerarea acestui lucru, Curtea Constituţională nu poate fi
plasată în componenţa nici uneia dintre cele trei puteri, chiar dacă aceasta prezintă anumite

11
În acest sens, putem observa dintr-o simplă analiză a dispoziţiilor legii de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale, faptul că rolul acesteia este cel de reglementare a activităţii şi statutului
funcţionarilor săi, detalierea funcţională a normelor cu caracter general stabilite prin Constituţie, respectiv
organizarea, competenţa (Cap. II şi III), procedura jurisdicţională, regulile procedurale specifice Curţii
Constituţionale (Cap. V), statutul judecătorilor şi personalului Curţii Constituţionale (Cap. VI-VII),
proiectul de buget, etc.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

trăsături comune din punct de vedere al formei de organizare şi exercitarea a atribuţiilor şi
activităţii speciale contencioase, cu instanţele ce formează puterea judecătorească.12

Diferenţa majoră însă între Curtea Constituţională şi celelalte instanţe de drept comun
prin prisma reglementărilor naţionale, o reprezintă mandatul şi competenţele recunoscute de lege
acestei instituţii. Activitatea sa discreţionară în conformitate cu normele care o reglementează
este strict delimitată şi consacrată de către art. 146 din Constituţie. În acest sens, inclusiv lit. l)
care poate fi considerată o dispoziţie de natură să confere Curţii Constituţionale dreptul de a-şi
extinde atribuţiile şi competenţa, se referă exclusiv la modul de organizare şi desfăşurare a
activităţii pentru realizarea scopului şi literei Constituţiei, astfel după cum rezultă din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Această lege reglementează
funcţionarea instanţei constituţionale în limitele şi regulile prescrise prin mandatul constituţional.

De asemenea alături de rolul stabilit de legea fundamentală Curţii Constituţionale, de

unică autoritate legitimă privind efectuarea controlului constituţionalităţii legilor (a priori şi a
posteriori), a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor
Guvernului, pentru conformitatea acestora cu normele constituţionale, aceasta este conform legii
singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. Această atribuţie este totuşi limitată prin
normele specifice de organizare şi funcţionare şi anume prin procedura jurisdicţională proprie
care se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura
procedurii în faţa Curţii Constituţionale, care de asemenea este hotărâtă exclusiv de Curte.13

În acest sens, trebuie menţionat faptul că instanţa constituţională nu este o instanţă de

drept comun supusă normelor procesuale şi materiale generale, sfera sa de influenţă şi
aplicabilitatea normelor şi deciziilor sale având un regim aparte. Acest lucru este determinat de
însăşi natura contencioasă specială a Curţii Constituţionale, care se aplică doar în cazurile expres
şi limitativ prevăzute de legea fundamentală şi cea de organizare şi funcţionare.

Astfel, Curtea Constituţională analizează, interpretează şi îşi exercită în mod exclusiv

autoritatea în limitele competenţei sale, care poate fi extinsă doar cu privire la dispoziţiile actelor

12
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: „Puterea judecătorească se
exercită de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”
13
Art. 14 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

controlate în una dintre formele prevăzute de lege, şi doar în legătură cu acea compatibilitate
constituţională recunoscută de către legiuitor, cu privire la normele organice sau ordinare
adoptate de către acesta din urmă. Luând în considerare faptul că art. 146 din Constituţie şi
dispoziţiile din legea de organizare şi funcţionare, conferă o competenţă erga omnes Curţii
Constituţionale, în materia conformităţii constituţionale a actelor ulterioare emise de către
legiuitor, rezultă voinţa expresă şi neechivocă a acestuia din urmă, de a asigura respectarea
constituţionalităţii actelor normative ulterior adoptate cu textul fundamental, prin prisma
respectării tuturor drepturilor, libertăţilor şi principiilor prevăzute de către Constituţie.

În acest sens, art. 10 din Legea 47/1992 face trimitere expresă la art. 146 din Constituţie,
republicată, sau la legea sa organică, privind sesizările de neconstituționalitate. În activitatea sa,
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize,14 în funcţie de cazurile pe care

14
Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Art.11:
„(1) Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
A. Decizii în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de
ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul
Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
B. Hotărâri, în cazurile în care:

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

este chemată să le analizeze prin prisma textului constituţional. Deciziile şi hotărârile sale sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, devenind astfel un organ de control al
legislativului, executivului şi puterii judecătoreşti. În cazul unei sesizări de neconstituţionalitate
realizată de către oricare dintre reprezentanţii uneia dintre puterile statului, privind anumite
aspecte ale activităţii lor şi care sunt circumscrise competenţei Curţii Constituţionale, analiza
acestora va fi efectuată în conformitate cu spiritul şi litera Constituţiei, prin intermediul
mecanismului procedural stabilit de legea organică care decurge din cea constituţională.

Astfel, controlul instanţei constituţionale este extrem de vast, aceasta putând fi sesizată
pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului,
soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi

a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele

sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
C. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
(2) Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.
(3) Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.”
http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47

10

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia, verificarea îndeplinirii
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.15

Din cele de mai sus, putem observa faptul că legiuitorul român a acordat un rol esenţial şi
vital instanţei constituţionale, pentru funcţionarea democraţiei şi statului de drept în România.

Secţiunea 3

Competenţa materială şi procesuală a instanţei constituţionale române. Provocări

normative actuale

În legătură cu competenţa materială şi procesuală a instanţei constituţionale române,

legea a recunoscut Curţii Constituţionale referitor la activitatea sa de control a constituţionalităţii
legilor, dreptul de a-şi stabili în mod independent competenţa cu privire la atribuţiile pe care
Constituția i le-a conferit. Altfel spus, această posibilă competenţă discreţionară poate fi
exercitată doar în legătură cu atribuţiile expres recunoscute de Constituţie, instanţei
constituţionale. Referitor la acest aspect, apare problema actelor asupra cărora Curtea se poate
pronunţa în urma modificării Legii nr. 47/1992, prin Lege nr. 177 din 28/09/2010.16

Această modificare a făcut posibilă extinderea controlului de constituţionalitate a Curţii şi

la hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului. În acest sens, modificarea realizată a fost efectuată
printr-o procedură ordinară de modificare a unei legi ce comportă trăsături constituţionale şi care
reglementează activitatea unicei autorităţi de jurisdicţie constituţionale din România, creând noi
atribuţii în sarcina Curţii Constituţionale, extinzându-i competenţa materială dincolo de tărâmul
art. 146 din legea fundamentală. Această modificare a creat posibilitatea intervenţiei unui număr

15
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României.
16
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 04/10/2010 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României

11

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

de parlamentari de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la hotărârile adoptate de către
Parlament în desfășurarea activităţii sale, fiind astfel creat un mecanism instituţional politic de
control al hotărârilor celor două camere, în plenul fiecăreia sau reunite. Inutilitatea şi
neconformitatea cu legea fundamentală a acestui mecanism politic este evidenţiată printr-o
simplă analiză a art. 146 din Constituţie, precum şi prin prisma art. 2 alin. 217 din Legea nr.
47/1992 care stabileşte clar categoria juridică a actelor ce pot fi declarate ca fiind
neconstituţionale.18

Astfel, luând în considerare cele de mai sus, în urma modificării efectuate legiuitorul nu a
pus de acord dispoziţiile anterioare din lege, cu cele nou introduse. Aparenţa legalităţii acestor
modificări este înfrântă de către constituţionalitatea indiscutabilă a prevederilor dispoziţiilor
menţionate mai sus - art. 146 lit. c19 şi art. 2 din Legea nr. 47/1992. De asemenea, lipsa de

17
“Art.2. - (1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor
internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
(2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin.(1), care încalcă dispoziţiile sau
principiile Constituţiei.
(3) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.”
http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47
18
Referitor la această extindere a competenței Curţii Constituţionale supusă analizei, în cazul în care
legiuitorul ar fi avut voinţa ca la momentul adoptării sau revizuirii Constituţiei, să extindă competenţa
instanţei constituţionale în acest sens, cu privire la toate actele normative ale Camerelor, acesta ar fi
introdus-o prin textul constituţional. În acest sens, regăsim exemplul oferit de către Constituţia Ucrainei,
în textul căreia este menţionat în mod expres prin art. 150 faptul că intră în competenţa acesteia de realiza
controlul de conformitate cu normele fundamentale a legilor şi a altor acte normative adoptate de către
Rada Supremă a Ucrainei; actele Preşedintelui Ucrainei; actele Cabinetului de Miniştrii al Ucrainei;
actele normative ale Radei Supreme a Republicii Autonome Crimeea.
http://www.ccu.gov.ua/en/doccatalog/list?currDir=12083
19
Constituţia României, revizuită, Articolul 146, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

12

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

aplicabilitate practică în litera şi spiritul legii fundamentale, este evidenţiată prin faptul că nu se
justifică instituirea acestui mecanism politic cu privire la hotărârile celor două camere, separat
sau reunite, atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres categoriile de acte care sunt supuse
controlului constituţional, în cazul în care sunt identificate posibile derapaje de la normele
fundamentale existând mijloace eficiente de remediere. Astfel este controlul constituţionalităţii
legilor (a priori şi a posteriori), precum şi mecanismul instituit de regulamentele celor două
camere, care de asemenea, inclusiv în forma iniţială nemodificată, puteau fi atacate pentru
neconstituţionalitate.

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi
direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/constitution

13

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

 Extinderea neconstituţională a competenţei materiale a Curţii Constituţionale, reprezintă
în fapt şi în drept, o nouă pârghie de control cu privire la toate aspectele reglementate de către
instituţie a activităţii celor două camere ale Parlamentului, nefiind stabilită nici o procedură în
acest sens. Altfel spus, hotărârile camerelor pot fi atacate ab initio până la materializarea acestora
într-o formă normativă - pe care o primeşte o hotărâre a Parlamentului20 - şi care pe cale de
consecinţă poate fi contestată, în eventualitatea identificării unei/unor norme neconstituţionale, în
conformitate cu competenţa consacrată în mod legitim şi procedural constituţional. De asemenea,
în cazul strict al Regulamentelor Camerelor Parlamentului (deci nu referitor la celelalte hotărâri
adoptate de către acestea în calitate de legiuitor), controlul exercitat asupra acestora este unul
posterior deoarece au fost deja adoptate. Caracterul acestor acte normative este diferit faţă de
celelalte hotărâri pe care le poate adopta o Cameră, deoarece Regulamentele nu sunt legi stricto
sensu cu aplicabilitate directă şi universală asupra tuturor subiecţilor de drept, acesta
reglementând doar organizarea internă şi funcţionarea Camerelor. Acestea nu sunt adoptate după
principiul bicameralismului şi nu sunt supuse promulgării de către Preşedintele ţării. Altfel spus,
nu parcurg acelaşi traseu legislativ ca şi un act normativ organic sau ordinar destinat cetăţenilor
şi care reglementează anumite relaţii sociale. În virtutea principiului autonomiei regulamentare,
consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, Camerele Parlamentului au competenţa
exclusivă să interpreteze conţinutul normativ al regulamentelor proprii şi să decidă asupra
modului de aplicare a acestora, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata
şi rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare.21

Depăşirea cadrului legitim constituţional din punct de vedere material, nu a fost urmată
de o aşezare normativă a Legii 47/1992, privind noua competenţă dobândită, aceasta respectând
procedural forma dinaintea modificării. Având în vedere acest lucru, lipsa unei proceduri

20
Acesta fiind de altfel şi esenţa şi raţiunea controlul de constituţionalitate - asigurarea conformităţii
actelor legislativului cu normele Constituţionale şi garantarea principiului separaţiei puterilor în stat într-o
democraţie constituţională eficientă şi viabilă.
21
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 44/1993, nr. 98/1995, nr. 17/2000, nr. 47/2000, preluare din
Raportul Naţional prezentat la cel de al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene,
prezentat de Curtea Constituţională a României - Justiţia constituţională: funcţii şi raporturile cu celelalte
autorităţi publice, p. 9
http://www.ccr.ro/congres/ROMANIA%20ro.pdf

14

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

speciale cu privire la eventualitatea constatării neconstituționalității hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului, poate fi interpretată doar în sensul în care aceste hotărâri adoptate de către cele
două camere separat sau reunite, se referă la modificarea regulamentelor Parlamentului.

Altfel spus, modificarea realizată prin Legea nr. 177/2010, care extinde competenţa
Curţii, poată fi considerată (dacă dorim să ne situăm în limitele Constituţiei) constituţională prin
prisma legii fundamentale şi a Legii nr. 47/1992, doar dacă se referă la hotărârile plenului
Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere
reunite, care au drept obiect modificarea regulamentelor Parlamentului. În acest sens, suntem în
prezenţa unei clarificări procedurale a unei norme materiale consacrate prin Constituţie şi
recunoscute şi prin Legea nr. 47/1992 ca aparţinând şi fiind de competenţa Curţii
Constituţionale.

În susţinerea aceste teze, regăsim intenţia directă a legiuitorului de menţinere a aceleiaşi

proceduri22 privind sesizarea de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, precum şi

22
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, 4. Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului:
„Art.27. - (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a
hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
(2) În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul
general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va
comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei
când va avea loc dezbaterea.
(3) Până la data dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor
permanente.
Art.28. - (1) Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de
vedere primite.
(2) Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii şi se aduce la cunoştinţa Camerei al
cărei regulament a fost dezbătut.

15

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

imposibilitatea juridică - conform reglementării constituţionale actuale - de a extinde
competenţa Curţii Constituţionale, contrar celor specificate expres de prevederile actului
normativ fundamental.23

Concluzii

Având în vedere cele de mai sus, competența Curții Constituționale este clar delimitată
prin legea fundamentală cât şi prin cea de organizare şi funcţionare a instituţiei. Orice fel de
extinderi de competenţă materială a instanţei constituţionale, nu se poate realiza decât prin
modificarea şi revizuirea Constituţiei, în conformitate cu procedura stabilită prin Titlul VII din
Constituţia României. Inclusiv modificările cu privire la competenţa materială a Curții
Constituțioonale aduse prin Legea nr. 47/1992 care reprezintă actul normativ de reglementare şi
organizare a activităţii constituţionale naţionale, prin prisma elementelor materiale şi procedurale
conferite de Constituţie, nu pot fi executate fără modificarea în prealabil a legii fundamentale.
Legea organică de organizare este subsidiară legii fundamentale, aceasta dintâi fiind indisolubil
legată de legea principală, în cazul de faţă la propriu, conform principiului accesorium seqvitur

(3) Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera
sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu
prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale
sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare declarate
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice.”
http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47
23
În susţinerea acestei teze privind intenţia legiuitorului de a clarifica procedural modalitatea de
exercitare a acestui control constituţional, putem menţiona în acest sens şi Regulamentul Senatului care
prin art. 210 prevede faptul că: „Constituţionalitatea prezentului regulament poate fi verificată de către
Curtea Constituţională, la cererea preşedintelui Senatului, a unui grup parlamentar sau a cel puţin 25 de
senatori.”
http://www.senat.ro/pagini/reg_sen/reg_senat.htm

16

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525

principale, cât şi prin prisma faptului că reprezintă transpunerea procesual-materială unică şi
directă a normelor constituţionale. Modificările unei legi ce comportă o natură constituţională nu
pot fi efectuate cu privire la aspectele materiale reglementate şi expres prevăzute de Constituţie,
fără respectarea procedurii constituţionale speciale, în considerarea importanţei şi rolului avut de
către această instituţie, în cadrul sistemului de drept românesc.

Având în vedere vasta arie de competenţă a instanţei constituţionale, care comportă

ramificaţii în toate domeniile în care îşi exercită statul suveranitatea, inclusiv prin posibilitatea
acesteia de a efectua controlul de constituţionalitate atât a priori prin intermediul controlului
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, cât şi a posteriori, prin soluţionarea excepţiilor
de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor de judecată sau de arbitraj comercial, se
impune o interpretare stricto sensu a competenţei materiale a Curţii Constituţionale.

Astfel după cum este precizat mai sus, legiuitorul poate interveni prin iniţiative
legislative de modificare a Legii nr. 47/1992 doar cu privire la aspectele de drept comun de
organizare şi desfăşurare a activităţii instanţei constituţionale, şi nu cu privire la aspectele de
ordin material speciale, expres enumerate prin legea fundamentală.

17

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2296525