REFERAT

Tema:

SANCȚIUNILE PROCEDURALE ȘI IMPACTUL

LOR ASUPRA PROCESUL CIVIL

Cuprins:

INTRODUCERE...........................................................................................................................2

1. Identificarea noțiunii și a elementelor generale ale sancțiunilor procedurale civile..........3

2. Cercetarea și identificarea sancțiunilor procedurale civile..................................................5
3. Analiza funcțiilor și a rolului sancțiunilor procedurale civile .............................................9
4. Delimitarea sancțiunilor procedurale civile de răspunderea procesual civilă...................14

CONCLUZII................................................................................................................................19

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................20

2020
 INTRODUCERE

Sancțiunea, sub diferitele forme de manifestare, intervine ori de câte ori exigențele legi au
fost nesocotite. Respectarea legalității este o cerință fundamentală a consolidării statului de
drept. Dreptul procesual civil este considerat adeseori ca un drept sancționator. Sancțiunea este
definită ca o măsură luată împotriva dorinței sau voinței aceluia care încalcă dispozițiile
normelor de drept. Sancțiunile procedurale reprezintă măsuri cu caracter de constrângere menite
să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele și condițiile după care trebuie să
se desfășoare activitatea judiciară în pricinile civile. Sancțiunile procedurale exercită doua funcții
importante: o funcție preventiv – educativă și una represiv – intimidantă.
Fără existența unor sancțiuni procedurale activitatea judiciară nu s-ar putea realiza în
condiții propii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor și obligațiilor procesuale ar rămâne
doar formală, în lipsa unor sancțiuni care să intervină pentru a impune o conduită adecvată a
participanților la activitatea judiciară. Sancțiunea de drept procesual prezintă ea însăși o garanție
a restabilirii ordinii de drept și în ultima instanță a drepturilor subiective contestate.
Importanța cercetării sancţiunilor procedurale în materie civilă derivă din faptul că
acestea au un loc bine determinat în procesului civil, având un loc bine conturat în ansamblul de
garanții juridice destinate să asigure desfășurarea optimă a actului de justiție. Sancțiunile
procedurale în materie civilă sunt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural
civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de
îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui
drept procedural. Ea poate fi invocată de către judecător sau de participantul care are interes să o
invoce. Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale
participanţilor la proces, cât şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi constau în
anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a
actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea
legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti etc.
Sancţiunile procedurale sunt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea sau
neobservarea formelor şi condiţiilor impuse de lege, actelor şi participanţilor la activitatea
judiciară. Astfel vom supune cercetării: a) nulitatea; b) prescripţia şi decăderea; c) despăgubirile
şi amenzile; d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond, reprezintă
sancţiuni procedurale, cum sunt perimarea judecăţii şi respingerea acţiunii de divorţ ca
nesusţinută; e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil, a unor
sancţiuni penale, dacă se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte care împiedică înfăptuirea justiţiei.

2
 1. Identificarea noțiunii și a elementelor generale ale sancțiunilor procedurale civile

Sancțiunile procedurale în materie civilă au o importanță deosebită, deoarece acestea au

un loc bine determinat în procesului civil, având un loc bine conturat în ansamblul de garanții
juridice destinate să asigure desfășurarea optimă a actului de justiție. Sancțiunile procedurale
reprezintă un instrument la îndemâna judecătorului care trebuie să le adapteze în funcție de
situația dată, garantând astfel legalitatea aplicării lor. Pentru a putea realiza acest lucru, este
necesar ca participanții la proces să cunoască foarte bine sancțiunile în ansamblul lor, dar mai
ales particularitățile fiecăreia pentru a le putea adapta în mod oportun.1
Sancţiunile procedurale au fost definite ca măsuri cu caracter de constrângere menite să
garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se
desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. 2 Prin finalitatea instituită de lege sancţiunilor
procedurale, de a contribui la optima administrare a justiţiei, acestea reprezintă o garanţie a
restabilirii ordinii de drept, şi în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate. 3 Sancţiunea
nerespectării condiţiilor cu privire la îndeplinirea actelor de procedură este nulitatea. Sancţiunea
nerespectării condiţiilor cu privire la termenele procedurale este decăderea.
Sancţiunile procedurale îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul
civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i pedepsi pe cei care o încalcă.
Sancţiunile procedurale sunt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea sau
neobservarea formelor şi condiţiilor impuse de lege, actelor şi participanţilor la activitatea
judiciară. Astfel:
a) nulitatea este sancţiune procedurală care se aplică actelor ce nu întrunesc condiţiile pe
care legea le prescrie pentru existenţa sau validitatea lor;
b) prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care fac să se stingă drepturi care n-au
fost exercitate în termenele prevăzute de lege: prescripţia stinge dreptul de sesizare iniţială,
primară sau de început a organelor de jurisdicţie, denumit „dreptul la acţiune", iar decăderea
stinge drepturile procesuale care se nasc şi sunt recunoscute părţilor interesate după ce organul
de jurisdicţie a fost sesizat;
c) despăgubirile şi amenzile sunt sancţiunile procedurale ce se pot aplica atât părţilor, cât şi
altor participanţi la activitatea judiciară, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
anumitor acte de procedură ori pentru exercitarea abuzivă de către părţi a anumitor drepturi
procesuale;

1
Pop P., Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept privat, ed. Universul Juridic,
București, 2016, p.183.
2
Bacaci Al., Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
3
Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă
„Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992.
3
 d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond, reprezintă sancţiuni
procedurale, cum sunt perimarea judecăţii şi respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută;
e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil, a unor sancţiuni
penale, dacă se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte care împiedică înfăptuirea justiţiei. Un rol
important în realizarea funcţiilor sancţiunilor procedurale îi revine instanţei de judecată, care, din
oficiu, printr-un control energic asupra conduitei fiecărui participant la activitatea judiciară,
trebuie să asigure respectarea legii şi să menţină în stare de echilibru interesele contrarii ale
părţilor şi amendă judiciară; decădere; nulitatea actelor de procedură; cheltuieli de judecată.4
Sancţiunile procedurale sânt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept
procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire
sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a
unui drept procedural. Ea poate fi invocată de către judecător sau de participantul care are interes
să o invoce. Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei judecătoreşti,
ale participanţilor la proces, cât şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi constau în
anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a
actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea
legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti etc. Nulitatea
reprezintă sancţiunea procesuală care determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără
respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil. Exemplu: art. 81 CPC prevede că unele
împuterniciri date reprezentantului trebuie menţionate expres sub sancţiunea nulităţii în procura
eliberată de reprezentat.5

2. Cercetarea și identificarea sancțiunilor procedurale în procesul civil

4
https://legeaz.net/dictionar-juridic/sanctiuni-procedurale
5
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/actele-si-termenele-de-
procedura-civila/
4
 Exemplificativ indicăm în continuare câteva dispoziţii legale care califică anumite măsuri
ca sancţiuni. Astfel, art. 81 din CPC al RM enunţă că „unele împuterniciri date reprezentantului
trebuie menţionate expres, sub sancţiunea nulităţii, în mandatul sau procura eliberată de
reprezentat”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 220 al. 2 CPC al RM, conform căreia
„orice completare, schimbare şi ştersătură în depoziţiile martorului trebuie acceptată şi semnată
de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martor sub sancţiunea nulităţii lor”. 6 De asemenea,
potrivit art. 58 al. 2 CPC al RM, „actele de procedură efectuate de persoanele care nu au
capacitate de exerciţiu a drepturilor procedurale civile sunt anulabile”. Art. 124 al. 2 CPC al RM
stipulează că „neplata de către solicitantul expertizei, a sumei pentru efectuarea expertizei atrage
decăderea din această dovadă”. Potrivit art. 136 al. 3 CPC al RM „martorului care nu se prezintă
în şedinţă de judecată din motive pe care instanţa le consideră neîntemeiate i se aplică o amendă
de până la 5 unităţi convenţionale. Dacă nu se prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa
are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de până la
10 unităţi convenţionale”. Exemplele prezentate sunt sugestive în privinţa coexistenţei în Codul
de procedură civilă a sancţiunilor nulităţii, decăderii şi amenzilor judiciare.7
În literatura de specialitate nu există o concepţie unitară asupra determinării sancţiunilor
procedurale. De altfel, literatura de specialitate a cercetat sancţiunile procedurale nu în mod
unitar, ci doar în cadrul unor instituţii diferite, cum ar fi, de exemplu, actele şi termenele de
procedură.8
Cum am remarcat deja, sancţiunile se instituie pentru nerespectarea prevederilor legale.
Astfel, art. 56 al. 3 CPC al RM stipulează că: „participanţii la proces sunt obligaţi să se
folosească cu bunăcredinţă de drepturile lor procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau
a nerespectării obligaţiilor procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală
civilă”. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, spre deosebire de legislaţia altor state,
stipulează expres: „Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei
judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cât şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi,
în dependenţă de prevederile legii, constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea
din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau
a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea
amenzii judecătoreşti, în alte măsuri prevăzute de lege” (art. 10 al. 3 CPC al RM). 9 Prin
comparaţie, art. 35 al. 2 CPC al Federaţiei Ruse stipulează că în cazul neîndeplinirii de către

6
Crugliţchi Tatiana, Diversitatea sancţiunilor procedurale civile. În: Conferința "Traditie și inovare în cercetarea
științifică", Bălți, Moldova, 12 octombrie 2018, p. 297-299.
7
Ungureanu O., Nulităţile procedurale civile. Bucureşti: Ed. All Beck, 1998, p.4.
8
Leş I., Sancţiunile procedurale în procesul civil român. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p. 10
9
Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova, nr. 225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.111-115/451 din 12.06.2003.
5
participanţii la proces a obligaţiilor procedurale vor surveni consecinţele prevăzute de legislaţia
procesual civilă.
Astfel, unii autori evidenţiază în calitate de răspundere procesuală următoarele consecinţe
procesuale nefavorabile – refuzul primirii cererii de chemare în judecată, lăsarea fără curs a
cererii de chemare în judecată, refuzul primirii cererii reconvenţionale, îndepărtarea din sala de
şedinţe a participanţilor la proces sau a persoanelor care asistă la şedinţă, scoaterea cererii de pe
rol, anularea sau modificarea hotărârii, încheierii ori ordonanţei judecătoreşti, refuzul în primirea
cererii de recuzare în cazul încălcării regulilor de declarare a recuzării, refuzul de repunere în
termen, refuzul în anularea ordonanţei judecătoreşti sau a hotărârii date în contumacie, refuzul în
admisibilitatea unor noi mijloace de probă în instanţa de recurs.10
Legislaţia procesual civilă conţine norme care permit aplicarea de măsuri sub formă de
sancţiuni cu caracter coercitiv asupra participanţilor la proces şi altor persoane. Astfel, dacă
încalcă repetat ordinea, participantul la proces sau reprezentantul lui poate fi îndepărtat din sală
pe tot timpul dezbaterilor judiciare sau a unei părţi din şedinţă; de asemenea, persoana care asistă
la dezbaterile judiciare, pentru o a doua încălcare a ordinii în şedinţă de judecată se îndepărtează
din sală. Instanţa este în drept să aplice persoanelor vinovate de încălcarea ordinii în şedinţa de
judecată o amendă. Amenda este o sancţiune fundamentală; ea poartă un caracter patrimonial şi
nu are funcţie compensatorie; aplicarea amenzii nu scuteşte persoana de executarea obligaţiei
respective.11
În ceea ce priveşte consecinţele legate de neîndeplinirea obligaţiei de probaţiune, potrivit
art. 56 al. 1 CPC al Federaţiei Ruse, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le
invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale; iar sancţiunea ce se instituie în cazul
nerespectării acestei obligaţii o va constitui hotărârea judecătorească pronunţată în detrimentul
părţii care nu şi-a onorat această obligaţie.12
Referindu-ne la consecinţele nefavorabile legate de derularea procesului, constatăm că
legiuitorul rus a stipulat refuzul de a primi cererea de chemare în judecată, restituirea cererii de
chemare în judecată şi lăsarea cererii fără curs. Toate aceste trei instituţii procesuale sunt privite
de unii doctrinari13 ca sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale civile. Pe când alţi
doctrinari 14 se îndoiesc de faptul că aceste consecinţe nefavorabile ar putea constitui sancţiuni.

10
Новиков А. Г., Гражданская процессуальная ответсвенность: Автореф. дис. ... канд. юрид. наук. Саратов,
2002, p. 19-25.
11
Гражданский процесс: учебник. Под ред. М.К. ТРЕУШНИКОВА. Москва: Изд. Городец, 2006, p. 206-207.
12
Заметки о современном гражданском и арбитражном процессе. Под ред. М.К. ТРЕУШНИКОВА. Москва:
Изд. Городец, 2014, p. 156.
13
Юдин А.В., Злоупотребление процессуальными правами в гражданском судопроизводстве. СПб: Изд.
Юридического факультета СПб. Гос. Ун-та, 2005, p. 129.
14
Гражданский процесс: учебник. Под ред. М.К. ТРЕУШНИКОВА. Москва: Изд. Городец, 2006, p. 203.
6
 Analizând argumentele şi contraargumentele aduse în privinţa determinării drept
sancţiune a actelor de anulare ori modificare a dispoziţiilor instanţei de judecată date sub formă
de hotărâre, încheiere, decizie sau ordonanţă judecătorească, menţionăm că este vorba, totuşi, de
o apreciere şi interpretare subiectivă a normelor dreptului material şi procesual de către
judecător. Astfel, reieşind din principiile înfăptuirii justiţiei, statutului judecătorului şi garanţia
independenţei şi inviolabilităţii lui, apreciem opinia potrivit căreia anularea hotărârii nu poate fi
considerată o sancţiune, ci corectarea unei erori judiciare, produse în virtutea unor diverse
circumstanţe, cum ar fi, de exemplu, lacunele legislative şi dificultatea interpretării normelor de
drept.
Pentru comparaţie, determinând sancţiunile procedurale civile în legislaţia şi doctrina
românească menţionăm recunoaşterea perimării ca sancţiune. Astfel, I. Leş15 susţine că
perimarea nu este calificată de lege ca o sancţiune, dar întreaga literatură de specialitate îi
conferă acest caracter. Ea reprezintă incontestabil o sancţiune procedurală care este determinată
de lipsa de stăruinţă a părţii în continuarea activităţii judiciare.
În literatura de specialitate se precizează că perimarea are un caracter mixt şi de
prezumţie de desistare de la judecată (renunţare la acţiune). 16 În combaterea acestor argumente, I.
Leş17 vine să precizeze că, dacă perimarea este o sancţiune determinată de neglijenţa părţii, în
legătură cu îndeplinirea obligaţiilor procesuale, orice analogie cu renunţarea la judecată rămâne
discutabilă. Renunţarea la judecată apare ca o facultate recunoscută reclamantului, reprezentând
una din laturile disponibilităţii. Or, legea nu prevede sancţiuni pentru neexercitarea facultăţilor
procesuale ce decurg din principiul disponibilităţii. Nici nu ar putea fi altfel, întrucât principiul
disponibilităţii presupune exercitarea unor facultăţi procesuale, dar nu îndeplinirea de obligaţii.
Există şi alte instituţii juridice ce nu beneficiază de o calificare legală, în sensul de
sancţiuni procedurale, şi cu privire la care s-au purtat discuţii în literatura de specialitate, cum ar
fi, de exemplu, prescripţia extinctivă18, teză ce a fost primită cu rezerve şi chiar criticată în
literatura de drept procesual civil.19 Considerarea prescripţiei extinctive ca o sancţiune
procedurală implică careva precizări particulare şi, în primul rând se impune a fi subliniat
caracterul specific al prescripţiei faţă de toate celelalte sancţiuni procedurale.
O sancţiune procedurală specifică regăsim şi în dispoziţiile legale privitoare la acordarea
cheltuielilor de judecată. Textele corespunzătoare din Codul de procedură civilă nu atribuie, în
mod expres, cheltuielilor de judecată caracterul de sancţiune. Această împrejurare are o anumită

15
Leş I., Sancţiunile procedurale în procesul civil român. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p.
213.
16
Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. II. Bucureşti: Editura Naţional, 1997, p. 107.
17
Leş I., Sancţiunile procedurale în materie civilă. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2007, p. 185.
18
Nicolae M., Prescripţia extinctivă. Bucureşti: Ed. Rosetti, 2014, p. 40.
19
Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I. Bucureşti: Editura Naţional, 1996, p. 251-259.
7
explicaţie. Într-adevăr, cheltuielile de judecată nu pot fi privite numai ca o simplă sancţiune
procesuală. Ele se întemeiază pe ideea de răspundere civilă delictuală. Obligaţia de suportare a
cheltuielilor de judecată nu decurge din săvârşirea unui fapt ilicit obişnuit, ci din activitatea
procesuală care a fost determinată de una dintre părţi. De aceea, cheltuielile de judecată se
bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Privite din acest punct de vedere,
cheltuielile de judecată constituie o sancţiune destinată să înlăture procesivitatea excesivă a unor
justiţiabili. 20
Cheltuielile de judecată nu pot fi limitate doar la finalitatea de a constitui o sancţiune
procesuală. Ele au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul. Aşa fiind, se poate
conchide că ne aflăm în prezenţa unei instituţii juridice având un caracter mixt, în sensul că plata
cheltuielilor de judecată se întemeiază atât pe ideea de despăgubire, cât şi pe aceea de sancţiune.
Înainte de a încheia discuţia asupra problemei determinării sancţiunilor procedurale, menţionăm
că în cazul nesocotirii regulilor de desfăşurare a activităţii judiciare se pot aplica unor funcţionari
judecătoreşti şi sancţiuni disciplinare. În fine, există şi unele încălcări ale legii procedurale care
pot antrena răspunderea penală a persoanelor vinovate de săvârşirea lor. Consideraţiile de mai
sus sunt îndestulătoare pentru a sublinia diversitatea şi specificul sancţiunilor procedurale.21

20
Leş I., Sancţiunile procedurale în materie civilă. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2007, p. 12.
21
Crugliţchi Tatiana, Diversitatea sancţiunilor procedurale civile. În: Conferința "Traditie și inovare în cercetarea
științifică", Bălți, Moldova, 12 octombrie 2018, p. 297-299.
8
 3. Analiza funcțiilor și a rolului sancțiunilor procedurale civile

Există activităţi care, axate fiind pe principii bine determinate şi având anumite scopuri
prestabilite, reclamă urmarea cu stricteţe a unor reguli de conduită. Numai în cazul în care toate
persoanele implicate respectă cu stricteţe setul de norme de conduită aceste activităţi îşi ating
finalitatea şi, implicit, îşi justifică raţiunea de a fi. Un exemplu edificator în acest sens îl
constituie procesul civil. După cum se ştie, procedura civilă a fost nu o dată supranumită datorită
exigenţelor de formă şi termene „şcoala disciplinei şi a ordinii”. Mai mult ca atât, dreptul
procesual civil este deseori considerat un drept sancţionator. Ar fi, totuşi, pripit şi eronat să
conchidem că sancţiunile ar juca un rol preponderent în această ramură a dreptului. Pur şi simplu
dreptului procesual civil îi este specific un mai pronunţat caracter formalist, concretizat în
existenţa unei multitudini de exigenţe procedurale şi ori de câte ori acestea sunt nesocotite
survin, inevitabil, sancţiunile respective. În istoria milenară a dreptului, sancţiunile au constituit
o componentă deosebit de importantă în cadrul oricărui sistem juridic. Ele reprezintă şi în
prezent una din laturile esenţiale ale dreptului.22
Se remarca, între altele, că deşi termenul de „sancţiune” se află în vocabularul juridic,
circulând în diferite formulări, conceptul, ca atare, nu este încă elaborat sau este insuficient
conturat, pe plan teoretic, printre altele şi datorită caracterului său neomogen, diversificării sale
sub raportul regimului juridic şi polifuncţionalităţii sale tehnice. Nu mai puţin, însă, cele mai
importante elemente ale conceptului se regăsesc în întregime în teoria răspunderii juridice
(civile, penale, disciplinare, administrative şi materiale), în teoria nulităţii şi a altor cauze de
desfiinţare a actelor juridice, în teoria actelor de procedură civilă şi penală şi, de o manieră mai
generală, în teoria normei juridice. 23
Noţiunea de sancţiune provine de la latinescul „sanctio, - onis”, din franceză „sanction”,
care are potrivit DEX-ului, semnificaţia de pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care încalcă
dispoziţiile ei.24 Conceptul de sancţiune juridică postulează astfel trei idei:
a) orice sancţiune juridică reprezintă un act de constrângere, care intervine în cazul
încălcării acelor norme juridice a căror aplicare este asigurată în această modalitate (marea
majoritate a normelor juridice nu prevăd sancţiuni pentru aducerea lor la îndeplinire). Normele
de drept sunt dislocate într-un sistem strict prestabilit, unde nesocotirea dispoziţiei unor norme
implică sancţiuni conţinute în alte norme. De aici rezultă şi raţiunea unor ramuri autonome de
drept menite să garanteze respectarea normelor de drept în ansamblul lor, cum ar fi de exemplu,
dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Astfel, respectarea unui complex
întreg de norme este garantată prin aplicarea unor sancţiuni comune aflate într-o interdependenţă
22
Лейст О. Э., Санкции и ответственность по советскому праву. –Москва: Изд. МГУ, 1981, p. 7.
23
Popa M., Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă. Bucureşti: Ed. All Beck, 2003, p. 145.
24
Paşca V., Măsuri de siguranţă: sancţiuni penale. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1998, p. 23.
9
cu fiecare normă fără a fi prevăzute expres în conţinutul acelei norme. În fine sancţiunea nu
vizează doar persoana care a nesocotit prevederile normei juridice, ci stabileşte şi limitele
acţiunilor organelor de stat abilitate cu aplicarea sancţiunilor; de unde decurge şi-o „ierarhizare a
sancţiunilor” cel puţin sub două aspecte. În primul rând, urmează a fi anulat sau modificat orişice
act ilegal sau neîntemeiat de aplicare a sancţiunilor, iar persoana vinovată de aceasta să fie atrasă
la răspundere. În al doilea rând, obligaţia organelor statale de a aplica sancţiuni este şi ea
garantată prin alte sancţiuni. 25 Iată de ce se poate afirma că sancţiunea reprezintă ea însăşi o
garanţie a restabilirii ordinii de drept.
b) unele sancţiuni îndeplinesc o funcţie reparatorie care se traduce, în principal, prin
afectarea patrimoniului celui sancţionat (răspunderea contractuală şi delictuală, anularea actelor
juridice), alte sancţiuni fie împiedică dobândirea unui drept, fie suprimă un drept existent
(decăderea, revocarea actelor), fie suprimă temporar libertatea individului, implicând o
constrângere fizică (este cazul pedepsei penale)
c) toate sancţiunile juridice sunt deopotrivă preventive. Sancţiunea trebuie să fie stabilită
astfel încât să dea naştere unui contramotiv puternic îndreptat împotriva unui comportament
ilegal determinând persoana să opteze pentru o alternativă favorabilă ei, exprimată în acţiuni
legale.26
Literatura de specialitatea atribuie sancţiunilor următoarele caractere:
a) caracterul represiv – aflictiv: Sancţiunea este o formă de reacţie socială, o retribuţie
dureroasă pentru fapta antisocială săvârşită. Sancţiunea a constituit şi constituie o suferinţă
pentru cel constrâns să o suporte căci, nimeni nu este dispus să execute o pedeapsă de
bunăvoie.27 Suferinţa ţine de esenţa sancţiunii, indiferent de natura ei. Orice sancţiune ce nu
cauzează vinovatului vreo suferinţă încetează de a mai fi sancţiune. Ca suferinţă, sancţiunea nu
se reduce numai la lipsa libertăţii, ci implică o totală modificare a vieţii, modificare încărcată de
incomodităţi şi durităţi din care izvorăsc numeroase suferinţe fizice şi morale. Chiar şi referitor
la patrimoniul persoanei, sancţiunea procedurală este şi ca o suferinţă, ce îşi produce efectele
asupra condiţiilor de viaţă. Restrângerea acestor condiţii creează incomodităţi, dificultăţi, iar
ataşamentul puternic al omului pentru avutul său face să suporte cu durere orice micşorare a
acestuia. Caracterul retributiv al sancţiunilor procedurale accentuează ideea raportului dintre
faptă şi sancţiune, anume aplicarea amenzilor judecătoreşti pentru neîndeplinirea cu bună
credinţă a obligaţiilor. Deci, sancţiunea constituie retribuţia dureroasă pe care societatea o
plăteşte celui care a săvârşit fapta antisocială.28

25
Лейст О. Э., Санкции и ответственность по советскому праву. Москва: Изд. МГУ, 1981, p. 19.
26
Popa M., Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă. Bucureşti: Ed. All Beck, 2003, p. 146.
27
Bădescu M., Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Vol. I. Teoria răspunderii şi sancţiunii
juridice. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001, p. 83.
28
Barac L., Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2011, p. 198.
10
 b) caracterul legal: Sancţiunile procedurale, de altfel şi, celelalte tipuri de sancţiuni, se
aplică numai conform actelor normative în vigoare, în limitele prevăzute de acestea şi direct
proporţional cu delictul comis. Sancţiunea trebuie să fie dreaptă, altfel ea nu are sens raţional
decât aplicată unui număr relativ restrâns de cazuri faţă de mulţimea nenumărată de acte care
constituie viaţa socială; ea nu trebuie niciodată generalizată, chiar fără a lua în considerare
inconvenienţile de fapt pe care le întâlneşte această ipostază. Legalitatea ridicată la rangul de
virtute a unui sistem de drept rămâne o formă rigidă şi represivă care asigură minimul de
moralitate conţinutului unui drept.
c) caracterul preventiv: Acest caracter reprezintă trăsătura specifică a sancţiunii juridice,
deoarece, însăşi reglementarea sancţiunii în norma juridică, este o prevenţie specială. Sancţiunea
incorporată în norma juridică nu reprezintă altceva decât un avertisment ante factum pentru cei
tentaţi să nesocotească regula de conduită cuprinsă în dispoziţia normei. Corespondenţa între
sancţiune, natura faptei şi prejudiciul cauzat se stabileşte prin lege, care fixează atât natura
sancţiunii cât şi cuantumul ei. Prin urmare, judecătorii vor stabili sancţiunea potrivit cuantumului
determinat, fixat de lege. Astfel, despre o individualizare judiciară a sancţiunilor nici nu poate fi
vorba. Ne aflăm în plin domeniu al sancţiunilor determinate.
d) caracterul educativ: Acest caracter urmăreşte recuperarea socială a făptuitorului.
Îndreptarea morală, precizează M. Djuvara (citat de Bădescu M.)29 se obţine prin însăşi reacţia
propriei lui conştiinţe: scopul sancţiunii fiind astfel atins. Sancţiunea este o măsură de
constrângere şi mijloc de reeducare a făptuitorului. Per a contrario, altă opinie subliniază
caracterul îndoielnic al reeducării persoanei, de exemplu, prin aplicarea amenzii, apreciind că
omul atins în patrimoniul său rămâne trist că acest patrimoniu i s-a micşorat, dar nu devine nici
mai bun, nici mai înţelept, şi nici mai bine educat
e) caracterul reparatoriu: Prin intermediul sancţiunii se urmăreşte restabilirea valorilor
încălcate, reîntregirea patrimoniilor afectate. Astfel, se preconizează obţinerea compensărilor
materiale şi morale. Aici putem exemplifica amenzile judecătoreşti, despăgubirea părţii
vătămate, refacerea actului îndeplinit cu nerespectarea cerinţelor legale.
f) sancţiunea – atribut al statului: Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei
concrete de răspundere aparţin întotdeauna unor instanţe special abilitate, cu competenţe legale
în domeniu. Dacă este adevărat că acolo unde lipseşte constrângerea, lipseşte şi dreptul, tot atât
de adevărat este că aspectul sancţionator al legii nu trebuie considerat ca ceva ostil, odios.
Sancţiunea reprezintă, deci, punerea forţei organizate de stat în serviciul dreptului. Forţa
individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu constituie o sancţiune juridică, decât
dacă ea este organizată, autorizată sau comandată, în mod direct de stat. De aceea, se spune că
29
Bădescu M., Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Vol. I. Teoria răspunderii şi sancţiunii
juridice. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001, p. 85.
11
sancţiunea juridică este atributul statului. Consecinţele constrângerii statale îmbracă un dublu
aspect: constatarea şi pronunţarea dreptului de organul de jurisdicţie abilitat şi executarea silită
pentru cazul în care executarea nu este voluntară. Acest dublu aspect este inerent constrângerii
statale.30 Sancţiunea aplicată de către organele competente ale statului, trebuie să restituie
credinţa zdruncinată de fapta antisocială. Statul este izvorul real al sancţiunii. Prin autorităţile
sale, statul are chiar obligaţia de a interveni şi de a aplica sancţiuni acolo unde se impune acest
lucru, dar, totodată, are îndatorirea să evite de a o face când situaţia concretă nu comportă
aplicarea sancţiunii.
Temeiul răspunderii juridice şi al sancţiunii se află în legea pe care statul o aplică.
Nimeni nu-şi poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Justiţia
este distribuită de organe care judecă obiectiv. În legătură cu trăsăturile sancţiunii, trebuie să
remarcăm faptul că, în raport cu felul sancţiunii, unele dintre caracterele analizate, se manifestă
cu mai multă pregnanţă, în timp ce altele sunt estompate, sunt mai puţin puse în evidenţă. De
exemplu, pedeapsa penală îşi pune în valoare, prin excelenţă, caracterul său represiv – aflictiv şi
legal, în raport cu sancţiunile civile unde iese în evidenţă cu prioritate caracterul reparatoriu.31
În ceea ce priveşte problematica funcţiilor sancţiunii juridice, doctrina distinge diferite
asemenea funcţii în raport cu tipul şi esenţa sancţiunii. Astfel, doctrina penală contemporană
atribuie sancţiunii de drept penal funcţia de constrângere, funcţia de reeducare, funcţia de
exemplaritate, şi funcţia de eliminare.32 În materie civilă, doctrina atribuie sancţiunii trei funcţii:
sancţionatorie, reparatorie, şi educativ – preventivă.33
Funcţiile sancţiunilor procedurale sunt, în esenţă, aceleaşi ca şi ale sancţiunilor din
dreptul material – funcţia preventiv educativă și funcţia represiv – intimidantă – funcţii care
caracterizează în general sancţiunile juridice indiferent de specificul lor. Există însă în materie
procedurală un grad foarte diferit de îmbinare şi realizare a funcţiilor enunţate mai sus.
Funcţia preventiv – educativă se manifestă în cazul tuturor sancţiunilor procedurale. În
primul rând, prin simplu fapt că sunt conţinute în textul legii, sancţiunile sunt de natură să
atenţioneze participanţii la proces despre necesitatea respectării cu stricteţe a normelor
procedurale. Participanţii la activitatea judiciară sunt obligaţi să se conformeze disciplinei
specifice procesului civil. În al doilea rând, aplicarea sancţiunilor în diferite situaţii concrete
determină o deligenţă sporită atât din partea subiectului procesual vinovat de încălcarea unei
norme, cât şi din partea celorlalţi participanţi spre a evita pe viitor asemenea abateri de la lege.
Sancţiunile au un rol educativ general atenţionând asupra efectelor şi consecinţelor nerespectării

30
Ungureanu O., Nulităţile procedurale civile. –Bucureşti: Ed. All Beck, 1998, p. 2.
31
Лейст О. Э., Санкции и ответственность по советскому праву. Москва: Изд. МГУ, 1981, p. 62.
32
Bulai C., Drept penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Ed. Press Mihaela, 2017, p. 16-17.
33
Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Ed. ALL, 1994, p. 138.
12
normei juridice; ele au de asemenea şi un rol individual concret asupra celui ce a încălcat
prevederea legală, precum şi asupra celorlalţi destinatari ai normelor juridice. 34
Funcţia represiv – intimidantă se caracterizează printr-un nivel sporit al coerciţiunii
specifice pentru fiecare sancţiune procedurală. Astfel, sancţiunea procedurală determină o
influenţă pozitivă asupra acelora ce vin în contradicţie cu normele dreptului. Odată aplicată o
sancţiune este şi exemplu de intimidare. La unele sancţiuni procedurale accentul este pus pe
latura represivă a acestora, adică pe latura reparatorie. Este cazul amenzilor judiciare. Într-
adevăr, dacă amenzile judiciare, pe de o parte, evidenţiază latura represivă, atunci obligaţia părţii
care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată scoate la lumină anume latura
reparatorie. Considerăm că în acest din urmă caz, preponderentă va fi anume latura reparatorie a
sancţiunilor şi nu cea represivă, deoarece sancţiunea va fi orientată spre repararea pagubei
cauzate celeilalte părţi, fiind vorba de despăgubiri, nu de amenzi. Această funcţie se realizează şi
în forme specifice anumitor sancţiuni procedurale. Astfel, de exemplu, în cazul nulităţii actului
procedural defectuos funcţia reparatorie se concretizează în modalitatea specifică de regularizare
a actului procedural.
Sancţiunile procedurale au în toate situaţiile un rol deosebit de important în ansamblul de
garanţii juridice ce sunt destinate să asigure o bună administrare a justiţiei. Fără existenţa unor
sancţiuni proprii dreptului procesual civil, activitatea judiciară nu s-ar putea realiza în condiţii
optime. Consacrarea unor drepturi şi obligaţii procedurale ar rămâne doar formală dacă n-ar
exista măsuri de constrângere sau de restabilire a situaţiilor juridice încălcate. Se poate afirma
astfel că sancţiunea de drept procesual civil reprezintă o garanţie esenţială a legalităţii şi un
mijloc de optimă administrare a justiţiei. Iată de ce existenţa unui minim de sancţiuni
procedurale este indispensabil în orice sistem judiciar.35

34
Popa C., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p. 256.
35
Crugliţchi Tatiana, Rolul și funcţiile sancţiunilor procedurale civile. În: Conferința "Tendințe contemporane ale
dezvoltării științei: viziuni ale tinerilor cercetători" Ediția VII, Chișinău, Moldova, 15 iunie 2018, p. 166-170.
13
 4. Delimitarea sancțiunilor procedurale civile de răspunderea procesual civilă

Indiferent că răspunderea este definită ca obligaţia de a repara prejudiciul cauzat altuia

printr-un fapt contrar ordinii de drept, cum apreciază autorii de drept civil 36, ori ca obligaţia de a
suporta o pedeapsă, de regulă, privativă, cum o definesc autorii de drept penal37 şi administrativ38
într-un sens larg, este considerată ca fiind o sancţiune juridică, având rolul de reparaţie,
sancţionare şi prevenţie. Sancţiunea juridică, în această concepţie, constă nu numai dintr-o
pedeapsă, dar şi din obligaţia de reparare a unei pagube, restituirea unui lucru, anularea unui act,
executarea silită asupra persoanei ori bunurilor acesteia sau prevenirea săvârşirii unor noi fapte,
deoarece toate acestea înseamnă constrângere. Răspunderea, în această concepţie, este cadrul
juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunilor.39
Răspunderea juridică nu poate fi însă redusă la unul din elementele sale, la sancţiuni.
Sancţiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice, pe care
statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite, care trebuie să se conformeze
măsurii luate de stat.
Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Astfel,
sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, deoarece răspunderea
juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice.40
Între sancţiune şi răspundere se instituie un coraport direct determinant, aşa cum fără
sancţiune nu există răspundere, iar construcţia normativă a celei din urmă este condiţionată de
tipul sancţiunii; cât şi o relaţie reversibilă directă: dacă cel ce va nesocoti legea nu va purta
răspundere, sancţiunea se transformă într-una pur declarativă, ce prezintă un pericol abstract.
Este lipsită de sens fixarea sancţiunilor care nu au o aplicare sau pentru care nu este stabilită
ordinea de aplicare. În acest sens, este relevantă problema corelaţiei normelor dreptului material
şi procesual la realizarea răspunderii prin aplicarea sancţiunilor.
Importanţă prezintă corelaţia acestor norme la realizarea răspunderii patrimoniale. 41 Pe de
o parte, această răspundere poate fi realizată în afara normelor procesuale, prin executarea
benevolă a obligaţiilor ce decurg dintr-un raport juridic (de exemplu, despăgubirea şi restituirea
bunului). Pe de altă parte, în procedura executării silite această răspundere se realizează în
conformitate cu normele Codului de executare, care fixează regimul şi procedura executării
silite. În acest context, un interes deosebit prezintă concepţia doctrinarului rus С. H. Братусь,
care nu atribuie noţiunii de răspundere şi realizarea benevolă a obligaţiilor, ci doar executarea
36
Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Ed. ALL, 1994, p. 159.
37
Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. ALL, 1994, p. 266.
38
Iovănaş I., Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică,
1977, p. 333.
39
Vonica R. P., Introducere generală în drept. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000, p. 46.
40
Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL, 1998, p. 151.
41
Варкалло В., Об ответственности по гражданскому праву. Москва: Изд. Прогресс, 1978, p. 232-233.
14
obligaţiilor prin intermediul forţei coercitive a statului, impuse în cadrul măsurilor de
constrângere. 42
În această opinie, forma procesuală ar trebui privită ca o componentă integrală a
răspunderii, măcar şi din considerentul că executarea silită se realizează nu de către beneficiarul
ei, ci de către executorul judecătoresc, în baza normelor Codului de executare. Cu alte cuvinte,
putem vorbi despre răspundere doar atunci când raportul juridic material se „implantează ” în
„membrana” procesuală ce garantează realizarea lui forţată. S-a expus şi opinia potrivit căreia
obligaţiunea executată pe cale silită nu este altceva decât sancţiunea sau mai bine zis realizarea
ei; altfel spus, aceasta reprezintă transformarea obligaţiunii – dispoziţie în obligaţiune –
sancţiune, ca rezultat al încălcării normei de drept, ceea ce atestă o dinamică a reglementărilor
relaţiilor juridice.43
Unitatea conţinutului normelor de drept material şi a formei procesuale a răspunderii
nicidecum nu înseamnă că dreptul procesual în întregime este absorbit de noţiunea de
răspundere. Pentru realizarea acesteia din urmă, normele procesual civile reglementează forma
de executare a obligaţiilor de drept material, prin instituirea forţei coercitive a statului la
aplicarea sancţiunilor.
Din argumentele sus enunţate, rezultă că este imposibil de a diviza răspunderea
patrimonială sub aspect material şi procesual, dar trebuie să o concepem ca o entitate. Între cele
două noţiuni există, cum am arătat deja, legături, conexiuni, interferenţe, cu toate acestea ele nu
pot fi identice; rămân totuşi noţiuni distincte, în sensul că răspunderea juridică constituie cadrul
juridic de realizare al sancţiunii: „Răspunderea juridică, afirmă profesorul Boboş, este un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.44
Conceptul răspunderii procesual civile ni-l propune autorul M. I. Ştefan, care consideră
că răspunderea procesual civilă reprezintă măsurile de constrângere stabilite de normele
dreptului procesual civil şi garantate de forţa coercitivă a statului, ce se aplică persoanelor care
au încălcat prevederile legale sub formă de obligaţii suplimentare sau privarea necompensată de
drepturile patrimoniale ori personal nepatrimoniale de a săvârşi anumite operaţiuni procesuale,
fie alte măsuri coercitive instituite pentru acţiunile/ inacţiunile procesuale.45
Fără intenţia de a nega existenţa răspunderii procesual civile ca modalitate de aplicare a
sancţiunilor procedurale civile, nu putem fi de acord cu definiţia propusă de autorii ruşi, care nu
fac distincţie între noţiunile „sancţiune” şi „răspundere”. După cum am menţionat anterior,

42
Братусь C. Н., Юридическая законность и ответственность. Москва: Изд. Наука, 1976, p. 85.
43
Сыроватская Л. А., Ответственность за нарушении трудового зоконодательства. Москва: Изд.
Юридическая литература” , 1990, p. 9.
44
Boboş G., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1996, p. 264.
45
Crugliţchi Tatiana, Delimitarea răspunderii procesual civile de sancţiunile procedurale civile. În: Tradiție și
inovare în cercetarea științifică Ediția a VII-a, 2018.
15
putem defini sancţiunile, ci nu răspunderea ca măsuri de constrângere. Deci, considerăm că
această definiţie este reuşită pentru sancţiunile procedurale civile, ci nu pentru răspunderea
procesual civilă.
Răspunderea procesual civilă posedă atât proprietăţile comune răspunderii juridice, dar îşi
are şi caracteristicile sale specifice. Caracteristicile sale comune sunt determinate de trăsăturile ei
de gen, iar cele speciale de trăsăturile speciei, ce decurg din particularităţile dreptului procesual
civil.46 Astfel, teoria răspunderii negative şi pozitive îşi găseşte reflecţie şi în ştiinţa dreptului
procesual civil (răspunderea pozitivă ≈ responsabilitatea; răspunderea negativă ≈ răspunderea).
Prin răspundere pozitivă se înţelege obligaţia subiectului raportului procesual civil de a-şi
executa cu exactitate obligaţiile sale procedurale şi de a se folosi cu bună credinţă de drepturile
sale procedurale; în timp ce răspunderea negativă reprezintă obligaţia persoanei care a nesocotit
norma de drept de a suporta consecinţele nefavorabile stabilite sub formă de privaţiune cu
caracter personal sau patrimonial. În acest context, este de menţionat faptul că totuşi, majoritatea
doctrinarilor neagă existenţa răspunderii pozitive, în general, şi a răspunderii procesuale, în
particular, susţinând că „categoria respectivă nu reflectă în sine careva realitate juridică” sau
mult mai categoric că „spre deosebire de dreptul penal, răspunderea procesual civilă este
prezentată ca o realizare a sancţiunii, în exclusivitate”.
Pentru elucidarea problematicii respective este cazul de analizat mai profund argumentele
prezentate în susţinerea celor două opinii contradictorii vizavi de diviziunea răspunderii în
pozitivă şi negativă. Unii autori privesc răspunderea juridică ca o reacţie a statului la încălcarea
de drept comisă, atribuindu-i acesteia un caracter coercitiv atât în privinţa conţinutului, cât şi a
formei.
Într-o altă opinie, esenţa răspunderii juridice constă, în primul rând, în onorarea
obligaţiilor stabilite de lege, implicând responsabilitatea persoanei pentru faptele sale şi numai în
cazul în care ea încalcă prevederea legală survine şi sancţiunea respectivă. Cea din urmă opinie
pare a fi mai logic fundamentată, invocându-se următoarele argumente: răspunderea reclamă
atitudinea subiecţilor de drept pentru faptele sale trecute, prezente, cât şi viitoare, fiind obligaţi a
le ralia prevederilor legale. Persoana poate şi trebuie să prevadă rezultatul acţiunilor sale şi să le
raporteze la utilitatea lor atât pentru sine, cât şi pentru întreaga societate, ceea ce oferă dreptul
statului de a-şi institui forţa sa coercitivă în cazul comportamentului ilegal.47
O poziţie aparte în privinţa acestei probleme o ocupă autorul O. Лейст, care neagă
aspectele pozitiv şi negativ ale răspunderii şi recunoaşte existenţa răspunderii juridice pozitive ca
o categorie aparte şi de sine stătătoare a răspunderii, care se instituie în sfera puterii şi exercitării

46
Чечина Н. А., Избранные труды по гражданскому процессу. С-Пб.: Издательский Дом С-Пб. Гос. Ун-та,
2004, p. 74.
47
Липинский Д. А., Проблемы юридической ответственности. Санкт-Петербург: ЮЦП, 2004, p. 40.
16
conducerii, neavând nici o legătură cu aplicarea sancţiunii. În felul acesta autorul neagă existenţa
unui raport de subordonare în conţinutul răspunderii juridice negative. Mai mult ca atât,
menţionează acelaşi autor, adepţii răspunderii juridice pozitive, în mod automat impun
terminologia filosofică şi socială sistemului juridic de noţiuni, anume astfel se explică ideile ce
argumentează răspunderea pozitivă, ceea ce constituie impediment în interpretarea justă a
dreptului cu care formează o radicală contradicţie. 48
Revenind la analiza trăsăturilor specifice ale răspunderii, menţionăm că aceasta se
caracterizează prin:
 se instituie ca un raport juridic apărut între stat, reprezentat prin autorităţile competente
(în cazul de faţă – instanţele judecătoreşti) şi persoana fizică;
 este formal determinată;
 îşi are limitele sale strict stabilite şi temeiurile pentru naşterea sau încetarea acestui
raport;
 implică măsuri coercitive garantate de stat.
Specificul răspunderii procesual civile ar trebui dedus din particularităţile dreptului
procesual civil care vizează:
 metoda de reglementare;
 raporturile juridice procesual civile;
 principiile dreptului procesual civil;
 calitatea şi statutul procesual al persoanelor care participă la proces;
 caracterul sancţiunilor aplicate.
Ne vom opri doar asupra ultimei poziţii, care interesează nemijlocit studiul propus iniţial
la stabilirea raportului dintre răspundere şi sancţiune. Atunci când vorbim despre realizarea
răspunderii, avem în vedere un mecanism de acţiuni, bazate pe normele de drept, iar realizarea
normelor de drept presupune implementarea dispoziţiilor ce se conţin în activitatea subiecţilor de
drept.
Executarea dispoziţiei normelor procesual civile ţine de realizarea drepturilor procedurale
de către subiecţii procesului civil. Fiecare dintre aceşti subiecţi poartă răspundere pentru
îndeplinirea obligaţiilor procedurale corelative, în primul rând, faţă de autoritatea statală, în al
doilea rând, faţă de persoana împuternicită în cadrul procesului civil. În cazul răspunderii
pozitive, aceasta se realizează prin metoda convingerii; pe când în cazul răspunderii negative se
realizează prin aplicarea sancţiunilor. 49

48
Лейст О. Э., Санкции и ответственность по советскому праву. Москва: Изд. МГУ, 2001, p. 155.
49
Crugliţchi Tatiana, Delimitarea răspunderii procesual civile de sancţiunile procedurale civile. În: Tradiție și
inovare în cercetarea științifică Ediția a VII-a, 2018.
17
 Totuşi trebuie de menţionat că sancţiunile nu reprezintă o alternativă principală a
măsurilor de constrângere. Dimpotrivă, sancţiunile se aplică deopotrivă cu măsurile de
constrângere care sunt menite să asigure o acţiune educaţională şi profilactică asupra celor tentaţi
să încalce ordinea procesuală şi să împiedice activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Astfel, putem conchide că răspunderea pozitivă pune în evidenţă funcţia preventiv-
educativă a sancţiunilor, iar răspunderea negativă – funcţia represiv-intimidantă a acestora.
Pentru normele procesual civile sunt caracteristice sancţiunile de restabilire în drepturi, care se
exprimă prin anularea actului ilegal sau prin determinarea la respectarea obligaţiilor. 50
Aşa cum în cadrul procesului civil o importanţă primordială revine probaţiunii, un rol
deosebit vor avea şi sancţiunile menite să combată orişice mijloc de probă inadmisibil. Conform
art. 122 al. 3 CPC al RM, se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor
legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea defectuoasă a actului
procedural, alte sancţiuni ilegale.
Sancţiunile pecuniare, în opinia unor autori, nu sunt specifice procesului civil, ci altor
ramuri de drept. Astfel, este discutabilă chestiunea de a atribui amenzile la sancţiunile
procedurale, deoarece, pe de o parte, acestea reprezintă o varietate a răspunderii administrative,
pe de altă parte, dacă vom admite că subiecţii asupra cărora se vor aplica sunt: martorul,
expertul, specialistul, traducătorul, care nu s-au prezentat nemotivat la şedinţa de judecată, am
putea vorbi despre amenzi judiciare.
Pe astfel de argumente s-a fundamentat în doctrină opinia care neagă existenţa
răspunderii procesual civile ca o formă a răspunderii juridice, ai cărei adepţi consideră corect a
vorbi despre răspunderea penală, civilă, administrativă şi disciplinară, care se instituie în cadrul
procesului civil.51

50
Crugliţchi Tatiana, Delimitarea răspunderii procesual civile de sancţiunile procedurale civile. În: Tradiție și
inovare în cercetarea științifică Ediția a VII-a, 2018.
51
Гражданский процесс: учебник. Под ред. М.К. Треушникова. Москва: Изд. Городец, 2006, p. 207.
18
 CONCLUZII

Ca urmare a studiului efectuat putem conchide că sancțiunile procedurale în materie

civilă au o importanță deosebită, deoarece acestea au un loc bine determinat în procesului civil,
având un loc bine conturat în ansamblul de garanții juridice destinate să asigure desfășurarea
optimă a actului de justiție. Sancțiunile procedurale reprezintă un instrument la îndemâna
judecătorului care trebuie să le adapteze în funcție de situația dată, garantând astfel legalitatea
aplicării lor. Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar ca participanții la proces să cunoască
foarte bine sancțiunile în ansamblul lor, dar mai ales particularitățile fiecăreia pentru a le putea
adapta în mod oportun.
Sancţiunile procedurale au fost definite ca măsuri cu caracter de constrângere menite să
garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se
desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Astfel, sancţiuni procedurale civile sunt măsuri
cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu
formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile.
Sancţiunile procedurale îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul
civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i pedepsi pe cei care o încalcă.
Sancţiunile procedurale sunt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea sau
neobservarea formelor şi condiţiilor impuse de lege, actelor şi participanţilor la activitatea
judiciară. Astfel:
a) nulitatea este sancţiune procedurală care se aplică actelor ce nu întrunesc condiţiile pe
care legea le prescrie pentru existenţa sau validitatea lor;
b) prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care fac să se stingă drepturi care n-
au fost exercitate în termenele prevăzute de lege: prescripţia stinge dreptul de sesizare iniţială,
primară sau de început a organelor de jurisdicţie, denumit „dreptul la acţiune", iar decăderea
stinge drepturile procesuale care se nasc şi sunt recunoscute părţilor interesate după ce organul
de jurisdicţie a fost sesizat;
c) despăgubirile şi amenzile sunt sancţiunile procedurale ce se pot aplica atât părţilor, cât
şi altor participanţi la activitatea judiciară, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
anumitor acte de procedură ori pentru exercitarea abuzivă de către părţi a anumitor drepturi
procesuale;
d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond, reprezintă
sancţiuni procedurale, cum sunt perimarea judecăţii şi respingerea acţiunii de divorţ ca
nesusţinută;
e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil, a unor sancţiuni
penale, dacă se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte care împiedică înfăptuirea justiţiei.
19
 BIBLIOGRAFIE

1. Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova, nr. 225-XV din 30.05.2003,

Monitorul Oficial al R. Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003.
2. Bacaci Al., Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
3. Bădescu M., Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Vol. I. Teoria
răspunderii şi sancţiunii juridice. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001.
4. Barac L., Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2011.
5. Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992.
6. Boboş G., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1996.
7. Bulai C., Drept penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Ed. Press Mihaela, 2017.
8. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL,
1998.
9. Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. II. Bucureşti: Editura
Naţional, 1997.
10. Crugliţchi Tatiana, Delimitarea răspunderii procesual civile de sancţiunile procedurale
civile. În: Tradiție și inovare în cercetarea științifică Ediția a VII-a, 2018.
11. Crugliţchi Tatiana, Diversitatea sancţiunilor procedurale civile. În: Conferința "Traditie și
inovare în cercetarea științifică", Bălți, Moldova, 12 octombrie 2018.
12. Crugliţchi Tatiana, Rolul și funcţiile sancţiunilor procedurale civile. În:
Conferința "Tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale tinerilor cercetători"
Ediția VII, Chișinău, Moldova, 15 iunie 2018.
13. Iovănaş I., Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1977.
14. Leş I., Sancţiunile procedurale în materie civilă. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2007.
15. Leş I., Sancţiunile procedurale în procesul civil român. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1988.
16. Nicolae M., Prescripţia extinctivă. Bucureşti: Ed. Rosetti, 2014.
17. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. ALL, 1994.
18. Paşca V., Măsuri de siguranţă: sancţiuni penale. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1998.
19. Pop P., Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept privat, ed.
Universul Juridic, București, 2016.
20. Popa C., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
21. Popa M., Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă. Bucureşti: Ed. All Beck,
2003.
20
 22. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Ed. ALL,
1994.
23. Ungureanu O., Nulităţile procedurale civile. Bucureşti: Ed. All Beck, 1998.
24. Vonica R. P., Introducere generală în drept. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000.
25. Братусь C. Н., Юридическая законность и ответственность. Москва: Изд. Наука,
1976.
26. Варкалло В., Об ответственности по гражданскому праву. Москва: Изд. Прогресс,
1978.
27. Гражданский процесс: учебник. Под ред. М.К. Треушникова. Москва: Изд.
Городец, 2006.
28. Заметки о современном гражданском и арбитражном процессе. Под ред. М.К.
Треушникова. Москва: Изд. Городец, 2014.
29. Лейст О. Э., Санкции и ответственность по советскому праву. Москва: Изд. МГУ,
1981.
30. Липинский Д. А., Проблемы юридической ответственности. Санкт-Петербург:
ЮЦП, 2004.
31. Новиков А. Г., Гражданская процессуальная ответсвенность: Автореф. дис. ... канд.
юрид. наук. Саратов, 2002.
32. Сыроватская Л. А., Ответственность за нарушении трудового зоконодательства.
Москва: Изд. Юридическая литература” , 1990.
33. Чечина Н. А., Избранные труды по гражданскому процессу. С-Пб.: Издательский
Дом С-Пб. Гос. Ун-та, 2004.
34. Юдин А.В., Злоупотребление процессуальными правами в гражданском
судопроизводстве. СПб: Изд. Юридического факультета СПб. Гос. Ун-та, 2005.
35. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-
generala/actele-si-termenele-de-procedura-civila/
36. https://legeaz.net/dictionar-juridic/sanctiuni-procedurale

21