Nulitatea hotararilor judecatoresti comunicate tardiv

Stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului are în vedere două obiective: pe
de o parte, desfăşurarea procesului într-un termen rezonabil, nelăsîndu-le organelor judiciare şi
părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp vor, iar pe de altă parte,
termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi
pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege. Aşa încât, îndeplinirea actelor procedurale
cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfăşurarea
oricărui proces, de care depind şi alte drepturi şi garanţii procesuale.

Dispoziţiile exprese ale art. 7 NCPC, sub denumirea de “Legalitatea”, stabilesc că: "(1)
Procesul civil se desfasoara in conformitate cu dispozitiile legii." şi "(2) Judecatorul are
indatorirea de a asigura respectarea dispozitiilor legii privind realizarea drepturilor si
indeplinirea obligatiilor partilor din proces.".

Spre deosebire de sancţiunea decaderii din exerciţiul unui drept (aplicabilă părţilor din
proces), în cazul constatării nulităţii, actul a fost îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale
care reglementează desfăşurarea procesului, respectiv a unor norme de organizare, de
competenţă sau de procedură propriu-zisă, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o
vătămare bunei desfăşurări a procesului ori intereselor legale ale participanţilor, prin
neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea
produsă să nu poată fi inlăturată decât prin anularea actului. Toate aceste aspecte sunt prezente
şi au fost explicitate în contestaţia privind tergiversarea. În actuala reglementare a procesului
civil, nulitatea este privită drept “sanctiunea care lipseste total sau partial de efecte actul de
procedura efectuat cu nerespectarea cerintelor legale, de fond sau de forma” (art. 174 alin. 1
NCPC).

Se impune să se analizeze în continuare în ce măsură nerespectarea termenului reglementat

de art. 426 alin. (5) NCPC aduce atingere dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României,
relative la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil,
precum şi drepturilor garantate de art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeană a Drepturilor
Omului. Ori, sub acest aspect, raţiunea instituirii termenului prevăzut de art. 426 alin. (5)
NCPC este atât aceea de a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil într-un termen
rezonabil, cât şi, în egală măsură, previzibilitatea desfăşurării procesului, aspect de o
importanţă deosebită, nu doar din perspectiva garanţiei recunoscută prin art. 6 din Convenţie
“Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibi”, ci şi din perspectiva practică.

Sub acest din urmă aspect, dat fiind faptul că de motivarea hotărârii depind mai multe
drepturi ale părţilor litigante, între care, cel mai important, acela de a contesta hotărârea, iar de
cele mai multe ori termenul de exercitare a căii de atac curge de la comunicarea hotărârii
motivate (dacă ne raportam la căile naţionale de atac şi deopotrivă atunci când se doreşte
exercitarea unui demers internaţional cum ar fi sesizarea Curţii Europene, ori a altor
organisme internaţionale cu atribuţii jurisdicţionale), predictibilitatea momentului comunicării
hotărârii judecătoreşti sau, altfel spus, aşteptarea legitimă a momentului când se va face

1/8
comunicarea efectivă a hotărârii reprezintă o componentă importantă a dreptului procesual în
societatea reglementată să funcţioneze organizat şi nu anarhic.

Situaţia este similară aceleia în care o companie de transport pasageri are obligaţia să
verifice în timp util, real şi legal, starea echipamentelor, dar nu o face. Faptul că cei care
beneficiază de serviciile companiei (clienţii/ călătorii) nu sunt victimele unor accidente
conduce la concluzia că interesul personal/ individual nu a fost lezat de întârzierile punerii în
practică a dispoziţiilor legale imperative care vizează funcţionarea într-un anumit mod a
companiei/ instituţiei în cauză. Totuşi interesul public justificat în respectarea normelor la
termen este nepericlitarea unor mecanisme sociale/ instituţionale necesar să funcţioneze la o
manieră sigură (ferită de riscul/ iminenţa producerii unor pagube colaterale), fluidă (fără
blocaje şi sincope), predictibilă (anticipabilă şi accesibilă conform regulamentelor şi nu
obiceiurilor din instituţii), transparentă (prin acţiuni şi justificări ale acţiunilor verificabile şi
asumabile), mecanisme în cadrul cărora nerespectarea unei dispoziţii nu poate fi admisă decât
ca o situaţie punctuală excepţională, nicidecum ca uzanţă/ practică generală. Tocmai de aceea
este cu totul inadmisibil să nu se respecte în mod repetat un termen legal imperativ de realizare
a unei proceduri şi asta fără nici o justificare acceptabilă, rezobnabilă şi întemeiată pe lege.

În ceea ce-l priveşte pe justiţiabil, cum legea procesuală leagă începutul termenului în care
poate fi exercitată calea de atac de momentul comunicării hotărârii care se atacă (comunicare
ce poate avea loc numai după motivare) este evident că justiţiabilul trebuie să acorde o atenţie
deosebită acestui moment, care însă, dacă ar rămâne total incert i-ar crea o stare de
“vulnerabilitate”. Experienţa dovedeşte că numeroase sunt situaţiile practice în care
comunicările s-au realizat la perioade lungi de timp după pronunţare (când atenţia scade
vertiginos) sau în afara termenului legal, într-o perioadă în care persoana lipseşte de la
domiciliu (exemplu: concediu) sau este deja angrenată în alte acţiuni/ evenimente de viaţă
cotidiană, pierzînd fie termenul de exercitare a căii de atac, fie fereastra de timp alocată
continuităţii demersului, atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii lucrărilor care
se cer efectuate.

Ori dacă legea instituie un termen în care trebuie să aibă loc motivarea şi implicit
comunicarea – care în mod obligatoriu trebuie respectat – atunci, aşteptarea legitimă a
justiţiabilului este că în acest interval “va primi” hotărârea şi, prin urmare, diligenţa şi
focusarea în acest interval de timp se impune cu precădere. Dimpotrivă, depăşirea termenului
şi comunicarea hotărârii într-o perioadă care nu se încadrează pe ce-i spune şi îi garantează
legea justiţiabilului, ar reprezenta o inechitate pentru justiţiabil, pe care însă, contrar oricăror
principii de drept, tot acesta ar fi ţinut să o suporte.

Drept consecinţă, scopul acestei reglementari, respectiv instituirea unui termen în care
judecătorul are îndatorirea de a motiva o hotărâre judecătorească, este de a
înlatura de-o potrivă situaţiile total inechitabile faţă de justiţiabil si de a constitui o garanţie
suplimentară a predictibilităţii şi echităţii actului de justiţie, context în care o încălcare a
acestei obligaţii legale nu ar putea rămâne fără consecinţe în plan procesual sau cel puţin

2/8
neînsoţită de remedii eficiente, dacă ne referim la justiţiabilul “afectat”de această
neregularitate şi la ordinea socială care nu poate fi la bunul plac al unui funcţionar sau altuia.

Cât priveste sancţiunea incidentă, evident că aceasta nu poate fi analizată pe tărâmul

decăderii, câtă vreme aceasta “atrage decăderea din exercitarea dreptului" (art. 185 NCPC), iar
motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi considerată ca fiind "un drept", ci "o
îndatorire" a instanţei de judecată, astfel încât analiza sancţiunii se poate face
numai din perspectiva nulităţii, care, în raport de norma încălcată, poate fi absolută sau
relativă. Aşa fiind, analizînd tipul de nulitate incidentă, atunci ar trebui sa observăm că
instituirea unui termen în care o hotărâre judecătorească poate şi trebuie să fie motivată excede
sferei intereselor părţilor, fiind o chestiune de interes general, respectiv, desfăşurarea
procesului civil, fapt ce aparţine “interesului public”. Prin urmare nulitatea cerută şi justificată
de parte ca urmare a vătămării care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului este o
nulitate absolută.

3/8