I.

Introducere

In termenii primului alineat [1] al art. 7 din Conventia Europeana a

Drepturilor Omului [2], nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau
o omisiune care, la momentul la care a fost comisa, nu constituia infractiune
conform dreptului national sau international. Este modalitatea de
consacrare conventionala a principiului legalitatii incriminarii si pedepsei,
unul dintre pilonii dreptului international.
In jurisprudenta Curtii [3], principiul legalitatii incriminarii obliga
autoritatile legislative ale statului sa legifereze prin texte precise, lipsite de
echivoc. Infractiunea trebuie sa fie clar precizata, altfel spus, pornind de la
definirea actiunilor sau omisiunilor care angajeaza raspunderea penala,
trebuie sa fie posibila definirea actiunilor sau inactiunilor care angajeaza
raspunderea penala, chiar daca aceasta definitie este data de instantele care
interpreteaza dispozitia in cauza [4].
Asa cum a fost conceput si interpretat de catre organele Conventiei,
principiul legalitatii incriminarii si pedepselor apare ca un principiu
cardinal al dreptului penal, unul dintre fundamentele statului democratic.
In definitiv, acest principiu este o aplicare particulara a principiului
fondator al oricarui stat de drept, acela de a avertiza inainte de a lovi [5].
Principiul legalitatii este o protectie impotriva arbitrariului, ceea ce explica
forta sa de consacrare si, corelativ, slabiciunea unor eventuale limitari.
Elementul de baza al oricarei analize pe care judecatorul national si, in
subsidiar, cel european trebuie sa o faca in acest context este acela de a
observa daca, la momentul la care o persoana acuzata ca a comis fapta,
exista deja o dispozitie legala care pedepsea fapta respectiva si daca
pedeapsa aplicata nu a depasit limitele stabilite prin aceasta dispozitie.

Asa cum s-a observat, determinarea sferei ilicitului penal apare ca o

caracteristica suverana a dreptului national. Instrumentul european lasa
libere statele sa califice daca o actiune sau omisiune constituie infractiune,
determinand totodata si elementele sale constitutive. Curtea a aratat ca, fara
nici o indoiala, Conventia permite statelor contractante, in indeplinirea
rolului lor de aparatoare ale interesului public, sa defineasca ceea ce
constituie o fapta penala, deci “infractiune” si sa mentina sau sa stabileasca
o distinctie intre dreptul penal si dreptul disciplinar [6].
Pe de alta parte insa, nu orice norma juridica poate fi considerata lege in
sens conventional. Termenul “drept”, asa cum este folosit in art. 7, parag. 1
si asa cum a fost el interpretat de catre instanta europeana, corespunde
celui de ”lege” care se regaseste si in alte dispozitii ale Conventiei. El
acopera atat normele de drept “de origine legislativa”, cat si pe cele
jurisprudentiale, cu conditia insa a indeplinirii ”a doua criterii calitative si
anume cele de accesibilitate si previzibilitate” [7].
In ceea ce priveste accesibilitatea legii, asa cum s-a aratat [8],
trebuie ca ”legea sa fie suficient de accesibila”. Altfel spus, cetateanul
trebuie sa poata dispune de informatii suficiente, tinand seama de
circumstantele cauzei, in legatura cu normele juridice aplicabile intr-un caz
dat. Pe de alta parte legea trebuie ”enuntata cu suficienta precizie” astfel
incat o persoana sa fie capabila sa prevada ”cu un grad de exactitate
rezonabil”, tinand seama de circumstantele cauzei, consecintele ce pot
decurge dintr-un act determinat comis de ea.

Notiunea de previzibilitate, explicata de Curte, depinde mult de

continutul textului in cauza, de domeniul lui de aplicare, de calitatea
destinatarilor in anumite situatii speciale, asa cum se va vedea, de
interpretarea data unor dispozitii constitutionale. Curtea foloseste un
criteriu practic, respectiv intrebuintarea de ”sfaturi lamuritoare” din partea
unor profesionisti ai dreptului, pentru a evalua in mod rezonabil dupa
circumstantele cauzei consecintele ce pot rezulta dintr-un act determinat
[9].
Lipsa de previzibilitate a legii, asa cum a fost ea constatata in majoritatea
cauzelor deduse solutionarii Curtii, izvoraste in general din modul neclar in
care norma legala a fost redactata. Totusi, aspect mai putin remarcat pana
acum, aceasta situatie a normei juridice poate sa apara nu doar din modul
in care aceasta a fost redactata ci, in anumite circumstante, si ca efect al
modului in care aceasta a fost consacrata legislativ. Introducerea in sistemul
de drept pozitiv a unor norme juridice ca urmare a unei decizii a Curtii
Constitutionale, in contextul unui fundament legislativ fragil, face ca in
anumite situatii norma penala astfel incriminata sa fie lipsita de
previzibilitate, reflectandu-se in practica judiciara prin solutii
contradictorii.

Asa cum aratam mai sus, Curtea confera ”legii” un sens material. Pe de alta
parte, remarcam faptul ca statele sunt cele care, in indeplinirea rolului lor
de aparatoarea ale interesului public, au responsabilitatea de a defini faptele
care constituie fapte penale, distingand sfera ilicitului penal de alte forme
de raspundere juridica. In acest context este de remarcat faptul ca deciziile
Curtii Constitutionale in sistemul legislativ romanesc au putere de lege,
impunandu-se tuturor subiectelor de drept. Totodata, trebuie aratat ca
modul de functionare a instantei constitutionale a evidentiat unele situatii
juridice complicate a caror solutionare nu a fost gasita inca. Avem in vedere
in special insuficienta reglementare prin textul fundamental a rolului Curtii
Constitutionale in statul de drept roman si a efectelor pe care deciziile
acestei instante le produc.
Art. 147 alin. (1) din Constitutie, reglementand efectele pe care deciziile
instantei de contencios constitutional le produc, arata ca ”dispozitiile din
legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate
ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile
neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei.” [10].
Textul constitutional citat are in vedere normele legale in vigoare la data
sesizarii Curtii [11]. Reglementarea constitutionala nu se refera insa si la
situatia in care instanta de contencios constitutional ar constata ca
neconform cu dispozitiile Constitutiei un act normativ prin care se abroga o
dispozitie de incriminare [12]. Consecintele acestei situatii au putut fi
deduse doar pe cale doctrinara.

In logica interpretarii dispozitiilor legale in vigoare, la trecerea a 45 de zile

de la publicarea deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, daca legislatorul
nu intervine, norma juridica constatata neconstitutionala isi inceteaza
pentru viitor orice efecte, ceea ce ar echivala cu reactivarea normei
abrogate. Intr-o astfel de ipoteza insa, instanta de contencios constitutional
se transforma intr-un legiuitor pozitiv, lucru care, asa cum s-a aratat, este
incompatibil cu statutul si atributiile stabilite prin Constitutie si legea sa de
organizare. Stabilirea politicii penale este atributul exclusiv al legislatorului,
neexistand un mandat constitutional implicit de legiferare in materie penala
[13].

Trebuie aratat totusi ca, in fapt, conform art. 3 din Legea nr. 47/1992 [14],
Curtea Constitutionala are libertatea de a-si stabili singura competenta, iar
nici o autoritate publica nu o poate contesta. Un astfel de demers nu apare
insa ca avand o legitimitate constitutionala solida, fapt care, asa cum vom
vedea, se rasfrange asupra practicii judiciare in mod negativ, generand
solutii contradictorii, lipsind norma legislativa astfel reactivata de unul
dintre atributele sale fundamentale, previzibilitatea.
In jurisprudenta Curtii Constitutionale una dintre deciziile care au starnit
printre cele mai multe controverse in acest sens este Decizia nr.
62/2007, mai sus mentionata, prin care se constatau ca neconstitutionale
dispozitiile Legii nr. 268/2006, prin care se abrogau insulta si calomnia.
Este o decizie emisa in cadrul activitatii de control al constitutionalitatii
normelor legale in vigoare si ale carei efecte, interpretate in lumina art. 7
din Conventie, par a creiona conturul unei noi legaturi dintre judecatorul
penal si organul legislator.

Modul in care cele doua infractiuni au fost reincriminare, precum si efectele

produse prin acest fapt, ofera baza argumentativa pentru a arata [15] ca
dispozitia conventionala europeana pune la indemana judecatorului penal
national un nou instrument de lucru, insuficient observat pana acum. In
temeiul art. 7 din Conventie, in anumite circumstante, asa cum se va vedea,
judecatorul penal national este indreptatit sa constate ca o norma de
incriminare penala, edictata de puterea legislativa in cadrul activitatii sale
de legiferare, nu poate fi considerata lege in sens conventional, pentru a fi
aplicata la un caz determinat. Prin aceasta, judecatorul penal se vede
investit cu un nou atribut, acela de a cenzura redactarea formala a legii din
domeniul penal. Este un pas, trecut neobservat pana acum, dar care, in
anumite conditii, poate deveni semnificativ.

II. Scurt istoric al unei relatii sociale complicate

In dreptul penal roman, cele doua infractiuni contra demnitatii [16] au avut
o evolutie legislativa sinuoasa, facand de-a lungul timpului obiectul unor
reglementari diferite, in care au fost operate modificari in principal la
nivelul pedepselor, al naturii si al cuantumului acestora [17].
Incepand cu 1994, anul ratificarii de catre Romania a Conventiei, incidenta
infractiunilor de insulta si calomnie in cadrul delictelor de presa a avut un
impact negativ in cadrul organismelor conventionale, fiind considerata, in
special prin natura penala a sanctiunilor, o forma de limitare a libertatii de
exprimare a presei, contravenind art. 10 din CEDO, privitor la libertatea de
exprimare.

In Raportul privind respectarea de catre Romania a obligatiilor asumate

in cadrul Consiliului Europei [18] din 1997 se reinnoia chiar solicitarea ”de
a vedea aceste articole (art. 205 si art. 206 din Codul penal – n.n.)
abrogate sau cel putin modificate, in asa fel incat sa nu mai constituie un
obstacol in calea libertatii presei.”[19].
De asemenea, in fata Curtii Europene, Romania a fost condamnata in mai
multe randuri, pentru incidenta celor doua norme penale in cazul delictelor
savarsite de catre jurnalisti in exercitarea profesiei lor. Intr-o astfel de
hotarare se arata chiar ca ”(…) aplicarea pedepsei inchisorii pentru o
infractiune in domeniul presei nu este compatibila cu libertatea de
exprimare a jurnalistilor, garantata de art. 10 din Conventie, (…) prin
insasi natura sa, o astfel de pedeapsa are, fara indoiala, un efect
descurajant.” [20].

In mod indiscutabil, modificarile legislative care au avut ca obiect cele doua

articole din Codul penal au fost o consecinta a receptarii negative a acestora
la nivelul organismelor europene, in special datorita aplicarii lor in cazul
delictelor de presa. Prin OUG nr. 58/2002 [21], a fost inlaturata pedeapsa
cu inchisoarea pentru savarsirea infractiunii de insulta, aceasta urmand a fi
sanctionata doar cu amenda penala. Prin acelasi act normativ, cuantumul
pedepsei cu inchisoarea a fost diminuat, pentru savarsirea infractiunii de
calomnie, fiind mai apoi complet inlaturata prin legea de aprobare a
ordonantei de urgenta [22], aceasta urmand a fi pedepsita si ea doar cu
amenda penala.
Totusi in ciuda acestor modificari, mentinerea incriminarii penale a acestor
delicte, chiar in lipsa unor sanctiuni privative de libertate, a fost
considerata, in continuare, ”un obstacol in calea libertatii presei”, iar
prevederile art. 205 si art. 206 din Codul penal au fost in final abrogate prin
Legea nr. 278/2006 [23], ca parte a obligatiilor asumate de Romania in
cadrul Consiliului Europei, sub monitorizarea Consiliului de Ministri.

Un moment important in evolutia legislativa a celor doua norme penale il

reprezinta Decizia Curtii Constitutionale nr. 62/2007. Prin aceasta, instanta
de contencios constitutional a admis exceptia de neconstitutionalitate,
invocata in cadrul unui proces penal in curs, si a constatat ca
neconstitutionale dispozitiile actului normativ de abrogare a celor doua
infractiuni cu efect de reactivare a acestora in sistemul de drept pozitiv.
In justificarea mandatului sau, Curtea a aratat ca dispozitia constitutionala
[24] nu excepteaza de la controlul Curtii dispozitiile legale de abrogare, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogarii continua sa produca
efecte dupa decizia Curtii Constitutionale.

Inventarul argumentelor folosite de Curtea Constitutionala pentru a

demonstra neconstitutionalitatea abrogarii articolelor privind insulta si
calomnia din Codul penal acopera 7 puncte. S-a aratat astfel ca abrogarea
art. 205 si art. 206 C. pen. si, in consecinta, dezincriminarea insultei si
calomniei au creat un vid de reglementare, iar acest vid de reglementare nu
mai permite ocrotirea juridica reala si adecvata a demnitatii onoarei si
reputatiei persoanei, contrar dispozitiilor constitutionale care garanteaza
demnitatea omului ca valoare suprema.
Pe de alta parte, daca aceste fapte, capabile sa lezeze grav demnitatea si
onoarea umana, nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, atunci
ele ar conduce la reactia de facto a celor ofensati si la conflicte permanente,
de natura sa faca imposibila convietuirea sociala.
S-a mai aratat ca posibilitatea ca persoanele vatamate sa obtina prin
intermediul instantelor judecatoresti daune morale in cadrul procesului
civil nu reprezinta o ocrotire reala, iar raspunderea patrimoniala pentru
prejudiciile aduse prin insulta si calomnie nu asigura o protectie juridica
adecvata, intrucat dezonoarea este prin natura sa ireparabila, demnitatea
umana neputand fi evaluata in bani si nici compensata prin foloase
materiale.
Un alt argument avea in vedere liberul acces la justitie, sustinandu-se ca
absenta unei ocrotiri reale a demnitatii umane incalca acest principiu,
precum si pe cel al dreptului la un proces echitabil si la un recurs efectiv, in
masura in care garantarea acestor drepturi presupune nu doar posibilitatea
adresarii unei instante judecatoresti, ci si beneficierea de mijloace adecvate
ocrotirii dreptului incalcat, corespunzator gravitatii si periculozitatii sociale
a vatamarii ce s-a produs.
Pe de alta parte, in motivarea Deciziei Curtii Constitutionale se precizeaza
ca prevederile Constitutiei Romaniei, cele ale Conventiei pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale Pactului
international cu privire la drepturile civile si politice arata ca exercitiul
libertatii de exprimare trebuie sa aiba in vedere protectia reputatiei sau a
drepturilor altora; drept urmare nu exista nici o incompatibilitate intre
principiul libertatii de exprimare si incriminarea insultei si calomniei, care
sa impuna dezincriminarea acestor infractiuni.

Fragilitatea suportului argumentativ precum si al celui legislativ pentru un

asemenea demers a fost remarcata imediat. In chiar cuprinsul motivarii
deciziei au formulat opinie separata doi judecatori ai Curtii care au sesizat
viciile legislative pe care o asemenea modalitate de reintroducere in dreptul
pozitiv a unei norme penale abrogate le implica.
S-a aratat ca, printr-o astfel de decizie, Curtea Constitutionala isi depaseste
mandatul constitutional, intrucat ”Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, iar
legea fundamentala lasa la libera apreciere a legiuitorului mijloacele juridice
prin care se poate realiza protectia diferitelor relatii sociale. Decizia Curtii
Constitutionale ar transforma-o intr-un legislator pozitiv, drept care nu ii
este conferit nici de Constitutie si nici de propria lege organica [25].

In mod inevitabil, o astfel de decizie a Curtii Constitutionale, bazata pe un

fundament legal atat de fragil, a starnit o polemica aprinsa in randul
literaturii juridice de specialitate, dublata imediat de o practica judiciara la
fel de controversata, in care pot fi identificate orientari contradictorii, chiar
diametral opuse, aspect sesizat, pe buna dreptate, ca inadmisibil.

III. Receptarea doctrinara

Doctrina de specialitate a fost aproape unanima in a critica decizia Curtii

Constitutionale, acuzand instanta de contencios constitutional fie de lipsa
de consistenta si temeinicie a argumentelor, fie de inconsecventa fata de
propria jurisprudenta sau chiar de substituire a puterii legislative.

S-a aratat astfel ca instanta constitutionala reduce demnitatea umana la

statutul unui drept al omului. Altfel spus, este confundata demnitatea
omului cu dreptul omului la demnitate, onoare si reputatie [26].
S-a aratat, de asemenea, faptul ca demnitatea omului este un atribut inerent
al fiintei umane. Prin simplul fapt ca exista, fiinta umana, in abstract, este
inzestrata cu demnitate si ratiune. Nimeni si nimic nu poate atinge sau
distruge aceasta caracteristica esentiala a speciei umane si ar fi o eroare sa
se confunde demnitatea omului, ca valoare suprema, potrivit art. 1 alin. (3)
din Constitutie, si dreptul omului la respectarea vietii private, incluzand
dreptul la onoare, reputatie, demnitate, care constituie in acelasi timp o
limita a libertatii de exprimare, potrivit art. 26 si art. 30 alin. (6) din legea
fundamentala.

Un alt repros adus deciziei Curtii Constitutionale a fost acela ca

absolutizeaza arma penala fapt care este o eroare fundamentala. Este
adevarat ca, in principiu arma penala este cea mai aspra din arsenalul de
care dispune statul. Totusi, acest fapt nu inseamna ca nu exista valori
fundamentale care si-ar pierde acest statut prin faptul ca nu ar fi aparate
penal. Prin faptul ca orice atingere adusa oricarui drept fundamental, sub
orice forma si oricat de mica, ar trebui reprimata penal, s-ar crea o societate
pur represiva, adica tocmai contrariul drepturilor omului, banalizandu-se
represiunea penala, dar si valorile dorite a fi protejate social.

Pe de alta parte, autorul citat arata ca instanta de contencios

constitutional ”savarseste o greseala incalificabila atunci cand arata ca, in
dreptul roman, protectia extra-penala a onoarei, demnitatii si reputatiei
sunt insuficiente.” [27]. Cadrul juridic nu se limiteaza la art. 998 si art. 999
C. civ., ci include si Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si
juridice [28] si, in acelasi timp, ”este absurd si ilogic a se afirma ca
dezonoarea este ireparabila, iar demnitatea umana nu poate fi evaluata in
bani si nici compensata prin foloase materiale. Ar rezulta ca orice forma
de raspundere juridica si orice sanctiune (inclusiv penala) in cazul
dezonoarei ar fi inutila, cat timp dezonoarea este ireparabila, iar scopul
raspunderii juridice este tocmai repararea prejudiciului si reprimarea
autorului faptei ilicite” [29].

Fata de argumentul Curtii Constitutionale privind incalcarea art. 30 alin.

(8) din Constitutie, autorul a remarcat faptul ca ”prin insasi decizia sa,
Curtea Constitutionala a depasit cu mult prevederile acestui text, chiar asa
cum ea a considerat ca trebuie interpretat, deoarece art. 205 si art. 206 C.
pen. nu vizeaza numai insulta sau calomnia prin presa, ci prin orice
modalitati de comitere” [30]. Reincriminarea generala a insultei si
calomniei, deci si in afara de modalitatile prin presa, realizata de Curtea
Constitutionala, excede evident continutul art. 30 alin. (8) fraza finala din
Constitutie, oricat de sever ar fi interpretat acesta.

Un ultim aspect avut in vedere de autorul criticii deciziei Curtii

Constitutionale se refera la faptul ca instanta de contencios
constitutional ”isi ignora cu o suveranitate regala propria jurisprudenta
anterioara contrara” [31]. Astfel, prin Decizia nr. 200/1999 [32] referitoare
la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 205 C. pen., Curtea
Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a art. 205 C. pen.
In motivarea acestei solutii jurisdictia constitutionala a statuat expres
ca ”Legiuitorul este (…) singurul in masura sa decida incriminarea sau
dezincriminarea insultei (…)”.

Intr-o alta abordare critica a deciziei Curtii Constitutionale, s-a aratat

ca ”dispozitiile analizate din Legea nr. 278/2006 reprezinta o simpla
optiune de politica penala a legiuitorului, care poate fi criticata sau
sustinuta, dar care trebuie sa ramana considerata ca atare. In nici un caz
(…) nu se poate analiza aceasta problema pe terenul constitutionalitatii,
asa cum, din pacate, a facut Curtea Constitutionala.” [33]. Autorul a
remarcat totodata ca ”aceasta decizie se inscrie insa pe linia unei
jurisprudente recente, prin care Curtea Constitutionala are tendinta de a-
si depasi rolul de legiuitor negativ dand instructiuni legiuitorului cu
privire la faptele pe care acesta ar trebui sa le incrimineze.” [34]. Nu poate
fi pusa la indoiala importanta valorilor in discutie intr-o societate
democratica, dar mentionarea lor in Constitutie, chiar cu calificarea de
valori supreme, nu este suficienta, prin ea insasi, sa genereze un mandat
implicit de legiferare in materie penala. In baza principiului minimei
interventii, chiar atunci cand suntem in prezenta unei valori constitutionale,
protectia oferita de dreptul penal nu va privi orice act susceptibil de a-i
aduce atingere, ci doar actiunile ce constituie un atentat grav la valoare.

Fata de argumentul instantei de contencios constitutional, privitor la faptul

ca abrogarea textelor din Codul penal privitoare la insulta si calomnie
contravine prevederilor art. 6 si 13 din Conventie, privitor la accesul la
justitie si la necesitatea crearii unui recurs efectiv, s-a aratat ca nu trebuie
pus semnul egalitatii intre efectivitatea recursului si natura penala a
acestuia. De altfel, in cazul incalcarii unor drepturi de natura celor in
discutie, normele penale nu sunt de natura sa asigure, prin ele insele, o
reparatie efectiva si adecvata, aceasta realizandu-se in realitate prin
mijloace civile de protectie. De aceea, exigentele decurgand din prevederile
art. 13 sunt pe deplin satisfacute de remediile garantate de Codul civil si
Decretul nr. 31/1954.
In aceeasi ordine de idei, art. 21 din Constitutie nu consacra un drept de
acces la o justitie penala pentru orice atingeri aduse unui drept sau interes
legitim, ci dreptul de a se adresa unei instante in vederea activarii unor
mijloace eficace de protectie a dreptului incalcat, ceea ce este pe deplin
realizat prin accesul la remediile de natura civila.

O opinie contrara celor exprimate, aparent minoritara, este cea a

profesorului Ion Muraru care, intr-un studiu in Analele Universitatii
Bucuresti [35], arata ca dispozitiile constitutionale isi gasesc aplicare si
garantare si prin dispozitiile penale, apreciind, fara a intra in dezbateri
polemice, ca ”prin aceasta decizie, Curtea Constitutionala a restabilit
starea de normalitate constitutionala si legala.”.

Mai trebuie amintite in contextul discutiei, observatiile profesorului

Valerian Cioclei [36] care, fara a se lansa in analiza efectelor deciziei in
discutie, observa doar aparitia unui dezechilibru de protectie juridica intre
diverse incriminari penale ca urmare a dezincriminarii insultei si calomniei.

IV. Receptarea jurisprudentiala

In mod evident controversa doctrinara nu putea sa nu se reflecte si in
solutiile jurisprudentiale, pronuntate de instantele de judecata, investite cu
solutionarea unor infractiuni de insulta si calomnie.
Pornind de la decizia Curtii Constitutionale criticate, au fost pronuntate
solutii practice care imbratiseaza fara rezerve teza reincriminarii celor doua
infractiuni, pe cand altele, dimpotriva, au apreciat ca decizia instantei de
contencios constitutional este lipsita de orice efect sub aspectul reactivarii
acestora.
De asemenea, este de observat si o orientare diferita a unor instante de
judecata care, fara sa se refere in mod direct la efectele deciziei in discutie,
au inlaturat art. 205 si art. 206 C. pen., invocand aplicarea directa a
dispozitiilor conventionale, in contextul libertatii de exprimare a presei.

Intr-o decizie de speta [37], analizand efectele deciziei Curtii

Constitutionale, Judecatoria sectorului 5 Bucuresti arata ca ”Decizia Curtii
Constitutionale, determinand, prin efectele sale, suspendarea efectelor
normei juridice declarate ca fiind neconstitutionale, face ca de la data
publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei, (…) sa reintre in vigoare
dispozitiile art. 205 si 206 din Codul penal, ceea ce echivaleaza cu
incriminarea din nou a faptelor de insulta si de calomnie.
Aceasta situatie nu duce, insa, la insusirea de catre Curtea Constitutionala
a rolului de legislator pozitiv – care revine exclusiv Parlamentului (…).
Fata de aceste dispozitii, instanta constata ca in prezent este din nou
incriminata infractiunea de insulta.”

La randul sau, intr-o alta decizie [38], instanta de control judiciar,

Tribunalul Ialomita, a apreciat ca legala si temeinica solutia instantei de
fond de condamnare a inculpatilor pentru savarsirea infractiunilor de
insulta si calomnie, apreciind ca decizia Curtii Constitutionale, prin efectele
sale, (suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind
neconstitutionale), face ca, de la data publicarii sale in Monitorul Oficial, sa
reintre in vigoare dispozitiile art. 205 si art. 206 C.pen., ceea ce echivaleaza
cu incriminarea din nou a faptelor de insulta si calomnie.

A existat si o alta categorie de hotarari ale instantelor care, fara a mai face
vreo discutie pe marginea efectelor deciziei Curtii Constitutionale, au dat
solutii de achitare in cauzele privind insulta si calomnia solutionandu-le pe
fondul lor, ceea ce, in fapt, echivaleaza cu imbratisarea de catre acestea a
teoriei reincriminarii celor doua infractiuni, ca urmare a publicarii in
Monitorul Oficial a deciziei de admitere a Curtii Constitutionale [39].

La fel de mare este si numarul solutiilor contrare, prin care s-a opinat in
sensul ca declararea ca neconstitutionala a legii de abrogare a infractiunilor
de insulta si calomnie, nu conduce la reincriminarea acestora, in lipsa unei
interventii legislative a Parlamentului.
In acest sens, intr-o decizie de speta [40], instanta de control judiciar,
respectiv Tribunalul Alba, apreciind ca in mod corect Parchetul de pe langa
Judecatoria Alba si mai apoi, Judecatoria Alba au dispus, respectiv au
mentinut, solutia de neincepere a urmaririi penale pentru savarsirea
infractiunilor de insulta si calomnie, a aratat ca ”Legea nr. 47/1992 care
reglementeaza organizarea si functionarea Curtii Constitutionale nu
confera acesteia puteri legislative, iar Parlamentul Romaniei, care este
singurul organ legiuitor nu a adoptat o lege care sa reincrimineze aceste
infractiuni.
Prin urmare, nu se poate aprecia ca cele doua infractiuni sunt
reincriminate de drept, intrucat infractiunile se reglementeaza prin legi
organice de parlament, asa cum se prevede in art.73 alin. 3 lit. h din
Constitutia Romaniei.
Neexistand deci o lege care sa incrimineze cele doua infractiuni, in mod
corect s-a apreciat ca in cauza fapta nu este prevazuta de legea penala si,
prin urmare, solutia de confirmare a neinceperii urmaririi penale este
legala si temeinica, la fel fiind si solutia de respingere a plangerii
intemeiata pe dispozitiile art. 2781 C. pen. adoptata de prima
instanta” [41].

Practica judiciara, asa cum am aratat, a adoptat si o a treia solutie. In unele

cauze avand ca obiect libertatea de exprimare a jurnalistilor, instantele, fara
a se referi la decizia Curtii Constitutionale, au inlaturat de la aplicare art.
205 si art. 206 C. pen., invocand in mod direct preeminenta dispozitiilor
conventionale, fata de normele de drept interne contrare, (subliniem ca
aceste cauze privesc domeniul determinat al libertatii de exprimare a
jurnalistilor). Intr-o cauza in care se acuza savarsirea unor infractiuni de
insulta si calomnie de catre un ziarist prin intermediul presei [42], s-a
aratat ca, fata de specificul cauzei, existenta infractiunilor de insulta si
calomnie reclamate, prevazute si pedepsite de art. 205 si art. 206 C. pen.,
trebuie analizata in concordanta cu prevederile tratatelor internationale la
care Romania este parte, in special ale Conventiei Europene a Drepturilor
Omului. In acest context, instanta a opinat ca dreptul aparat de art. 10 din
Conventie [43] cuprinde atat libertatea de opinie, cat si, ceea ce interesa
cauza in discutie, dreptul de a primi sau de a comunica informatii sau idei
sau ”libertatea de exprimare”.
Dupa ce s-a facut o analiza a conditiilor de aplicare a art. 10 din Conventie,
s-a apreciat ca jurnalistul intimat nu a actionat cu rea-credinta, iar articolele
de presa incriminate trateaza un subiect de interes general, similar cu cel
analizat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in alte cauze, inclusiv
impotriva Romaniei.
Astfel, prin prisma art. 10 din CEDO s-a constatat ca sanctionarea
intimatului ar reprezenta o ingerinta nejustificata asupra libertatii lui de
exprimare si a fost mentinuta solutia procurorului de neincepere a urmaririi
penale pentru savarsirea infractiunilor de insulta si calomnie prevazute de
art. 205 si art. 206 C. pen.

V. Principiul conventional

Principiul conventional al legalitatii incriminarii si pedepsei este consacrat

in dreptul intern pe cale constitutionala si legislativa. Art. 23 alin. (12) din
Constitutie arata ca ”Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata
decat in conditiile si in temeiul legii.” [44]. De asemenea, art. 2 C. pen.
roman stipuleaza ca: ”legea prevede care fapte constituie infractiuni,
pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile ce se pot lua in cazul
savarsirii acestor fapte”. Dupa cum se observa, din modul in care au fost
redactate aceste dispozitii legale rezulta ca nici o fapta nu poate fi
considerata ca infractiune daca nu exista o lege care sa prevada acest lucru
(nullum crimen sine lege) si nici o sanctiune penala nu poate fi aplicata
daca ea nu era prevazuta de lege pentru fapta comisa (nulla poena sine
lege). Legalitatea incriminarii si pedepsei apare astfel ca una dintre cele mai
importante limitari penale, reprezentand principala garantie a securitatii
juridice a cetateanului in fata dreptului penal [45].

Pe de alta parte, dupa cum lesne se observa, dispozitiile de principiu aratate

nu se refera insa la un alt imperativ al legalitatii: acela al redactarii normei
penale cu suficienta claritate, astfel incat orice persoana sa isi poata da
seama daca o actiune sau o inactiune intra sub spectrul sau. In aceste
conditii, se pune problema utilitatii, mai precis a eficientei, acestor norme
de principiu [46].
In doctrina de specialitate s-a aratat de altfel ca imperativul de securitate
juridica pe care principiul legalitatii este chemat sa il garanteze nu poate fi
realizat prin simpla existenta a unei norme care incrimineaza anumite
fapte. Norma de incriminare trebuie sa indeplineasca de asemenea si
aceasta conditie suplimentara, aceea de a fi redactata cu suficienta claritate,
astfel incat orice persoana sa isi poata da seama daca o actiune sau o
inactiune intra sub imperiul sau [47].
Remarcam insa ca, in lipsa unei sanctiuni juridice clare, dar mai ales in
lipsa unei reglementari constitutionale precise, imperativul claritatii normei
de incriminare penala ramane, asa cum am aratat, fara nici o consecinta
practica efectiva.

In plan conventional, lipsa de precizie a cadrului legal national este

suplinita printr-o reglementare riguroasa a carei aplicare este urmarita cu
atentie sporita de organele conventionale.
Asa cum aratam la inceput, art. 7 din Conventie [48] a fost conceput ca un
element esential al preeminentei dreptului, iar instanta europeana se arata
deosebit de atenta in ceea ce priveste tocmai consecintele principiului
legalitatii, care intereseaza pe plan national, concomitent, atat pe legiuitor
cat si pe judecator.
In conceptia autorilor conventiei, insusita de toate statele contractante,
dispozitiile art. 7 au un caracter absolut. Ele fac parte din ceea ce doctrina
de specialitate a numeste le noyaux dur (nucleul dur) al reglementarilor
tratatelor internationale in domeniul drepturilor omului, in sensul ca statele
semnatare nu sunt autorizate sa deroge de la prevederile lor. De altfel, art.
15 din tratatul international in discutie, il enumera printre textele de la care
statele contractante nu se pot sustrage aplicarii lor, nici macar in caz de
razboi sau de pericol public ce ar fi de natura sa ameninte viata natiunii.

Aceasta viziune pare a fi insusita si de Curtea Europeana, care considera ca

garantiile consacrate de art. 7 parag. 1 reprezinta un element esential al
preeminentei dreptului si ocupa un loc primordial in sistemul de protectie a
drepturilor omului instituit de Conventie [49].
Instanta europeana confera legii asa cum aratam, un sens material
incluzand in sfera acesteia atat normele de drept ”de origine legislativa” cat
si pe cele jurisprudentiale. Sunt incluse astfel toate normele care au forta
juridica si nu doar cele care au statutul de lege conform dreptului intern.
Prin lege se poate intelege atat actul normativ cu valoare normativa ce
emana de la puterea legiuitoare cat si o norma cu o forta juridica inferioara
legii in sens formal. Sunt cuprinse in notiunea autonoma de ”lege” atat
dreptul scris cat si jurisprudenta.

In contextul discutiei, este de remarcat ca in Romania, prin chiar

dispozitiile constitutionale si ale legii de organizare si functionare a
instantei de contencios constitutional, deciziile Curtii Constitutionale sunt
investite cu putere legislativa, in sensul in care se impun tuturor subiectelor
de drept, iar respectarea lor este ”generala si obligatorie” [50].

Dincolo de acest sens material insa, Curtea identifica si calitatile pe care o

dispozitie normativa trebuie sa le indeplineasca pentru a putea avea valoare
de lege in sens conventional [51]. Este vorba despre doua conditii
fundamentale: accesibilitatea si previzibilitatea. Legea trebuie sa fie
accesibila cetatenilor si previzibila in efectele sale. Textul de lege trebuie sa
poata fi cunoscut cu usurinta, fiind clar si precis. In lipsa acestor conditii nu
se poate vorbi despre caracterul de lege, in sens conventional, al unei
dispozitii normative, cu atat mai mult al unei norme de incriminare penala.

In ceea ce priveste accesibilitatea si previzibilitatea, Curtea a aratat [52] ca,

in primul rand, ”trebuie ca legea sa fie suficient de accesibila (s. n.):
cetateanul trebuie sa poata dispune de informatii suficiente, tinand seama
de circumstantele cauzei, in legatura cu normele juridice aplicabile intr-un
caz dat.
In al doilea rand, nu poate fi considerata drept lege decat o norma
enuntata cu suficienta precizie pentru a-i permite cetateanului sa-si
adapteze conduita cerintelor legale; folosindu-se daca este nevoie de
sfaturi competente, el trebuie sa fie capabil sa prevada, cu un grad de
exactitate rezonabil tinand seama de circumstantele cauzei, consecintele ce
pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecinte nu
trebuie sa fie previzibile cu certitudine absoluta. De altfel, desi certitudinea
este de dorit, ea determina uneori o rigiditate excesiva; or legea trebuie sa
se poata adapta schimbarilor de situatie.”

In ceea ce priveste determinarea previzibilitatii normei juridice, asa cum

aratam, Curtea foloseste un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se
recurge la sfaturi calificate, aratand ca si in aceste circumstante, neclaritatea
unei legi poate fi compensata de existenta in dreptul intern al statului in
cauza a unei practici judiciare constante [53].

Sintetic vorbind, asa cum a aratat instanta europeana, conditia legalitatii

incriminarii are a fi indeplinita ”atunci cand individul poate sa stie,
pornind de la prevederea normei pertinente si, la nevoie, cu ajutorul
interpretarii date de jurisprudenta, ce actiuni si omisiuni sunt de natura
sa-i angajeze responsabilitatea penala.” [54].
Or, pentru aceasta este esential ca legea sa fie, cum aratam mai sus, clara si
precisa. Fara indoiala, aceasta claritate trebuie apreciata in lumina
”experientei juridice normale”, iar instanta europeana admite o anumita
suplete in sensul in care o dispozitie legala putin neclara poate fi
considerata ca fiind ”clara” in cazul in care o confruntarea cu alte dispozitii
ale legii sau diferite interpretari jurisprudentiale permit previzibilitatea si
accesibilitatea normei in cauza [55].

Problema care se ridica in contextul art. 205 si art. 206 C. pen. si pe care am
incercat sa o subliniem este aceea ca reincriminarea unor norme penale, nu
ca urmare a activitatii de legiferare a legislatorului in cadrul atributiilor sale
constitutionale, ci ca urmare a unei decizii a contenciosului constitutional,
pe un fundament legislativ fragil, nu raspunde cerintelor impuse de art. 7
din Conventie. Apare ca evident ca, prin efectele contradictorii pe care le-au
generat dupa reincriminarea lor, cele doua articole in discutie nu sunt de
natura a intruni cerintele de previzibilitate, impuse de exigentele
conventionale, pentru a putea fi considerate temei legal al incriminarii
infractiunilor.

In context mai larg, o astfel de problema sugereaza o noua pozitionare a

judecatorului penal fata de instanta constitutionala si chiar fata de
legislator. Art. 7 din Conventie creioneaza o noua relatie juridica in care
judecatorul penal este indreptatit a cenzura activitatea autoritatii legislative
sub aspectul claritatii redactarii legilor penale, inlaturand, daca este cazul,
de la aplicare, normele care nu intrunesc standardul conventional. Ideea,
insuficient observata pana acum, pare a se impune din ce in ce mai mult in
legislatiile statelor europene.

VI. Concluzii

Prin el insusi, controlul de conventionalitate a legii, in temeiul art. 7 din

Conventie, nu este nou. In Franta, de exemplu, Camera Penala a Curtii de
Casatie se orienteaza in aceasta directie care consta in eliminarea oricarei
incriminari a carei redactare nu este suficient de exacta [56]. Au aparut
astfel unele decizii ale Camerei penale a Curtii de Casatie [57] prin care se
refuza aplicarea in cazuri concrete a unor sanctiuni penale apreciate ca
fiind ”trop larges” (prea largi). S-a aratat astfel ca ”orice interdictie insotita
de o sanctiune penala ale carei limite sunt vagi constituie o incalcare a
principiului legalitatii in masura in care ignora imperativul previzibilitatii
actiunilor” [58].
Curtea de Casatie franceza a aratat de asemenea ca ”posibilitatea pe care o
are fiecare persoana de a aprecia dinainte legalitatea comportamentului
sau, privitor la libertatile esentiale, implica o formulare deosebit de
riguroasa a incriminarii, ceea ce nu poate rezulta decat din definitii legale
clare si precise”.

In Belgia, Curtea de Arbitraj [59] a constatat in mai multe randuri

neconstitutionalitatea unor texte de lege datorita caracterului imprecis al
acestora. S-a aratat astfel ca expresii precum ”comunicatii aducand
atingere respectarii legilor” sau ”atingere a securitatii statului” sunt atat
de vagi incat violeaza principiul legalitatii in materie penala [60]. De
asemenea, in contextul de reglementare privind detinerea de stupefiante
pentru consum propriu, s-a aratat ca formularile ”cantitate in scopul
folosirii personale” [61], ”folosire problematica”, sau ”deranj public” sunt
lipsite de previzibilitatea ceruta unei norme penale [62].
Astfel de hotarari au fost deja interpretate ca fiind semnul din ce in ce mai
evident ca autoritatile judiciare isi gasesc in Conventia Europeana a
Drepturilor Omului mijloacele de a controla activitatea legislatorului [63].

In Romania, asa cum rezulta din art. 20 din Constitutie, ”daca exista

neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au
prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care
Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”.
Pe de alta parte, asa cum am aratat deja, legislatia penala nationala
consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei intr-un mod
insuficient, in special sub aspectul claritatii normei de incriminare penala.
Acest fapt, dublat de lipsa de claritate a dispozitiilor constitutionale, s-a
tradus, intr-un context determinat, intr-o jurisprudenta neunitara a
instantelor de fond in ceea ce priveste incidenta unor norme penale, fapt
care a facut ca norma astfel incriminata sa-si piarda caracterul previzibil,
conducand la incalcarea dispozitiilor conventionale.

Modul in care sunt reglementate art. 205 si art. 206 C. pen. roman este
departe de a intruni standardul conventional in materie de previzibilitate.
Reincriminarea acestora ca urmare nu a interventiei legislatorului in cadrul
activitatii de legiferare a acestuia, ci ca urmare a interventiei Curtii
Constitutionale, a generat o interpretare contradictorie din partea
autoritatilor judiciare, ajungandu-se ca in domeniul extrem de sensibil al
libertatii cetateanului sa se pronunte solutii practice diametral opuse.
Evolutia legislativa a celor doua norme penale este un exemplu de
imposibilitate a persoanei de a prevedea ”cu un grad de exactitate
rezonabil” consecintele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de ea,
chiar apeland la ”sfaturi lamuritoare”. Marja de probabilitate, care merge
de la o sanctiune penala pana la ilicitul civil, este in mod evident prea larga
pentru precizia care trebuie sa caracterizeze o norma penala, chiar
admitand asa cum s-a aratat, ca ”o precizie totala si mecanica este prin
ipoteza imposibila”.

In aceste conditii, revine judecatorului penal sarcina, nedorita credem noi,

de a restabili echilibrul juridic, pe temeiul art. 7 din Conventie, prin
inlaturarea de la aplicare a dispozitiilor care nu indeplinesc standardul de
claritate si precizie.
Insulta si calomnia devin doar un punct de plecare in a ilustra noul
instrument pe care organismul european il pune la indemana judecatorului
penal, transformandu-l intr-un cenzor al legislatorului in ceea ce priveste
redactarea formala a normei penale. Ideea pare a fi admisa in mod implicit
si de instanta europeana a drepturilor omului si atunci cand statueaza ca ”In
acest context, functia de decizie incredintata jurisdictiilor are in vedere
tocmai misiunea acestora ca, in cadrul actului de justitie pe care-l
infaptuiesc, sa risipeasca indoielile care ar putea subzista cu privire la
interpretarea unor norme legale, tinand cont si de evolutia vietii sociale
curente.” [64].

Cu toate acestea, apreciem ca implicatiile generate de art. 7 din Conventia

Europeana a Drepturilor Omului asupra relatiei dintre magistrat si
legislator nu au fost inca in totalitate sesizate, avand in vedere ca acestea nu
ies la lumina zilei decat ca urmare a unor hotarari inca izolate cum sunt cele
ale Curtii de Casatie din Franta, ale Curtii de Arbitraj din Belgia sau ca
urmare a efectelor unor decizii controversate ale Curtii Constitutionale din
Romania.

[1] Art. 7 – Nici o pedeapsa fara lege: ”1. Nimeni nu poate fi condamnat
pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savarsita,
nu constituia infractiune, potrivit dreptului national sau international. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea care era
aplicabila in momentul savarsirii faptei.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei

persoane vinovate de o actiune sau o omisiune care, in momentul
savarsirii sale, era considerata infractiune potrivit principiilor generale
de drept recunoscute de natiunile civilizate.”

[2] Conventia in continuare

[3] Curtea Europeana a Drepturilor Omului

[4] Kokinakis vs. Grecia, 14307/88, 25 mai 1995

[5] J. F. Renucci Tratat de drept European al drepturilor omului, Ed.

Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 305

[6] X vs. Spania, 25399/94, 9 aprilie 1996

[7] S.W. vs. Regatul Unit, 20166/92, 22 noiembrie 1995

[8] Sunday Times vs. Marea Britanie, 6538/74, 26 aprilie 1979

[9] Cantoni vs. Franta, 17862/91, 15 noiembrie 1996

[10] In acelasi sens se exprima si Legea nr. 47/1992 privind organizarea si

functionarea a Curtii Constitutionale, republicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004. Astfel, art. 31 alin. (3)
dispune:”Dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare constatate ca
fiind neconstitutionale isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curtii Constitutionale, daca, in acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pune de acord prevederile
neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei.”

[11] Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

[12] Este situatia Legii nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea

Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 601 din 12 iulie
2006, in ceea ce priveste dezincriminarea insultei si calomniei, ale carei
dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Decizia Curtii
Constitutionale nr 62/2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,
partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.

[13] Mandatul constitutional de legiferare in materie penala, atunci cand

exista, este formulat explicit de catre legiuitorul constituant. In dreptul
roman, se intalneste o singura astfel de situatie, in cazul infractiunii de
inalta tradare, comisa de presedinte. Daca o astfel de incriminare ar exista,
iar legiuitorul ar abroga-o, fara a o inlocui, Curtea Constitutionala ar putea,
in baza principiului constitutional al legalitatii incriminarii si pedepsei, sa
constate neconstitutionalitatea legii de dezincriminare, interventia Curtii
avand ca efect reincriminarea faptei (a se vedea F. Streteanu, Tratat de
Drept Penal, Partea Generala, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008,
p. 50).

[14] Art. 3 din Legea nr. 47/1992: ”(…) (2) In exercitarea atributiilor care ii
revin Curtea Constitutionala este singura in drept sa hotarasca asupra
competentei sale.

(3) Competenta Curtii Constitutionale, stabilita potrivit alin. (2), nu poate

fi contestata de nici o autoritate publica.”

[15] Chiar daca indirect in cazul de fata

[16] Art. 205 – Insulta: ”(1) Atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei
persoane, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la
batjocura, se pedepseste cu amenda

[17] In esenta este vorba despre o evolutie in sensul inlocuirii sanctiunii

constand in pedeapsa inchisorii prin pedeapsa amenzii. Modificari mai
semnificative privesc modul de realizare a infractiunii de calomnie si au fost
introduse prin Codul penal din 1997.

[18] Respect des obligations et engagements contractés par la Roumanie

Rapport, Conseil de l’Europe, L’Assemblée Parlamentaire, 24.04.2007,
http://assembly.coe.int

[19] In acest sens raportul arata ca ”(…) anumite dispozitii ale Codului
penal, in vigoare la ora actuala sunt inacceptabile si pun serios in discutie
exercitiul libertatilor fundamentale, in special, (…) articolele 205 si 206,
(…) relativ la insulta si la calomnie, care constituie o atingere adusa
libertatii presei.”.

[20] Cumpana si Mazare contra Romaniei, 33.348/96, 17 decembrie 2004,

parag. 115

[21] OUG nr. 58/2002 privind modificarea si completarea unor dispozitii

din Codul penal referitoare la infractiuni contra demnitatii si infractiuni
contra autoritatii, precum si a unor dispozitii din Codul de procedura
penala, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 351 din 27
mai 2002
[22] Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea si completarea unor dispozitii
din Codul penal referitoare la infractiuni contra demnitatii si infractiuni
contra autoritatii, precum si a unor dispozitii din Codul de procedura
penala, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 470 din 2
iunie 2005

[23] Art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006

[24] Art. 146 din Constitutie: ”Curtea Constitutionala are urmatoarele

atributii: (…) d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate
privind legile si ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau
de arbitraj comercial; exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si
direct de Avocatul Poporului.”

[25] Opinia separata exprimata de Presedintele Curtii Constitutionale,

judecatorul Ioan Vida si de judecatorul Kozoskar Gabor

[26] C. L. Popescu Reincriminarea insultei si calomniei, in Noua revista de

drepturile omului nr. 1/2007, p. 6

[27] Ibidem

[28] Publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954

[29] Ibidem

[30] Ibidem

[31] Ibidem

[32] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 58 din 8

februarie 2000

[33] F. Streteanu, Dezincriminarea infractiunilor de insulta si calomnie.

Neconstitutionalitate (C.C., Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007). Nota
critica, in Caiete de drept penal nr. 1, ianuarie-martie 2007, p. 128

[34] Ibidem

[35] I. Muraru, Protectia demnitatii omului ca valoare constitutionala, in

Analele Universitatii Bucuresti, nr. 10/2007, p. 256-261

[36] V. Cioclei, Despre unele simetrii, create prin modificarea Codului

penal, in Curierul judiciar nr. 10/2006, p. 59-63. In articolul aratat autorul
observa ca, din punctul de vedere al simetriei dintre ultraj si purtarea
abuziva, disparitia variantei tip de origine (insulta) de la ultraj produce un
flagrant dezechilibru de protectie. Mai clar, in timp ce, pe de o parte,
folosirea de expresii jignitoare sau, altfel spus, insulte, fata de o persoana,
de catre un functionar public in exercitiul atributiilor de serviciu este
pedepsita, pe de alta parte, insultarea functionarului public aflat in
exercitarea atributiilor de serviciu, de catre o persoana oarecare nu are nicio
relevanta din punct de vedere penal. Se creeaza astfel nu numai o falsa
simetrie, ci si o situatie anormala, fara justificare intr-o strategie de politica
penala.

[37] Sentinta penala nr. 523/09.03.2007, pronuntata de Judecatoria

sectorului 5 Bucuresti, definitiva prin
neapelare, http://www.jurisprudenta.com/insultă-aplicarea-legii-penale-
mai-favorabile-Act-Jurisprudenta-90767.html

[38] Decizia penala nr. 74/27.02.2007, pronuntata de Tribunalul Ialomita

in dosarul penal nr.
95/229/2006, http://www.jurisprudenta.com/Declararea-ca-
neconstituţionale-a-dispoziţiilor-artI-pct56-din-Legea-nr278-2006-prin-
care-au-fost-abrogate-dispozart205-206-207-cod-penal-Act-Jurisprudenta-
40202.html

[39] Sentinta penala nr. 79/19.03.2009, pronuntata de Judecatoria Harlau,

in dosarul penal nr.
672/239/2006, http://www.jurisprudenta.com/Sentinta-penala-Act-
Jurisprudenta-562558.html

[40] Decizia penala nr. 2/15.01.2009, pronuntata de Tribunalul Alba in

dosarul penal nr.
2462/176/2008, http://www.jurisprudenta.com/Declararea-ca-
neconstituţională-a-legii-de-abrogare-a-infracţiunilor-de-insultă-şi-
calomnie-nu-conduce-la-reincriminarea-acestora-in-lipsa-unei-intervenţii-
legislative-a-Parlamentului-Act-Jurisprudenta-613788.html

[41] Decizia penala nr. 2/15.01.2009, pronuntata de Tribunalul Alba in

dosarul penal nr.
2462/176/2008, http://www.jurisprudenta.com/Declararea-ca-
neconstituţională-a-legii-de-abrogare-a-infracţiunilor-de-insultă-şi-
calomnie-nu-conduce-la-reincriminarea-acestora-in-lipsa-unei-intervenţii-
legislative-a-Parlamentului-Act-Jurisprudenta-613788.html

[42] Sentinta penala nr. 807/31.10.2008, pronuntata de Judecatoria Sector

I, Bucuresti, in dosarul penal nr.
17320/299/2008,http://www.jurisprudenta.com/Plângere-împotriva-
actelor-procuroruluiInfracţiune-de-calomnie-Concordanta-cu-prevederile-
tratatelor-internationale-la-care-Romania-este-parte-Act-Jurisprudenta-
48711.html

[43] Privitor la libertatea de exprimare

[44] Dupa cum se observa, dispozitia constitutionala consacra explicit doar

principiul legalitatii pedepsei. Acest lucru nu trebuie insa sa conduca la
ideea ca legalitatea incriminarii ar fi lipsita de fundament constitutional.

[45] F. Streteanu Tratat de drept penal. Partea generala. Vol. 1, Editura C.

H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 36

[46] Remarcam faptul ca, in conditiile unei redactari neclare a legii penale,
aplicarea sa risca sa fie supusa arbitrariului organelor judiciare. De altfel, in
toate regimurilor totalitare exista texte de incriminare generice, susceptibile
sa includa un numar nedeterminat de actiuni sau inactiuni. In aceste
conditii, constatarea incidentei sau neincidentei acestora este lasata la
liberul arbitru al celor care aplica legea, fiind deschisa astfel cale abuzurilor
judiciare. Spre exemplificare, art. 166 alin. (2) din Codul penal roman, in
redactarea de la data intrarii in vigoare, prevedea ca infractiune
„propaganda sau intreprinderea oricarei actiuni (s. n.) pentru schimbarea
oranduirii socialiste.”.

[47] F. Streteanu, op. cit., p. 39

[48] Art. 7 – Nici o pedeapsa fara lege:

”1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in

momentul in care a fost savarsita, nu constituia infractiune, potrivit
dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsa mai severa decat aceea care era aplicabila in momentul
savarsirii faptei.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei

persoane vinovate de o actiune sau o omisiune care, in momentul
savarsirii sale, era considerata infractiune potrivit principiilor generale
de drept recunoscute de natiunile civilizate.”

[49] C.R. vs. Regatul Unit, 20190/92, 22 noiembrie 1995

[50] In dreptul roman Curtea Constitutionala exercita controlul de

constitutionalitate concret, a posteriori, al legilor in vigoare la data
sesizarii, la cererea uneia dintre partile din proces, a procurorului sau a
instantei de judecata. In exercitarea acestui atribut constitutional, Curtea
Constitutionala emite decizii care, conform art. 147 alin. (4) din legea
fundamentala, sunt ”general obligatorii”, avand putere pentru viitor.
[51] In special, in contextul legalitatii incriminarii penale la care se refera
art. 7 din Conventie

[52] Sunday Times vs. Regatul Unit, 6538/74, 26 aprilie 1979

[53] Markt Intern Verlag Gmbh si Klaus Beerman vs. Germania,

10572/83, 20 noiembrie 1989

[54] Kokinakis vs. Grecia, 14307/88, 25 mai 1995

[55] F. Ost, Originalité des méthodes d’interprétations de la CEDH, in M.

Delmas Marty et autres, Raisonner la raison d’état, PUF, 1989, p. 418

[56] Este adevarat ca deciziile pronuntate se refera la un domeniul foarte

special, cel al infractiunilor de presa in contextul libertatii de exprimare.

[57] Este vorba, in principal, de doua decizii prin care sunt inlaturate de la
aplicare o lege din 1931 si o alta din 1881, pentru nerespectarea principiului
incriminarii penale, datorita unor incriminari evazive.

[58] Este vorba despre interdictia de exprimare prin presa.

[59] Instanta de control constitutional belgiana

[60] Arrêt 2003-069, du 14 mai 2003 de la Cour d’arbitrage

Belge, http://www.const-court.be/fr/common/home.html

[61] Definita ca fiind acea cantitate de canabis care poate fi consumata o

singura data sau in cel mult 24 de ore

[62] Arrêt 2004-172, du 28 oct. 2004 de la Cour d’arbitrage

Belge, http://www.const-court.be/fr/common/home.html

[63] D. Mayer, Vers un contrôle du législateur par le juge pénal, Recueil

Dalloz, 2001, p. 1643

[64] Cantoni vs. Franta, 17862/91, 15 noiembrie 1996

Identificarea și descrierea paradigmelor actelor juridice ale Uniunii privind adoptarea normelor
minime în materie de definire a infracțiunilor și pedepselor În scopul identificării și exemplificării
paradigmei constructive a actelor juridice de stabilire a normelor minime în materie de drept penal
substanțial am avut în vedere un număr important de decizii-cadru adoptate anterior intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona și directive, ulterioare acestui moment. Domeniile infracționale
prioritare pe care le-am vizat se încadrează atât în tipologia autonomă prevăzută de art. 83 alin. (1)
TFUE (terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și copiilor, traficul ilicit de
droguri, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și cea organizată), cât
și în tipologia auxiliară, utilitară, prevăzută de art. 83 alin. (2) TFUE (abuzul de piață și infracțiunile
contra intereselor financiare ale Uniunii Europene). În afara acestor domenii infracționale, ce se
găsesc reglementate și post-Lisabona, am mai avut în vedere și normele minime referitoare la
infracțiunile prevăzute în decizii-cadru, în materii care nu mai permit o armonizare de tip autonom (ci
doar una auxiliară, acolo unde condițiile acesteia sunt îndeplinite). Este vorba despre normele
minime privind definirea infracțiunilor și sancțiunilor prevăzute în Decizia-cadru 2008/913/JAI a
Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și
xenofobiei prin intermediul dreptului penal9 , domeniu infracțional absent din lista de tipologii
infracționale care permit armonizarea autonomă prin norme minime, în pofida faptului că protecția
drepturilor persoanelor ce aparțin minorităților este o valoare a Uniunii Europene, iar
nediscriminarea și toleranța trebuie să caracterizeze societatea europeană, în viziunea art. 2 TUE.
Prin urmare, propunem, încă din această etapă, de lege ferenda, modificarea art. 83 alin. (2) TFUE, în
sensul includerii pe lista „euroinfracțiunilor” a rasismului, antisemitismului, xenofobiei, discriminării,
incitării la ură și a discursului instigator la ură, bazate pe apartenența la o minoritate națională,
origine etnică sau socială, culoare, religie, orientare sexuală și dizabilitate. Am avut în vedere, în
această enumerare, acele caracteristici identitare ale persoanei care nu pot fi schimbate prin voința
acesteia. Alte acte juridice întrebuințate în analiza paradigmei structurale sunt Directiva 2008/99/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecția mediului prin
intermediul dreptului penal10 și Decizia-cadru 2005/667/JAI a Comisiei din 12 iulie 2005 de
consolidare a cadrului penal pentru aplicarea legii împotriva poluării cauzate de nave11. Nici 7
Perrine Simon, La compétence d'incrimination de l'Union européenne, Collection droit de l'Union
européenne, Édition Bruylant, Bruxelles, 2019, p. 169 și urm. 8 André Klip, European Criminal Law. An
integrative Approach, op. cit., p. 185. 9 Publicată în JO L 328, din 6.12.2008. 10 Publicată în JO L 328
din 6.12.2008. 11 Publicată în JO L 255 din 30.9.2005. 14 infracțiunile împotriva mediului înconjurător
și favorizante ale schimbărilor climatice nu fac parte din lista prevăzută la art. 83 alin. (1) TFUE, care
permite armonizarea autonomă. Directiva menționată a fost adoptată în temeiul competenței
implicite (reziduale) a Uniunii de armonizare a infracțiunilor și pedepselor, care, post-Lisabona, a
dispărut. 5. Identificarea și descrierea paradigmei constructive din actele juridice ale Uniunii privind
aplicarea principiului recunoașterii reciproce Cu toate că am ținut cont de ansamblul acestor acte
juridice, am analizat paradigma identificată din perspectiva a trei mecanisme juridice esențiale
întemeiate pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare:
mandatul european de arestare12, ordinul european de anchetă13 și ordinul de indisponibilizare și
confiscare14 . 6. Identificarea și prezentarea elementelor și surselor politicii penale a Uniunii
Europene Cu toate că nu susținem conceptul de drept penal al Uniunii Europene, considerăm că
Uniunea își are propria politică penală, atât în domeniul substanțial, cât și în cel procesual. Teza de
doctorat abordează problema politicii penale a Uniunii dintr-o perspectivă practică, bazată pe
concluziile Consiliilor Europene, programele Uniunii de implementare a acestora, comunicările
Comisiei referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru realizarea concretă a acestei politici și alte
acte având caracter programatic, dar și dintr-o perspectivă academică, reprezentată, în principal, de
Manifestul pentru Politica Penală Europeană (Manifesto I) 15 , publicat în anul 2009 de un grup de
reprezentanți prestigioși ai mediului universitar european, revizuit și completat în anul 2011 și de
Manifestul pentru o Procedură Penală Europeană (Manifesto II)16, publicat în anul 2013, de
asemenea, de același grup de profesori universitari (cu unele excepții). 7. Definirea și prezentarea
dimensiunii penale a mecanismelor protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene și a
Parchetului European Acest obiectiv al tezei de doctorat este deosebit de important pentru că
dreptul penal destinat protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene reprezintă o formă sui
generis de drept penal național, care are ca scop legitim al incriminării și pedepsei protecția unor
interese 12 Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare și procedurile de predare între statele membre, publicată în JO L 190 din 18.7.2002. 13
Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul
european de anchetă în materie penală, publicată în JO L 130 din 1.5.2014. 14 Regulamentul (UE)
2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului, precitat. 15 Petter Asp, Nikolaos Bitzilekis,
Sergiu Bogdan, Thoman Elholm, Luigi Foffani, Dan Frände, Helmut Fuchs, Maria Kaiafa-Gbandi,
Jocelyne Leblois-Happe, Adam Nieto-Martín, Cornelius Prittwitz, Helmut Satzger, Elisavet Symenidou-
Kastanidou, Ingeborg Zerbes, European Criminal Policy Initiative, Manifest for a European Criminal
Policy, Zeitschrift für Internationale Strafrechtsdogmatik no. 12/2009. 16Petter Asp, Nikolaos
Bitzilekis, Sergiu Bogdan, Thoman Elholm, Luigi Foffani, Dan Frände, Helmut Fuchs, Maria Kaiafa-
Gbandi, Jocelyne Leblois-Happe, Adam Nieto-Martín, Cornelius Prittwitz, Helmut Satzger, Elisavet
Symenidou-Kastanidou, Ingeborg Zerbes, Frank Zimmermann, European Criminal Policy Initiative, A
Manifesto on European Criminal Procedure Law, Zeitschrift für Internationale Strafrechtsdogmatik
no. 11/2013. 15 supranaționale, indigenizate prin caracterul autonom al ordinii juridice a Uniunii. Pe
de altă parte, am început cercetarea doctorală tocmai în momentul unor dezbateri intense
determinate, în Uniune și în statele membre, de finalizarea Directivei PIF17 și de adoptarea, pe calea
cooperării consolidate, a Regulamentului EPPO18 . Am analizat și prezentat întregul domeniu al
protecției penale a intereselor financiare ale Uniunii, incluzând și problematica Parchetului European,
în evoluția istorică a ideilor, inițiativelor, actelor juridice, doctrinei și jurisprudenței CJUE, cu lansarea
unor ipoteze privind funcționarea Parchetului European, care la data încheierii cercetării doctorale
prezenta numeroase necunoscute, în special din cauza inexistenței normelor interne de procedură
ale acestuia, având o importanță teoretică și practică deosebită, în viziunea Regulamentului EPPO.